Podul spionilor

Distribuţia

PERSONAJE PRINCIPALE

William Fisher: alias Rudolf Abel, Emil Goldfus, Martin Collins, Robert Callan, Frank, Milton şi Agentul Mark: colonel KGB şi cel mai important agent sovietic sub acoperire în America de Nord din 1948 şi până în 1957.

Francis Gary Powers: pilot de avion U-2 instruit de Forţele Aeriene ale Statelor Unite şi angajat de CIA să zboare în misiuni de recunoaştere deasupra Rusiei Sovietice; doborât pe 1 mai 1960.

Frederic Pryor: student doctorand la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest, care a fost arestat de poliţia secretă est-germană pe motivul suspectării de spionaj, dar eliberat şi înapoiat părinţilor săi ca parte a schimbului de pe Podul Glienicke pe 10 februarie 1962.

KGB

Reino Hayhanen: alias Eugene Maki şi Agentul Vik: subordonatul KGB al lui Willie Fisher în New York din 1952 şi până în 1957 şi cel care îl va trăda Statelor Unite.

Pavel Sudoplatov: general KGB care a organizat asasinarea lui Leon Troţki în 1940 şi l-a adoptat pe Fisher ca protejat al său în al Doilea Război Mondial.

Iuri Drozdov: ofiţer KGB desemnat să țină legătura cu James Donovan din Germania de Est în speranţa aranjării unui schimb între Powers şi Abel.

Aleksandr Orlov „Suedezul": agent sovietic „ilegal" dinainte de război care a dezertat în Statele Unite, unde a fost singura persoană care cunoştea adevărata identitate a lui Fisher.

Ivan Şişkin: ofiţer superior KGB care a jucat rolul celui de-al doilea secretar al ambasadei sovietice în Berlinul de Est pentru a reprezenta Moscova în negocierile pentru schimbul Powers-Abel.

CIA

Marty Knutson: pilot de avion U-2 ale cărui fotografii din iulie 1956 făcute la Baza Engels a Forţelor Aeriene din Rusia au ajutat la demontarea teoriei unui „decalaj al bombardierelor" care ar fi ameninţat securitatea naţională a Statelor Unite.

Bob Ericson: pilot de avion U-2 care a participat la penultimul zbor deasupra teritoriului sovietic pe 9 aprilie 1960 şi care a fost pilotul de rezervă al lui Powers pe 1 mai.

Richard Bissell: șef civil al programului U-2 din cadrul CIA din 1954 şi până în 1962, în calitate de director adjunct al agenţiei, iar apoi de director de planificare.

Allen Dulles: director al CIA din 1953 şi până în 1961; a cerut preşedintelui Eisenhower să autorizeze zborurile U-2 în Uniunea Sovietică şi a fost responsabil pentru programarea zborului lui Powers pe 1 mai, 1960.

Stan Beerli: colonel al forţelor aeriene care s-a angajat la CIA pentru a deveni şeful civil al Detaşamentului B, unitatea de avioane U-2 cu baza în Adana, Turcia, unde a conceput procedurile de securitate ale Operaţiunii Quickmove pentru zborurile în Uniunea Sovietică.

Joe Murphy: ofiţer de securitate CIA în Adana care a fost ulterior însărcinat cu identificarea lui Powers pe Podul Glienicke din Berlin în ziua de 10 februarie, 1962.

LIDERII SOVIETICI

Nikita Hruşciov: premier sovietic din 1958 şi până în 1964; a abandonat planurile îndrăzneţe de dezarmare nucleară şi s-a retras de la summitul marilor puteri din 1960, după zborul peste Uniunea Sovietică al lui Gary Powers pe 1 mai 1960.

Roman Rudenko: procuror general sovietic şi veteran al proceselor de la Nürnberg ale criminalilor de război nazişti, care a prezidat la procesul lui Gary Powers din august 1960.

Serghei Biriuzov: mareşal al Forţelor Aeriene de Apărare Sovietice care a coordonat eforturile de interceptare a lui Gary Powers şi care l-a anunţat pe Hruşciov că avionul U-2 a fost doborât imediat ce vestea i-a fost confirmată.

Evgheni Saviţki: general-colonel în cadrul Forţelor Aeriene de Apărare Sovietice care i-a ordonat lui Igor Mentiukov să se izbească în Powers cu avionul său de vânătoare Suhoi Su-9, ştiind că misiunea avea să fie una sinucigaşă în situaţia în care era încununată de succes.

LIDERII AMERICANI

Dwight D. Eisenhower: preşedinte al Statelor Unite din 1953 şi până în 1961; a autorizat programul U-2, dar a regretat amarnic zborul de pe 1 mai 1960.

John F. Kennedy: preşedinte al Statelor Unite din 1961 şi până în 1963; a promis, în calitate de candidat prezidenţial, să reducă „decalajul rachetelor" militare, care de fapt nu exista, şi a refuzat să se întâlnească cu Powers la întoarcerea acestuia în Statele Unite.

William F. Tompkins: procuror însărcinat cu acuzarea lui „Rudolf Abel (William Fisher) în 1957; a numit spionajul lui Fisher „o ofensă îndreptată împotriva existenţei noastre.

James Donovan: fost procuror american la procesele de la Nürnberg ale criminalilor de război nazişti, însărcinat cu apărarea lui Fisher la procesul acestuia; a intermediat ulterior schimbul de pe Podul Glienicke în Berlin.

Llewellyn Thompson: ambasador american la Moscova din 1957 până în 1962; a aflat de supravieţuirea lui Powers după prăbuşire prea târziu pentru a mai preveni publicarea unei povești false de acoperire de către NASA.

Frank Meehan: diplomat american însărcinat să asiste familia lui Frederic Pryor în Berlin în 1961; ulterior a devenit ultimul ambasador american în Germania de Est.

PERSONAJE SECUNDARE

Burt Silverman: artist din Brooklyn şi prieten al lui „Emil Goldfus" (William Fisher), a cărui maşină de scris a fost utilizată ca dovadă în condamnarea lui Fisher pentru spionaj împotriva Statelor Unite.

James Bozart: băiat din Brooklyn care livra ziare şi a găsit pe jos o „monedă goală de cinci cenţi" scăpată de Reino Hayhanen, conţinând un microfilm care în cele din urmă a fost decodat şi a îndreptat ancheta către Fisher.

Oliver Powers: miner, cizmar şi tatăl lui Gary Powers; a solicitat un schimb între „Abel" şi fiul său într-o scrisoare trimisă lui Hruşciov şi a călătorit la Moscova pentru a fi prezent la procesul fiului său în 1960.

Millard Pryor: om de afaceri şi tatăl lui Frederic Pryor; a călătorit la Berlin în 1961 pentru a obţine eliberarea fiului său din vestita Închisoare de Investigaţie Stasi de la Hohenschönhausen.

Wolfgang Vogel: avocat est-german care a servit ca intermediar în eforturile lui Millard Pryor de a contacta autorităţile est-germane.

Carl McAfee: avocat din Virginia care a călătorit împreună cu Oliver Powers la Moscova pentru procesul lui Gary Powers şi a pledat fără succes pentru indulgenţă faţă de acesta în biroul lui Leonid Brejnev, viitorul premier sovietic.

Kelly Johnson: fondatorul hangarului secret „Skunk Works" al companiei Lockheed din Burbank, California, proiectant al avionului U-2 şi angajatorul lui Gary Powers după ce acesta a plecat de la CIA.

Dave Clark: pionier în utilizarea ţesăturilor elastice în lenjeria intimă feminină şi proiectant al costumelor presurizate purtate de piloţii de pe avioanele U-2, între care şi Gary Powers la momentul ultimului său zbor deasupra Rusiei.

Marvin Makinen: student american de la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest care a fost condamnat la opt ani de închisoare pentru spionarea instalaţiilor militare sovietice în 1961, dar eliberat după doi ani la cererea lui James Donovan.

Nota autorului

Oriunde a fost posibil, am căutat şi am intervievat persoanele încă în viaţă care au jucat roluri în această poveste, aşa cum s-a derulat ea în urmă cu cincizeci de ani. Remarci din aceste interviuri sunt relatate la timpul prezent, pentru a le distinge de materialele regăsite în documente, jurnale sau surse secundare.

Prolog

10 februarie 1962

Drumul în afara Berlinului era practic pustiu. Dimineaţa de sâmbătă te întâmpina cu un frig mușcător. Prognoza meteo anunţa zăpadă, iar zvonurile îi ţineau pe oameni în oraş. Toate birourile de ştiri trimiseseră reporteri la Punctul de Control Charlie pentru că acesta părea locul potrivit. Însă prognoza a fost greşită, la fel şi zvonurile.

În jurul orei nouă şi jumătate, un taxi singuratic a trecut de ultimele semafoare din Wilmersdorf şi s-a îndreptat către vest pe Königstrasse, mărind viteza. Pentru o vreme a gonit prin pădurea virgină de pe o insulă mare, în formă de diamant aflată între localitatea Wannsee şi râul Havel. După care a ajuns în vârful unui deal, a coborât 800 de metri într-o curbă lină la stânga şi a oprit la o barieră de trafic. Dincolo de barieră erau un turn de pază şi un pod – o structură solidă de grinzi din oţel vopsite în verde, aruncată peste Havel, ce avea la jumătate o linie albă, subţire. Dincolo de pod se afla un alt turn de pază şi o altă barieră, iar după ele era o zonă de tragere liberă pentru poliţia de frontieră est-germană. Mai departe se ridica zidul – nu segmentul scurt care diviza inima Berlinului, ci secţiunea lungă care izola sectoarele aliate de Est. Linia albă despărțea sectorul american de cel sovietic. Era cea mai bună aproximare de pe planetă a unei frontiere terestre între două superputeri nucleare ale lumii.

Taxiul a întors şi s-a pregătit să facă drumul înapoi în oraş. Din el a coborât o femeie tânără cu un blocnotes. Avea păr blond, ochii albaştri şi tremura de nelinişte.

A aruncat o privire poliţiştilor militari care păzeau bariera şi s-a gândit că e mai bine să nu se apropie de ei. În schimb, a pus ochii pe un ofiţer care venea spre ea în uniforma regulamentară a poliţiei vest-germane. Ducea cu el o servietă şi un termos şi părea să fie tânăr, la fel ca ea.

„Ajută-mă, te rog", i-a spus.

Ofiţerul s-a oprit suficient cât să o audă zicând că aceasta era şansa ei unică în viaţă, că dacă se întorcea cu un blocnotes gol cariera ei se încheia înainte de a începe. El a răspuns că nu putea să se oprească pur şi simplu acolo şi să discute cu ea. Poliţiştii militari îi urmăreau din priviri.

„Atunci mergi alături de mine", a spus ea.

La nord de drum, un povârniş triunghiular, acoperit cu iarbă, cobora spre apă, cu o cărare la deal ce ducea către o casă de vară de culoare crem. Polițiştii militari aveau o vedere clară în lungul cărării, dar nu asupra întregului povârniş. Copacii şi arbuştii o delimitau de drum, iar femeia a observat că, pe măsură ce cobora în josul povârnişului, era mai bine ferită de ochii iscoditori. A început să meargă pe cărare, iar tânărul ofiţer de poliţie a urmat-o.

„Poate că i-a fost milă de mine, spune ea după jumătate de secol. „L-am luat la o plimbare în spatele tufelor şi mi-a depănat întreaga poveste.

Se întâmplase devreme – imediat după ivirea zorilor, a spus el. Zărise un mic convoi de maşini care se apropiau de pod din partea americană şi un altul din partea est-germană. Grupuri de bărbaţi se împrăştiaseră la fiecare capăt al podului şi aşteptau. După care trei indivizi din fiecare grup s-au apropiat de linia albă şi au schimbat câteva cuvinte. Se produsese o întârziere, apoi s-a auzit un strigăt, iar după asta două siluete au traversat linia, fiecare în direcţii opuse.

Annette von Broecker a notat totul. Povestea nu era completă, dar era mai mult decât avea să afle oricine altcineva în acea zi, inclusiv reporterii de la reţelele mass-media americane. A dorit mai multe detalii, şi au existat câteva pe care le-a putut adăuga ea însăşi – o deschizătură în norul de deasupra podului, lumina soarelui care a pătruns prin ea, două lebede care pluteau înainte şi înapoi sub pod.

„Inima îmi bătea cu putere, îşi aminteşte ea. „M-am tot gândit ce să scriu. „Lebede, soare, spioni. Lebede, soare, spioni. După care a fugit înapoi pe povârniş până la o cabină telefonică cu plată şi a sunat la birou. Redactorul ei i-a spus să se calmeze, iar pe măsură ce ea a relatat ştirea, el i-a oferit câteva elemente de fundal pentru articol, însă lebedele au rămas.

La ora 3:00 după fusul orar al Washingtonului, secretarul de presă al preşedintelui Kennedy l-a informat despre cele văzute de ofiţerul de poliţie. Acest lucru a făcut ca președintele să fie mai bine informat decât cititorii lui von Broecker, dar nu cu mult şi nu pentru multă vreme. Articolul pe care l-a redactat ea în acea dimineaţă a ajuns pe prima pagină a tuturor ziarelor din lumea liberă. Articolul a relatat o rocadă între spioni care nu mai fusese încercată anterior, în care protagoniştii au trebuit să fie aduşi în acelaşi loc, în acelaşi timp şi schimbaţi cu cea mai mare grijă sub privirile fixe, tăcute ale lunetiștilor ascunşi în pădurile de pe fiecare parte a râului. Era un trafic de persoane ce purta binecuvântarea a două superputeri.

A fost o poveste care începuse prin căutarea unor arme de distrugere în masă. Personajele ei principale au fost simpli soldați. Ei au urmat ordine, însă nu ordine obişnuite. Timp de aproape şapte ani, au fost profund implicaţi în cursa dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, în încercarea de a stabili care dintre cei doi inamici se afla mai aproape de obţinerea mijloacelor de anihilare a celuilalt. Când i-a părăsit norocul, consecinţele ar fi putut fi mai mult decât dezastruoase. Doar prin faptul de a fi umani, ei au putut schimba cursul istoriei, iar unul dintre ei a făcut-o.

Ceea ce i-a relatat poliţistul lui von Broecker în acea dimineaţă s-a centrat pe trei personaje, nu două. Cel mai tânăr dintre ele, la acel moment, îşi revedea părinţii pentru prima oară în trei ani, străduindu-se să accepte faptul că de acum era liber şi putea să nu se mai gândească la sinucidere. Era un doctorand de douăzeci şi opt de ani al Universităţii Yale, interogat zilnic de poliţia secretă est-germană – Stasi – în ultimele cinci luni pentru bănuiala de spionaj, de care era întru totul nevinovat. Era un tânăr cu o minte curioasă, căruia îi plăcea să hoinărească, şi care intrase vesel şi lipsit de griji în vârtejul paranoiei din Berlin într-o maşină sport roșie, marca Volkswagen. Tipul său de personalitate nu era unul pe care Stasi, un monstru hrănit cu suspiciuni şi obsedat de conformitate, să îl înţeleagă cu uşurinţă. Era un spirit glumeţ, predispus la meditație, liber. Numele lui era Frederic Pryor.

Următorul în ordinea vârstei a traversat podul dinspre partea est-germană în cea americană într-un costum rusesc ieftin, purtând o valiză din carton. Era o întoarcere acasă bizară pentru un pilot, în special pentru acest pilot. El intrase în spaţiul aerian sovietic cu doi ani mai devreme purtând un costum presurizat făcut la comandă de compania David Clark din Worcester, Manhattan, cu scopul de a preveni evaporarea fluidelor din corpul său în eventualitatea în care în carlinga avionului se producea o spărtură. Misiunea lui era cunoscută doar de Casa Albă şi de o mică echipă de agenţi operativi din CIA împrăştiaţi între Langley şi extremele mai sălbatice ale Eurasiei. Avionul său, un Lockheed U-2, traversase stepa cazacă la o altitudine de două ori şi jumătate mai mare decât cea a Everestului, după care se dezmembrase şi se prăbuşise pe teritorul rusesc în apropiere de Sverdlovsk¹.

Atunci când cazi de la 21000 de metri, nu mai există ordine de urmat. Pentru început, tot ce există e sâsâitul oxigenului, cupola de un albastru întunecat a stratosferei, care se roteşte lent, şi conştientizarea extrem de tăcută că acul altimetrului începe să se învârtă în sens invers. Acestea au fost singurele informaţii pe care le-a avut la dispoziţie pilotul. Acestea şi timpul necesar pentru a cădea 21 de kilometri pe verticală la o viteză medie de 160 de kilometri pe oră, ceea ce înseamnă mai puţin de zece minute. Nu ar fi trebuit să supravieţuiască. Dacă fusese lovit de o rachetă, explozia ar fi trebuit să-l spulbere împreună cu avionul. Chiar dacă lucrurile s-au petrecut altfel, şansele de a fi salvat de costumul presurizat au fost aproape nule. La 21000 de metri, sângele începe să fiarbă în zece secunde. Era regretabil, au fost cu toţii de acord – cei din grupul restrâns care au ştiut aceste detalii –, însă pilotul era condamnat la moarte.

Dar acel pilot a supravieţuit exploziei. În vreme ce cădea, s-a forţat să gândească. Pe măsură ce carlinga sa a început să se rotească, el a eliminat strategii care l-ar fi ucis cu siguranţă. Pe durata unei căderi de 9000 de metri, a îndepărtat calm geamul carlingii. Continuând să se rotească, s-a desprins de rezerva de oxigen şi a plutit liber. A respirat aerul rarefiat de la altitudinea de 9,5, apoi 8, apoi 6,5 kilometri. Când i s-a deschis paraşuta, a mulţumit în gând persoanei care i-o împachetase. A privit regiunea rurală de sub el şi s-a gândit că semăna puţin cu peisajul Virginiei. A ales un loc şi a avut o aterizare dură. Cei din Washington nu aveau de unde şti, însă el supravieţuise întregului episod.

Numele lui era Francis Gary Powers, Frank pentru prieteni, fiul unui miner din Virginia care a sfidat dorinţa fierbinte a tatălui său de a deveni medic şi s-a făcut în schimb pilot pe avioane de vânătoare. Nu s-a gândit niciodată la sinucidere, deşi au existat destui oameni care şi-au dorit ca el să o fi făcut. Lunga sa cădere spre pământ de pe 1 mai 1960 a condus imediat şi direct la cea mai severă ruptură în relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică de la Blocada Berlinului din 1948. A compromis summitul de la Paris, de la sfârșitul lunii mai, la care Eisenhower şi Hruşciov speraseră să lanseze o eră nouă a unei politici de relaxare între superputeri. A accelerat cursa înarmărilor, care a adus lumea pe picior de război nuclear pe durata crizei rachetelor din Cuba, din 1962 şi nu s-a încheiat până la colapsul imperiului sovietic, după aproape trei decenii. Din momentul în care Powers a fost raportat dispărut în misiune, au existat sceptici bine plasaţi în ierarhia conducerii din ambele tabere care au bănuit că întreaga lui misiune fusese plănuită pentru a eşua, prevenindu-se astfel începutul unei perioade de pace între superputeri. E o teorie care s-a menţinut până în prezent.

Cel mai în vârstă personaj din povestea lui von Broecker s-a deplasat din sectorul american spre fâşia morţii², iar apoi către zid, simbolul ideii de libertate. Mergea puţin gârbovit şi fuma prea mult, fapt care îi provoca o tuse severă şi o sinuzită gravă. Conform publicaţiei New York Times, CIA şi Curţii Supreme a Statelor Unite, el era un maestru al spionajului sovietic. A fost o descriere care i-a încântat pe intermediarii lui şi o reputaţie pe care a luat-o cu sine în mormânt. Numele lui, din câte s-a pretins, a fost Rudolf Abel. În cei nouă ani de rătăcire prin America de Nord și-a spus în multe feluri: Emil Goldfus, Martin Collins, Robert Callan, Frank şi Milton, sau Milt, așa cum îi spuneau complicii şi admiratorii săi. La pensionare şi după moartea lui a dobândit aura ultimului dintre marii agenți „ilegali³ sovietici, nu că Rusia nu a mai încercat ulterior să aducă pe ascuns în Statele Unite oameni ca el. Moştenitorii lui profesionali îi includ pe cei zece „agenţi neînregistraţi ai Moscovei, descoperiţi de FBI şi trimişi imediat acasă în 2010, printre care s-a numărat seducătoarea roşcată cunoscută sub numele de Anna Chapman şi imortalizată imediat de tabloidele newyorkeze. Acestea şi tribunalele au aflat repede cam tot ceea ce era de ştiut despre domnişoara Chapman. Au fost însă mai puţin meticuloase cu Abel. În ciuda a cinci ani de proceduri americane exhaustive, nimeni din Occident nu ştia cine era el, de unde provenea sau ce anume spionase. Unele dintre aceste aspecte rămân încă necunoscute, dar, cel puţin, se ştie că numele lui a fost William Fisher. Se pricepea extraordinar de bine să micşoreze mesaje codificate în formatul micropunctelor⁴ şi era de origine britanică.

* * *

Peste treizeci de ani – în 1992 – am avut ocazia să călătoresc într-un camion militar rusesc de-a lungul acoperişului lumii. Acesta era numele pe care îl folosea şoferul, însă cartografii occidentali au dat regiunii denumirea de platoul Pamir. E un peisaj selenar cu iarbă brună, subţire, şi zăpezi permanente, cu altitudini care nu coboară niciodată sub 4570 de metri. Pe cuprinsul lui şerpuieşte un drum de 650 de kilometri construit de paznicii de frontieră sovietici cu singurul scop de a-şi proteja graniţa. La estul platoului începe Tibetul, la sud, o fâşie îngustă a Afghanistanului, iar dincolo de asta culmile extrem de zimțate ale Pakistanului de nord.

După trei ore pe drum, camionul s-a oprit. Soldaţii aflaţi cu mine în cabină au arătat cu degetul frontiera afghană şi un mic grup de domuri albe în interiorul a ceea ce fusese, cu doar câteva luni înainte, teritoriu sovietic. Domurile erau staţii radar. „Acolo l-am detectat noi pe Powers, au spus soldaţii. Au folosit cuvântul „noi deşi cel mai în vârstă dintre ei ar fi fost bebeluș la vremea respectivă. Mândria lor moştenită era la fel de memorabilă ca şi pustietatea îngheţată a locului.

Pe acelaşi traseu, am parcurs într-un taxi jumătate din Kazahstan până la Baikonur, Cosmodromul sovietic, pentru a urmări lansarea nocturnă a unei rachete Proton cu un satelit german în conul din vârf. Ulterior m-am deplasat către nord prin stepă, de-a lungul unei căi ferate singuratice desprinsă din Transsiberian şi am bătut la cap o echipă de birocraţi somnoroşi să mă lase în zona de testări nucleare de la Semipalatinsk. În cele din urmă i-am înduplecat. O organizaţie caritabilă a înfipt un indicator cu patru laturi în ţărâna de la intrare cu mesajul FIE CA PACEA SĂ DOMNEASCĂ PE PĂMÂNT într-o limbă diferită pe fiecare latură. Înăuntrul instalaţiei, un colonel rus de armată m-a acuzat iritat de „radiofobie" pentru faptul că adusesem cu mine un aparat Geiger de măsurare a radioactivităţii.

Vremurile s-au schimbat. În 1960, singura modalitate pentru un străin de a vedea Baikonurul sau Semipalatinskul era un periscop poziționat invers prin care piloţii avioanelor U-2 priveau în jos către ţintele lor de la altitudinea de 21000 de metri. Doar Powers şi un număr redus de persoane au avut acel privilegiu. Acelaşi lucru era valabil și pentru Celiabinsk, o metropolă din Urali, plină până la refuz de armament, care a fost unul dintre ultimele locuri pe care le-a fotografiat Powers înainte să fie doborât – şi unul dintre primele locuri pe care le-am vizitat în calitate de reporter la Moscova în 1999. Am fost duşi acolo de Crucea Verde Internaţională (preşedinte: Mihail Gorbaciov). Înainte de asta, documentându-mă pentru articole pe teme din industria de divertisment, precum şi despre alte subiecte la fel de serioase din Los Angeles, am intervievat femei care au spus că fuseseră răpite de extratereştri la câțiva kilometri de locul în care Powers fusese instruit în deşertul Nevada şi am jucat cricket în zona din San Fernando Valley în care el a murit. Oriunde am mers, fantoma lui a părut să fi ajuns acolo înaintea mea.

Moştenirea lui Francis Gary Powers este, oricum, semnificativă pentru felul în care a schimbat lumea. Ea ne-a dat treizeci de ani de Război Rece care ar fi putut fi la fel de bine evitați. Dar ne-a oferit totodată lucrul la care a fost martor tânărul poliţist pe Podul Glienicke – un ecou slab al armistiţiului de trei ore din ziua de Crăciun a anului 1916, când soldaţi din armate diferite care luptau în noroiul Flandrei au ieşit din tranşeele lor pentru a juca un meci ireal de fotbal. Înainte şi după acele momente, nebunia umană a deţinut supremaţia. Pryor, Powers şi Fisher au avut din plin parte de ea. Aceasta este povestea lor.

1 Actualul Ekaterinburg (n.tr.)

2 Porţiune de teren situată în spatele Zidului Berlinului, de partea est-germană, care era presărată cu tranșee antivehicul, „paturi de fachir" şi alte sisteme de apărare pentru a-i opri pe fugari. (n.tr.)

3 Agenți neprotejați de imunitatea diplomatică, ce operau independent de misiunile diplomatice și comerciale sovietice. (n.tr.)

4 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, micropunctul era o fotografie micșorată până la dimensiunea punctului de la sfârșitul unei propoziții. (n.tr.)

PARTEA I. Misiuni neverosimile

Capitolul 1. Tromba nucleară

⁵

Doctrina „Șoc și groază" nu a fost inventată pentru Saddam Hussein. Ea a fost concepută pentru Iosif Stalin şi a funcţionat destul de bine.

Pe 24 iulie 1946, în timp ce mare parte a Rusiei dormea, o echipă de scafandri din marina americană au ghidat un container de oţel către locul său de veci în apele limpezi ale lagunei Bikini, la 4000 de kilometri vest de Honolulu. L-au stabilizat cu cabluri la o adâncime de 27 de metri sub o navă amfibie de asalt ancorată, numită LSM-60. Containerul era fabricat din chioșcul lui USS Salmon, un submarin ieşit din uz al marinei, iar în interiorul său se afla o replică a bombei cu plutoniu care ucisese optzeci de mii de oameni la Nagasaki în anul anterior. În acea seară, pe o navă de sprijin din afara lagunei, scafandrii au mâncat cotlete cu diverse garnituri.

În jurul navei LSM-60, ca nişte umbre gigantice ale lunii pe suprafaţa calmă a apei, alte optzeci şi cinci de nave au petrecut noaptea golite de echipaje şi provizii, fără altă misiune rămasă decât cea de a se scufunda. Una dintre cele mai apropiate de bombă a fost USS Arkansas, o navă de luptă de 27000 de tone, care îl transportase pe preşedintele Taft în Panama înainte de Primul Război Mondial şi bombardase Cherbourg şi Iwo Jima în al Doilea Război Mondial. În cea mai mare parte a existenței sale, singura modalitate ca o navă de război să se scufunde fusese lupta într-o confruntare militară, însă era nucleară a schimbat acest lucru. Dintr-o dată, cu ajutorul unei bombe nucleare, o navă de luptă se putea scufunda ca o jucărie pe fundul unei căzi de baie. Putea fi lovită în proră şi izbită de fundul oceanului cu atâta forţă, încât superstructura ei se dezmembra ca şi cum nu ar fi fost niciodată nituită.

La scurtă vreme după micul dejun în dimineaţa zilei de 25, Arkansas a fost fotografiată din toate unghiurile în timp ce bomba din containerul de oţel a fost detonată la o distanţă de 155 de metri de coca ei. Camere de fotografiat aflate într-un bombardier B-29 la 7620 de metri deasupra lagunei şi puţin mai la sud au surprins imaginea unui disc uriaş în mijlocul oceanului, albindu-se într-o clipă. Era apa vaporizată de sub Arkansas.

Unda de şoc a exploziei iniţiale a întors nava pe o parte şi i-a smuls elicele. O coloană de apă şi abur cu înălţimea de 1830 de metri, creată în aproximativ două secunde şi jumătate, a înălţat apoi vasul în poziţie verticală, astfel încât două treimi ale lungimii sale au putut fi văzute clar de la o distanţă de 16 kilometri, nava căpătând dimensiuni liliputane în raport cu cea mai mare coloană de apă creată de om în istorie. De atunci, ea a rămas cu faţa în jos pe fundul lagunei.

Arkansas a fost una dintre cele zece nave scufundate pe loc de ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca „testul Baker". A fost ultimul dintre cele două teste nucleare efectuate în atolul Bikini în mod făţiş, în timp ce lumea se adapta la o nouă tehnologie uluitoare (şi la îndrăzneţul costum de baie pe care l-a inspirat; primul bikini fabricat vreodată, prezentat la Paris în acea lună, a fost numit l’atome, iar al doilea a fost un slip sumar care descoperea fesele, descris de un jurnalist de modă ca singurul articol de îmbrăcăminte pe care se mai putea aştepta să-l poarte supravieţuitorul unei explozii nucleare după domolirea mingii de flăcări).

Participarea la teste de către personalul armatei americane a fost voluntară, dar s-a bucurat de popularitate. În cămăşi şi cu ochelari de soare, 37000 de bărbaţi şi-au prelungit serviciul militar cu un an pentru a ajuta la organizarea testelor şi pentru a vedea cu ochii lor puterea armei care a îngenuncheat Japonia.

Pat Bradley se afla acolo, în atolul Bikini, urcat într-un copac cu o cameră în mână, pentru a filma explozia şi valul tsunami pe care l-a produs – un singur val de peste 27 de metri, care s-a domolit înainte să lovească insula, apoi trei valuri mai mici. „A durat vreo două minute până când primul val a ajuns la atol, şi-a amintit el. „Al doilea a fost mai înalt, iar al treilea a inundat complet insula cu ape de 1,2–1,8 metri înălțime.

Un tânăr căpitan din forţele aeriene, zvelt şi atent la toate, pe nume Stan Beerli, s-a aflat la rândul lui acolo. El a supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial în bombardiere B-17 deasupra Italiei şi va supravieţui şi Războiului Rece în costumul standard închis la culoare al CIA. Sarcinile sale aveau să includă încercarea de a-i menţine pe Gary Powers şi avionul U-2 în umbră, acolo unde le era locul, dar, pentru moment, Războiul Rece nu era decât spectacol pur.

Presa străină şi cea națională erau bine-venite în atolul Bikini. Testul Baker a fost urmărit de 131 de reporteri, printre care un întreg contingent sovietic. Cu ajutorul companiei Warner Bros., Pentagonul a lansat un film de propagandă despre explozie pentru cei care rataseră reportajul iniţial, iar amiralul William „Spike" Blandy, care a supravegheat operaţiunea, a pozat împreună cu soţia sa tăind o brioșă cu glazură gigantică, de forma unei ciuperci atomice.

Răspunzând neliniştii publice dinaintea exploziei, Blandy şi-a dat cuvântul că el nu era „un playboy atomic şi a promis că bomba „nu va face să crape fundul mării, iar apa nu se va scurge prin fisură. Acest lucru era adevărat, dar explozia putea totuși să producă multe daune. În vara anului 1947, revista Life a publicat un articol lung bazat pe studii oficiale ale precipitaţiilor radioactive concentrate care au căzut după bomba Baker. Articolul concluziona că, dacă s-ar întâmpla ca o armă similară să explodeze la marginea Manhattanului, în condiţiile unui vânt dinspre sud, două milioane de oameni ar muri.

America pusese capăt războiului cu o pereche de bombe atomice şi demarase perioada de pace în acelaşi mod. Mesajul preşedintelui Truman către Stalin nu ar fi putut fi mai clar nici dacă ar fi fost scris cu sânge. Era un avertisment pentru Stalin să nu se gândească la începerea unui nou război în Europa, în care să mizeze pe demodata forţă numerică a Armatei Roşii. Şi a semnalat într-o manieră mai concisă decât orice discurs că Truman acceptase argumentul central al vestitei „Telegrame Lungi pe care George Kennan a trimis-o de la ambasada americană din Moscova cu şase luni înainte de teste: „Dacă ar fi posibil ca Stalin şi băieţii lui să vadă una dintre aceste explozii atomice, nu s-ar mai pune problema unui alt război.

Stalin a refuzat să se lase intimidat. El nu sacrificase douăzeci de milioane de oameni pentru a înfrânge fascismul doar ca să i se spună unde aveau să se oprească hotarele stalinismului. Şi totuşi el avea o problemă.

La momentul testelor din atolul Bikini, Uniunea Sovietică mai avea încă trei ani şi o lună până la detonarea primei sale arme nucleare. Eforturile ei de a construi o astfel de bombă erau în desfăşurare pe un cot al râului Șagan, în estul Kazahstanului, sub îndrumarea unui tânăr erou bărbos al ştiinţei sovietice (şi homosexual în mare taină), pe nume Igor Kurceatov. Stalin considerase că bomba reprezintă „Problema Numărul Unu. Crease un comitet special pentru a se asigura că erau puse la dispoziţie toate resursele necesare rezolvării ei. Munţi întregi din Bulgaria au fost surpaţi pentru a-i oferi lui Kurceatov uraniul de care avea nevoie. Însă Kurceatov nu era un inovator. El era un plagiator nuclear, aproape complet dependent de informaţiile primite de la savanţii de orientare stângistă ai Proiectului Manhattan din Los Alamos. După cum a recunoscut într-un memorandum din 1943 către Sovietul Comisarilor Poporului, acest flux informaţional avea „o importanţă imensă, cu adevărat incalculabilă pentru Statul şi ştiinţa noastră –, dar în 1946 şuvoiul de informaţii se redusese brusc la un firicel.

Cu doar un an mai devreme, nu una, ci două descrieri ale primei bombe testate la Los Alamos se aflau la Kremlin, cu aproape două săptămâni înainte ca ele să explodeze. După acel test, la Moscova au ajuns diagrame ale dispozitivului mai detaliate decât cele oferite în primul raport nuclear oficial înmânat Congresului Statelor Unite. Una dintre ele a fost scoasă pe furiş din Albuquerque într-o cutie de Kleenex. Spionajul atomic nu a fost niciodată mai dezvoltat ca atunci. Însă, pe 7 noiembrie 1945, Elizabeth Terrill Bentley, o absolventă Vassar şi agentă sovietică plătită în vârstă de treizeci şi şapte de ani, a mers la FBI cu o descriere de 107 pagini a activităţilor de spionaj sovietic în America de Nord. În ziua următoare, J. Edgar Hoover a trimis un memorandum secret la Casa Albă, bazat pe materialul oferit de Bentley. El a condus la puţine arestări, pentru că agenta a oferit dovezi sumare, însă dezertarea ei a forţat Moscova să închidă majoritatea canalelor prin care îi erau furnizate secrete nucleare lui Kurceatov.

Au existat și alte motive din cauza cărora spionajul sovietic în Statele Unite a ajuns într-un impas. Victoria obţinută în război înlăturase cea mai puternică motivaţie a savanţilor de la Los Alamos de a împărtăşi schiţe tehnice cu foştii lor aliaţi sovietici – înfrângerea nazismului. Iar armata americană începuse, în sfârşit, să decodeze traficul sovietic de telegrame codificate, prin operaţiunea cu nume de cod Venona, punând la un loc astfel multe dintre declaraţiile lui Bentley.

Fără informaţii de spionaj vitale de la adevăraţii pionieri ai fisiunii nucleare din New Mexico, Kurceatov nu era în măsură să finalizeze bomba. Fără bombă, tot ceea ce putea spera să facă imperiul sovietic era să-şi apere uriașele-i frontiere. În timp ce laguna Bikini era martora exploziei nucleare, perspectivele de viitor pentru comunismul internaţional păreau într-adevăr sumbre. Totuşi, din măruntaiele clădirii Lubianka – sediul central al KGB şi adevărata sală a motoarelor revoluţiei – s-a ivit un licăr de speranţă.

5 În original waterspout, referire la coloana de apă aruncată în aer de explozia nucleară submarină din apropierea lagunei Bikini (n.tr.)

Capitolul 2. Agentul

„Există multe ţări în sângele nostru, nu-i aşa, dar numai o singură persoană."

Graham Greene (prin intermediul domnului Wormald, într-o telegramă către sediul MI6, în Omul nostru din Havana)

Cu puţin înainte de prânz, pe 14 noiembrie 1948, o navă de croazieră Cunard care dădea semne de îmbătrânire, încărcată cu imigranţi, s-a oprit să ia la bord un pilot pentru ultimii ei kilometri din traversarea Atlanticului. S-a îndreptat către Canalul Maritim Sfântul Laurenţiu, a trecut pe sub întunecimea mohorâtă a Câmpiilor lui Abraham şi a acostat în Québec la ora 13.05. Un vânt rece biciuia cheiurile. Vasul SS Scythia se aflase nouă zile pe mare de când plecase din Cuxhaven, de pe coasta de nord a Germaniei. Majoritatea pasagerilor erau grupați pe familii, fiind întâmpinaţi de cei care parcurseseră călătoria înaintea lor. Cei mai mulți erau refugiaţi, fugind de austeritatea posomorâtă a unei ţări distruse de război şi ocupate de învingătorii ei. Ei au păşit cu grijă pe scara de acces la bord a vasului Scythia, îmbrăcaţi în haine groase, ţinând strâns în mâini lucrurile de care urmau să aibă nevoie în primele ore ale noii lor vieţi.

Pentru o clipă, probabil că Andrew Kayotis s-a remarcat printre ei. Fiind un bărbat singur, între două vârste, cu o înălţime peste medie în ciuda spinării lui încovoiate, acest lucru era inevitabil. Dar el nu a ieşit în evidenţă pentru multă vreme. Nu l-a așteptat nimeni. Ducea cu sine o singură valiză, astfel încât nu avea nevoie de un hamal. Actele lui au fost în ordine. Şi-a arătat paşaportul, s-a îndreptat sprinten către gara de pe Rue Saint-Pierre şi a cumpărat un bilet pentru primul tren către Montréal.

„Kayotis" petrecuse traversarea oceanului citind liniştit în cabina sa, făcând plimbări pe puntea vasului Scythia şi vorbind foarte puţin. Voiajul fusese un hiatus între două lumi şi două identităţi. Numele său real era William Fisher. Viitorul său nume avea să fie Emil Goldfus. Actele sale de identitate pe numele Kayotis erau necesare tranziţiei, ele putând fi rupte şi aruncate imediat ce Goldfus era gata să prindă viaţă. Numele său de cod a fost „Arach", iar timp de nouă ani din momentul în care a păşit pe