Afacerea Edward Snowden

INTRODUCERE

În toamna lui 2005, fără să am prea mari așteptări, am decis să creez un blog politic. Nu știam la momentul respectiv cât de mult îmi va schimba viața acest lucru, în cele din urmă. Principalul motiv era că deveneam tot mai alarmat de teoriile radicale și extremiste despre putere pe care administrația americană le adoptase imediat după 11 septembrie 2001 și speram că, scriind despre aceste subiecte, aș putea avea un impact mai mare decât aș fi avut ca avocat de drept constituțional și drept civil, ocupație pe care o aveam la momentul respectiv.

La doar șapte săptămâni după ce am început să scriu pe blog, New York Times a lansat o bombă: în 2001, scria acesta, administrația Bush a ordonat în secret Agenției de Securitate Națională (NSA) să supravegheze comunicațiile electronice ale americanilor fără să solicite în prealabil mandat de la un tribunal penal relevant. La momentul la care a fost dezvăluită, această supraveghere fără mandat era în desfășurare de patru ani și vizase câteva mii de americani.

Subiectul se potrivea perfect cu ceea ce mă interesa pe mine și cu expertiza mea. Administrația a încercat să justifice programul secret al NSA invocând exact tipul de teorie extremă a puterii executive care mă motivase să încep să scriu: noțiunea că amenințarea reprezentată de terorism îl învestește pe președinte cu o autoritate virtual nelimitată pentru a face orice în scopul de a „menține națiunea în siguranță", inclusiv autoritatea de a încălca legea. Dezbaterea care a decurs de aici a generat întrebări complexe despre dreptul constituțional și interpretarea statutară, pe care experiența pe care o aveam m-a făcut dornic să le abordez.

Am petrecut următorii doi ani acoperind fiecare aspect al scandalului privind interceptările fără mandat ale NSA pe blogul meu și într-o carte din 2006, devenită bestseller. Poziția mea era simplă: ordonând supravegheri ilegale, președintele a încălcat legea și trebuie tras la răspundere pentru acest lucru. În climatul politic tot mai șovinist și opresiv din America, aceasta s-a dovedit o poziție extrem de controversată.

Acest context l-a determinat pe Edward Snowden, câțiva ani mai târziu, să mă aleagă ca prima sa persoană de contact pentru a dezvălui încălcările legii făcute de NSA la o scară chiar și mai mare. A spus că el crede că poate conta pe mine ca să înțeleg pericolele supravegherii în masă și caracterul secretos dus la extrem al statului și să nu dau înapoi în fața presiunii din partea administrației și a numeroșilor ei aliați din presă și din alte medii.

Volumul remarcabil de documente marcate strict secret pe care Snowden mi l-a transmis, precum și drama care îl înconjura pe Snowden însuși au generat un interes fără precedent în lumea întreagă în ceea ce privește amenințarea supravegherii electronice în masă și valoarea intimității în era digitală. Dar problemele presupuse de aceasta au rămas de-a lungul anilor în mare parte necunoscute.

Există, fără îndoială, multe aspecte ale actualei controverse privind NSA. Tehnologia a permis un tip de supraveghere ubicuă care altădată era doar de domeniul celor mai inventivi scriitori de science-fiction. În plus, venerația americană pentru securitate după 11 septembrie a creat un climat deosebit de favorabil abuzurilor de putere. Și, grație curajului lui Snowden și relativei ușurințe de a copia informația digitală, avem o perspectivă la prima mână fără precedent asupra detaliilor și modului în care operează de fapt sistemul de supraveghere.

Totuși, în privința multor aspecte, problemele ridicate de povestea NSA rezonează cu numeroase episoade din trecut. Într-adevăr, opoziția față de invadarea intimității de către administrație a fost un factor major în înființarea Statelor Unite, coloniștii americani protestând față de legile care le permiteau oficialilor britanici să percheziționeze orice casă doreau, după bunul plac. Coloniștii au convenit că este legitim ca statul să obțină mandate țintite și specifice pentru a percheziționa indivizii atunci când există dovezi pentru a putea constitui o cauză probabilă pentru infracțiunile lor. Dar mandatele generale – practica de a face din toți cetățenii, fără discriminare, subiect de percheziție – erau în mod inerent ilegale.

Cel de-al Patrulea Amendament subliniază această idee în legea americană. Limbajul său este clar și succint: „Oamenii au dreptul de a fi în siguranță ca indivizi, în propriile case, în privința documentelor și lucrurilor personale, și nici un mandat nu trebuie emis decât pentru o cauză probabilă, susținută prin jurământ sau declarație și descriind în mod specific locul unde se va căuta și persoana sau lucrurile care vor fi confiscate". Aceasta a avut ca scop, înainte de toate, să abolească pentru totdeauna în America puterea administrației de a-și supune cetățenii la o supraveghere generalizată, fără o suspiciune.

Conflictul privind supravegherea în secolul al XVIII-lea s-a concentrat pe percheziții, dar cum tehnologia a evoluat, supravegherea a evoluat odată cu ea. La mijlocul secolului al XIX-lea, când extinderea rețelei feroviare a început să permită livrarea corespondenței mai ieftin și mai rapid, deschiderea corespondenței pe ascuns de către guvernul britanic¹ a generat un scandal major în Marea Britanie. În primele decenii ale secolului XX, Biroul de Investigații² american – precursorul FBI-ului de astăzi – folosea interceptările, alături de monitorizarea corespondenței și informatori, pentru a-i reprima pe cei care se opuneau politicilor administrației americane.

Indiferent de tehnicile specifice implicate, supravegherea în masă a avut unele atribute constante de-a lungul istoriei. Inițial, țintele supravegherii erau disidenții și marginalizații‚ lăsându-i pe cei care susțineau guvernul sau erau doar apatici să creadă în mod eronat că sunt imuni. Iar istoria arată că simpla existență a unui aparat de supraveghere în masă, indiferent de cum este folosit, este în sine suficientă pentru a înăbuși disidența. Cetățenii care sunt conștienți că sunt permanent supravegheați devin rapid mai supuși și mai temători.

Investigația lui Frank Church de la mijlocul anilor 1970 privind activitățile de spionare ale FBI a descoperit în mod șocant că agenția etichetase jumătate de milion de cetățeni americani ca potențial „subversivi", în timpul spionării de rutină a persoanelor doar pe baza convingerilor lor politice. (Lista de ținte a FBI se întindea de la Martin Luther King la John Lennon, de la mișcarea de emancipare a femeilor la Asociația anticomunistă John Birch.) Dar flagelul abuzului de supraveghere nu caracterizează doar istoria americană. Dimpotrivă, supravegherea în masă este o tentație universală pentru orice putere fără scrupule. Și, de fiecare dată, motivul este același: suprimarea disidenței și conformarea obligatorie.

Astfel, supravegherea unește guverne care altfel au crezuri politice extrem de diferite. La începutul secolului XX, imperiile britanic și francez³ au creat departamente specializate de monitorizare pentru a se ocupa de amenințarea mișcărilor anticolonialiste. După cel de-al Doilea Război Mondial, Ministerul pentru Securitatea Statului din Germania de Est, cunoscut ca STASI, a devenit sinonim cu intruziunea guvernului în viața personală. Și mai recent, în timp ce protestele populației din timpul Primăverii Arabe au contestat acapararea puterii de către dictatori, regimurile din Siria, Egipt și Libia au căutat să spioneze folosirea internetului de către disidenții interni.

Investigațiile desfășurate de Bloomberg News și Wall Street Journal au arătat că, în timp ce aceste dictaturi erau copleșite de protestatari, au cumpărat instrumente de supraveghere de la companii tehnologice occidentale. Regimul din Siria al lui Assad⁴ a adus angajați de la o companie de supraveghere italiană, Area SpA, cărora li s-a spus că sirienii „au nevoie urgent să urmărească oameni". În Egipt, poliția secretă a lui Mubarak⁵ a cumpărat tehnologie pentru a sparge codificările Skype și a supraveghea convorbirile activiștilor. Iar în Libia, după cum a relatat Wall Street Journal, jurnaliștii și rebelii care au intrat în centrul de monitorizare în 2011 au găsit „un perete de dispozitive negre de mărimea unui frigider⁶ de la compania de supraveghere franceză Amesys. Echipamentul „inspecta traficul pe internet al principalului furnizor de servicii de internet din Libia, „deschizând e-mailuri, spărgând parole, urmărind discuții online și cartografiind conexiuni dintre diverși suspecți".

Abilitatea de a supraveghea comunicațiile persoanelor le dă o putere imensă celor care fac acest lucru. Și, cu excepția situației în care o astfel de putere este contrabalansată de un control și de o responsabilitate riguroase, ea devine aproape sigur ținta abuzurilor. Să te aștepți ca administrația Statelor Unite să opereze o mașinărie de supraveghere masivă într-un secret deplin și fără să cadă pradă tentațiilor contravine oricărui exemplu istoric și tuturor dovezilor privind natura umană.

Într-adevăr, chiar și înainte de dezvăluirile lui Snowden, devenise evident că a trata Statele Unite cumva ca un caz excepțional în ceea ce privește supravegherea este o atitudine extrem de naivă. În 2006, la o audiere în Congres numită „Internetul în China: Un instrument pentru libertate sau suprimare?"⁷, vorbitorii au fost de acord în a condamna companiile tehnologice americane pentru că ajută China să suprime disidența pe internet. Christopher Smith (membru republican al Camerei Reprezentanților din partea statului New Jersey), congresmenul care prezida audierea, a comparat cooperarea Yahoo! cu poliția secretă chineză cu predarea Annei Frank naziștilor. A fost o tiradă sonoră, o prestație tipică pentru situațiile în care oficialii americani vorbesc despre un regim nealiniat Statelor Unite.

Nici chiar participanții din Congres nu s-au putut abține să nu observe că audierea a avut loc la doar două luni după ce New York Times dezvăluise vasta supraveghere internă fără mandat desfășurată de administrația Bush. În lumina acestor dezvăluiri, denunțarea altor țări pentru că desfășoară o supraveghere internă proprie sună mai degrabă fals. Brad Sherman (membru democrat al Camerei Reprezentanților din partea statului California), vorbind după Smith, a remarcat că firmelor tehnologice cărora li se spune să reziste regimului chinez ar trebui să li se spună să fie atente și la propriul guvern. „Altfel, a avertizat el profetic, „pe când cei din China și-ar putea vedea încălcată intimitatea în cele mai odioase moduri, noi aici în Statele Unite am putea descoperi probabil că unii viitori președinți, revendicând aceste interpretări foarte largi ale Constituției, ne citesc e-mailurile și aș prefera ca acest lucru să nu se întâmple fără un mandat juridic.

În ultimele decenii, teama de terorism – alimentată de exagerări constante ale amenințării reale – a fost exploatată de liderii Statelor Unite pentru a justifica o multitudine de politici extremiste. Aceasta a dus la războaie de agresiune, un regim mondial de tortură și de detenție (chiar asasinare) atât a cetățenilor străini, cât și americani, fără nici o acuzație. Dar sistemul generalizat și secretos al supravegherii în lipsa unor suspiciuni căruia i-a dat naștere ar putea să se dovedească moștenirea sa cea mai durabilă. Aceasta pentru că, în pofida paralelelor istorice, există și o dimensiune cu totul nouă a scandalului privind supravegherea de către NSA: rolul jucat acum de internet în viața de zi cu zi.

În special pentru generația mai tânără, internetul nu este un domeniu separat, independent, în care se desfășoară câteva activități. Nu este pur și simplu poșta sau telefonul nostru. Este mai degrabă epicentrul lumii noastre, locul unde virtual se face totul. Este locul unde se leagă prietenii, unde sunt alese cărți și filme, unde este organizat activismul politic, unde sunt create și stocate cele mai intime date. Este locul unde ne dezvoltăm și ne exprimăm personalitatea și sinele.

Transformarea acestei rețele într-un sistem de supraveghere în masă are implicații diferite de cele ale oricărui alt program de supraveghere anterior. Toate sistemele de spionaj anterioare au fost mai limitate și puteau fi evitate. Să permiți supravegherii să prindă rădăcini în internet înseamnă să supui virtual toate formele de interacțiune umană, planificare și chiar gândire unei examinări cuprinzătoare a statului.

Din momentul în care a început să fie folosit la scară largă, internetul a fost văzut de mulți ca deținând un potențial extraordinar: capacitatea de a elibera sute de milioane de persoane prin democratizarea discursului politic și echilibrarea balanței între cei puternici și cei slabi. Libertatea internetului – posibilitatea de a folosi rețeaua fără constrângeri instituționale, sociale sau fără controlul statului și fără o teamă permanentă – este centrală în îndeplinirea acestei promisiuni. Convertirea internetului într-un sistem de supraveghere îl privează astfel de potențialul său central. Mai rău, transformă internetul într-un instrument de represiune, amenințând să producă arma cea mai opresivă și extremă a intruziunii statului din istorie.

De aceea, dezvăluirile lui Snowden sunt atât de uluitoare și atât de importante. Îndrăznind să expună suprinzătoarele capacități de supraveghere ale NSA și chiar și mai surprinzătoarele sale ambiții, el a clarificat, cu aceste dezvăluiri, că ne aflăm la o răscruce de drumuri istorică. Va fi era digitală un precursor al libertății individuale și al libertăților politice pe care internetul este singurul capabil să le elibereze? Sau va aduce un sistem de monitorizare și control omniprezent, dincolo de visurile celor mai mari tirani din trecut? Acum, oricare dintre aceste căi este posibilă. Acțiunile noastre vor stabili încotro ne vom îndrepta.

¹ David Vincent, The Culture of Secrecy in Britain, 1832–1998 (Oxford: Oxford University Press, 1998), 1–14

² Peter Conolly-Smith, „«Reading Between the Lines»: The Bureau of Investigation, the United States Post Office, and Domestic Surveillance During World War I", Social Justice 36, nr. 1 (2009): 7–24

³ Daniel Brückenhaus, „Every Stranger Must Be Suspected: Trust Relationships and the Surveillance of Anti-Colonialists in Early Twentieth-Century Western Europe", Geschichte und Gesellschaft 36 (2010): 52366

⁴ Ben Elgin și Vernon Silver, „Syria Crackdown Gets Italy Firm’s Aid with U.S.-Europe Spy Gear", Bloomberg News, 3 noiembrie 2011

⁵ Steve Stecklow, Paul Sonne și Matt Bradley, „Mideast Uses Western Tools to Battle the Skype Rebellion", Wall Street Journal, 1 iunie 2011

⁶ Margaret Coker și Paul Sonne, „Life Under the Gaze of Gadhafi’s Spies", Wall Street Journal, 14 decembrie 2011; Paul Sonne și Margaret Coker, „Firms Aided Libyan Spies", Wall Street Journal, Ț30 august 2011

⁷ United States House of Representatives, „The internet in China: A Tool for Freedom or Suppression?" Congresul 109, sesiunea a doua, 15 februarie 2006

CAPITOLUL 1

CONTACTUL

La 1 decembrie 2012 am fost contactat pentru prima dată de Edward Snowden, deși nu aveam nici o idee la momentul respectiv că era el.

Am primit un e-mail din partea cuiva care își spunea Cincinnatus, o referire la Lucius Quintus Cincinnatus, consulul roman care, în secolul al V-lea î.Hr., a fost numit dictator al Romei pentru a apăra orașul împotriva atacurilor. El a rămas în istorie pentru ceea ce a făcut după ce i-a învins pe inamicii Romei: a renunțat imediat și benevol la putere și s-a întors la viața simplă, de la fermă, pe care o ducea înainte. Privit ca un „model de virtute civică", Cincinnatus a devenit un simbol al folosirii puterii politice în interesul public și al meritului limitării sau chiar renunțării la puterea individuală pentru un bine mai mare.

E-mailul începea așa: „Siguranța comunicațiilor persoanelor este foarte importantă pentru mine și scopul său declarat era să mă determine să încep să folosesc programul de criptare PGP astfel încât „Cincinnatus să poată comunica lucruri despre care, spunea el, este sigur că aș fi interesat. Inventat în 1991, PGP (abreviere de la „pretty good privacy") a evoluat către un instrument sofisticat pentru a proteja e-mailurile și alte forme de comunicare online față de supraveghere și piratare.

Programul „învelește" fiecare e-mail într-un scut protector, care este un cod compus din sute sau chiar mii de numere și litere, făcând diferența între majuscule și minuscule. Cele mai avansate agenții de informații din lume – o clasă care în mod sigur include și Agenția de Securitate Națională – are programe de spargere a parolelor capabile de un miliard de combinații pe secundă. Dar codurile de criptare ale PGP sunt atât de lungi și aleatorii încât și cele mai sofisticate programe au nevoie de mai mulți ani pentru a le sparge. Cei care se tem cel mai mult că au comunicațiile monitorizate, precum agenții de informații, spionii, activiștii pentru drepturile omului și hackerii, au încredere în această formă de criptare pentru protejarea mesajelor lor.

În e-mailul pe care mi l-a trimis, „Cincinnatus afirma că a căutat peste tot după „cheia publică de PGP folosită de mine, un set de coduri unic care le permite persoanelor să primească e-mailuri criptate, dar nu a găsit-o. De aici a conchis că nu folosesc programul și mi-a spus: „Acest lucru pune în pericol pe oricine comunică cu tine. Nu susțin că orice comunicare în care ești implicat trebuie criptată, dar ar trebui cel puțin să oferi celor cu care comunici această opțiune".

„Cincinnatus s-a referit apoi la scandalul sexual în care a fost implicat generalul David Petraeus, a cărui relație extraconjugală cu jurnalista Paula Broadwell, care i-a pus capăt carierei, a fost descoperită când anchetatorii au găsit e-mailuri schimbate între cei doi pe contul de Google. Dacă Petraeus și-ar fi criptat mesajele înainte de a le încredința Gmail sau de a le stoca, a scris el, atunci anchetatorii nu ar fi putut să le citească. „Criptarea contează și nu este doar pentru spioni și Don Juani. Criptarea e-mailurilor, a spus el, „este o măsură de securitate extrem de necesară pentru oricine dorește să comunice cu tine".

Pentru a mă motiva să îi urmez sfatul, el a adăugat: „Sunt persoane de la care ai vrea să primești informații, dar care nu te vor putea contacta fără să știe că mesajele lor nu pot fi citite în timpul tranzitului".

Apoi s-a oferit să mă ajute să instalez programul: „Dacă ai nevoie de orice fel de ajutor cu aceasta, anunță-mă, te rog, sau cere ajutor pe Twitter. Ai mulți fani experți în tehnică dispuși să îți ofere asistență imediată. A semnat: „Mulțumesc. C.

Intenționam de mult să încep să folosesc un program de codare. Scriam de mulți ani despre WikiLeaks, avertizori de integritate, hackeri activiști (hacktiviști) cunoscuți sub numele de Anonymous și subiecte înrudite și am comunicat din când în când cu persoane din interiorul instituțiilor de securitate națională americane. Multe dintre ele sunt foarte grijulii cu privire la comunicațiile lor și la prevenirea unei monitorizări nedorite. Dar programul este complicat, mai ales pentru cineva care se pricepe prea puțin la programare și computere, ca mine. Așadar, era unul dintre acele lucruri pe care nu am apucat niciodată să îl fac.

E-mailul lui C. nu m-a făcut să acționez imediat. Am devenit cunoscut pentru că relatez despre subiecte pe care restul presei le ignoră adesea, așa că aud în mod frecvent de la tot felul de persoane cum îmi oferă „un subiect extraordinar și de obicei se dovedește că nu este nimic. În plus, tot timpul lucrez la mai multe subiecte decât pot gestiona. Așa că am nevoie de ceva concret care să mă determine să renunț la ce fac pentru a urmări o pistă. În pofida aluziei vagi la „persoanele de la care „aș vrea să primesc informații", nu era nimic în e-mailul lui C. pe care să îl consider suficient de incitant. L-am citit, dar nu am răspuns.

După trei zile, C. m-a contactat din nou cerându-mi să îi confirm primirea e-mailului anterior. De această dată i-am răspuns rapid. „L-am primit și o să lucrez la asta. Nu am un cod PGP și nu știu cum să fac acest lucru, dar voi încerca să găsesc pe cineva care să mă ajute".

C. a răspuns mai târziu în cursul zilei cu un ghid clar, pas cu pas, despre sistemul PGP: Criptarea pentru Tonți, esențialul. La sfârșitul instrucțiunilor, care mi s-au părut complexe și confuze, în mare parte din cauza propriei mele ignoranțe, el a spus că acestea sunt doar „noțiunile elementare. Dacă nu găsești pe cineva care să te ghideze în instalare, generare și folosire, a adăugat el, „anunță-mă, te rog. Îți pot facilita contactul cu persoane care înțeleg cripto aproape oriunde în lume.

Acest e-mail a avut o încheiere mai marcantă: „Criptografic al tău, Cincinnatus".

În pofida intențiilor mele, nu mi-am făcut niciodată timp pentru a lucra la codare. După șapte săptămâni am început să mă simt prost că nu făcusem nimic. Dacă cineva chiar are un subiect important, unul pe care l-aș putea rata doar pentru că nu am reușit să instalez un program pe computer? În afară de asta, criptarea m-ar putea ajuta pe viitor, chiar dacă Cincinnatus se va dovedi că nu are nimic interesant.

La 28 ianuarie 2013 i-am trimis un e-mail lui C. ca să îi spun că voi încerca să găsesc pe cineva care să mă ajute cu criptarea și că sper să fac acest lucru până a doua zi.

C. mi-a răspuns a doua zi: „Este o veste bună! Dacă ai nevoie de orice fel de ajutor sau ai întrebări pe viitor, ești bine-venit să mă contactezi. Te rog să accepți sincerele mele mulțumiri pentru sprijinirea caracterului privat al comunicațiilor! Cincinnatus."

Dar încă o dată nu am făcut nimic, epuizat cum eram la vremea respectivă de alte subiecte și încă nesigur că C. are ceva de spus care să merite. Nu a fost o decizie conștientă să nu fac nimic. Doar că pe lista mea cu lucruri de care trebuie să mă ocup, întotdeauna prea lungă, instalarea unei tehnologii de criptare la cererea acestei persoane necunoscute nu a devenit niciodată prea presantă pentru mine ca să mă opresc din celelalte treburi și să mă concentrez asupra ei.

Astfel, eu și cu C. ne-am trezit într-un cerc vicios. El nu voia să îmi spună nimic clar despre ce are sau cine este și unde a lucrat dacă nu îmi instalam programul de criptare. Dar fără niște detalii care să mă stimuleze, nu era o prioritate să răspund la solicitarea lui și să îmi acord timpul necesar pentru a instala programul.

În fața lipsei mele de acțiune, C. și-a intensificat eforturile. A realizat o înregistrare video de zece minute intitulată PGP pentru jurnaliști. Folosind un program care generează o voce computerizată, înregistrarea video îmi oferea instrucțiuni într-un mod facil, pas cu pas, despre cum să instalez programul de criptare, completat cu grafice și ilustrații.

Nici de această dată n-am făcut nimic. În acel moment C., așa cum mi-a spus mai târziu, s-a descurajat. „Iată unde am ajuns, se gândea el, „sunt dispus să îmi risc libertatea, poate chiar și viața, ca să îi înmânez acestui individ mii de documente marcate strict secret de la cea mai secretoasă agenție – o scurgere de informații care va produce zeci, dacă nu sute de știri senzaționale. Și el nici măcar nu se deranjează să instaleze un program de criptare.

Așa de aproape ajunsesem să dau cu piciorul uneia dintre cele mai mari dezvăluiri despre securitatea națională și cu cele mai multe consecințe din istoria SUA.

Următoarea dată când am auzit despre aceste lucruri a fost zece săptămâni mai târziu. La 18 aprilie am zburat dinspre casa mea din Rio de Janeiro către New York, unde urma să vorbesc despre pericolele secretomaniei guvernamentale și abuzurile împotriva libertăților civile făcute în numele războiului împotriva terorismului.

La aterizarea pe aeroportul JFK, am văzut că am un e-mail de la Laura Poitras, o realizatoare de filme documentare, în care scria: „Există șanse să fii în SUA săptămâna viitoare? Aș vrea să discutăm despre ceva, dar este mai bine să facem asta față în față".

Iau în serios orice mesaj de la Laura Poitras. Una dintre cele mai hotărâte, mai curajoase și mai independente persoane pe care le-am cunoscut vreodată, ea a făcut film după film în cele mai riscante circumstanțe, fără o echipă sau sprijin din partea unei organizații mass-media, doar cu un buget modest, o cameră de filmat și hotărârea ei. În timpul celor mai grave violențe din timpul Războiului din Irak, ea s-a aventurat în Triunghiul Sunnit pentru a face filmul My Country, My Country (Țara mea, Țara mea), o privire curajoasă asupra vieții sub ocupația SUA, care a fost nominalizat la Oscar.

Pentru următorul ei film, The Oath (Jurământul), Poitras a mers în Yemen, unde a petrecut luni de zile urmărind doi yemeniți – bodyguardul lui Osama bin Laden și șoferul acestuia. De atunci, Poitras lucrează la un documentar despre supravegherea NSA. Cele trei filme, concepute ca o trilogie despre comportamentul SUA în timpul războiului împotriva terorismului, au făcut din ea o țintă a hărțuielii autorităților guvernamentale de fiecare dată când intră sau iese din țară.

Prin intermediul Laurei am învățat o lecție valoroasă. La momentul la care ne-am întâlnit pentru prima dată, în 2010, ea fusese reținută pe aeroporturi de Departamentul pentru Securitate Internă de peste 20 de ori în timp ce intra în Statele Unite – fusese interogată, amenințată, îi fusese confiscat materialul, inclusiv laptopul, aparatele de fotografiat și carnețele de notițe. Cu toate acestea, ea a decis în mod repetat să nu facă publică hărțuirea neîncetată de teama unor repercusiuni care i-ar fi făcut munca imposibilă. Acest lucru s-a schimbat după un interogatoriu neobișnuit de abuziv pe Aerportul Internațional Newark Liberty. Laura se săturase. „Devine din ce în ce mai rău, nu mai bine, pentru că tac." Era pregătită ca eu să scriu despre acest lucru.

Articolul pe care l-am publicat în revista politică online Salon, detaliind interogatoriile constante la care era supusă Poitras⁸, a primit o atenție substanțială, determinând declarații de sprijin și denunțarea hărțuirii. Următoarea dată când Poitras a zburat din Statele Unite după ce am scris articolul nu a mai fost nici un interogatoriu și nu i s-au mai confiscat materialele. În următoarele câteva luni nu a mai existat nici o hărțuire. Pentru prima dată după mulți ani, Laura putea să călătorească liber.

Lecția a fost clară pentru mine: oficialilor din cadrul serviciilor de securitate națională nu le place lumina. Ei acționează în mod abuziv, ca niște criminali, doar atunci când cred că sunt în siguranță, în întuneric. Păstrarea secretului este elementul esențial al abuzului de putere, am descoperit noi, forța care îl face posibil. Transparența este singurul antidot real.

Pe aeroportul JFK, după ce am citit e-mailul trimis de Laura, i-am răspuns imediat: „De fapt, tocmai am ajuns în SUA în dimineața asta… Unde ești? Am aranjat o întâlnire pentru ziua următoare, în holul hotelului meu din Yonkers, Marriott, și am găsit locuri la restaurant. La insistența Laurei, am schimbat masa de două ori înainte de a începe conversația, pentru a fi siguri că nu ne aude nimeni. Laura a trecut apoi la afaceri. Avea „ceva extrem de important și de sensibil de discutat, mi-a spus, iar securitatea era vitală.

De vreme ce aveam telefonul cu mine, Laura m-a întrebat dacă i-am scos bateria sau dacă l-am lăsat în camera de hotel. „Sună paranoic", a spus ea, dar administrația are capacitatea de a activa telefoanele și laptopurile de la distanță, ca dispozitive de urmărire. Închiderea telefonului sau a laptopului nu ajută deloc: doar scoaterea bateriei o poate face. Auzisem și înainte asta, de la activiști pentru transparență și hackeri, dar am înclinat să îl consider un exces de precauție. De data aceasta însă, l-am luat în serios pentru că venea de la Laura. După ce am descoperit că bateria telefonului meu nu poate fi scoasă, l-am dus în cameră, după care m-am întors la restaurant.

Abia acum a început Laura să vorbească. Primise o serie de e-mailuri anonime de la cineva care părea onest și serios. Persoana respectivă pretindea că are acces la documente extrem de secrete și incriminatoare despre un program al administrației americane