SIMBOLISTICA LOCAŞULUI DE CULT

Arhid. Lucian Petroaia

Începuturi
În biserică, tot ceea ce formează spaţiul eclezial „intra muros“, dar şi
„extra muros“ este învestit cu o dublă conotaţie: una de natură spirituală, alta
de natură materială. Dacă tot ceea ce face parte din lumea materială poate
fi perceput simţual, în extramundanul spiritual se poate păşi prin simbol.
Simbolul creştin trebuie studiat însă în directă legătură cu dezvoltarea cul-
tului şi trebuie înţeles, în mod necesar, în duhul Sfinţilor Părinţi, tâlcuitori
negreşelnici, până la detaliu, ai spaţiului sacru al lumii bisericeşti.
Sfântul Apostol Pavel numeşte Vechiul Testament, cu toate ale sale
(elemente de civilizaţie, de cult şi de cultură mozaică), „pedagog către
Hristos“, o lume a tipurilor prefigurative, „umbre ale celor viitoare“. Da-
torită labilităţii în credinţă, simbolul era prudent folosit în cultul mozaic.
Biserica creştină are însă plinătatea revelaţiei prin Întruparea lui Hristos
şi prin realitatea prezenţei Lui în ea, prin har. Creştinismul este o lume
a antitipurilor, a simbolurilor pline de esenţă. Iar quintesenţierea acestor
nenumărate simboluri o face biserica-lăcaş, care este „icoana Bisericii,
Trupul mistic al lui Hristos“ (Efeseni 1, 23; Coloseni 1, 18).
Un elementar studiu etimologic al rădăcinii cuvântului grecesc ekkli-
sia arată sensul de „adunare, chemare“, de la verbul kaleo care înseamnă
a chema. Totuşi, românescul „biserică“ este cu mult mai cuprinzător ca
sens: el defineşte marea şi unica Biserică întemeiată de Hristos, se referă
şi la biserica cea triumfătoare din cer, dar şi la comunitatea creştinilor,
„luptători“ pentru cer şi defineşte lăcaşul de cult. Aceste sensuri sunt însă
aprofundate de altele. De exemplu, sfinţirea unei biserici este o slujbă plină
de nenumărate simboluri: sfântul altar se înconjură de şapte ori (cele şapte
daruri ale Sfântului Duh), se stropeşte cu agheasmă (harul Sfântului Duh),
moaştele reprezintă prezenţa sfinţilor martiri şi mijlocirea lor, spălarea

287
 Arhid. Lucian Petroaia

lespezii simbolizează curăţirea, cei patru evanghelişti arată că Evanghelia

s-a răspândit în cele patru vânturi, iar îmbrăcarea arhiereului în alb este
îmbrăcarea lui Iisus cu giulgiu. Parcurgând rugăciunile din slujba târnosirii
bisericii noi, se pot extrage câteva definiţii foarte semnificative ale bisericii
ca lăcaş: „casă cerească, adevăratul jertfelnic al negrăitei slavei Tale“ sau
„adevărată preînchipuire a preasfintei Tale Biserici, adică a trupului nost-
ru, pe care prin prealăudatul Apostol al Tău, Pavel, încă şi locaş şi trup al
Hristosului Tău ai învrednicit-o a se numi...“1.
Aşadar, tot ceea ce grăieşte creştinului, simbolic, biserica-lăcaş, nu este
altceva decât dar dumnezeiesc şi chemarea minţii, a sufletului şi a întregii
fiinţe, a creştinului spre cele cereşti. Acest limbaj tainic nu este însă cifrat,
nici nu are caracter ezoteric, ci se oferă minţii şi sufletului aceluia ce vrea
să înţeleagă. „Vezi dar că atât Legea şi toate cele făcute potrivit ei, cât şi
întreg cultul nostru, lucruri făcute de mâini omeneşti, sunt sfinte şi ne duc,
cu ajutorul materiei, către imaterialul Dumnezeu. Legea, pe de o parte, şi
toate cele făcute potrivit Legii erau o schiţă a icoanei ce avea să fie, adică
a cultului nostru; cultul creştin, pe de altă parte, este icoana bunurilor
viitoare, iar aceste bunuri sunt în Ierusalimul cel de sus, imaterial şi cel
nefăcut de mâini“2. Cele „de dincolo“ trebuie pătrunse cu sufletul, pentru
că în creştinism, la baza întregului sistem simbolic stă mai întâi jertfa
răscumpărătoare a Mântuitorului (şi creştinul nu se poate sustrage acesteia,
căci nu s-ar mântui), apoi transformarea omului şi a întregii lumi căzute o
dată cu Adam, ceea ce înseamnă împăcarea cu Dumnezeu, pe care cu dor
trebuie să o primească fiecare.
Din această idee despre biserică - icoană a Ierusalimului celui de sus
şi lume transfigurată a viitoarei împărăţii a lui Dumnezeu - au izvorât mai
târziu principiile fundamentale de construcţie, pictare şi întocmire, în gen-
eral, a lăcaşului de cult creştin.
Datorită imuabilităţii celor cereşti şi rânduielile acestea au căpătat car-
acteristici neschimbabile: se împlinesc după un canon (ca sumă de rânduieli
fixe) verificat în timp ca viabilitate tehnică şi alimentându-şi esenţele din
cele veşnice. Aceasta este tocmai semnificaţia tradiţiei construirii bisericii,
ceea ce o şi face atât de deosebită de clădirile profane. Încă de la începu-
1. Arhieraticon, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., Bucureşti,
1993, p. 152,156.
2. Sfântul Ioan Damaschin, Tratatul al doilea, contra celor ce atacă sfintele icoane, în
cap. Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 116.

288
 Simbolistica locaşului de cult

turile creştinismului, s-au căutat formele optime pentru arhitectură, cult şi

celelalte elemente ale vieţii bisericeşti, pentru a le înscrie într-un ansamblu
armonios, care să slujească unui scop anume: „plenitudinea liturgică“3. În
această unitate liturgică, elementele arhitecturale, cultice încetează de a mai
avea, preponderent, caracteristici estetice, ci ele concură în a exprima „sen-
sul general al bisericii ca icoană a unei lumi transfigurate, purtând pecetea
împărăţiei lui Dumnezeu“4. Leonid Uspenski argumentează această idee
în studiul său „Simbolica bisericii“, cu imaginea convertirii la creştinism a
poporului rus: solii principelui Vladimir, ajungând la Bizanţ, au participat
la o slujbă în Sfânta Sofia, mărturisind ulterior „nu ştiam dacă ne mai găsim
pe pământ sau în cer“5.
Încă din secolele III-IV, confruntaţi cu diferite erezii ale timpului,
creştinii au fost nevoiţi a-şi preciza învăţătura, a o afirma cât mai exact şi
cât mai clar. În secolul III, „Didascalia“ cerea ca biserica să aibă formă de
corabie, amintind de corabia lui Noe, iar în prima jumătate a secolului IV,
în „Constituţiile Apostolice“ se cerea ca „edificiul să fie prelung, îndreptat
spre răsărit şi să fie în formă de corabie“6. Apelul la corabia lui Noe, care
este prototip simbolic al bisericii-lăcaş, este semnificativ pentru lupta creş-
tinului cu viaţa: „marea vieţii, văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor...“.
Forma paralelipipedică, dominantă în arhitectura creştină primară, amintea
totodată şi de Cortul Mărturiei şi de Templul lui Solomon, simbolizând
întreaga lume pe care o cuprinde Biserica prin învăţătura ei.

Simbolica bisericii după tâlcuitorii bizantini

După sec. IV, în înfloritoarea epocă constantiniană şi după ea, a început
în toată lumea creştină o emulaţie arhitecturală, mai întâi de edificare, apoi
de viaţă creştină liberă. Cultul capătă forme precise, apar liturghiile Sfântului
Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Vasile cel Mare.
În sec. V, lucrarea apocrifă „Testamentum Domini“ (aproximativ 475
d.H.), cerea ca „biserica să fie astfel: să aibă trei intrări, pentru închipuirea
Treimii. Diaconiconul să fie în partea dreaptă a intrării care se află la dreapta,

3. Leonid Uspenski, Simbolica bisericii,în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, XXXV, nr.

5-6/1960, p. 314.
4. Ibidem, p. 314.
5. Ibidem, p. 315.
6. Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, în „Biserica Ortodoxă Română“, LXXIV (1966), nr. 3-5, p.
332, apud. J. Quasten, Monumenta eucharistica et liturgica vetustissima, Bonnae, 1935-1937,
p. 181-183.
289
 Arhid. Lucian Petroaia

pentru ca să se poată separa darurile ce se aduc pentru Euharistie... să fie

o intrare, dar trei ieşiri... biserica să aibă o despărţitură pentru catehumeni,
care să fie şi locul celor exorcizaţi... Să fie apoi, în partea de răsărit, tronul
episcopului... dar locul tronului să fie înălţat cu trei trepte, fiindcă şi altarul
tot aşa trebuie aşezat... Toate să fie luminoase şi rânduite în ordine, după
cum se cuvine să fie un loc sfânt şi să fie luminate prin ferestre multe, ca
închipuire a celor cereşti...“7.
În acelaşi secol, Eusebiu de Cezareea nota în a sa „Istorie bisericeas-
că“ despre sfinţirea bisericii din Tyr, abordând destul de complex pentru
acea vreme şi problema simbolicii bisericii, în Cartea X, cap. IV. Tema
generală este „noi vedem în biserică ceea ce şi ascultăm“. Pentru Eusebiu,
biserica văzută este construită după chipul celei nevăzute şi este casa lui
Dumnezeu. O definiţie de forţă teologală, dar şi literară, este aceea de „cer
pământesc al veacului ce va să fie, unde Dumnezeu petrece cu toate întru
toţi“. Frumuseţea bisericii este ca şi cum s-ar ridica perdeaua de deasupra
frumuseţii Ierusalimului ceresc.
În sec. VII găsim cea mai sistematică interpretare a simbolicii bisericii
în „Mystagogia“ Sfântului Maxim Mărturisitorul, care vede în biserică
imaginea lumii spirituale şi a lumii sensibile, adică imaginea a ceea ce cade
sub incidenţa simţurilor noastre. Sfântul Maxim subliniază semnificaţia
cosmică a bisericii, ca icoană a întregii lumi create, purificată, transfigurată:
„biserica are drept cer dumnezeiescul ieration (altar), iar ca pământ fru-
museţea naosului“8. Totodată, aflăm că biserica închipuieşte pe om, prin naos
scoate la înfăţişare, ca prin trup, înţelepciunea practică; prin altar, ca prin
suflet, tălmăceşte cunoaşterea naturală, iar prin acelaşi altar, ca prin minte,
străbate la cunoaşterea tainică de Dumnezeu, la teologia duhovnicească.
„Prin trup, ca printr-un naos, iradiază partea activă a sufletului în împlinirea
poruncilor prin înţelepciunea practică; prin suflet se aduc, ca printr-un altar,
lui Dumnezeu, folosindu-se de raţiune, în cunoaşterea naturală, sensurile
desprinse de simţuri, după ce a îndepărtat din ele, în duh, tot ceea ce este
material şi necurat. Iar prin minte, ca printr-un altar, cheamă tăcerea prealău-
dată a ascunsei şi recunoscutei mari grăiri a dumnezeirii cea din adâncurile

7. Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, cap. XIX, p. 45-47.
8. Leonid Uspenski, op. cit., p. 319.

290
 Simbolistica locaşului de cult

nepătrunse prin altă tăcere şi prearăsunătoare“ (Mystagogia, cap. IV).

Contemporan acestei scrieri este şi Sfântul Gherman I, Arhiepiscopul
Constantinopolului, care a lăsat o „Tâlcuire a Sfintei Liturghii“. În prima
din cele cinci părţi ale comentariului său, Sf. Gherman vorbeşte despre lo-
caşul de închinăciune şi despre unele părţi distincte: absida altarului, sfânta
masă, ciborionul, tâmpla, amvonul. Se găsesc două sensuri ale cuvântului
„biserică“: trupul lui Hristos şi lăcaş, uneori îmbinate chiar în aceeaşi frază:
„ea (biserica) este preînchipuită de patriarhi, întemeiată de apostoli, este
prezisă de prooroci, împodobită de ierarhi, sfinţită de martiri şi îşi aşază
prestolul pe moaştele lor sfinte“. În ceea ce priveşte chiar sensul de lăcaş,
Sfântul Gherman arată că „biserica este casa dumnezeiască în care se
săvârşeşte jertfa cea tainică şi de viaţă dătătoare, în care se află sanctuarul
cel mai dinlăuntru şi tronul cel sfânt, mormântul şi masa cea mântuitoare de
suflet şi de viaţă dătătoare, în care se găsesc mărgăritarele dumnezeieştilor
dogme, cu care Domnul a învăţat pe ucenicii Săi“9. Învăţătura Sfântului
Gherman este atât de viguroasă, încât accente din ea se vor întâlni, mult
mai târziu, în operele lui Teodor din Andida (sec. XII) şi chiar Nicolae
Cabasila (sec. XIV).
La sfârşitul sec. XIV şi începutul sec. XV, de aceeaşi problemă s-a
ocupat, mult mai amănunţit decât toţi înaintaşii săi, mai sistematic, Sfântul
Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului († 1429), „liturgist de valoare incon-
testabilă, care încheie şirul tâlcuitorilor originali ai Sfintei Liturghii şi ai
cultului ortodox, în general, situându-se cu cinste alături de înaintaşii săi,
care au ridicat teologia ortodoxă pe culmile ei cele mai înalte“10. Din vasta
sa operă, se evidenţiază tratatul liturgic în care Sfântul Simeon abordează
autorizat problema simbolisticii lăcaşului de cult în capitolele: „Pentru sfânta
biserică şi pentru târnosirea ei“11 şi „Explicare a aceluiaşi părinte, pentru
Sfânta biserică şi pentru cei ce slujesc într-însa, diaconi, preoţi, arhierei şi

9. Sfântul Gherman, Arhiepiscopul Constantinopopului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, în

„Mitropolia Olteniei“, XXVI (1974), nr. 9-10, p. 825, traducere de pr. prof. Nicolae Petrescu.
10. Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Simbolismul locaşului de cult în opera liturgică a Sfân-
tului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (sec.XV), în „Glasul Bisericii“, XLII (1983), nr.
9-12, p. 637.
11. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tututor dogmelor credinţei
noastre ortodoxe după adevăratele pricini puse de Domnul nostru Iisus Hristos, traducere de
Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p. 109-190.

291
 Arhid. Lucian Petroaia

pentru odăjdiile cu care slujesc oricare dintr-înşii...“12.

Ca locaş de închinăciune Sfântul Simeon învaţă că biserica are întreită
semnificaţie. Mai întâi este icoană a împărăţiei lui Hristos din ceruri: „biseri-
ca este casa lui Dumnezeu, alcătuită din lucruri neînsufleţite, căci se sfinţeşte
cu dumnezeiescul dar şi cu rugăciunile cele preoţeşti şi nu este ca celelalte
case, ci este făcută pentru Dumnezeu şi pre Dânsul are locuitor şi într-însa
este puterea, slava şi darul Lui“13. În altă parte scrie: „Biserica lui Dumnezeu
închipuieşte cerul cu raiul care dăruieşte darurile cereşti, pentru că are în ea
nu lemnul vieţii de atunci, ci pe însăşi Viaţa care Se jertfeşte şi Se dă... Căci
noi intrăm în dumnezeiasca biserică ca în rai sau ca în cer...“14. În al treilea
rând, biserica este simbol al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, Sfântul
Simeon preluând simbolistica primară a corabiei noahitice, izbăvitoare de
potop şi de valuri. Corabia este condusă de Însuşi Hristos „Care este cap
Bisericii, iar Biserica este Trupul Său“ (Efeseni, cap. V), de aceea, lăcaşul
de închinăciune este numit „chip al bisericii celei preasfinţite şi vii“15. În
fine, biserica este împărăţia lui Dumnezeu din inimile credincioşilor, care
sunt „temple ale Duhului Sfânt“ (I Corinteni 3, 16), dar este şi „casă de
lucruri dumnezeieşti, liman şi doctorie a sufletelor, mijlocitoare rugăciunilor
către Dumnezeu şi organ al Tainelor Lui, rămânând în veci neclintită“16.
Prin faptul că Sfântul Simeon simbolizează prin biserică toate cele văzute şi
cele nevăzute, lăcaşul de închinăciune devine un simbol chiar al lui Hristos
„care este şi el om, dar şi un simbol al tainei Sfintei Treimi, neapropiată
după fiinţă, dar cunoscută prin purtarea de grijă şi prin puterile Ei“17. Sfânta
Biserică este definită şi prin alte sintagme profunde şi expresive: „candela
lui Hristos“, „casă de lucruri dumnezeieşti“, „casă a Jertfei celei mari“,
„dătătoare a multor bunătăţi“18. Şi hramul pe care-l poartă biserica face din
aceasta un sfânt lăcaş şi se merge într-acel lăcaş ca în casa lui Dumnezeu.
Iar dacă un sfânt patronează o biserică, „acesta petrece într-însa ca într-un
lăcaş al său şi se află nevăzut, acolo, în biserică, cu sufletul, iar de multe
ori şi prin moaştele sale, va fi acolo şi lucrează cu dumnezeiască putere şi

12. Ibidem, p. 251-269.

13. Ibidem, cap. 128, p. 120.
14. Ibidem, cap. 98, p. 103.
15. Ibidem, cap. 122, p. 117.
16. Ibidem, cap. 120, p. 116.
17. Ibidem, p. 253.
18. Ibidem, cap. 128, p. 120, cap. 101, p. 109, cap. 131, p. 121.

292
 Simbolistica locaşului de cult

cu daruri“19.

Împărţirea bisericii şi simbolismul părţilor componente

Lăcaşul de cult ortodox este structurat în trei părţi principale: altar, naos
şi pronaos, împărţire cerută de necesităţile cultului divin şi de deosebirea
dintre slujitori şi asistenţi. Este împărţirea quasigenerală a lăcaşului de cult.
În timp şi în diferite zone culturale stilul arhitectural a evoluat, configuraţia
bisericii perfecţionându-se. Tristructuralitatea bisericii îşi are originea în
configuraţia Cortului Mărturiei sau a Templului din Ierusalim; de altfel,
„biserica“ Vechiului Testament este prototipul bisericii creştine. Sfântul
Simeon al Tesalonicului vede în această împărţire în trei părţi o referire la
modul dispunerii cetelor cereşti, în trei grupe sau la cele trei trepte ale unui
popor cucernic: a slujitorilor sfinţiţi, a credincioşilor şi a penitenţilor sau a
celor chemaţi20.
Altarul este partea cea mai însemnată şi locul cel mai sfânt din biserică
la care au acces doar slujitorii şi numai în cazuri speciale, credincioşii ne-
hirotoniţi. După Sfântul Simeon, altarul, prefigurat de Sfânta Sfintelor din
vechiul templu, simbolizează „Sfânta Sfintelor, cele mai presus de ceruri
şi cerul“21.
Sfântul altar este de fapt partea care dă sfinţenie întregului lăcaş de cult;
fără el, biserica-lăcaş ar rămâne un simplu loc de rugăciune. Sfântul Gherman
subliniază chiar că este „locul unde tronează Hristos, Împăratul tuturor, cu
apostolii“. „Aici se fac liturghia, hirotoniile şi tot aici se sfinţeşte Sfântul şi
Marele Mir“, completează Sfântul Simeon. În sfântul altar tronează arhiereul,
care închipuie pe Hristos, în mijlocul soborului de preoţi şi diaconi, care
închipuie pe apostoli, arhangheli şi îngeri; acest cadru liturghisitor face ca
sfântul altar să devină „intrarea în cer“.
Sfântul altar este orientat întotdeauna spre răsărit şi astfel, întreaga
biserică are aceeaşi orientare. Argumentul este Hristos numit „lumina lu-
mii“ (Ioan 8,12) şi „Răsăritul cel de sus“ (în troparul Naşterii Domnului).
După o veche tradiţie, raiul cel pierdut s-ar afla tot spre răsărit; iată de ce
întreaga viaţă creştină se orientează, prin rugăciune, spre răsărit (conf.

19. Ibidem, cap. 121, p. 120-121.

20. Apud. L. Uspenski, op. cit., p. 320.
21. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, trad. rom. cit., cap. 131, p. 121.

293
 Arhid. Lucian Petroaia

canonului 90 al Sfântului Vasile cel Mare). De acolo va răsări, ca un soare,

Ziua Eshatonului, spre care tinde fiecare creştin. Totodată, comparativ cu
nivelul naosului, sfântul altar este supraînăltaţ cu 2-3 trepte - soleea. Însăşi
numirea de „altar“ se justifică astfel: în limba latină, sintagma „alta ara“
înseamnă „loc înalt“, iar argumentaţia biblică este imaginea „cetăţii care stă
deasupra muntelui la care vor merge popoarele“ (Maleahi 4,1) sau aceea a
„cetăţii celei sfinte, Ierusalimul ceresc care se coboară la noi“ (Apocalipsa
21, 10). Se adevereşte şi în acest chip poziţia superioară (intrinsec) a alta-
rului faţă de celelalte părţi ale bisericii, căci el simbolizează „bolta cerului“
care acoperă pământul.
Sfinţenia altarului însă „curge“ de la Sfânta Masă, care se mai numeşte
Sfântul Prestol, Jertfelnic sau chiar Altar. Sfânta Masă se face din piatră în
patru colţuri, iar deasupra se aşază o singură lespede de marmură, piatră,
amintind de unitatea fiilor în persoana lui Hristos; ea simbolizează masa de la
Cina cea de Taină, crucea răstignirii de pe Golgota, mormântul Domnului şi
tronul slavei pe care stă Dumnezeu22. Pietrele cubice care alcătuiesc Sfânta
Masă amintesc de Hristos, „piatra cea din capul unghiului“, iar strămoaşele
acesteia sunt jertfelnicele Vechiului Testament.
În pântecele Sfintei Mese, într-o ocniţă anume săpată, sunt aşezate
sfintele moaşte - câteva părticele - amintind de jertfele martirilor care au
întărit, prin sângele lor, Biserica, dar continuând şi vechea tradiţie creştină
de a săvârşi Sfânta Liturghie în biserici zidite pe morminte de martiri. Slu-
jba sfinţirii Sfintei Mese este profundă şi plină de sensuri23: spălarea cu apă
caldă, ungerea cu aromate şi cu Sfântul şi Marele Mir, lipirea celor patru
sfinţi evanghelişti pe cele patru colţuri, apoi îmbrăcarea cu catasarca (giulg-
iu), îmbrăcămintea propriu-zisă (endotion, hainele de lumină de pe Tabor).
Deasupra şade sfântul antimis, „care închipuie mahrama de pe capul lui
Iisus, aceea care în mormânt era aşezată deoparte“ (Ioan 20,7), iar într-un
buzunar din partea superioară sunt cusute părticele de sfinte moaşte. Pe
Sfânta Masă mai stau: Sfânta Evanghelie, care închipuieşte pe Hristos - cu-
vântul, Sfânta Cruce „semnul mântuirii noastre“, candela (chipul Bisericii
care dă, prin lumină, mila şi iluminarea Domnului), sfeşnicele (două cu

22. Din învăţăturile Bisericii Ortodoxe, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1990,
p. 59.
23. Diacon Lucian Petroaia, Mir vărsat este numele Tău, în „Călăuza Ortodoxă“, nr.107-109
(1997), p.18.

294
 Simbolistica locaşului de cult

câte un braţ sau cu 3, 7, 9, 12 braţe - cu simbolistica respectivă a cifrelor:

omenitatea şi divinitatea lui Iisus, Sfânta Treime, darurile Sfântului Duh,
cetele îngereşti, cei 12 Apostoli) şi chivotul (prefigurat în Vechiul Testament
de Chivotul Legii, iar în biserică fiind o machetă în formă de biserică, turn
sau mormânt, care adăposteşte Sfânta Euharistie pentru bolnavi sau pentru
alte cazuri grabnice), este simbolul locului unde a fost răstignirea, dar şi
locul îngropării, al mormântului lui Iisus).
În unele biserici, deasupra Sfintei Mese se află baldachinul, un acoperiş
sau o boltă sprijinită pe patru stâlpi. Uneori avea formă de turn emisferic,
pentru care se numea şi „turn“. Nu se găsea decât la bisericile mari (ex.
Sfânta Sofia). „A fost introdus în sec. IV şi avea nişte pânze care se închideau
şi se deschideau, ca uşile împărăteşti de astăzi, după ritualul liturgic, pentru
ca să nu vadă credincioşii toate actele tainice de la Sfânta Masă“24.
Sf. Simeon arăta că baldachinul înseamnă „cortul cel nevăzut care este
împrejurul lui Dumnezeu, adică slava Lui şi darul cu care Însuşi Se acoperă,
îmbrăcându-se cu lumina ca şi cu o haină şi şezând pe scaunul cel preaînalt
al slavei Lui“25. Deasupra este aşezată crucea, care stă pe boltă, ca semn
al cerului şi semn deosebitor al creştinilor; acest aranjament este făcut „cu
raţiune în faţa liturghisitorilor“26.
În partea dinspre răsărit a sfântului altar, se află „scaunul cel de sus“,
în care şade doar arhiereul şi numai la anumite momente liturgice, sim-
bolizând tronul cel ceresc pe care şade Hristos, de-a dreapta Tatălui; de
ambele părţi sunt 12 tronuri mai mici - locurile Sfinţilor Apostoli, dar şi
rânduirea îngerilor şi a sfinţilor în jurul tronului dumnezeiesc. Această
aşezare a tronurilor în sfântul altar se numeşte sintronion şi indică cea de
a a doua venire a Domnului Hristos, când va şedea pe scaun de judecată,
judecând viii şi morţii.
În partea dinspre miazănoapte se află proscomidiarul, de cele mai multe
ori situat într-o absidiolă. Se mai numeşte „protesis“, pentru că aici se aduc
darurile credincioşilor şi simbolizează Golgota, dealul pe care a fost răstignit
Iisus Hristos. Aici se pregătesc şi cinstitele daruri pentru Sfânta Liturghie;
aici se scoate Sfântul Agneţ, de aceea proscomidiarul mai închipuie şi
24. Dr. Vasile Mitrofanovici, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Editura Consiliului Eparhial
Ortodox Român, Cernăuţi, 1929, p. 223.
25. Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, trad. rom. cit., cap. 133 şi 139, p. 122,
125.
26. Dr. Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol. II, Bucureşti, 1911, p. 140.

295
 Arhid. Lucian Petroaia

peşterea Betleemului, unde S-a născut Iisus. Simplitatea proscomidiarului,

cât şi toate celelalte obiecte şi sfinte vase care se păstrează aici (sfântul potir,
sfântul disc, copia, linguriţa, steluţa, sfintele acoperăminte) au o semnificaţie
ce aduce un argument în plus pentru simbolul de peşteră27.
În absidiola dinspre miazăzi se află diaconiconul, numit şi schevofilachiu
sau veşmântar. În vechime, diaconul îngrijea de această cămăruţă; aici se
păstrează veşmintele, cărţile de slujbă. În bisericile mari este o încăpere
separată, iar în bisericile mici se reduce doar la o firidă unde se pregăteşte
jăraticul pentru cădelniţă. Focul închipuieşte firea dumnezeiască a Mân-
tuitorului, cădelniţa - firea omenească, iar fumul de tămâie - buna mireasmă
a Duhului Sfânt (Ieşire 37,29) şi a rugăciunii.
Tâmpla, catapeteasma sau iconostasul este peretele (din zid, scândură,
metal, marmură, piatră etc.) de icoane care desparte sfântul altar de naos.
Este o apariţie relativ târzie în structura arhitecturală (sec. IX), iar la forma
actuală a ajuns prin sec. XIV. Arhetipul este catapeteasma de la Cortul Măr-
turiei sau de la Templul lui Solomon (II Regi 6, 21), care despărţea Sfânta
de Sfânta Sfintelor. În limbajul liturgic românesc se întâlnesc şi termenii
„tâmplă“ (din latinescul templum) „fruntar“ sau „fruntal“. În Biserica Rusă
se numeşte mai ales „deisis“, de la icoana tripartită care poartă această de-
numire şi care a constituit nucleul original al întregului ansamblu al tâmplei.
O altă denumire a iconostasului este şi „cosmetul“, o stinghie, scândură sau
grindă orizontală, de lemn, marmură, metal, de deasupra coloanelor care
despărţeau altarul de naos. Cosmetul a fost pus dintr-o nevoie practică, de
a se întări colonadele care despărţeau altarul de restul bisericii28.
Dintre multele denumiri date la început29, cea mai ilustrativă este aceea
de „cancelli“ - grilaj sau despărţitură de lemn, metal sau piatră - care oprea
intrarea laicilor în sfântul altar. În sec. IX va apărea în primă variantă o
formă mai dezvoltată a cosmetului şi a cancellului, cu cele trei uşi, care
s-au păstrat până astăzi. Forma şi programul iconografic au variat în timp
şi astăzi sunt deosebite în funcţie de diferiţi factori aşa, încât abia în sec.
XIV se poate vorbi de catapeteasmă în sensul total al cuvântului.
Astăzi, iconostasul este înnobilat de icoanele împărăteşti şi de celelalte
27. Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă al B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 587-603.
28. Dr. V. Mitrofanovici, op. cit., p. 225.
29. Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 398.

296
 Simbolistica locaşului de cult

registre: (scene de jertfe din Vechiul Testament), sus (sărbătorile mari,

Apostolii, proorocii), iar deasupra tuturor, la mijloc, stă crucea; toate sunt
ornate cu felurite decoraţii sculpturale, după zona în care este biserica.
Uşile împărăteşti şi cele diaconeşti (laterale) simbolizează intrarea în cer
a Domnului şi a îngerilor. Deasupra uşilor împărăteşti este rânduită icoana
achiropiită: chipul Mântuitorului de pe mahrama Sfintei Veronica.
Criticile apusene privind justeţea existenţei catapetesmei nu sunt obiec-
tive. Potrivit simbolisticii orientale, tâmpla bisericii porneşte nu de la des-
fiinţarea perdelei templului prin sfâşierea ei (Matei 27, 51), când Mântuitorul
Şi-a dat preacuratul suflet, ci ea înlocuieşte şi împlineşte sensul din Legea
Veche. Catapeteasma nu a fost desfiinţată, ci ea a fost înlocuită de perdeaua
tainică a Templului lui Solomon, care s-a rupt în momentul Învierii30. Una
dintre acuzele care se aduc Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte păstrarea
iconostasului este aceea de a fi prezervat exagerat taina slujirii sacerdotale
din altar; Eusebiu de Cezareea scria chiar despre acea barieră din lemn,
care proteja altarul bisericii din Tyr, făcându-l inaccesibil mulţimii. Totuşi,
iconostasul nu separă clerul de popor, ci revelează Taina Euharistiei tot mai
mult, nu ca o separare, ci ca o joncţiune şi transparenţă; faptul că această
barieră este din icoane, face din ea „o transparenţă a plinătăţii ecleziale,
realizată în timpul Euharistiei“31.
Vedem în el „devenirea în templu a Trupului lui Hristos, prin care se
împlineşte unitatea celor cereşti cu cele pământeşti, ale lui Dumnezeu cu
omul“32; este şi „o expresie a unităţii restabilite a celor două lumi“33, dar şi
o „limită între temporal şi etern“34. Această bogăţie de sensuri face din ico-
nostas nu un motiv de permanentă frustrare pentru credincioşi, ci o icoană
a deplinătăţii cuvântului liturgic, în armonie cu deplinătatea imaginii. Ico-
nostasul nu sporeşte Taina Euharistică, văzută ca o secretomanie clericală,
ci afirmă cuviinţa tainei cerului, care este simbolizat de sfântul altar. „Dacă
Liturghia realizează şi construieşte Trupul lui Hristos, Biserica, iconostasul îl
arată, punând înaintea ochilor credincioşilor o imagine a acestui organism, în

30. Ibidem, p. 401.

31. Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Editura Anastasia, Bucureşti,
1998, p. 170.
32. Ibidem, p. 171.
33. Ibidem, p. 171.
34. Ibidem, p. 170.

297
 Arhid. Lucian Petroaia

care intră ei ca membri; el arată acest corp al Bisericii construit după chipul
Sfintei Treimi, a cărei icoană aşezată în partea de sus (a iconostasului) este
o multiplicitate în unitate, după chipul tri-unităţii divine35.
Naosul este partea de mijloc a bisericii, situată între altar şi pronaos; este
locul credincioşilor care stau în naos ca într-o corabie mântuitoare. Naosul
este corespondentul vechii părţi a Cortului Mărturiei sau a Templului din
Ierusalim, numit „sfânta“. Aici intrau preoţii, zilnic, tâmâind. În stilul ba-
zilical primar, naosul avea formă rectangulară; în stilul bizantin care cultivă
forma în cruce a bisericii, naosul pierde din lungime, dar capătă spaţiu prin
extensia în cele două abside laterale.
În legea harului, în naos, creştinii aduc lui Dumnezeu, ca o tămâie cu
bună mireasmă, rugăciunile lor; ei aşteaptă aici şi lucrează în toată viaţa
lor harul dumnezeiesc, ce se revarsă prin Sfintele Taine spre mântuire.
„Dacă altarul reprezintă ceea ce transcende lumea aceasta, fiind lăcaşul
lui Dumnezeu, unde se află Însuşi Dumnezeu, partea de mijloc a bisericii
reprezintă lumea creată, dar şi îndreptată, sfinţită şi îndumnezeită. Împărăţia
lui Dumnezeu, cer nou şi pământ nou, în sensul propriu al cuvântului“36.
Sfântul Maxim arată că sfântul altar şi naosul se află într-o relaţie organică:
aşa cum în om se unesc principiul corporal şi cel spiritual, însă ultimul nu
îl absoarbe pe primul şi nici nu se dizolvă în el, dar exercită asupra lui in-
fluenţă dătătoare de viaţă, altarul cultivă şi conduce naosul în aşa fel, încât
naosul devine expresia sensibilă a altarului. Astfel se restabileşte armonia
primordială, disturbată prin păcatul protopărinţilor.
De obicei, pe naos se înalţă turla cea mare, care sintetizează unirea
cercului şi a pătratului, măsură şi cifră a cerului şi a împărăţiei37. În profunda
filozofie populară românească, turla bisericii a fost, de-a lungul istoriei, un
„axis mundi“ pentru viaţa duhovnicească atât de intensă din comunităţi,
simbol al tăriei, al castităţii, al privegherii şi al dorinţei de înălţare. „E vred-
nic de mirare că, în micimea lui, lăcaşul sfânt seamănă cu vastul univers.
Cupola sa înălţată este comparabilă cu cerul cerurilor. Ea se sprijină solid
pe partea ei inferioară. Arcurile ei reprezintă cele patru laturi ale lumii“38. Se
35. Leonid Uspenski, Problema iconostasului, traducere de Ion Firca, în „Mitropolia
Banatului“, XV(1965), nr.1-3, p. 113-114.
36. Idem, Simbolica bisericii, p. 320-321.
37. Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 403, apud. Paul Evdokimov, L’art de l’icone.
Théologie de la beauté, Paris, 1970, p. 125.

298
 Simbolistica locaşului de cult

pare că această boltire a cupolei este inspirată din arcuirea labei piciorului,
care ţine toată greutatea corpului omenesc.
Arhitecţii bizantini au perfectat acest sistem foarte ingenios de sprijinire
a turlei pe patru arcuri mari (două longitudinale şi două transversale), peste
care stă tamburul în formă de cilindru sau, în secţiune, hexagon, octogon,
decagon, dodecagon, legat de arcurile de susţinere prin cei patru pandantivi
(unghiuri sferice) „care fac trecerea de la cerc la pătrat“39. Pe pandantiv sunt
pictaţi patru heruvimi, tetramorful sau cei patru evanghelişti.
De pe bolta turlei, domină întreaga lume Pantocratorul - icoană a Cre-
atorului şi a Proniatorului, totodată. Pe turlă stă aşezată crucea, ca semn al
vieţii, ca simbol al universului întreg, care viază sub cruce. Turla şi bolta ei
sunt specifice stilului bizantin şi ele sunt mărturii ale geniului arhitectural
bizantin, subiect ce suscită interes şi fascinează pe cercetătorii zilelor noastre.
Sub cupolă este policandrul - simbolul bolţii cereşti iluminate de stele40.
Locul pe care este zidit sfântul altar şi pe care şade şi iconostasul se
numeşte solee, soleea sau chorul. În vechime, soleea era mult mai lată (se
păstrează astăzi aşa în bisericile lipoveneşti sau în bisericile din Ardeal),
pe ea fiind aşezate stranele cântăreţilor şi tetrapoadele anagnoştilor. Despre
simbolismul soleei tâlcuieşte Sfântul Sofronie al Ierusalimului că „este spre
închipuirea fluviului de foc, care desparte pe păcătoşi de drepţi“.
Un element important din naos este amvonul. În vechime era o estradă
în mijlocul naosului (ex. biserica grecească din Brăila), unde diaconii ros-
teau ecteniile sau citeau Evanghelia, paremiile sau se făceau aici ceremonii
extraliturgice (ex. încoronări de împăraţi). Tertulian numea amvonul ca
o „tribună bisericească“. O altă variantă veche a amvonului era aceea de
„exedra“ sau „analogiu“, portabil. În unele biserici există chiar două am-
voane, unul pentru citirea Sfintei Evanghelii, altul pentru citirea Apostolului.
Cât priveşte sensurile mai adânci, ştim de la părinţii tâlcuitori că amvonul
simbolizează piatra răsturnată de la uşa mormântului, de pe care îngerul a
vestit femeilor Învierea. El este la înălţime, pentru a sugera înălţimea prop-

38. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Poemul despre Biserica Sf. Sofia, apud., pr. prof. dr.
Ene Branişte, Mai multă grijă pentru forma arhitectonică a bisericilor ortodoxe, în „Biserica
Ortodoxă Română“, XLVII (1979), nr. 9-12,p. 1136.
39. Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi cele nevăzute,
Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, p. 95.
40. Sfântul Simeon al Tesalonicului, trad. rom. cit., cap. 101, 136, p. 110, 124.

299
 Arhid. Lucian Petroaia

ovăduirii Evangheliei, dar şi pentru a aminti de îngerul care a stat deasupra

Mormântului Domnului. Pentru faptul că este în faţa altarului, amvonul
închipuieşte şi Mormântul Domnului.
Tot în naos se mai află tetrapodul (proschinitarul), unde este pusă spre
venerare icoana Învierii sau a sfântului prăznuit, scaunul (tronul) arhieresc
(unele biserici pot avea două sau chiar trei astfel de tronuri (ex. Catedrala
din Galaţi), stranele, sfeşnicele împărăteşti (dinaintea icoanelor împărăteşti)
şi policandrul cel mare. Între naos şi pronaos, în stilul moldovenesc, a in-
tervenit o încăpere suplimentară: camera tombală, cu mormintele ctitorilor;
deasupra ei se afla o tainiţă, pentru averile domnilor (ex. biserica Bogdana
din Rădăuţi).
Pronaosul, nartica sau tinda, este partea dinspre apus a bisericii, la
intrare. Arhitectonic vorbind, pronaosul are formă dreptunghiulară, iar la
bisericile mai noi, el este acoperit de cele mai multe ori de o boltă semi-
circulară longitudinală; la bisericile mai vechi, pe pronaos sunt două bolţi
emisferice, cu sau fără turle. În cazul existenţei unei singure turle, aceasta
serveşte şi de clopotniţă. Deasupra pronaosului stă cafasul sau corul, de
unde se aduce laudă lui Dumnezeu: „Noi, care pe heruvimi...“. Astăzi, stau
în pronaos, la sate, mai ales femeile. În pronaos se administrează unele Taine
şi ierurgii sau se săvârşesc unele laude bisericeşti. În simbolistica lăcaşului
de cult, pronaosul închipuieşte „zidirea pământului şi cele de pe pământ
care s-au făcut pentru noi“.
Pridvorul este elementul arhitectural care a luat locul pronaosului exte-
rior şi care are ca strămoş „atrium-ul“ vechilor biserici creştine. L-am putea
defini în chip simbolic „tindă a raiului“, parafrazând un părinte contemporan.
Din punct de vedere al folosirii, pridvorul este prezent la unele mănăstiri
moldave (Humor, Moldoviţa), cât şi la bisericile ridicate în perioada de vârf
a arhitecturii brâncoveneşti (sec. XVII-XVIII). Este mărginit de coloane
(stâlpi) - simbolul pietrei cele neclătite a poruncilor lui Hristos“ - care stau
pe o balustradă (formând arcade goale), ferestre dinspre ceresc spre lume.
Accesul în pridvor se face prin trepte, sensul fiind acela al elevării spre
cele înalte, aşa cum era şi la Templul din Ierusalim. Unele biserici mai mari
sunt construite pe un soclu mai înalt, pe faţada dinspre apus fiind construite
12 trepte (ex. Curtea de Argeş), simbolizând pe cei 12 Apostoli şi avertizând
pe cel ce intră că dobândirea împărăţiei cerurilor se face prin cunoaşterea
şi împlinirea Evangheliei provovăduită de cei 12 Apostoli.

300
 Simbolistica locaşului de cult

Concluzia se poate constitui tot într-un simbol: biserica ar reprezenta un

om -capul este sfântul altar - cu braţele întinse (absidele laterale) , în inima
căruia se coboară cerul (prin Pantocrator şi prin turla mare), al cărui corp
(naosul) este în perfectă armonie; mersul la biserică (treptele cu pridvorul,
pronaosul) înseamnă intrarea în cer.
În cultul catolic se întâlneşte o altă simbolizare, la fel de frumoasă41:
toate materialele care compun edificiul sunt unite prin mortar, care sem-
nifică caritatea, care trebuie să unească între ei toţi credincioşii. Această
caritate este încă amintită credincioşilor prin lărgimea bisericii, deoarece
caritatea dilată inimile.
Speranţa este amintită de înălţimea edificiului, deoarece creştinul trebuie
să-şi ridice inima în înălţime spre speranţa eternă.
Credinţa este simbolizată de pavajul bisericii, pe care credincioşii merg
cu pas sigur. Aceste trei virtuţi teologice sunt apărate, prin exerciţii, de
cele patru virtuţi cardinale: dreptatea, puterea, prudenţa şi temperanţa (cei
patru pereţi). Ferestrele bisericii reprezintă învăţătura Sfintei Scripturi şi a
Tradiţiei. Din punct de vedere liturgic, axa bisericii în direcţia răsăritului
de soare aminteşte de timpul echinocţiului.
Din cele prezentate mai sus, rezultă cât de profund este întocmită Orto-
doxia, chiar la nivel material. Nimic nu este întâmplător în iconomia unui
lăcaş de cult ortodox. Toate, până la detaliu, au sensuri atât de profunde şi
destinaţii spirituale foarte precise, care, din păcate, nu sunt atât de cunoscute.
Aprofundarea acestor simboluri de către slujitor sau de către credincios dă un
spor de sfinţenie vieţii acestuia. Înţelegerea esenţialei simbolistici: biserica
văzută ca icoană a celor cereşti postulează celui de faţă şi o participare cu
adevărat la cele dumnezeieşti. Cunoaşterea acestei bogăţii de sensuri este
un semn că Ortodoxia nu are nimic ezoteric, ci, dimpotrivă, prin cele ce
simbolizează locaşul de cult, chiar cele cereşti se oferă râvnitorului, spre
împărtăşire.

41. Anton Saubin, Symbolism du culte chatolique, Paris, 1903, p. 23-24.

301