Vladimir Putin. Un țar în căutarea unui nou imperiu

INTRODUCERE

Atunci când dai mâna cu Vladimir Putin aproape că nici nu mai bagi de seamă dacă strângerea este fermă sau lejeră. Ceea ce te tulbură este privirea lui. Își apleacă capul, îndreptându-și privirea în sus, către tine, și te fixează câteva secunde bune, ca și cum ar încerca să rețină fiecare detaliu sau poate doar să îți potrivească chipul cu vreo fotografie memorată înainte... Este o privire aspră, pătrunzătoare, care te subjugă cu totul.

„Liderul național al Rusiei nu se aseamănă cu nici un alt președinte sau premier din lume. La început, fostul spion KGB era oarecum reținut și stângaci, până când, în 1999, a fost propulsat pe neașteptate pe culmile politicii. Cu timpul, a devenit o persoană fără inhibiții, un om autoritar și un narcisist care nu ratează nici o ocazie de a-și etala forța fizică în tot mai multe ședințe fotografice. Putin, campionul de judo, Putin la comanda unui avion de luptă, pentru ca după 2008, când a trecut din scaunul de președinte în cel de prim-ministru, să înceapă să invite echipele de filmare în expediții al căror unic scop era crearea unei imagini de star de cinema. A fost filmat în timp ce atașa dispozitive de urmărire prin satelit urșilor polari, tigrilor, balenelor albe și leoparzilor zăpezilor. Camerele de televiziune l-au surprins în timp ce înota în stil „fluture într-un râu siberian rece ca gheața sau în timp ce călărea un cal pe culmile munților, la bustul gol și cu ochelari de soare cu lentile negre. A stins personal incendii devastatoare, a condus snowmobile, motociclete și mașini de Formula 1, a mers la schi și scufundări, a jucat hochei pe gheață și chiar a fredonat Blueberry Hill în engleză și a cântat la pian în public – fără să pară stânjenit de lipsa de talent pentru ambele activități. În august 2011, a avut grijă să aibă un cameraman în preajmă când a trebuit să se dezbrace la bustul gol în timpul unui control medical.

Ce alt lider din lume mai face așa ceva? Una este să își încordeze mușchii în politică, însă, în privința vanității, nimeni nu-l întrece pe Vladimir Putin.

În conversații este atent, combativ și uneori agresiv, mai ales când atinge subiecte delicate. Este extrem de bine informat, dar și surprinzător de lipsit de cunoștințe în privința anumitor aspecte ale vieții occidentale. Este curtenitor, dar poate fi și grosolan. În calitatea sa de președinte și mai apoi de prim-ministru, a condus Rusia cu o mână fermă și aspră. În ultimii ani, a început să-și admonesteze miniștrii în public, creând o atmosferă apăsătoare printre subordonați, care se feresc să-l contrazică sau chiar să-și exprime vreo opinie, de teamă că ar fi posibil ca părerea lor să difere de a sa. În plus, a creat un sistem ierarhizat de tip piramidal – „verticala puterii" – care inspiră teamă și înăbușă orice spirit de inițiativă.

Rusia a devenit un stat care nu ține seama de drepturile poporului său: un stat în care șeful comisiei electorale susține că se ghidează după principiul conform căruia orice ar spune Putin trebuie să fie corect, și pe care președintele Parlamentului îl descrie ca nefiind un loc „pentru dezbateri". Este vorba despre un stat în care cea mai importantă decizie, precum aceea legată de cine va fi președinte, este luată în particular de către doi oameni, fără ca poporul să fie consultat în vreun fel. Așa s-a petrecut în septembrie 2011, atunci când protejatul și succesorul lui Putin la președinție, Dmitri Medvedev, a consimțit să se retragă din funcție după doar un singur mandat, permițându-i lui Putin să revină, în 2012, în scaunul de președinte pentru o perioadă potențială de încă 12 ani. Cei doi au recunoscut cu destul cinism ceea ce oamenii bănuiau deja, dar nu erau siguri, și anume că acest plan fusese pus la cale încă de la retragerea lui Putin din funcție, în 2008. Singurul rol al lui Medvedev la Kremlin a fost de a-i păstra locul cald lui Putin, pentru a putea rămâne la putere atâta timp cât dorește, respectând de formă (sau, mai bine zis, luând în derâdere) interdicția constituțională prin care un președinte nu are dreptul la mai mult de două mandate consecutive.

Însă Putin nu a fost așa de la început. În 2000, mulți lideri occidentali au întâmpinat cu bucurie abordarea lui inedită, dorința de a coopera și de a încerca să ajungă la un consens. Scopul acestei cărți este tocmai acela de a încerca să alcătuiască o cronică și să explice modul în care s-a schimbat totul: de ce a devenit Putin din ce în ce mai autoritar, cum a sfidat Occidentul și cum Occidentul l-a sfidat la rândul lui, cum nici una dintre tabere nu a reușit să observe preocupările celeilalte, fapt ce a dus la escaladarea neîncrederii reciproce și a șanselor ratate. De o parte, se situează evenimentele la care au asistat americanii și Occidentul, și anume măsurile politice drastice luate în Rusia, războiul aprig din Cecenia și asasinarea anumitor jurnaliști, existența unui stat corupt condus de mafie și o stare tot mai mare de beligeranță, culminând cu invadarea Georgiei și cu războiul gazelor naturale împotriva Ucrainei. De cealaltă parte, se află punctul de vedere al Rusiei: rolul dominator al Americii asupra lumii, planurile de apărare antirachetă, invadarea Irakului, expansiunea NATO, gesturile de prietenie ale Rusiei rămase neîmpărtășite, senzația tot mai mare de amenințare cu o serie de revoluții pornite din Georgia și Ucraina, îndreptate împotriva Rusiei. Pe lângă toate acestea, mai există și lipsa totală de înțelegere a motivelor celuilalt: incapacitatea lui Putin de a vedea vreo legătură între măsurile represive din țară și reacția ostilă venită din afară, incapacitatea lui George W. Bush de a înțelege teama străveche a Rusiei de a fi încolțită sau revolta stârnită de acțiunile lui arogante în politica externă.

În momentul scrierii acestui volum, Putin rămâne cel mai popular om politic din Rusia, poate datorită gradului de stabilitate și respect de sine pe care le-a readus în viețile oamenilor, îmbunătățirii nivelului de trai din timpul guvernării sale și, în mare măsură, mulțumită prețului mare al petrolului, care aduce nenumărate foloase Rusiei. Totuși, Putin nu a reușit să-și atingă multe dintre obiectivele declarate. Astfel, deși a venit la putere promițând să anihileze terorismul, numărul atacurilor a crescut; nivelul de corupție a atins culmi nebănuite, fapt ce a dus la subminarea economiei. Sub conducerea sa, populația a scăzut drastic cu 2,2 milioane de persoane, iar investițiile străine directe au fost cu mult mai reduse, afectând astfel producția economică, prin comparație cu piețele rivale care se bucură de o dezvoltare rapidă, cum ar fi Brazilia sau China.În ciuda încasărilor masive din energie înregistrate în ultimul deceniu, Rusia nu a reușit totuși să-și formeze o economie modernă și dinamică. Această carte înfățișează lupta pentru reformă din interiorul Rusiei, încercând să lămurească dacă Dmitri Medvedev a fost (așa cum părea adesea), în calitatea sa de președinte, un liberal frustrat sau doar un manechin bun de etalat în vitrină.

De obicei, politicienii tind să simplifice prea tare chestiuni complicate, mai ales dacă este în avantajul lor, iar acest lucru a fost valabil în ultimii ani, în ceea ce privește poate una dintre cele mai spinoase probleme politice internaționale – dreptul la autodeterminare al națiunilor mici. Kosovo, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria... S-au scris multe articole, din păcate adesea goale de conținut în graba de a explica, de regulă cu o convingere categorică, dacă independența dobândită de un stat mai mic constituie sau nu un precedent pentru celelalte. De obicei, „țara-mamă" este cea care insistă că fiecare caz este unic (Rusia referitor la Cecenia, Georgia referitor la Osetia de Sud și Abhazia), în timp ce micile națiuni cer să fie tratate la fel ca acelea care și-au dobândit libertatea. Aceasta este o chestiune de importanță majoră pentru Rusia, un stat multinațional fără seamăn, în care coexistă zeci de naționalități, fiecare cu un grad mai mic sau mai mare de autonomie și în care Kremlinul are o teamă patologică de posibilitatea ca statul să se dezintegreze dacă oricare dintre aceste națiuni își dobândește independența.

Lucrarea de față este o incursiune în ceea ce s-a întâmplat în ultimul deceniu, de la războiul din Cecenia și haosul produs de incidentele teroriste petrecute în Rusia la scurtul război dintre Rusia și Georgia din 2008. De regulă, nici una dintre tabere nu are „dreptate" în oricare dintre aceste conflicte și ar fi simplist să pretindem contrariul – la fel cum simplist ar fi să pretindem că decizia Occidentului de a recunoaște Kosovo și aceea a NATO de a include pe viitor Georgia și Ucraina nu au influențat în nici un fel relațiile dintre Rusia și statele vecine. Impresiile corecte sau greșite ale fiecărei tabere în parte legate de intențiile celeilalte joacă adesea un rol mult mai mare – și uneori chiar mai dăunător – decât realitatea efectivă.

Aceasta este a treia carte a mea despre Rusia și sunt conștient de aroganța de care aș putea da dovadă pretinzând că înțeleg, în calitatea mea de străin, acest stat extrem de complicat. Serghei Karaganov, expert de origine rusă pe probleme politice, scria despre „sentimentele de indignare și respingere pe care le simțim noi, rușii, când citim afirmații neplăcute despre țara noastră scrise de niște străini". Există multe chestiuni neplăcute în lumea politică rusească din zilele noastre și merită să se scrie despre ele. Rusia este uneori cel mai mare dușman al său, văzând intenții rele acolo unde nu există și temându-se, mai degrabă, de răspândirea democrației, în loc să o întâmpine cu bucurie. Dar nici Occidentul nu reușește să înțeleagă mecanismele existente în Rusia sau să o trateze cu respectul cuvenit unui stat ce își dorește să facă parte din comunitatea internațională și nu să fie ostracizat.

***

Ideea de a scrie această carte a pornit, în parte, de la munca desfășurată în calitate de consultant-șef pentru un documentar BBC în patru părți, intitulat „Putin, Rusia și Occidentul" și realizat de compania de producție Brook Lapping. Am adunat, așadar, pentru aceste episoade, sute de ore de interviuri luate unor oficiali de rang înalt nu numai în Rusia, ci și în SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Ucraina și Georgia. Aceste interviuri inedite aruncă o lumină nouă asupra multora dintre evenimentele la care se face referire și stau la baza prezentei lucrări.

M-am mai inspirat, de asemenea, în special pentru capitolul 9, și din experiențele personale rezultate în urma celor trei ani în care am fost consilier pe lângă purtătorul de cuvânt al președintelui Putin, Dmitri Peskov. În 2006, atunci când Kremlinul a hotărât să angajeze o companie de relații publice, Ketchum, din New York, și partenerul său, GPlus, cu sediul la Bruxelles, m-am văzut pus în situația de a face un ocol neașteptat de la cariera mea de jurnalist. Nici Ketchum și nici GPlus nu aveau nici un angajat care să aibă prea multe cunoștințe despre Rusia, așa că s-au trezit brusc că au nevoie de un om și mi-au oferit mie postul. După ce mă ocupasem timp de opt ani de Uniunea Europeană, ideea de a mă arunca din nou în chestiunile legate de Rusia mi s-a părut o provocare. La urma urmei, cea mai mare parte a carierei mele s-a desfășurat în jurul acestui stat: am studiat și predat limba rusă, am lucrat ca translator la Moscova și pentru Serviciul de Monitorizare al BBC, am fost corespondent la Moscova al publicației Sunday Times și ulterior al BBC.

A existat și un moment picant din biografia mea care a făcut ca oferta să pară cu atât mai tentantă. În 1989, pe când Putin era spion KGB la Dresda, șefii săi m-au expulzat din Moscova ca răspuns la acțiunea expulzării spionilor sovietici de către Margaret Thatcher. Eram, pe atunci, corespondent al Sunday Times și am fost unul dintre cei trei jurnaliști și opt diplomați dați afară în ultimul mare scandal de spionaj al Războiului Rece. Ce ironie, așadar, să mă întorc la Moscova în calitate de consilier al lui Putin! Am acceptat propunerea și am devenit consultant în relații publice la Kremlin, cu sediul la Bruxelles, având sarcina să mă deplasez periodic la Moscova. Făceam parte dintr-o echipă internațională de circa 20–30 de oameni, dar eram singurul consultant cu normă întreagă. Am ajuns să-l cunosc foarte bine pe Peskov și echipa sa și, deși au ținut mereu garda sus, ajunsesem să fiu atât de apropiat de culoarele puterii, cât ar fi putut fi un străin în acei ani. Observațiile mele constituie baza multora dintre relatările despre perioada anilor 2006–2009.

Principalul nostru obiectiv în calitate de consilieri de relații publice la Kremlin era să-i convingem să se deschidă în fața presei, bazându-ne pe premisa relativ evidentă conform căreia, cu cât vorbești mai mult, cu atât opiniile tale vor fi auzite. Clasa politică rusă s-a dovedit a fi deosebit de reticentă la această idee și a rămas așa mult timp după ce am părăsit domeniul relațiilor publice, întorcându-mă la jurnalism, fapt pe care l-am descoperit în timp ce lucram la seria de documentare pentru BBC. Era extraordinar de greu să-i conving pe politicienii ruși de rang înalt să acorde interviuri și câteva personaje-cheie chiar au refuzat cu desăvârșire. Alții au fost de acord, dar doar după ce ne-am lovit luni bune de subordonații lor extrem de refractari și cărora părea să le fie teamă până și să ne trimită cererea mai departe. Purtătoarea de cuvânt a președintelui Medvedev, Natalia Timakova, a refuzat din start chiar să discute cu noi. În mod ironic, fusese mai ușor să obțin acces la rangurile superioare ale Kremlinului în ultimii ani ai comunismului, pe când lucram la seria The Second Russian Revolution pentru BBC, decât acum. Sarcina noastră a devenit și mai grea pe măsură ce incertitudinile politice își făceau simțită prezența, în anul premergător alegerilor prezidențiale din 2012. Întreaga administrație era în așteptare, întrucât Putin și președintele său, Dmitri Medvedev, refuzau să dezvăluie care dintre ei va candida din nou la postul de președinte. Brusc, ne-am trezit că ne erau refuzate interviurile promise anterior. Devenise clar că politicienii și funcționarii erau precauți și nu îndrăzneau să-și riște pozițiile într-un climat atât de schimbător.

Cu toate acestea, am reușit să intervievăm mai bine de o sută de persoane, printre care șefi de guvern, miniștri de Externe și consilieri importanți din opt țări diferite. În Rusia am stat de vorbă cu Liudmila Alekseeva, Anatoli Antonov, Stanislav Belkovski, Vladimir Cijov, Boris Cociev, Arkadi Dvorkovici, Viktor Gerașcenko, Gherman Gref, Aleksei Gromov, Serghei Guriev, Andrei Illarionov, Igor Ivanov, Serghei Ivanov, Grigori Karasin, Mihail Kasianov, Viktor Hristenko, Evgheni Kiseliov, Eduard Kokoiti, Andrei Kolesnikov, Konstantin Kosacev, Aleksandr Kramarenko, Aleksei Kudrin, generalul Marat Kulahmetov, Serghei Kuprianov, Serghei Lavrov, Fiodor Lukianov, Mihail Marghelov, Serghei Markov, Vladimir Milov, Oleg Mitvol, Dmitri Muratov, Glev Pavlovski, Dmitri Peskov, Serghei Prihodko, Evgheni Primakov, Dmitri Rogozin, Serghei Riabkov, Vladimir Rîjkov, Viktor Șenderovici, Dmitri Trenin, Iuri Ușakov, Aleksandr Voloșin și Igor Iurgens.

În Statele Unite i-am intervievat pe Matthew Bryza, Bill Burns, Nicholas Burns, Eric Edelman, Daniel Fata, Daniel Fried, Philip Gordon, Rose Gottemoeller, Thomas Graham, Stephen Hadley, locotenent-colonelul Robert Hamilton, John Herbst, Fiona Hill, generalul James Jones, David Kramer, Michael McFaul, generalul Trey Obering, Stephen Pifer, Colin Powell, Condoleezza Rice, Stephen Sestanovici, Dean Wilkening și pe Damon Wilson.

În Georgia am stat de vorbă cu Irakli Alasania, David Bakradze, Giga Bokeria, Nino Burjanadze, Vladimir Ciacibaia, Raphael Gluckmann, Natalia Kincela, Erosi Kițmarișvili, Daniel Kunin, Batu Kutelia, Aleksandr Lomaia, Vano Merabișvili, Mihail Saakașvili, Eka Tkeșelașvili, Grigol Vașadze, Temur Iakobașvili și Eka Zguladze.

În Marea Britanie am discutat cu Tony Brenton, John Browne, Nick Butler, Jonathan Cohen, Michael Davenport, Martha Freeman, David Miliband, Craig Oliphant, Jonathan Powell, George Robertson și Aleksandr Temerko.

În Ucraina i-am intervievat pe Leonid Kucima, Grigori Nemiria, Oleh Ribaciuk și Viktor Iușcenko, iar în Polonia pe Aleksander Kwaśniewski și Radoslaw Sikorski.

În Germania am vorbit cu Rolf Nikel, Alexander Rahr, Gerhard Schröder și cu Frank-Walter Steinmeier, iar sursele noastre din Franța au fost Jean-David Levitte și Maurice Gourdault-Montagne.

Aș dori să-i mulțumesc Normei Percy, producătoarea serialului pentru Brook Lapping, și lui Brian Lapping, producătorul executiv, pentru șansa oferită de a lucra la acest proiect lung, dar plin de satisfacții. Adresez mulțumirile mele Wandei Koscia și lui David Alter, pentru că au citit unele dintre capitole, de asemenea asistentului de producție Tim Stirzaker, pentru munca sa inepuizabilă de cercetare și ajutorul oferit în organizare. Îi rămân înainte de toate îndatorat regizorului serialului, Paul Mitchell și producătorului moscovit, Mașa Slonim, pentru numeroasele sfaturi și observații. Neil Buckley și Fiona Hill au citit manuscrisul sau părți din el și mi-au oferit multe sugestii pertinente, motiv pentru care le sunt foarte recunoscător. John Crowfoot și Geoff Bentley au depistat câteva erori faptice pe care le-am corectat în această a doua ediție. Și, în final, îi mulțumesc călduros agentului meu Bill Hamilton și Joannei Godfrey, un redactor extraordinar de la I.B. Tauris.

CAPITOLUL 1

BALUL SECRET AL POLIȚIȘTILOR

Un nou mileniu

Era lui Putin a început la prânz, în ultima zi a anului 1999. Luând pe toată lumea prin surprindere, președintele Boris Elțîn și-a anunțat șovăielnic și cu respirația întretăiată demisia la televizor, cu doar șase luni înainte de încheierea mandatului. Cu o voce încărcată de emoție, el a rugat poporul rus să-i ierte greșelile și nereușitele, declarându-le conaționalilor săi că Rusia ar trebui să intre în noul mileniu cu „politicieni noi, fețe noi, oameni noi, inteligenți, puternici și energici".

Elțîn înregistrase discursul la Kremlin chiar în dimineața aceea. Primii care au aflat despre el, în afară de fiica sa, Tatiana, și consilierii apropiați, au fost tehnicienii de la televiziune care i-au încărcat textul pe prompter. După terminarea discursului, Boris Nikolaevici s-a întors și și-a șters lacrimile de la ochi, apoi a deschis o sticlă de șampanie, a turnat în pahare cameramanilor și celor câțiva membri prezenți din stafful prezidențial, au ciocnit paharele, iar pe al său l-a dat pe gât dintr-o singură înghițitură. Chiar în timp ce făcea acest lucru, Vladimir Putin, succesorul său desemnat, se pregătea în spatele unui paravan din aceeași încăpere să înregistreze propriul discurs de Anul Nou către popor.

Acesta urma să fie transmis cu puțin timp înainte de miezul nopții. Dar, mai întâi, Putin trebuia să se ocupe de câteva formalități. La ora două a primit „valiza nucleară" care conține codurile necesare pentru lansarea unui atac nuclear. Apoi a ținut o ședință de cinci minute cu oamenii din cabinetul său, urmată de o sesiune mai lungă cu cei din Consiliul de Securitate. La șase a semnat primul decret prezidențial, prin care le garanta lui Elțîn și membrilor familiei sale imunitate în fața justiției. Apoi a avut o serie de întrevederi private rapide cu miniștrii-cheie. Și, în final, după ce și-a anulat o călătorie stabilită din vreme la Sankt-Petersburg, a plecat în goană de la Kremlin însoțit de coloana prezidențială, îndreptându-se către aeroportul Vnukovo. Plănuise să întâmpine Anul Nou într-un loc deosebit.

În timp ce miliarde de oameni din lumea întreagă sărbătoreau noul mileniu cu petreceri și artificii, noul președinte al Rusiei se afla la bordul unui elicopter militar, încercând să ajungă în republica rebelă cecenă, în ciuda condițiilor meteo extrem de nefavorabile. Echipajul a fost constrâns în cele din urmă să aterizeze în Republica Daghestan, aflată în vecinătate. Aceasta era imaginea lui Putin pe care lumea avea să o cunoască și de care avea să se teamă: cea a unui tip dur, a omului de acțiune obsedat de lupta împotriva teroriștilor și a separatiștilor, hotărât să readucă mândria unei țări care sub Elțîn ajunsese să pară haotică și suferindă.

În timp ce elicopterul se lupta cu forțele dezlănțuite ale naturii deasupra Ceceniei, televiziunea rusă transmitea către națiune discursul lui înregistrat, scurt și la obiect, prin care declara că nu va fi exista un vid de putere și în care îi aducea un omagiu predecesorului său. Discursul conținea doar un singur angajament politic, care, privit retrospectiv, pare chiar uluitor. Spunea, așadar: „Statul va fi de neclintit în protejarea libertății de exprimare, a libertății de gândire, a libertății presei și a dreptului de proprietate, elementele fundamentale ale unei societăți civilizate".

Drepturile și libertățile pe care le preamărea erau tocmai acelea care fuseseră anihilate în perioada sovietică și restabilite apoi sub conducerea lui Elțîn. Și totuși, în numai câțiva ani, Putin avea să fie acuzat la rândul său de încălcarea lor, creând un nou model de guvernare autoritaristă postcomunistă, călcând în picioare libertatea presei și persecutând marii industriași, sau mai bine zis, pe oricine îndrăznea să i se opună.

De ce a acționat oare Putin așa? Cheia, sau cel puțin una dintre cheile care să ne facă să înțelegem traseul urmat de Putin, este de a ne uita la Rusia pe care a moștenit-o de la Elțîn – o Rusie care nu numai că era slabă din punct de vedere economic și militar, ci mai era și tratată cu superioritate de către Occident.

Elțîn și Clinton

Ultima vizită întreprinsă de Bill Clinton în Rusia, în calitate de președinte al SUA, a fost în iunie 2000, la două luni după învestirea lui Putin în funcție. Clinton se întâlnise cu Boris Elțîn de circa 20 de ori și stabilise o relație apropiată, de tachinare, care ajunsese să fie descrisă drept „Bill’n’ Boris Show"*¹. Clinton se mai întâlnise și cu Putin de câteva ori, dar, la fel ca majoritatea liderilor occidentali, încă nu știa foarte multe lucruri despre el, în afară de talentul la judo și de fosta carieră de agent KGB, lucru suficient ca să-l facă să fie circumspect în privința lui. De data aceasta, însă, a găsit în Putin un negociator dur care, în mod iritant, deja îl vedea pe Clinton drept un președinte pe picior de plecare, deși mai avea puțin peste jumătate de an din mandat.

Fiind cu mai bine de 15 centimetri mai scund decât impunătorul președinte american, Putin a compensat acest dezavantaj, ca orice judoka experimentat, prin agilitate și îndemânare. A reușit să pareze planurile Statelor Unite de a abandona (sau chiar de a rectifica) Tratatul privind Rachetele Antibalistice (ABM) din 1972, fapt care le-ar fi permis Statelor Unite să dezvolte un program național de apărare antirachetă – sistemul „Războiul Stelelor" – susținut pentru prima dată de către Ronald Reagan. Tratatul ABM le interzicea atât Rusiei, cât și Statelor Unite să desfășoare măsuri defensive privind rachetele nucleare, iar pentru Putin acesta era un punct care stătea la baza descurajării nucleare: dacă uneia dintre tabere i se permitea dezvoltarea unor sisteme care ar fi putut să doboare rachetele cu rază lungă de acțiune ale celeilalte, atunci echilibrul de putere, și așa fragil, ar fi fost distrus, iar tabăra care ar fi deținut scutul ar fi putut fi tentată să lanseze un atac preventiv.

Putin a respins criticile lui Clinton legate de noua campanie violentă pe care o purta în Cecenia și de restricțiile impuse asupra NTV, cel mai important post de televiziune independent din Rusia. A mai vorbit, de asemenea, și despre resentimentele sale mai vechi, provocate de bombardarea Serbiei în 1999 de către NATO – un eveniment care avea să-i influențeze major gândirea în materie de politică externă pentru următorii zece ani.

Campania împotriva Serbiei, menită să pună capăt epurării etnice realizate de președintele Miloșevici în Kosovo, reprezenta un punct crucial în relațiile Rusiei cu Occidentul. Moscova l-a sprijinit, în parte, cel puțin, pe Miloșevici în timpul războaielor din Iugoslavia din anii ’90, datorită afinităților tradiționale ale rușilor cu sârbii, care, la fel ca și primii, sunt slavi de religie creștin-ortodoxă.

Este posibil să se fi exagerat legăturile „frățești dintre ruși și sârbi, dar Kremlinul cu siguranță vedea o asemănare între încercările lui Miloșevici de a anihila „terorismul și separatismul din Kosovo și lupta dusă de Elțîn în Cecenia împotriva acelorași probleme. Elțîn îi numise pe rebelii ceceni „bandiți", la fel cum și Miloșevici (și, la un moment dat, chiar și guvernul american) considera Armata de Eliberare din Kosovo drept un grup terorist. Așa că, începerea unui război sângeros în Cecenia, care a dus la zeci de mii de morți și la un exod în masă al refugiaților, era perfect în concordanță cu sprijinul acordat lui Miloșevici în eforturile sale de a menține integritatea teritorială a ceea ce mai rămăsese din Iugoslavia.

Însă apelul lui Elțîn de a nu ataca Serbia nu a fost luat în considerare, creând guvernului de la Moscova impresia că toată bonomia din „spectacolul" cu Bill și Boris și vorbăria despre primirea Rusiei postcomuniste în comunitatea națiunilor civilizate erau de fațadă, iar cuvântul acesteia nu avea prea mare însemnătate. În preajma atacurilor aeriene ale NATO asupra Belgradului, Elțîn avea să explodeze de furie în timpul convorbirilor telefonice cu Clinton și uneori chiar să-i trântească telefonul în nas².

Evgheni Primakov, prim-ministru pe vremea lui Elțîn, trebuia să ajungă în ziua de 3 martie 1999 la Washington, unde avea planificate o serie de discuții cu președintele Clinton, vicepreședintele Al Gore și Fondul Monetar Internațional. Misiunea sa consta în a obține un împrumut de mai multe miliarde de dolari ce urma să ajute la stabilizarea economică a Rusiei, care încă se mai clătina după colapsul financiar din august 1998. Potrivit spuselor lui Konstantin Kosacev, asistentul lui Primakov, premierul l-a sunat pe Gore în timpul unei escale la Shannon, în Irlanda, pentru alimentarea cu combustibil și l-a întrebat: „Intenționați să bombardați Iugoslavia?, la care Gore a răspuns: „Nu pot să vă spun nimic, nu a fost luată nici o decizie.³

Astfel, avionul guvernamental și-a reluat zborul peste Atlantic, având la bordul său mai mulți magnați ruși și funcționari de stat care beau vodcă și jucau domino. Apoi, brusc, după patru sau cinci ore de zbor, Primakov a primit un telefon pe o linie securizată, dar prin care totuși se auzeau hârâituri. La celălalt capăt era Gore, care îl informa că NATO urma într-adevăr să lanseze un atac aerian. Primakov l-a sunat imediat pe Elțîn, a întrebat pilotul dacă aveau suficient combustibil pentru a se întoarce la Shannon, și apoi a revenit în cabină anunțându-i pe pasageri că a fost întreruptă călătoria: nu mai era indicat să se facă afaceri cu americanii la acel moment.

Reacția a fost una cât se poate de grăitoare: magnații, care s-au lăsat conduși de patriotism în detrimentul intereselor lor financiare, au izbucnit în aplauze. „A fost foarte emoționant", relatează Kosacev. Se dorea ca decizia de a întoarce avionul din zbor la jumătatea drumului să transmită un semnal de nemulțumire profundă din partea Rusiei. În zilele ce au urmat, aceleași sentimente s-au revărsat și în stradă, mii de ruși protestând în fața Ambasadei SUA de la Moscova.

Un an mai târziu, în ultima lui vizită prezidențială, Clinton a descoperit că această rană încă mai supura. Putin s-a înfățișat drept un om care nu avea să mai permită ca Rusia să fie ignorată sau desconsiderată. Timp de două zile, el și-a manifestat fățiș dezaprobarea față de planurile Statelor Unite pentru crearea unui scut unilateral de apărare antirachetă. Apoi, în dimineața de dinaintea plecării, în timpul unei ședințe de rămas-bun la Kremlin, Putin a emis o amenințare sumbră conform căreia, dacă America urma să-și continue planurile, reacția Rusiei avea să fie una „corespunzătoare și „poate chiar neașteptată, probabil asimetrică; altfel spus, rușii nu aveau să încerce egalarea sistemului sofisticat și costisitor al americanilor, dar aveau să ia măsuri pentru a-i zădărnici eficiența. Iar acest lucru putea însemna orice, de la producerea unui număr imens de rachete nucleare pentru a sufoca acest scut la distrugerea instalațiilor americane imediat după ridicarea lor.

Clinton a ascultat prelegerea lui Putin, după care s-a întors către asistentul său, Strobe Talbott, și i-a șoptit: „Presupun că tipul ăsta crede că nu am înțeles mesajul din prima. Ori e greu de cap, ori crede că eu sunt. Oricum ar fi, hai să terminăm mai repede aici, ca să mergem să-l vedem pe bătrânul Boris".⁴

Destinși, americanii au părăsit Kremlinul pentru a-și lua rămas-bun de la prietenul lui Clinton, fostul președinte Elțîn, care locuia acum în dacea sa de la țară. Însă, odată ajuns acolo, Clinton avea să aibă parte de o surpriză. Până să ajungă la el, Putin îl sunase deja pe Elțîn și îi spusese să-i transmită și mai ferm mesajul lui Clinton, accentuând că Rusia nu avea să tolereze nici un fel de politică americană care ar fi putut să-i pună în pericol siguranța. După terminarea tiradei, Clinton a îndreptat conversația către preocuparea sa legată de viitorul Rusiei. Conform consilierului său, Strobe Talbott, cuvintele de rămas-bun au fost destul de semnificative și elocvente față de impresia pe care America o avea în privința Rusiei, după căderea comunismului:

„Boris, tu ai democrația în suflet, încrederea poporului în oase, focul unui adevărat democrat și reformator în vintre. Nu sunt sigur că și Putin e la fel. Va trebui să fii cu ochii pe el și să-ți folosești influența ca să te asiguri că rămâne pe calea cea bună. Putin are nevoie de tine, Boris. Rusia are nevoie de tine... Tu ai schimbat Rusia. Rusia a fost norocoasă să te aibă. Lumea a fost norocoasă că tu te-ai aflat unde te-ai aflat. Eu am fost norocos să te am. Am făcut multe împreună, noi doi... Am făcut niște lucruri bune, care vor dăinui. Ai dat dovadă de curaj. Multe dintre lucrurile acelea au fost mai greu de făcut pentru tine decât pentru mine. Știu asta".

În timp ce părăsea dacea lui Elțîn, Clinton s-a întors către Talbott și i-a spus: „Poate că asta e ultima dacă când îl mai văd pe bătrânul Boris. Cred că o să-i simțim lipsa".

Cuvintele sentimentale ale lui Clinton sugerau clar că era de părere că lucrurile au mers bine în Rusia sub conducerea lui Elțîn și că Rusia era în punctul în care își dorea America. În realitate, lucrurile nu mergeau așa de bine, iar Rusia nu voia să ajungă chiar în orice punct și-ar fi dorit America. Ceea ce avea să-i lipsească Americii era un lider rus maleabil până la granița supunerii, iar Putin avea să fie orice, numai asta nu.

Rusia lui Elțîn

Occidentul a tratat Rusia postsovietică cu destul de multă indiferență. Corporațiile occidentale salivau gândindu-se la perspectiva deschiderii unei imense piețe noi, așa că economiștii de la Harvard angajați de guvernul rus au insistat în favoarea implementării extrem de rapide a unui capitalism fără restricții, neluând prea mult în seamă nevoile poporului rus și efectele pe care această măsură urma să o aibă. Ideile lor au fost preluate cu mult entuziasm de către apropiații lui Elțîn, conduși de economistul Igor Gaidar, un adept al „terapiei de șoc a cărei aplicare transformase radical, cu doar câțiva ani în urmă, unele state cum ar fi Polonia. Elțîn l-a desemnat pe Gaidar pentru „a oferi libertate economică poporului și a îndepărta toate barierele din calea libertății întreprinderilor și a antreprenorilor. Astfel, în numai câțiva ani, milioane de ruși au ajuns la sapă de lemn, în timp ce o mână de oameni întreprinzători, foști oficiali comuniști, s-au transformat în oligarhi miliardari, punând mâna pe resursele țării la un preț insignifiant față de valoarea reală.

Cu siguranță, Rusia s-a bucurat, sub conducerea lui Elțîn, de Libertate, cu un L mare și atractiv, așa cum nu mai cunoscuse în toată istoria ei străveche. Anii ’90 au fost plini de entuziasm, iar lumea a asistat la un aflux de energie reprimată în cei 70 de ani de comunism. Orice rus cu ceva bani și spirit de inițiativă își putea deschide o mică afacere, chiar dacă era vorba de o simplă gheretă în care se comercializau batoane Snickers și vodcă. Rușii erau liberi să călătorească în străinătate, să citească ce doreau, să spună ce le trecea prin minte și să protesteze împotriva conducătorilor. Existau alegeri competitive și partide politice. Televiziunea națională transmitea emisiuni de satiră și critici acide la adresa politicienilor de la Kremlin. Nou-înființatele bănci private sponsorizau spectacole de balet și concerte. Magazinele s-au umplut rapid cu bunuri de consum și alimente pe care cetățenii sovietici le văzuseră doar în filme. După deceniile sumbre cu o conducere totalitară, oamenii nu se mai temeau. Exista optimism și speranță. Acesta era cu siguranță felul în care Rusia era privită de către observatorii occidentali și evident că și Bill Clinton vedea lucrurile la fel.

Și totuși, când mă uit peste notițele și rapoartele mele de la acea vreme, îmi aduc aminte că majoritatea rușilor erau de altă părere. Relatările mele către BBC au înregistrat un deceniu de rușine și umilință.

Rusia lui Elțîn era o țară care părea condusă de niște bătăuși pe care îi vedeai gonind pe autostradă în limuzinele lor cu geamuri fumurii, comandând sticle de vin de mii de dolari în cele mai bune restaurante și răstindu-se disprețuitor la ospătari, sau făcând cumpărături în magazine cu produse la prețuri exorbitante și împușcându-se, ocazional, unii pe ceilalți în plină zi. Asasinatele comandate erau la ordinea zilei în disputa bandelor rusești de tip mafiot pentru teritorii controlate și afaceri.

Sediul BBC se afla într-un hotel și centru de afaceri al cărui coproprietar era americanul Paul Tatum. După o dispută cu partenerul său de afaceri cecen, el a fost ciuruit de gloanțele trase dintr-o mitralieră Kalașnikov, la ora cinci după-amiaza, pe când intra în stația de metrou de lângă hotel. Ucigașul lui nu a fost găsit niciodată. Cu altă ocazie, mă aflam în trafic când am văzut că pe marginea străzii se desfășura un jaf armat, din nou în plină zi. Mai mulți bărbați amenințau cu arma un amărât care stătea întins pe pământ. Într-o altă zi, aparent obișnuită, am asistat la o razie într-un restaurant din Moscova, și am fost nevoiți să ne aruncăm cu toții la pământ în timp ce aveau loc arestări. Ca să intri în supermarketul din cartier, trebuia să treci pe lângă jandarmi în salopete militare și cu mitraliere AK-47 pe umăr. Toate manifestările inițiale ale capitalismului au fost însoțite de violență și amenințări: fie că administrai un hotel de cinci stele, fie vindeai suvenire la o tarabă pe Arbat, trebuia să plătești taxă de protecție unei bande mafiote sau alteia.

În apropierea orașelor mari, și mai ales lângă Moscova, așa-zișii „ruși noi" își construiau vile cu piscină, crame și foișoare elegante, toate ascunse în spatele gardurilor înalte de patru metri și jumătate. Aceștia reprezentau o mică parte din populație, în timp ce milioane de oameni sărăciseră în urma reformelor economice inițiate în 1992. Liberalizarea bruscă a prețurilor condusese la creșterea amețitoare a inflației. Oamenii obișnuiți își vindeau bunurile pe trotuar, iar centrul Moscovei devenise o adevărată piață de vechituri. Îmi amintesc foarte bine un bărbat între două vârste, doctor în științe, care vindea lacăte vechi și ruginite, alături de alte mărunțișuri.

Numeroși oameni de știință emigrau în căutarea unui loc de muncă care să le ofere un trai decent, mulți dintre aceștia luând cu ei informații strategice și secrete ale Rusiei, privând astfel țara de cele mai bune creiere, tocmai atunci când avea mai mare nevoie de ele.

Gările se umpluseră de cerșetori și oameni fără adăpost. Kurski vokzal, principala gară moscovită pentru destinațiile din sudul țării, devenise un azil de noapte dickensian, plin de hoți de buzunare și bolnavi. Oameni cu membrele amputate în primul război din Cecenia (1994–1996) șchiopătau prin vagoanele de metrou, cerând de pomană.

Afaceri de tot felul se răspândeau peste tot – cele mai populare fiind micile chioșcuri care vindeau băuturi alcoolice de origine incertă și produse alimentare. Carnea era vândută în condiții insalubre prin piețele apărute ca ciupercile după ploaie pe terenurile virane – adevărate focare de infecție.

Oamenii disperați își îngropau economiile în scheme piramidale care se prăbușeau invariabil, lăsându-i faliți. În 1992, guvernul a emis cupoane de privatizare pentru fiecare cetățean. Ideea de bază era ca acestea să fie schimbate pe acțiuni la întreprinderile privatizate. Dar, în realitate, milioane de oameni le-au vândut sau pur și simplu le-au dat mai departe, cele mai multe sfârșind în mâinile unor antreprenori vicleni sau ale administratorilor de întreprinderi de stat, care au devenit astfel noii proprietari capitaliști ai Rusiei.

Industria s-a prăbușit. Muncitorii nu erau plătiți sau erau plătiți după multe luni restante, adesea în bunuri de consum – prosoape, săpunuri sau tampoane –, mai degrabă decât în bani. Până și întreprinderile făceau între ele plăți în natură. Astfel, un stat mândru cândva primea acum ajutoare alimentare – zahăr și margarină din surplusul de la Uniunea Europeană sau din rațiile rămase armatei americane din Războiul din Golf. O superputere întindea acum mâna pentru a primi de pomană.

În întrevederea avută în 1993 cu președintele Clinton la Vancouver, Elțîn a precizat următoarele: „Amintește-ți că Germania de Est a avut nevoie de 100 de miliarde de dolari pentru a scăpa de monstrul comunist. Dar s-a întors doar cu promisiunea a 1,6 miliarde de dolari, mare parte sub formă de credite sau ajutoare alimentare. Unii s-au întrebat dacă nu cumva Occidentului îi lipsea imaginația. Oare nu avea și Rusia nevoie de un „Plan Marshall pentru a-și reconstrui infrastructura învechită din perioada sovietică, care nu era într-o stare cu mult mai bună față de aceea a Germaniei de după cel de-al Doilea Război Mondial?

Probabil că firmele de consultanță occidentale profitau mai mult decât poporul rus de pe urma pachetelor de ajutoare occidentale. Îmi amintesc că atunci când i-am luat un interviu administratoarei unei mici brutării din Moscova, care urmase timp de o lună un curs de management pe lângă o firmă de consultanță din Anglia, ea mi-a spus: „Sincer, aveam nevoie doar de bani ca să cumpăr echipamente de brutărie de ultimă generație. Știu deja cum să-mi administrez firma!"

Societatea rusă a fost dărâmată pur și simplu de trecerea bruscă de la comunism la capitalism. Poporul își pierduse țara la propriu: Uniunea Sovietică, un teritoriu uriaș cu o populație de 250 de milioane de oameni proveniți din 15 republici naționale s-a făcut țăndări. 25 de milioane de ruși s-au trezit dintr-odată că sunt rezidenți ai unor țări străine, izolați în ceea ce a devenit cunoscută drept „străinătatea învecinată. Locuitorii Siberiei nu mai puteau să evadeze în vacanțe în Crimeea (acum în Ucraina) și nici măcar la Moscova, deoarece prețurile biletelor de avion le depășeau posibilitățile. Am rămas uimit să aud, pe când mă aflam într-o vizită în Siberia, cum oamenii numeau Rusia europeană „continent, de parcă ei ar fi fost niște naufragiați pe o insulă pustie în mijlocul oceanului.

Consilierii occidentali de la Kremlin nu dădeau prea multe semne că ar fi înțeles cum să se descurce cu această societate dislocată. Guvernele occidentale nu păreau să observe haosul și sărăcia, sau nu le păsa, fiind atât de obsedate de ideea instalării capitalismului, încât nu țineau cont de impactul imediat. Corporațiile occidentale nu au văzut altceva decât o nouă piață de desfacere pentru marfa lor. O formulare ciudată pentru Rusia, „Produkt kompanii Prokter end Ghembl" (produs al companiei Procter and Gamble), răsuna la finalul mai tuturor reclamelor de televiziune asemenea unui nou slogan politic. Cred că rușii erau scoși din minți de cuvintele acelea, care înlocuiau, parcă, perfect, lozinca „Trăiască Partidul Comunist!", dar care, în loc să promită un viitor strălucit, promiteau produse de genul Head & Shoulders și Pampers, pe care puțini ruși și le puteau permite.

Consultanții americani în costume spilcuite mișunau peste tot, gângurind despre proiectul de privatizare a orașului Nijnii Novgorod și despre tinerii lui pionieri reformatori. Orașul de pe Volga, cunoscut înainte sub numele de Gorki, a fost primul care și-a vândut mare parte din activele de stat oamenilor obișnuiți. În multe privințe, această acțiune a fost promițătoare. Îmi amintesc că vedeam întreprinzători ruși dornici să-și deschidă propria afacere cum inspectau camioane și furgonete deținute de stat, multe dintre ele aflate într-o stare deplorabilă, înaintând apoi oferte de cumpărare la licitație. De fapt, pentru mine, și bănuiesc că și pentru mulți dintre ruși, problema era să constatăm cât de mulți erau străinii care supravegheau acest proces. Toate acțiunile lăsau să se vadă că America scosese Rusia la vânzare.

Pentru cei care au făcut marele pas, organizându-se în „colective" de vânzători care și-au