Aspecte clinico-radiologice in caria dentară.

 Metodele radio-imagistice in diagnosticul cariei denatre.

Acestea completează sau confirmă examenul clinic, realizând un ansamblu de informaţii privind caria
şi consecinţele ei apicale, parodontale şi alveolare.
Dintre acestea consemnăm:
 O.RT. folosită ca examen de orientare;
 metode cu film retroalveolar (tehnica bisectoarei Cieszynski-Dieck);
 metoda cu „con lung” ;
 „filme cu aripioară” {bite wing), care evidenţiază bine cariile interproximale;
 incidenţe ocluzale, indicate pentru aprecierea stării corticalelor şi a extensiei axiale a leziunilor
parodontale;
 uneori numai computer-tomografia, prin secţiuni axiale, coronale şi sagitale, poate evidenţia
leziuni periapicale foarte mici (eventual un orificiu al unei fistule), folosindu-se secţiuni
milimetrice, cu fereastră de parenchim şi de os (cu reconstrucţii în 2D şi 3D).

 Evoluţia radiologică a leziuni carioase.

Procesul de distrugere a ţesutului mineral se face de la suprafaţă către profunzime,
într-un timp variabil (luni, ani) şi, de obicei, se întâlnesc următoarele stadii evolutive:

CARIA DE SMALŢ
Este o carie superficială şi începe sub placa bacteriană, ca urmare a acţiunii germe-
nilor acidogeni, activaţi de prezenţa glucidelor fermentante (ca, de exemplu,
zaharoza).
Zonele de elecţie sunt feţele interproximale ale coroanelor, sub punctul de contact al
fisurilor existente aici.
Ramolismentul unei zone a smalţului corespunde clinic unei suprafeţe limitate, de
consistenţă moale, care se va pigmenta şi unde se va produce cavitatea cariei, într-un
timp variabil.
Radiologie, într-o arie a smalţului se constată o mică ancoşă, pe faţa proximală (pe
conturul amelar), circumscrisă-radiotransparentă.
Aceasta se distinge dificil pe opacitatea coroanei, mai ales când este situată
vestibular sau lingual.
Evoluţia acestei leziuni carioase se face către limita amelo-dentinară, realizându-se
apoi caria de dentină.

CARIA DE DENTINĂ
Este o leziune carioasă profundă.
Aproape întotdeauna este precedată de o carie a smalţului şi propagarea procesului
distructiv este mai rapidă la copii, la care smalţul este subţire, iar tubulii intra-
dentină şi ramificaţiile lor sunt mai largi.
Focarul din dentină, de consistenţă moale, colorat alb-gălbui, virează către brun-
negru şi devine dur.
 In acelaşi timp, pulpa dentară acţionează prin procese de apărare (scleroza dentinară
pe suprafaţa camerei pulpare).
în evoluţie, caria se măreşte ca întindere şi se adânceşte sub forma unei leziuni
conice, al cărei vârf este orientat către pulpa dentară; devine o cavitate bine definită,
net transparentă.
în acest context, leziunea carioasă se apreciază în raport cu cavitatea pulpară,
existând carii nepenetrante şi carii penetrante.
Afectarea pulpei dentare este relevantă, manifestându-se prin răspunsuri dureroase la
stimuli chimici, fizici sau termici. Este stadiul de pulpită. Acest stadiu clinic, de
hiperemie, poate evolua, datorită infecţiei locale, cu gangrena pulpară, iar procesul
infecţios se poate întinde către apex.

 Clasificări clinice și radiologice a cariei.

 caria amelară (a smalţului);
 caria amelo-dentinară (a smalţului şi a dentinei);
 caria penetrantă (implicând o leziune pulpară), care poate fi diagnosticată clinic şi
radiologie;
 cariile interproximale, sub forma leziunilor „în oglindă” (fig. 10-1, 10-2, 10-3),
interesează coroanele a doi dinţi adiacenţi şi se evidenţiază bine prin filme „bite wing”, chiar în stadii
incipiente;

 cariile suprafeţelor triturante (ocluzale)

Având această localizare, cariile de smalţ, superficiale, nu sunt întotdeauna vizibile radiografic.
Când se evidenţiază au forma triunghiulară, cu vârful spre suprafaţa triturantă şi baza spre dentină;
 cariile de pe suprafaţă vestibulară sau orală
Clinic se depistează uşor, dar radiografic se pun în evidenţă cu dificultate. Au contur net şi, atunci când
este interesată şi dentina, apar ca o zonă de transparenţă discretă, cu formă rotundă sau ovală, apoi
neregulată.
Cu ajutorul radiografiilor eu incidenţa interproximală se apreciează gradul profunzimii lor (în dentină),
iar radiografiile axiale pot aduce precizări.
 cariile de colet (fig. 10-4)
Sunt situate la nivelul gingiei, deseori acoperite de tartru, iar alteori se depistează sub o lucrare
protetică de înveliş.
Radiografic apar ca o radiotransparenţă de formă rotund-ovalară, cu deschidere largă la suprafaţă.
 cariile de rădăcină (vezi fig. 10-2) Se depistează numai radiografic, şi apariţia acestora este
condiţionată de prezenţa unor pungi parodontale, apărute prin dezgolirea iniţială a cementului la
nivelul alveolei respective. La început se produce o leziune localizată în cementul rădăcinii, care
are formă neregulată, zimţată.
Caria se produce pe o suprafaţă relativ întinsă, cu adâncime variabilă, transparenţa sa fiind
neomogenă. în general, cariile cu această localizare se evidenţiază radiografie prin O.P.T. şi
filme retro-dento-alveolare.
caria pe dinte inclus = Se întâlneşte rar şi se produce atunci când se dezgoleşte peretele osos al sacului
folicular sau în prezenţa unor pungi parodontale marginale. O altă posibilitate apare când se face o
extracţie a unui dinte vecin, însoţită de un proces inflamator local şi toate aceste eventualităţi nu exclud
acţiunea factorilor endogeni. Diagnosticul se stabileşte exclusiv radiografic.

- caria recidivată şi cariile secundare

Se realizează sub şi în jurul unei obturaţii, când dentina alterată nu a fost înlăturată complet (când nu s-
a realizat pregătirea corectă a cavităţii în vederea obturării).
Ca aspect radiologic, este o transparenţă cu contur imprecis, care este în contact cu obturaţia
radioopacă sau poate fi situată sub obturaţia de bază.
Când obturaţia unei carii se face cu materiale radiotransparente, atunci diagnosticul cariei secundare
este dificil. în această eventualitate, singurul semn radiologic este reprezentat de aspectul mai net al
pereţilor unei cavităţi preparate, cu o formă relativ geometrică.

4. Caria de smalţ, caria amelo-dentinară, caria de dentină. Tabloul

radiologic.
Schema adancimii defectelor carioase
K1 – cavitatea e situata doar in limitele smaltului si ocupa nu mai mult de jumatate din latimea
ei
K2 - ocupa mai mult de jumatate din latimea smaltului insa nu ajunge la JAD
K3- carie a smaltului si dentinei, defectul nu ocupa nu mia putin de ½ tes dure pana la
camera pulpara
K4 – mai mult de jumatate din dentina, dar nu comunica cu camera pulpara
K5 – in cav pulpara

5. Caria penetrantă, caria interproximală, caria ocluzală. Tabloul

radiologic.
Caria ocluzala de tip K3 si K4 radiografic nu se depisteaza mereu din cauza stratului gros de
smalt.
Cariile smalţului, atunci când sunt evidenţiate radiografie, sunt superficiale (puţin adânci).
în stadiul în care caria a depăşit joncţiunea amelo-dentinară, imaginea radiologică devine clară, bine
vizibilă, fiind posibilă aprecierea extensiei pe suprafaţă şi în profunzime. (fig. 10-5, fig. 10-6, fig. 10-7,
fig. 10-8)
Radiografiile efectuate pentru depistarea cariilor aproximale şi a celor de colet, mai ales la dinţii
monoradiculari, precum şi a cariilor ocluzale la molari, sunt importante în aprecierea grosimii stratului
de dentină.
Acesta se constată între pereţii cariei şi camera pulpară (mai ales la nivelul coarnelor pulpare).
Se recomandă să se facă şi control radiografie după efectuarea unei obturaţii, consta- tându-se astfel
eventualele deficienţe de adaptare a obturaţiei la marginile cavităţii şi, în cazul cavităţilor profunde, se
poate aprecia spaţiul dintre obturaţie şi camera pulpară.

6. Caria de colet, de rădăcină. Tabloul radiologic.

Defectele cementului in zona coletului si radacinii au forma de semiluna, mai des se intilnesc
la persoanele in varsta sau la bolnavii cu parodontita ce au pungi gingivale adanci,
xerostomie, depuneri. Ele trebuie deosebite de adanciturile in zona coletului ce reprezinta
fenomen normal in acesta zona, ce sunt explicate prin volumul mai mic si lipsa smaltului in
aceste structuri anatomice. Trebuie de luat in consideratie si faptul ca leziunile carioase au o
intindere mare dea lungul radacinii....stadiile

7. Caria de dinte inclus. Tabloul radiologic.

Carie de dinte inclus. Se întâlneşte rar şi se produce atunci când se dezgoleşte peretele
osos al sacului folicular sau în prezenţa unor pungi parodontale
marginale. O altă posibilitate – extracţia a unui dinte vecin, însoţită
de un proces inflamator local. Diagnosticul se face radiologic doar

8. Caria recidivantă şi caria secundară. Tabloul radiologic.

Caria secundara sub obturatie se prezinta ca un defect de diferite marimi, intre obturatie si
dentina apare o linie translucida. Imagine asemanatoare apare la obturarea cu folosirea
linerilor ce nu absorb razele X. Conturul neregulat, neclar ale cavitatii denota caria
secundara.
Se realizează sub şi în jurul unei obturaţii, când dentina alterată nu a fost
înlăturată complet. Radiologic – transparenţă cu contur imprecis, care este în contact cu
obturaţia radioopacă, sau sub obturaţia de bază.
Se recomandă să se facă control radiografic după efectuarea unei obturaţii, constatîndu-se
eventualele deficienţe de adaptare a obturaţiei la marginile cavităţii.
 În cazul cavităţilor profunde – aprecierea spaţiului dintre obturaţie şi camera pulpară.
Caria recidivanta in urma unui tratament, caria secundara in cazul cand nu se
ermetizeaza calitativ cav carioasa si raman zone deschise unde patrund microorganisme,
X. Aspecte clinico-radiologice in complicațiile cariei
dentare.
1. Clasificarea complicaţiilor cariei dentare.
Cavezian R., Pasquet G. şi Bel G. 1995
 complicaţii locale;
 complicaţii regionale;
 complicaţii la distanţă.
Acestea se manifestă clinic şi prezintă aspecte radiologice concordante.

2. Complicaţii locale – pulpita şi necroza pulpară, peridontita apicală.

Tabloul radiologic.
Inflamaţia regiunii coronaro-pulpare, secundară unei carii profunde, dacă este netratată, se extinde la
toată pulpa dentară, evoluţia fiind spre necroza progresivă.
Acest proces iniţial de hiperemie face ca dintele să fie dureros la variaţii termice şi precede necroza
septică (sau gangrena) pulpei dentare.
Infecţia se va propaga la regiunea apicală prin canalele radiculare şi, de aici, la structurile spaţiului
desmodontal (periodontal).
Radiologic, în pulpita acută nu există modificări depistabile, iar în pulpita cronică, depunerile
secundare de dentină (sub formă de pulpoliţi sau denticuli) pe pereţii camerei pulpare (şi ai canalelor
radiculare) pot determina obturarea acestor spaţii endodentare cu ţesut de granulaţie.
Există şi noţiunea granulom intern, în care se constată radiologic o lărgire a camerei pulpare sau a
canalului radicular, prin resorbţia dentinei, proces invers ca de obicei.

3. Granulomul periapical. Tabloul radiologic.

Corespunde unui ţesut de granulaţie inflamatorie dezvoltat în spaţiul desmodontal periapical. Poate să
se dezvolte şi latero-radicular (vezi fig. 10-5) sau poate să intereseze apexurile unui dinte
multiradicular.
Rareori, granulomul poate fi rezultatul unei leziuni traumatice.
De regula granulomul e separat de osul inconjurator de o capsula ce poate di infectata sau sterila.
Radacinile inconjurate de granulom au rezorbtie sau hipercementoza la apexuri. Zona destructiei
periapicale in caz de granulom are contururi clare si o linie de corticala ce o inconjoara, de aceea
diagnosticul diferencial cu chistul radicular trebuie date morfologice adaugatoare.

Forminduse in jurul apexurilor, granuloamele deseori cauzeaza o reactie a mucoaseia sinusului maxilar
, peretele sinusului se poate subtia la nivelul granulomului.

4. Modificări radiculare – resorbţia, hipercementoza.

Caria radiculară reprezintă o altă posibilitate de localizare a unui proces carios a cărei evoluţie poate
determina următoarele modificări:
Resorbţia
Se poate produce ca urmare a leziunilor periapicale cronice şi, radiologie, se constată dispariţia
extremităţii distale a unei rădăcini, (fig. 10-13)
Este rizaliza patologică (descrisă anterior), proces diferit de rizaliza fiziologică (care este normală în
cazul dinţilor temporari şi este legată de dezvoltarea şi erupţia dinţilor permanenţi).
Hipercementoza (sau displazia cementifiantă)
Se realizează tot în cazul inflamaţii lor cronice periapicale, şi constă într-o proliferare a cementului la
nivelul conturului rădăcinii.
Faptul că cementul şi dentina au aceeaşi densitate duce la realizarea unei imagini radiologice fără o
demarcaţie între aceste două structuri, constatându-se o îngroşare a conturului radicular, mai ales la
nivelul apexului (vezi fig. 10-9). în această situaţie, dintele se poate uni cu osul alveolar, dispărând
spaţiul parodontal (radiotransparent).
Se produce anchiloza dintelui respectiv.

5. Parodonititele apicale acute.

în această situaţie, reacţia inflamatorie periapicală face ca dintele să fie dureros la o simplă atingere,
având chiar şi o uşoară mobilitate.
Pacientul are senzaţia de „dinte lung” (în periodontita simplă), iar dacă inflamaţia devine purulentă,
semnele clinice se amplifică, ajungându-se în etapa de periodontită supurată sau abces alveolar.
în periodontita apicală acută, modificări radiologice se vor observa după mai mult de o săptămână de
evoluţie, şi acestea constau în resorbţie osoasă sub forma unei radio- transparenţe, un flou periapical,
cu dispariţia tramei alveolare (osteita rarefiantă), dispariţia netităţii laminei dure (periapical) şi lărgirea
spaţiului periodontal.
Aceste procese sunt reversibile (post-tratament), sau pot evolua determinând osteită, granulom apical,
sau pot fistuliza.

In pofida la imaginea clinica, marirea nesemnificativa a a spatiului periodontal la apexul

dintelui, cauzata de inflamatia periodontiului, radiografic nu se depisteaza. Diagnoza de
periodontita apicala se pune in baza datelor clinice. Periodontita acuta continua de la 2-3 zile
la 2 saptamini si trece in stadiu cronic.

6. Parodonititele apicale cronice. Variante clinice și tabloul radiologic.

Este reprezentată de granulomui dentar periapical şi chistul periapical (radiculo- -dentar)
în general, dintele poate fi sensibil la percuţia axială datorită fenomenelor inflamatorii periapexiene, iar
hipervasculariza- ţia inflamatorie poate să antreneze o resorbţie a apexului {rizaliză). (vezi fig. 10-9)
Rizaliza patologică este produsă de o inflamaţie cronică endodontoperiapicală, al cărei aspect
radiologie constă în dispariţia a 1/3 apicală a rădăcinii respective. Se realizează amputaţia sa, cu contur
neregulat al limitei spre transparenţa care apare. Spaţiul periodontal este lărgit, iar lamina dură are
discontinuităţi.
Resorbţia osoasă poate fi endodontală, care apare radiografie sub forma unei transparenţe crescute în
lungul canalului radicular, cu subţierea stratului dentino- -cementar limitrof.
Evoluţia spontană se face, frecvent, către un chist periapical, când în jurul procesului inflamator
periapical fibrele de colagen realizează un epiteliu stratificat, (fig. 10-10, vezi fig. 10-9)
Histologic, este dificil de a se aprecia momentul trecerii de la granulom la chistul propriu-zis, iar
radiologie momentul poate fi constatat prin sporirea dimensiunilor imaginii radiotransparente
periapicaie, care iniţial are aspect de semilună, devenind apoi o radiotransparenţă rotundă circumscrisă
net. (fig. 10-11)
Concomitent, se poate constata şi o resorbţie de contact a osului alveolar (lamina dură întreruptă).
Imaginea apare, de obicei, la dentiţia permanentă, la un dinte avital.

Morfologic procesul se caracterizeaza prin cresterea tesutului granulant ce cauzeaza

resorbtia tes dure: smalt, dentina, corticala, spongioasa. Pe radiografie imaginea normala a
spatiului periodontal la apex lipseste, e distrusa compacta alveolei. La apex se depisteaza un
focar de destructie osoasa neregulat si cu contururi neclare.

In caz de parodontoza are loc restructurarea desenului osos. Gradele de micsorare a septurilor sunt
aceleasi ca si la parodontite. In caz de adaugare a procesului inflamator pe radiografie se depisteaza
semen de parodontite si parodontoza.

I - reducerea înălțimii septurilor interdentare la 1/5 din lungimea rădăcinii;

II - înălțimea septurilor interdentare redus la 1/2 din lungimea rădăcinii;

III - înălțimea septurilor interdentare redus la 1/3 din lungimea rădăcinii.

7. Surse de erori in diagnostic.

In opg sunt suprapuneri

8. Parodontitele marginale. Formele localizate. Formele generalizate.

Examinarea radiografiilor in parodontitele marginale.
https://www.medlife.ro/glosar-medical/afectiuni-medicale/parodontita-
cauze-simptome-tratament

Parodontita focală
Parodontita focală este o formă a procesului inflamator localizat, adică
separat pe o anumită zonă a parodonțiului, în zona unuia, a doi sau a mai
multor dinți, supusă sănătății complete sau relative a restului țesuturilor
parodontale. Cel mai adesea, este cauzat de un traumatism local, de exemplu:
o umplere supraestimată, sau deasupra, frecare a unei coroane sau pod
instalate incorect. Cel mai adesea, parodontita localizată se manifestă într-o
formă acută, adică începe brusc, neașteptat, brusc, cu simptome clinice în
creștere rapidă
Parodontita cronică generalizată afectează țesuturile tuturor sau majorității
dinților. Apare de 5 ori mai des decât cariile și complicațiile sale și este mai
probabil să ducă la adenție completă. Prezența prelungită a infecției în
buzunarele parodontale afectează negativ imunitatea, poate provoca
dezvoltarea artritei reumatoide, a infarctului miocardic, a endocarditei
infecțioase și a altor boli.

Cauzele parodontitei generalizate sunt variate. Local includ: depozite

dentare, prezența microorganismelor patogene, factori traumatici locali,
suprasarcină parodontală prin presiune de mestecat. Cauzele frecvente ale
bolii includ: lipsa de vitamine și minerale, deteriorarea alimentării cu sânge a
gingiilor din cauza aterosclerozei, scăderea imunității, tulburări endocrine
sau hormonale, boli ale tractului gastrointestinal, sânge, sistemul
hematopoietic și patologii somatice cronice.

Următoarele metode sunt utilizate pentru diagnostic:

Colectarea plângerilor și istoricul patologiei;

Inspecţie;
Determinarea culorii, formei, structurii gingiilor;
Diagnosticul stării dinților: percuție, palpare, determinarea mobilității,
sondare;
Studiul indicilor de igienă;
Radiografie panoramică.
În unele cazuri, medicul dumneavoastră poate comanda, de asemenea, un test
de sânge.
9. Paradontoza. Definiție. Gradele. Tabloul radiologic.
Numită și parodontită marginală sau boala parodontală, parodontoza este o afecțiune care se
manifestă prin deteriorarea parodonțiului (structura osului și a țesuturilor care susțin și fixează
dinții).

Deși se întâlnește preponderent în cazul adulților, parodontoza poate apărea și în cazul copiilor și al
tinerilor, mai ales dacă are și cauze genetice în spate.

Cauzele parodontozei
Sunt mulți factori care favorizează apariția parodontozei, dar principala cauză rămâne placa
bacteriană. Aceasta se formează încontinuu pe dinți și este ținută sub control numai printr-o igienă
orală corespunzătoare: periajul de minimum două ori pe zi, folosirea apei de gură și a aței dentare,
consultul stomatologic regulat pentru evaluarea sănătății danturii.

Dacă nu este îndepărată zilnic, placa bacteriană se întărește și se depune sub gingie, transformându-se
în tartru. Tartrul este o acumulare dură de bacterii, care, dacă nu este îndepărtat, poate afecta
țesuturile de susținere a dinților.

Important de menționat este faptul că tartrul nu poate fi înlăturat printr-un simplu periaj. În
cazul său, este necesară o vizită la medicul stomatolog, care elimină depunerile printr-un procedeu
numit detartraj.

Pe lângă igiena deficitară, factorii care favorizează parodontoza sunt: fumatul, alimentația, unele
dereglări hormonale sau afecțiuni psihologice, dar și factorii genetici (este necesară atenție sporită în
cazul copiilor ai căror părinți au suferit de această boală).

Simptomele parodontozei
Debutul parodontozei nu este unul sesizabil, marcat de dureri sau stări acute de disconfort. Primele
semne (sângerarea gingivală, inflamarea gingiilor, dureri ușoare) sunt adesea ignorate, în loc să fie un
semnal de alarmă care să aducă pacientul la cabinetul stomatologic.

În timp, după instalarea plăcii bacteriene și chiar a tartrului, simptomele parodontozei își fac simțită
prezența tot mai mult:

 Retragerea gingiilor ca urmare a inflamației și expunerea rădăcinii dinților;

 Halitoza (respirația urât mirositoare);
 Dureri la mestecarea alimentelor;
 Senzație de disconfort la contactul cu alimente foarte reci sau foarte calde;
 Mobilitatea dinților (dinți care se mișcă) sau schimbarea poziției acestora;
 Apariția unor infecții sau a pungilor parodontale (abcese).

În situația ideală, măsurile ar trebui să fie luate înainte de a se ajunge la ultimele simptome descrise,
care indică deja o fază avansată a parodontozei.

Evoluția parodontozei
Ca orice altă boală, și parodontoza are diferite stadii de evoluție. În funcție de stadiul afecțiunii,
medicul stomatolog va propune o schemă de tratament.

Cele trei stadii ale parodontozei sunt: gingivita (afecțiune reversibilă), parodontita superficială și
parodontita profundă/avansată (afecțiuni ireversibile).

În prima etapă a parodontozei, cunoscută drept gingivită, boala poate fi stopată și chiar eliminată
complet. Spre deosebire de celelalte două stadii, efectele gingivitei sunt reversibile. Gingivita
reprezintă inflamarea gingiei însoțită de dureri și sângerări la periaj. Principala cauză a gingivitei este
igiena precară, placa bacteriană și tartrul afectând gingiile și favorizând deteriorarea lor.

În cazul celorlalte două stadii ale bolii, parodontita superficială și parodontita profundă, care sunt
ireversibile, tratamentul este unul complex și ajută la stoparea evoluției bolii. Parodonțiul este sever
afectat și apar simptome mult mai grave, precum mobilitatea dinților și infecțiile gingivale. Pentru că
osul și țesuturile sunt afectate, există inclusiv riscul pierderii danturii.

Diagnosticul și tratamentul parodontozei

Indiferent că este sau nu vorba de parodontoză, prima recomandare este să vă prezentați la medicul
stomatolog încă de la primele semne că este ceva în neregulă (sângerări gingivale la periaj, inflamarea
gingiilor). Afecțiunile depistate din timp sunt întotdeauna mult mai ușor de tratat decât cele în faze
avansate.

În cazul parodontozei, diagnosticul este stabilit de medic în urma unui control stomatologic, în cadrul
căruia observă dacă există placă bacteriană, tartru sau alte probleme ale danturii. Pentru a evalua
starea țesutului gingival, dentistul va folosi și o sondă parodontală, un instrument care măsoară
spațiul dintre gingie și dinte. Această măsurătoare, alături de radiografiile dentare, îi oferă medicului
datele necesare pentru stabilirea diagnosticului.

Tratamentul este ales în funcție de stadiul parodontozei. Cazurile de gingivită sunt mai simple și
necesită, în primul rând, eliminarea factorilor care au adus la apariția bolii: placa bacteriană și tartrul.
Sunt efectuate un detartraj și un periaj profesional, care trebuie completate de o igienă orală adecvată.
La nevoie, medicul poate recomanda și folosirea unor produse cu substanțe antibiotice și
antibacteriene, care să curețe în profunzime cavitatea orală.

Principala metodă suplimentară de examinare a bolii parodontale este radiografia: se observă o

scădere a țesutului osos, în timp ce structura plăcii corticale este păstrată. Modelul osos este cu ochiuri
fine, cu trabecule dense, se observă o scădere a spațiilor măduvei osoase și se detectează simultan
focare de osteoporoză și osteoscleroză. Se poate observa hipercementoză, prezența denticulelor și
petrificare în pulpă și o scădere a dimensiunii cavității dentare.

Reoparodontogramele, în cele mai multe cazuri, au o configurație care indică vasoconstricție. Când se
studiază rezultatele polarografiei, se relevă o scădere a presiunii parțiale a oxigenului din gingii, ceea
ce indică hipoxie tisulară.