Liturghia Sfantului

Iacob in cultul
crestin

Mareste imaginea.
Liturghia Sfantului Iacob in cultul crestin
Introducere.
Sfanta Liturghie, coroana cultului crestin, a
constituit, de-a lungul veacurilor, un obiect de
seama al meditatiilor si studiilor teologice. In
acest scop, au aparut numeroase lucrari si studii
care, dupa ruperea unitatii bisericesti, au
imbracat vesmantul interpretarilor confesionale.
In preocuparile liturgistilor contemporani care sau dedicat stradaniilor depuse pe multiple
planuri pentru refacerea unitatii bisericesti,
Sfanta Liturghie ocupa, drept urmare, un loc de
frunte.
Ca centru al cultului crestin, Sfanta Liturghie
depaseste, prin roadele sale, dimensiunile de
timp si spatiu: "Cea mai buna modalitate de a
intelege liturghia euharistica - spune un teolog
ortodox - este de a o privi ca o cale sau o
procesiune. Este calea prin care Biserica intra in
dimensiunea imparatiei. Noi folosim acest
cuvant dimensiune, pentru ca el pare cel mai
potrivit pentru a indica modalitatea sacramentala
a intrarii noastre in viata lui Hristos cel inviat".
Incercand sa stabileasca timpul cand s-a savarsit
pentru prima data Sfanta Liturghie, cercetatorii,
care poarta intotdeauna raspunderea fata de
adevar si fata de Biserica, considera ca "cea
dintai Sfanta Liturghie a savarsit-o in chip vazut
insusi Domnul nostru Iisus Hristos, la Cina cea
de Taina. Nu trebuie sa uitam ca si acum Hristos
Domnul este Cel ce savarseste in chip nevazut
Liturghia. Prin urmare, Liturghia este de la
Hristos, in ceea ce priveste samburele si
momentul ei principal".

Sfanta Liturghie, care este "cea mai mare

rugaciune si anume marea rugaciune sau
rugaciunea prin excelenta a Bisericii, apare ca
manifestare cultica fundamentala (a Bisericii)
din primele zile ale crestinismului. Cei dintai
crestini "in fiecare zi staruiau intr-un cuget in
templu si, frangand painea in casa, luau
impreuna hrana intru bucurie si intru curatia
inimii" (Fapte II, 46). De buna seama, Sfintii
Apostoli au fost cei care au dat primele
indrumari privind savarsirea Sfintei Liturghii,
asa cum face, de exemplu, Sf. Apostol Pavel in
prima sa epistola catre Corinteni, cap. XI, vers.
23.
Privite in lumina dezvoltarii lor, dintre
Liturghiile care se savarsesc in vremea noastra
in Bisericile crestine, cea mai veche este aceea
pusa sub numele Sfantului Iacob, primul episcop
al Bisericii din Ierusalim.
Asa cum s-a remarcat, Liturghia Sfantului
Apostol Iacob, ruda Domnului, este "cel mai
pretios si mai vechi monument de literatura
liturgica". Conform parerii generale, Sfantul
Apostol Iacob "a fixat, pe temeiuri apostolice,
samburele acestei opere in Biserica din
Ierusalim".
Sfanta Liturghie savarsita in vremea Sfintilor
Apostoli s-a dezvoltat ulterior sub doua variante:
Liturghia Sfantului Iacob, care constituie
obiectul prezentarii noastre, si Liturghia
Sfantului Marcu, aceasta din urma fiind
intrebuintata in intreaga Biserica Alexandrina,
pana la raspandirea monofizitismului in partile
Egiptului.
Autorul Liturghiei.
Inainte de a prezenta originea, dezvoltarea si aria
de raspandire a Liturghiei Sfantului Iacob,
socotim ca nu este de prisos sa prezentam cateva
date privind viata si activitatea Sf. Iacob,
considerat de traditie ca autor al acestei
Liturghii. Sfantul Iacob cel Mic sau fratele
Domnului, cunoscut si sub numele de Iacob cel
Drept, este amintit in Noul Testament de mai
multe ori. Din Evanghelia de la Matei, retinem
faptul ca Domnul nostru Iisus Hristos a avut un
frate, cu numele de Iacob. "Au nu le numeste
mama lui Maria si fratii (verii) Lui Iacob si Iosif
si Simon si Iuda"? (Matei XIII, 55). Acelasi
adevar este confirmat si de Sfantul Evanghelist
Marcu la VI, 3. Dar din textele scripturistice
rezulta ca "sub denumirea de "frati ai Domnului"

sint citati patru insi: Iacob si Iosif, Simon si

Iuda; ca acesti "frati ai Domnului" se gasesc in
diferite imprejurari impreuna cu Maica
Domnului, in preajma Mantuitorului; ca ei
niciodata nu sunt numiti fii ai Mariei, mama lui
Iisus; ca denumirea de "frati ai Domnului"
niciodata nu este data de Evanghelisti, care
reproduc doar ceea ce ziceau iudeii, care nu
credeau in Mantuitorul, pe care ei Il numeau siL socoteau "fiu al teslarului"; ca singur Iisus este
numit, chiar de iudeii care nu credeau in El, Fiul
Mariei, chiar atunci cand, impreuna cu El, sunt
enumerati si citati si "fratii Lui" care formau un
grup aparte si deci nu sunt fiii Mariei, mama lui
Iisus.
Un lucru e cert si deplin atestat de textele
evanghelice, ca doi dintre "fratii Domnului":
Iacob cel Mic si Iosif nu sunt frati drepti ai
Mantuitorului, ca fii ai Sfintei Fecioare, ci sunt
fii ai acestei Marii a lui Cleopa, care se gaseste
in preajma Domnului atat la Rastignire cat si la
inviere. Spre deosebire de conceptia catolica,
dupa care Iacob al lui Alfeu si Iacob fratele
Domnului ar fi una si aceeasi persoana, teologia
ortodoxa socoteste ca cei doi sunt persoane
deosebite. Dupa cum spune Sf. Apostol Pavel,
Sf. Iacov fratele Domnului este unul dintre cei
carora Mantuitorul s-a aratat, separat, dupa
inviere (I Corinteni XV, 7); iar dupa traditia
consemnata de istoricul Eusebiu, Mantuitorul
insusi, impreuna cu apostolii, l-a asezat pe Sf.
Iacob episcop al Ierusalimului, fiind hirotonit
chiar de Sfintii Apostoli. El era unul dintre cei
trei (Iacob, Petru si Ioan) carora Mantuitorul,
dupa inviere, le-a acordat "darul stiintei", pe
care ei l-au comunicat si celorlalti apostoli, iar
acestia celor saptezeci de ucenici, dintre care
unul era Barnaba. Cand Sf. Petru este eliberat
din inchisoarea de la Ierusalim, spune fratilor sa
incunostiinteze despre aceasta pe Iacob (Fapte
XII, 17). Sf. Apostol Pavel il viziteaza, atat in
cursul primei sale calatorii la Ierusalim (Galateni
I, 18-19), cat si in timpul ultimei sale calatorii
misionare (Fapte XXI, 18). A avut un rol de
capetenie la Sinodul apostolic de la Ierusalim
(Fapte XV, 13-2l), fiind unul dintre "stalpii"
Bisericii de acolo (Galateni II, 9). Ducea o viata
sfanta si virtuoasa, traind in smplitate si saracie,
pentru care chiar iudeii il stimau, dandu-i
supranumele de "Cel drept" (Justus). Dupa
parerea majoritatii exegetilor, el este si autorul
epistolei sobornicesti care ii poarta numele, intre
cartile Noului Testament.

In anul 62 (sau 63), cand procuratorul Iudeii,

Festus, murise, iar succesorul sau, Albinus, nu-si
luase inca postul in primire, profitand de
aceasta, arhiereul Ananias l-a judecat pe Sf.
Iacob si l-a condamnat la moarte prin lapidare.
Fiind urcat pe platforma templului si obligat sa
renege credinta in Hristos, Sfantul Iacob predica,
dimpotriva, cu putere, pe Cel rastignit; fiind
aruncat de acolo, a cazut jos, a ingenunchiat si
se ruga pentru iertarea ucigasilor sai; iudeii au
inceput sa-l loveasca cu pietre, iar pentru ca inca
nu murise, unul din ei i-a spart capul cu o
maciuca.
Asa s-a stins, ca martir, primul episcop al
Ierusalimului.
Biserica Ortodoxa il pomeneste in calendarul ei
la 23 octombrie.
Locul de obarsie.
Raspandirea.
Documentele in care gasim formele vechi ale
Liturghiei Sfantului Iacob.
Liturghia atribuita Sfantului Iacob este, fara
indoiala, Liturghia crestina cea mai veche,.
Liturghia Bisericii primare din Ierusalim.
Marturii directe si indirecte si mai ales Traditia
bisericeasca atribuie, in unanimitate, Liturghia
care se oficia in Biserica de la Ierusalim
Sfantului Iacob, care este autor cel putin pentru
"inceputurile si contururile ei".
In vederea stabilirii originii Liturghiei Sfantului
Apostol Iacob, vom spune mai intai ca ea este
cunoscuta si sub denumirea de Liturghia
Bisericii din Ierusalim, caci de acolo a plecat
prima ei forma, pe care dupa aceea au luat-o ca
model toate Bisericile locale de mai tarziu.
Originea ierusalimiteana a acestei Liturghii este
atestata nai ales in asa-numita "Liturghie
clementina", descrisa in cartea a opta a
Constitutiilor Apostolice, care nu este decat una
dintre formele vechi, locale, in care ni s-a
transmis Liturghia Sf. Iacob. Intr-una din
ecteniile acestei Liturghii, primul episcop
pomenit nominal, pentru care Biserica se roaga,
este "episcopul nostru Iacob si parohienii lui".
Este vorba de Sf. Iacob, primul episcop al
Ierusalimului, care fara indoiala este cel mai
indicat sa fi avut un rol de seama in alcatuirea
unei prime Liturghii, folosita de colegiul tuturor
apostolilor, mai intai la Ierusalim, de unde au
dus-o cu ei in toate Bisericile locale infiintate si
organizate de ei, dupa dispersarea din Ierusalim,
pentru predicarea Evangheliei.

De la Ierusalim, Liturghia Bisericii primare a

fost transplantata mai intai prin Sf. Pavel si
ucenicii sai la Antiohia, care va deveni in curand
cel nai important centru misionar al
crestinismului si cel mai important centru
cultural si politic al Imperiului roman de rasarit
din primele trei-patru secole. Aici, ea a primit de
fapt, o dezvoltare treptata, datorita influentei si
prestigiului cultural-bisericesc si politic al
Antiohiei, s-a raspandit, treptat, in intreg
cuprinsul patriarhatului Antiohiei, adica in toata
Siria si Asia Mica. Ea a devenit, cu alte cuvinte,
Liturghia reprezentativa a ritului liturgic pe care
il numin "antiohian".
Din nefericire, manuscrisele cele mai vechi care
pastreaza randuiala acestei Liturghii provin abia
din sec. X-XII si ele ne transmit o forma mult
evoluata a ei, cu dezvoltari si influente provenite
de la Liturghiile mai noi, formate intre timp.
Forma veche a ei, care era in uz aproximativ
prin sec. IV-V, se poate reconstitui insa, partial,
cu ajutorul unor documente literare din aceasta
epoca, in care gasim descrieri sau explicari ale
ei. Astfel, cea mai completa descriere, cu textele
rugaciunilor rostite de preot (arhiereu) si ale
ecteniilor rostite de diacon, este cea din
Constitutiile Apostolice, amintite mai inainte,
care reprezinta, de fapt varianta cea mai pura si
fidela a ritului aritiohian, a carei descriere se
datoreste unui autor necunoscut, de origine
siriana, de prin a doua jumatate a sec. al IV-lea,
identificat de unii cu ereticul Eunomie. Ea ea are
avantajul ca, spre deosebire de formele mai
tarzii ale Liturghiei Sf. Iacob transmise in
manuscrise, oglindeste o forma care era uzuala
prin partile Siriei spre sfarsitul sec. al IV-lea si a
ramas nemodificata.

sirienilor rasariteni. Texte izolate din rugaciunile

aceleiasi Liturghii si mentiuni sau aluviuni
incidentale la forma ei de la Antiohia spre
sfarsitul sec. al IV-lea gasim si in unele din
Omiliile exegetice ale Sf. Ioan Gura de Aur, iar
pentru forma folosita prin partile Asiei Mici,
cam in aceeasi vreme, ne dau informatii si unele
din canoanele (in special can. 19) sinodului local
de la Laodiceea, tinut intre 362-381. Fericitul
Ieronim (+420) citeaza, in greceste, o expresie
din Liturghia Sf. Iacob: "Sacerdotum quottdie
ora concelebrant, quod in lingua nostra dicitur
qui solus es sine peccato".
Liturghia Sfantului Iacob a fost cea mai
raspandita dintre Liturghiile vechi. In secolele
IV si V era folosita aproape in tot Rasaritul
(Siria, Palestina, Asia Mica) si apoi in Grecia.
La sfarsitul sec. al VII-lea, Parintii sinodului
quini-sext (can. 32) o amintesc ca pe, Liturghia
normala a Rasaritului crestin, concurata fiind
numai de cea a Sf. Vasile. Precum vom arata
putin mai tarziu, din ea au derivat toate
Liturghiile ulterioare folosite azi la Sirienii de
vest si de est. In Asia Mica si Grecia ea a dat
nastere Liturghiilor mai noi, a Sfantului Vasile
cel Mare si cea a Sfantului Ioan Gura de Aur
(Liturghiile bizantine), care i-au luat curand
locul. In Ierusalim era inca in intrebuintare in
sec. al IX-lea, iar in restul Orientului ortodox
(Siria apuseana si cea rasariteana) s-a mentinut
pana prin sec. XII, dupa care a fost inlocuita
definitiv, la ortodocsi cu Liturghiile bizantine.
Versiunile vechi ale Liturghiei Sfantului
Iacob si Liturghiile derivate din ele.

Limba originala in care s-a savarsit de la inceput

Liturghia Sf. Iacob a fost cea greceasca. Dar
O alta varianta, tot siriana si tot atat de
incepand cel putin de prin sec. III-IV, in
dezvoltata, dar probabil putin mai tarzie
regiunile cu populatie de origine siriana, ea a
(inceputul sec. al V-tea) decat cea de mai inainte, inceput sa fie tradusa si folosita si in limba
este Liturghia descrisa intr-o alta randuiala
siriaca, pentru populatia de la sate, care nu stia
bisericeasca veche, care poarta denumirea de
greceste, iar la orase se savarsea mai departe, in
"Testamentum Domini (nostri Jesu Christi)".
greceste.
Pe la mijlocul sec. al IV-lea (348), la Ierusalim,
Sfantul episcop Chiril descrie si explica, in
Cateheza ultima din cele 13 ale sale (Cateheza a
V-a mistagogica), Liturghia credinciosilor, asa
cum se oficia ea prin acele parti atunci, adica tot
o forma a vechii Liturghii a Sf. Iacob.
Acelasi lucru face, pe la inceputul sec. al V-lea,
Episcopul Teodor al Mopsuestiei (+ .428) in
Catehezele sale baptismale, explicand Liturghia

Dupa despartirea Bisericilor monofizite si

nestoriene (dupa 451), redactia greceasca a
ramas sa fie folosita numai de catre ortodocsii
din vechile patriarhate, al Ierusalimului si al
Antiohiei (numiti de catre monofiziti si melchiti,
adica partizani ai imparatului de la Bizant);
acestia au tradus-o si ei in limba siriaca veche,
intrebuintand-o pana prin sec. XII-XIII, cand au
adoptat Liturghiile mai noi, de rit bizantin.

A existat, de asemenea, o traducere armeana a

Liturghiei Sf. Iacob, facuta in prima jumatate a
sec. al IV-lea, de catre Sf. Grigore Luminatorul,
fie dupa originalul grecesc, fie dupa traducerea
siriaca, intrebuintata pe atunci in partile
Cezareei Capadociei, unde a fost folosita pana
catre sfarsitul secolului al V-lea.
Din redactia greaca a Liturghiei Sf. Iacob deriva
cele doua Liturghii ortodoxe de azi (cea a Sf.
Vasile si cea a Sf. Ioan), precum si Liturghia
Bisericii armene.
Din epoca in care Liturghia Sf. Iacob a fost
inlocuita definitiv cu Liturghiile de rit bizantin
(a Sf. Vasile si ce a Sf. Ioan), redactia greaca a
acestei Liturghii a devenit de fapt o Liturghie
moarta. Astazi ea se oficiaza numai in unele
biserici de limba greaca, o singura data pe an, si
anume la ziua pomenirii Sf. Iacob, fratele
Domnului (23 octombrie), ori in duminica cea
mai apropiata de aceasta data; la Ierusalim ea se
oficiaza si in prima duminica de dupa Craciun,
cand se face pomenire si despre Sf. Iacob intre
rudele apropiate ale Mantuitorului.
O sansa mai mare de supravietuire a avut
versiunea siriaca a Liturghiei Sf. Iacob. Ea se
pastreaza si se foloseste inca, sub acelasi nume,
la Sirienii iacobiti (monofiziti) din fostul
patriarhat al Antiohiei si cel al Ierusalimului,
care, in sec. al V-lea, s-au organizat in Biserica
separata, despartindu-se de trunchiul Bisericii
ecumenice dupa sinodul de la Calcedon.
Iacobitii o folosesc inca in vechea siriaca, in
care a fost tradusa inca din sec. al IV-lea (azi o
limba moarta), pastrand forma in care ea se
oficia la vremea despartirii de Biserica din
Constantinopol, dar adoptand unele
particularitati caracteristice doctrinei lor, cum
este, de exemplu, adaosul "Cel ce te-ai rastignit
pentru noi", din textul trisaghionului.
Liturghia siriaca a Sf. Iacob se intrebuinteaza si
la sirienii rasariteni din Malabar (India), precum
si la Maronitii din Liban, care au adoptat erezia
monotelita, iar din sec. al XVI-lea sunt uniti cu
Roma, primind multe influente latine in cultul si
Liturghia lor.
Aceeasi Liturghie si tot in limba siriaca a ramas
si in folosinta sirienilor rasariteni sau nestorieni
persani (numiti si chaldeeni) din Iran (Persia de
altadata), Curdistan si Malabar (in sudul Indiei)
si chaldeenii uniti (numiti si crestini de rit
chaldeean). Toti acestia au pus insa Liturghia lor

sub numele primilor misionari crestini din aceste

parti, numind-o Liturghia Sfintilor Apostoli
Addai si Mari; (Maris), care sunt intemeietorii
Bisericii din Edesa si Seleucia (Addai sau Tadeu
este unul dintre cei 10 ucenici, iar Marij este
discipolul lui).
Manuscrise, editii si traduceri romanesti ale
Liturghiei grecesti a Sfantului Iacob.
Din nefericire nu ni s-a pastrat nici un manuscris
care sa ne fi transmis forma sau randuiala si
textele rugaciunilor Liturghiei Sfantului Iacob,
in forma ei veche, din primele trei secole.
Precum am spus, abia din textele citate si
explicate in Randuielile bisericesti (Constitutiile
Apostolice si Testamentum Domini) si in
Catehezele mistagogice sau in Omiliile
baptismale, amintite mai inainte, ne putem face
o idee aproximativa despre formele locale ale
acestei Liturghii din diferitele parti ale
crestinatatii, in secolele IV-V.
Inainte de a prezenta randuiala Liturghiei
Sfantului Iacob, asa cum se savarseste astazi in
Biserica greaca, vom prezenta mai intai
manuscrisele care ne-au transmis textul grecesc
al Liturghiei Sfantului Iacob, in forma ei
evoluata, apoi editiile acestei Liturghii si cateva
studii mai importante aparute in teologia
romaneasca, consacrate Sfintei Liturghii.
Comparand Liturghia Sfantului Vasile cel Mare
cu aceea a Sfantului Iacob si avand in vedere
variantele siriace ale Liturghiei sirienilor iacobiti
si ale nestorienilor persani, care s-au desprins de
Biserica Ortodoxa dupa Sinodul IV ecumenic
(Calcedon, 451), ajungem la concluzia ca
Liturghia Sfantului Iacob a fost fixata in scris de
timpuriu, cel putin la sfarsitul secolului al IV-Iea
si inceputul secolului al V-lea.
a. Cele mai vechi manuscrise care ne transmit
textul acestei Sfintei Liturghii dateaza insa din
secolele X-XII si ele consemneaza stadiul deja
evoluat al acestei Liturghii, cand ea primise
multe influente din partea Liturghiilor bizantine.
O traducere siriaca a Liturghiei Sfantului Iacob,
atribuita lui Iacob de Edesa, care se pastreaza
intr-un codice din secolul al VIII-lea, ne ajuta sa
facem o reconstituire aproximativa a textului
grecesc din acea epoca. Textul cel mai vechi se
pastreaza in codicele grec. 177 al bibliotecii
Universitatii din Messina (in Sicilia), din secolul
al X-lea, (rulou de pergament). Copii similare cu

aceasta se afla in codicele Supli. gr. 476 al

Bibliotecii Nationale din Paris, sec. al XV-lea, in
codicele gr. 1039 (1040) al Bibliotecii Manastirii
Sf. Ecaterina din Sinai (sec. XIV), cum si intr-un
codice al Bibliotecii Manastirii Hilandar din
Sfantul Munte. Dupa aceste manuscrise, au
publicat textul acestei Liturghii, savantii
liturgisti J. A. Assemani, Codex liturgicus
Ecclesiae unioersae, Roma, 1752, V, p. 68-99 si
C. A. Swainson, The greek Liturgies chiefly
from original authorities, Cambridge, 1884, p.
214-332.

O mai buna editie critica a tiparit alt liturgist

englez, profesorul F. E. Brightman de la Oxford,
in colectia sa: Eastern Liturgies, Oxford, 1896,
p. 31-68. Ea are la baza textul din cod. gr. 2509
din Biblioteca Nationala Paris (sec. XIV).

Alt text vechi al Liturghiei se pastreaza in

codicele din secolul al XI-lea al Bibliotecii din
orasul Rossano din Calabria, care sta la baza
editiei publicate in 1560 de catre C. Morelius,
apoi de catre H. Daniel, Swainson, A. Petrowsky
si apoi de F. E. Brightman, dupa o copie
asemanatoare din Biblioteca Nationala Paris, sub
nr. 2509 (sec. XV).

In secolul nostru, mai multe editii ale textului

grecesc al Liturghiei Sf. Iacob, destinate unele
pentru studii, altele pentru serviciul liturgic, a
publicat profesorul grec si arhiepiscop de Atena,
Hrisostom Papadopulos: Dumnezeiasca
Liturghie a Sf. Iacob, fratele Domnului (in
grec.), Atena, 1912, (in 1976 a X-a editie); ele
au la baza textul grecesc cel mai vechi ajuns la
noi, si anume cel din cele doua manuscrise din
Messina si de la Rossano. Un studiu separat
despre aceasta Liturghie, publicase acelasi mai
inainte (Ierusalim 1901), cu titlul: Despre
Liturghia Sf. Iacob (in grec.), retiparit apoi la
Atena 1902, cu titlul Despre Liturghia apostolica
a Sf. Iacob, fratele Domnului (in grec).

Codicele din Rossano provine din Antiohia, iar

cel din Messina, probabil, din Ierusalim.
Se pastreaza insa si codici de mai tarziu, in
diferite biblioteci, din Roma (Vatican gr. 1970,
pergament din sec. XIII), Oxford (Bibl.
Bodleiana, Miscelaneu gr. 134, sec. XVI), Cairo
(Bibi. Patr. Ortodoxe), s. a. Codicele de la
Biblioteca Sfantului Mormint din Ierusalim, nr.
321, apartine secolului al XVI-lea.

Dintre editiile mai vechi mai amintim pe cea a

Arhiepiscopului Dionisie Latas de Fante,
intitulata Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului,
slavitului Apostol Iacob, fratele Domnului si
primul episcop al Ierusalimului, editata cu
randuieli si insemnari (in grec), Aante, 1886.

Cea mai noua si mai buna editie critica a textului

grecesc, precedata de studiu introductiv si
insotita de o traducere latina, este cea tiparita de
Ch. Mercier, cu titlul La liturgie de Saint
Jacques, Paris, 1946 (col. "Patrologia
Orientalis", XXVI, fasc. L). Prima traducere
romaneasca a textului acestei Liturghii a
publicat-o liturgistul T. Tarnavschi, in cadrul
studiului sau Despre cele mai insemnate liturgii
ale Bisericii Orientale, in rev. "Candela", an
1892, p. 328-335, 391-402; 455-466. Alta, mai
noua, a publicat-o Pr. Al. Ionescu in rev. "Glasul
Bisericii", XXII (1963), nr. 7-8, p. 663-683.

b. Prima editie tiparita a Liturghiei Sfantului

Iacob, in greceste, a aparut la Paris, in anul
1560, in tipografia lui Guil Morelius. Textul
grecesc, insotit si de o traducere latina, facuta de
Gentianus Hervet, a fost publicat de canonicul
Jean de Saint Andre, in colaborare cu Clauda de
Sainctes, care avea sa ajunga, ulterior, episcop.
Fronte Ducaeus, retipari la Paris, in 1624,
Liturghia Sf. Apostol Iacob, in greceste. J. A.
Assemani, in marea sa colectie de texte liturgice
cu titlul Codex liturgicus Ecclesiae unioersae,
Randuiala Liturghiei grecesti a Sfantului
vol. V (Roma, 1752) p. 68-99, a tiparit si textul
Iacob.
grecesc al Liturghiei Sf. Iacob, dupa manuscrisul
din Messina, amintit mai inainte.
Randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, asa cum se
oficiala ea, in vremea noastra, in Biserica
O alta editie mult citata este cea a liturgistului
greaca, a cunoscut unele influente, in special din
englez C. A. Swainson, The greek Liturgies
partea Liturghiilor bizantine. Prezentand
chiefly from original authorities, Cambridge
randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, asa cum se
1884, p. 214-332 (dupa manuscrisele din
oficiala in Biserica greaca, vom observa lesne
Messina, Rossano si Paris mentionate mai
care sunt aceste influente si vom desprinde,
inainte).
comparativ, asemanarile si deosebirile dintre
aceasta Liturghie si Liturghiile de rit bizantin.

Pregatirea Sfintelor Daruri se face la

proscomidiar. Apoi, preotul vine in fata Sfintei
Mese, usile imparatesti fiind inchise, si zice in
taina o rugaciune pentru iertarea pacatelor, dupa
care deschide usile imparatesti si rosteste cu
voce tare formula doxologica in cinstea Sfintei
Treimi: "Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh,
luminii celei intreite si unice a Dumnezeirii, cea
care este una in Treime si care se imparte fara sa
se desparta. Caci, Treime, Dumnezeu cel Unul
Atottiitorul, cerurilor spun slava Lui, iar
pamantul, stapanirea si marea putere a Lui si
toata faptura vazuta si nevazuta, pururea vesteste
marirea Sa. Ca Lui se cuvine slava, puterea,
gloria si marirea; acum si pururea si tn vecii
vecilor". Aceasta este, de fapt, formula de
binecuvantare pentru inceputul slujbei. Urmeaza
apoi o rugaciune pentru Biserica si o alta
rugaciune pentru cadire. Preotul cadeste Sfanta
Masa, da Sfanta Evanghelie diaconului si fac
amandoi vohodul cu Evanghelia, cantand
impreuna "Unule Nascut". Ajungand in mijlocul
bisericii, diaconul lasa Sfanta Evanghelie pe
amvon (tetrapodul din mijlocul bisericii) si intra
in sfantul altar. In timp ce preotul zice, in taina,
rugaciunea intrarii si a trisaghionului, diaconul
zice - cu fata spre credinciosi - o scurta ectenie.
Urmeaza cantarea trisaghionului (Sfinte
Dumnezeule).
Diaconul cadeste, iar preotul zice, in taina,
rugaciunea cadirii. Dupa trisaghion se citeste
Apostolul, de pe amvonul din mijlocului
bisericii, apoi diaconul zice o ectenie, care se
aseamana cu ectenia intreita si cu aceea de la
Litia din ritul bizantin. In acest timp, preotul
citeste rugaciunea Evangheliei, care este, de
fapt, rugaciunea din ritul ortodox (Straluceste in
inimile noastre...). Diaconul citeste Sfanta
Evanghelie, dupa care preotul predica de pe
amvonul asezat in mijlocul bisericii. Merge apoi
in sfantul altar si, in timp ce diaconul rosteste
ectenia a treia, care cuprinde si ectenia de cerere
din ritul bizantin, preotul citeste in taina o noua
rugaciune a Evangheliei. Ecfonisul pe careul
rosteste preotul este asemanator cu acela
dinaintea heruvicului din ritul bizantin, (Ca sub
stapanirea Ta totdeauna fiind paziti...), dupa care
diaconul rosteste o formula care ne aminteste de
momemtul concedierii de odinioara a
catehumenilor din biserica: "Nici unul dintre
catehumeni, nici unul dintre cei neinitiati,
niciunul dintre cei care nu pot sa se roage
impreuna cu noi.. Credinciosii, canta heruvicul
"Sa taca tot trupul" (cantat si la Liturghia
Sfantului Vasile, din ritul bizantin, in sambata

din Saptamana Patimilor), in timp ce diaconul si

preotul fac vohodul mare, aducand Sf. Daruri de
la proscomidiar la Sfanta Masa. Cand ajung in
fata Sfintelor Usi, cantarea se intrerupe, iar
preotul, cu voce tare, rosteste rugaciunea
punerii-inainte a Darurilor, care nu este alta
decat rugaciunea de la proscomidie, din ritul
bizantin: "Dumnezeule, Dumneeule, Cela ce
painea cea cereasca.. Asezand Darurile pe Sfanta
Masa, preotul cadeste si zice in taina o
rugaciune. Se rosteste, apoi, Simbolul credintei
iar preotul zice, in taina, rugaciunea pacii si se
face sarutarea pacii. Preotul zice din nou o
rugaciune, a plecarii capetelor, dupa care
urmeaza un fel de dialog intre preot si diacon,
apoi intre clerici si credinciosi, pentru
binecuvintarea reciproca necesara ca pregatire
pentru savarsirea jertfei. Acest moment se
aseamana cu dialogul dintre preot si diacon de
dupa intrarea Darurilor, din Liturghierul
ortodox.
Apoi, diaconul rosteste o ectenie mare, "mult
mai frumoasa si mai cuprinzatoare decat cea din
ritul bizantin", in timp ce preotul citeste, in
taina, patru rugaciuni deosebite si consecutive; a
treia dintre acestea este, de fapt, rugaciunea
punerii inainte a Darurilor de dupa vohodul
mare din Liturghia bizantina a Sfantului Vasile
cel Mare (Doamne Dumnezeul nostru, Care neai zidit pe noi..).
Urmeaza formulele introductive la Anafora, cu
dialogul pre-retei, care se deosebeste de cel din
ritul bizantin, doar prin mici variante verbale.
Preotul citeste, in taina, rugaciunea Sfintei Jertfe
Aanafora, intrerupta de ecfonisele si
raspunsurile poporului, "ca si in ritul bizantin,
dar cu o participare mai larga a poporului".
Textul anaforalei seamana mai mult cu acela din
Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, mai ales
dipticele, desi rugaciunile de mijlocire incep cu
pomenirea celor vii si continua cu pomenirea
mortilor, adica invers decat in ritul bizantin.
Dupa o ectenie rostita de diacon, urmeaza
Rugaciunea domneasca, apoi rugaciunile,
formulele si riturile premergatoare impartasirii,
din ritul bizantin: frangerea Sfantului Trup,
plinirea potirului, turnarea apei calde, o
rugaciune pregatitoare, dupa care se face
impartasirea clericilor si credinciosilor si se
canta un imn de multumire al credinciosilor
pentru impartasanie (rezumat al celui
corespunzator din Liturghia noastra); urmeaza o
rugaciune a cadirii Sfintelor Daruri, ectenia si

rugaciunea plecarii capetelor, citita in taina de

catre preot.
Rugaciunea amvonului este rostita de preot de
pe amvonul din mijlocul bisericii, ca in perioada
veche. Apoi, diaconul rosteste formula de
concediere: "Mergeti cu pace", in timp ce
preotul, din sfantul altar, zice in taina formula de
binecuvantare finala: "S-a binecuvantat
Dumnezeu, Cel ce ne binecuvinteaza si ne
sfinteste pe noi prin impartasirea sfintelor si
Preacuratelor Sale Taine, acum si pururea si in
vecii vecilor, Amin". Din randuiala Liturghiei
Sfantului Iacob, asa cum se oficiala in Biserica
greaca, se poate constata ca, in cea mai mare
parte, aceasta randuiala se aseamana cu cea a
Liturghiilor de rit bizantin. Asemanarile sunt
mai evidente de la sarutarea pacii pana la
sfarsitul Liturghiei.
Importanta Liturghiei Sfantului Iacob in
istoria cultului Bisericilor crestine rasaritene.
Sscurta comparatie cu Liturghiile rasaritene
de azi.
Pentru a pune mai graitor in lumina ce
insemnatate are Liturghia Sfantului Iacob pentru
cultul crestin, in general, si al Bisericilor
crestine rasaritene in special, vom prezenta pe
scurt, atit trasaturile comune cu celelalte
Liturghii rasaritene, cat si pe cele caracteristice
ale acestei Liturghii, in forma ei greaca de azi si
in variantele derivate din versiunea ei siriaca,
intrebuintate in Bisericile necalcedoniene de azi.
Ceea ce se cuvine sa fie subliniat, de la inceput,
este faptul ca intre Liturghiile Bisericilor vechi
orientale si cele ortodoxe (de rit bizantin) exista
o asemanare de structura si conceptie,
fundamentata pe unitatea de credinta, pastrata
pana la anul 451, cand s-a produs prima sfasiere
a unitatii bisericesti. "Micile diferente de ritual
sau ceremonial si de texte sau formular, care
deosebesc intre ele feluritele Liturghii, sunt atat
de putin importante, incat lasa neatinsa unitatea
organica a acestor Liturghii. Aceeasi structura
sau randuiala generala - aceeasi dezvoltare, prin
rituri, rugaciuni, lecturi si imne - a ideei
fundamentale care le inspira pe toate, apropie
intre ele toate Liturghiile orientale.
Ca si in Liturghiile vechi, si in cele ortodoxe de
azi, scopul a ramas acelasi: savarsirea Jertfei
euharistice, adica Sfintirea Darurilor si apoi
savarsirea tainei comuniunii, adica impartasirea
credinciosilor cu ele. Toate prezinta aceeasi

impartire in cele trei mari diviziuni ale slujbei,

ca si in Liturghiile ortodoxe: Proscomidia,
Liturghia catehumeniior si Liturghia
credinciosilor.
In cadrul Liturghiilor Bisericilor Vechi
Orientale, Proscomidia, care constituie prima
parte a slujbei, are aceleasi momente esentiale:
pregatirea spirituala-morala a liturghisitorilor,
imbracarea vesmintelor, pregatirea si
binecuvantarea Darurilor, acoperirea si cadirea
lor, rugaciunea de oferire si celelalte.
In Liturghia Sfantului Iacob, Liturghia
catehumeniior si-a pastrat simplitatea sa, asa
cum era pretutindeni in Biserica primelor
veacuri. Desi n-a primit enarxa sau introducerea
din prima parte a Liturghiei bizantine (pana la
vohodul cu Evanghelia), are comun cu aceasta:
ecteniile, imnul "Unule nascut", trisaghionul,
vohodul cu Evanghelia, "care reprezinta
probabil una dintre influentele ritului bizantin in
celelalte Liturghii", lecturile biblice si
rugaciunile de la sfarsitul Liturghiei
catehumeniior.
Asemanarile si partile comune apar mai ales la
Liturghia credinciosilor: partea preanaforala,
rugaciunile pregatitoare, iesirea cu Sf. Daruri,
cadiri, ectenii, spalarea mainilor, sarutarea pacii
si Simbolul de credinta niceoconstantinopolitan. Apare in plus rugaciunea
valului, pe care nu o intalnim in ritul bizantin.
"Urmeaza apoi marea rugaciune a Sfintei Jertfe
(Anafora), nucleul original si centrul tuturor
Liturghiilor crestine, tesuta pe firul uniform al
acelorasi idei, inlantuite in aceeasi ordine".
Deosebirile apar la diptice (rugaciunile de
mijlocire), care, in ambele Liturghii, se aseaza
dupa epicleza, dar in Liturghia Sfantului Iacob
ele incep cu pomenirea celor vii, pe cand in ritul
bizantin incep cu sfintii si cu cei morti.
Partea finala a Liturghiei Sf. Iacob este
asemanatoare cu cea din ritul bizantin. Asadar,
momentele esentiale ale Liturghiei se gasesc
"intr-o forma sau alta, in toate riturile liturgice
rasaritene, demonstrand inca odata originea tor
comuna si descendenta din acelasi tip al
Liturghiei primare a Bisericii, pe care l-au
pastrat cu atata scumpatate, in ciuda dezvoltarii
lor independente una de alta st a conditiilor
externe deosebite, in care au evoluat dupa
separarea lor".

In concluzie, se poate spune ca Liturghia

Sfantului Apostol Iacob, prin vechimea ei,
capata valoare documentara, atestand modul
cum s-a inchegat si s-a dezvoltat slujba
fundamentala a cultului crestin. Originea sa
apostolica, confirmata si recunoscuta de Traditia
bisericeasca, arata grija deosebita pe care
Biserica o acorda pastrarii si propovaduirii
adevarurilor de credinta.
In forma evoluata pe care ne-au transmis-o
manuscrisele, ea este o marturie a modului cum
adevarurile de credinta, formulate sinodal si
receptate de intregul corp al Bisericii, au fost
imvesmantate imnologic si marturisite
doxologic.
Liturghia Sfantului Apostol Iacob, formula cea
mai veche a cultului Bisericii primelor veacuri
crestine, chiar in forma ei evoluata de azi, are un
pronuntat caracter trinitar. Imnele si rugaciunile
sunt consacrate preaslavirii Sfintei Treimi.
Aceasta este o noua dovada a vechimii acestei
Liturghii si a modului cum Biserica recepta si
exprima cultic adevarurile sale de credinta.
Teologii zilelor noastre vor gasi in preocuparile
si stradaniile pe care le depun pentru refacerea
unitatii bisericesti un model si, in acelasi timp,
un temei puternic al lucrarii pentru unitate in
Liturghia Sfantului Apostol Iacob, ea insasi
marturie si expresie a unitatii vietii liturgice din
Biserica cea una a primelor veacuri crestine.
pr. V. Ungureanu