Spiritul critic în cultura românească

SPIRITUL CRITIC ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ

Prefaţă (la ediţia I)

Cea mai mare parte a capitolelor ce alcătuiesc acest volum au fost tipărite mai întâi în revista Viaţa românească. Două au fost tipărite aiurea, iar două sunt inedite.

Dacă aş fi voit să dau lucrării de faţă un titlu care să fie în acelaşi timp şi o definiţie exactă a conţinutului său, ar fi trebuit s-o intitulez Câteva consideraţii asupra evoluţiei spiritului critic în cultura românească, de la primele lui manifestări până la formarea definitivă a statului român modern. Dar ar fi fost prea lung!...

Conţinutul acestui volum îl consider ca o introducere la alte studii. În adevăr, aci am vorbit de curentele critice care au prezidat la formarea limbii literare, a literaturii române moderne şi la organizarea statului român modern. Cu alte cuvinte, am studiat evoluţia ideilor relative la aceste fapte, fără să studiez şi însăşi evoluţia faptelor, adică a limbii, a literaturii şi a organizării politico-sociale.

Aceste studii rămân de făcut.

Programul e cam vast...

Dacă împrejurările îmi vor fi prielnice, poate voi realiza o mică parte din el.

G. I.

Prefaţă (la ediţia a II-a)

Studiul de faţă, scris în cea mai mare parte acum douăzeci de ani, tipărit mai târziu, aproape întreg, în Viaţa românească, a apărut în volum în anul 1909.

De atunci a trecut mult. Poate că unele aprecieri au suferit modificări, mai ales din cauza luminii orbitoare aruncată de război asupra întregii noastre istorii de la 1848 încoace. Poate, deci, entuziasmul pentru generaţia de la 1848 s-a mai temperat şi comprehensiunea pentru atitudinea antiliberală s-a mai lărgit. Constatările însă şi explicările mi se par valabile şi astăzi.

Aşadar, dacă ar fi ceva de retuşat în acest studiu, ar fi numai în ce priveşte atitudinea subiectivă, şi nu şi constatarea obiectivă, în definitiv singura profitabilă pentru cititor. Dar voind să retipăresc aceeaşi carte, am crezut că trebuie să păstrez şi tonul, pentru că şi tonul face parte integrantă din operă. Am suprimat însă câteva pasaje în care se repetau, prea de prisos, lucruri spuse în altă parte a volumului şi am făcut câteva schimbări de cuvinte şi de fraze, pentru a uşura stilul, vreau să zic înţelegerea acestui studiu, cugetat multă vreme, dar, din pricini cu totul personale, scris foarte repede.

Trebuie să adaug că, cu privire la politica lui Caragiale, ar fi trebuit de remaniat şi completat capitolul respectiv, pentru că, de la război încoace, mă conving din ce în ce mai mult că acest om a văzut mai bine decât oricine în realitatea noastră socială din veacul al XIX-lea. Dar acest lucru îl voi arăta altădată* .

Cu toate că de când am tipărit acest studiu unii din scriitorii citaţi (după vechile ediţii Socec) au apărut în ediţii noi, mai accesibile publicului (e vorba de Negruzzi, Alecsandri, Odobescu, Maiorescu), iar operele altora, răspândite în publicaţii periodice, au apărut de atunci încoace în volum (Russo, întrucâtva Kogălniceanu), am lăsat totuşi citaţiile neschimbate, pentru că adaptarea lor la ediţiile noi mi-ar fi dat o muncă disproporţională cu folosul cititorilor. Iar întru cât priveşte pe Russo, citarea de-a dreptul din revistele şi ziarele în care şi-a tipărit ori i s-au tipărit scrierile cred că prezintă chiar un avantaj. Cititorul află unde şi când a apărut întâia oară opera acestui scriitor încă nu destul de recunoscut şi chiar cunoscut şi are posibilitatea să-şi dea mai bine seamă de importanţa ideilor lui situate, astfel, în timp şi, se poate zice, în spaţiu.

Un ultim cuvânt în privinţa unor termeni întrebuinţaţi aici şi al căror conţinut, variind cu vremea, trebuie definit. Prin revoluţionarism înţeleg ideologia Revoluţiei Franceze de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Prin liberalism român înţeleg aceeaşi ideologie transplantată la noi la mijlocul veacului trecut. Prin naţionalism înţeleg trezirea conştiinţei naţionale, determinată, pe lângă alte cauze, de aceeaşi ideologie.

G. I.

Momentele introducerii culturii apusene, înainte de veacul al XIX-lea

Poporul român, atât de bine înzestrat, n-a avut norocul şi onoarea să contribuie la formarea civilizaţiei europene. Din cauze istorice binecunoscute, el a trebuit să piardă toate bunurile culturale aduse aici de colonişti şi să trăiască, mai bine de o mie de ani, o viaţă de păstorie, în vreme ce popoarele apusene, moştenitoare ale culturii antice, au putut nu numai să păstreze moştenirea, dar să o şi mărească. Şi au pierdut amândouă părţile: şi cultura europeană, şi poporul român. A pierdut şi cultura europeană, căci o coardă, care ar fi fost sonoră, n-a vibrat.

Dar dacă poporul român n-a luat parte direct la formarea civilizaţiei europene, a luat parte însemnată indirect. El a fost una din stâncile de care s-au izbit aici, în Răsărit, pierzându-şi energia, popoarele barbare care, dacă ar fi ajuns în Apus cu toată puterea mişcării iniţiale, ar fi făcut imposibilă civilizaţia. După ce furtuna s-a mai liniştit — de tot nu s-a liniştit niciodată, în stare latentă e şi azi —, poporul român a început să se împărtăşească şi el din acea cultură acumulată în Apus, şi nu a fost o pomană acea împărtăşire, căci nu numai că a plătit-o şi o plăteşte îndeajuns de scump, dar a avut şi un drept asupra ei, căci, cum am spus, a contribuit indirect la formarea ei.

Nu e nici un popor care să nu fi împrumutat de la altele. Din chiar faptul că cultura europeană e creată de mai multe popoare rezultă că fiecare datoreşte ceva celorlalte. Popoarele germanice au împrumutat cultura romană, toate popoarele moderne n-au făcut decât să dezvolte cultura antică, Franţa veacului al XVIII-lea a împrumutat de la englezi, Germania veacului al XVIII-lea, de la francezi, Franţa de astăzi, în literatură, de la scandinavi şi ruşi, cutare şcoală literară dintr-o ţară e fiica cutărei şcoli literare din alta; împrumuturi în ştiinţe etc., etc.

Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii româneşti, de la sfârşitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în ţările româneşti; şi toată istoria culturii româneşti, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în ţările române şi a asimilării ei de către români — cu mici împiedicări în vremea fanariotismului şi a rusismului.

E o naivitate aerul mânios cu care conservatorii doctrinari privesc aşa-numitele „forme noi şi „pervertirea mentalităţii româneşti de către cugetarea străină. Când se ridică numai împotriva generaţiei de la 1848, nu sunt compleţi, căci ar trebui să se ridice mai întâi împotriva influenţei slavo-bulgare, care, ea cea dintâi, a adus forme noi, o mentalitate nouă, ba şi o limbă oficială nouă. Ar trebui apoi să se ridice împotriva influenţei husite, care în veacul al XV-lea a introdus la români o „noutate: traduceri de cărţi bisericeşti. Împotriva influenţei luterane, căreia îi datorim atâtea „noutăţi, atâtea atentate la ceea ce apucaseră oamenii de la 1500 (adică la slavo-bulgarism): cărţi; în limba română; tipărite. Ar trebui să se ridice, mai cu seamă, împotriva şcoalei istorice moldoveneşti, reprezentată prin Miron Costin, un „polonizat, şi prin ceilalţi, după cum cei de la 1848 au fost „franţuziţi; împotriva lui Şincai şi Maior, care au încetăţenit pe de-a-ntregul o cultură străină în capetele româneşti, căci şi autorul Catehismului luteran de la 1544, şi Miron Costin, şi Maior sunt — istoriceşte şi filozoficeşte — predecesorii acelei generaţii de la 1848 — Kogălniceanu, Brătianu, Bălcescu, Russo, Eliade Rădulescu, Rosetti, Ghica, Alecsandri —, de care vorbesc conservatorii doctrinari cu dispreţ, căci toţi au transplantat pe pământul românesc cultura străină.

Dacă această imigrare a culturii nu ar fi avut loc, România ar fi rămas cu totul în afară de sfera civilizaţiei, căci, încă o dată, civilizaţia română se pierduse pe pământul Daciei. Dacă ar fi fost ca românii să ia de la început crearea civilizaţiei, le-ar fi trebuit, spre a ajunge unde sunt astăzi, tot atâta vreme cât i-a trebuit omenirii, de la egipteni până azi, spre a se civiliza, căci civilizaţia de azi îşi are începutul mai înainte de cel dintâi rege egiptean. Civilizaţia este o acumulare, şi dacă ea s-ar fi pierdut şi în Apus, astăzi am fi fost mult mai puţin civilizaţi decât egiptenii în perioada tebană.

Cei care se ridică împotriva celor de la 1848, fără să se ridice împotriva tuturor influenţelor străine de mai înainte, se fac, fără să vrea, apărătorii fanariotismului şi ai rusismului, căci înainte de influenţa europeană de la începutul veacului al XIX-lea, ţara era fanariotizată şi o urâtă influenţă rusească se accentua. Influenţa europeană din veacul al XVII-lea fusese înăbuşită. Dealtmintrelea, nici acea influenţă din veacul al XVII-lea nu i-ar fi mulţumit, căci, ca să vorbim numai de Moldova, era o influenţă apuseană: poloneză, şi se vede că ceea ce îi sperie pe conservatorii noştri doctrinari sunt influenţele europene, şi nu influenţele orientale, căci „vechiul regim", cel mai vechi, a fost înrâurirea slavo-bulgară, cel mai nou, cea turco-bizantină.

* * *

Acest studiu are de scop să urmărească spiritul critic care a prezidat la adaptarea culturii în ţările române. Cum acest spirit critic nu s-a manifestat decât la introducerea culturii europene, nu ne vom ocupa aici de influenţele orientale; şi cum acest spirit critic nu s-a manifestat decât în veacul al XIX-lea, în vremea ultimei influenţe europene, cea sub forma franceză, nu ne vom ocupa în special decât de această epocă. Dar, fiindcă înţelegerea acestei manifestări a spiritului critic e condiţionată de cunoaşterea influenţelor apusene din veacurile trecute, vom face o scurtă ochire asupra acelor influenţe.

Părerea curentă este că cultura europeană a venit întâiaşi dată în veacul al XIX-lea. Dar civilizaţia venită în veacul al XIX-lea e numai unul din momentele fenomenului, e momentul cel mai important, mai hotărâtor şi ultimul, atâta tot.

Cultura europeană a început să vină mai de mult. A venit necontenit, dar se pot preciza câteva momente.

Primul moment e în veacul al XVI-lea. Acum Apusul începe să plătească, pentru întâia oară, şi nu dezinteresat, din datorie. Saşii, dorind să convertească pe români la protestantism, le tipăresc cărţi bisericeşti în româneşte. De data aceasta, românii primesc pasiv influenţa europeană. Aşadar, în Transilvania, la periferia despre apus a românismului, acolo unde românismul s-a păstrat cu atâta tenacitate, de unde acum o sută de ani ne-a venit o idee mântuitoare, de unde şi de acum înainte trebuie să ne vină — şi o să ne vină — spiritul viguros românesc, acolo s-a întâmplat să înceapă cultura propriu-zis românească. Şi să se observe că, orice ar zice conservatorii doctrinari, influenţa apuseană şi creşterea culturii româneşti naţionale sunt două fenomene concomitente.

Al doilea moment, a doua plată a datoriei, a doua influenţă salutară străină e în veacul al XVII-lea în Moldova. Polonii, popor de cultură europeană graţie culturii lor latine, au, încă din veacul al XVl-lea, o mare înrâurire asupra Moldovei, înrâurire care-şi dă efectul deplin în veacul al XVII-lea. Acum şi începe adevărata influenţă a civilizaţiei Apusului asupra românilor. Polonia devine pentru Moldova ceea ce azi e Franţa pentru România, păstrând, bineînţeles, toate proporţiile. Luca Stroici, Ureche, Costineştii, Dosoftei — şi alţii, pe care literatura nu-i cunoaşte — sunt mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu cultura apuseană, ştiu limba poloneză, în care puteau citi mult, limba latină, în care puteau citi mai mult. În jurul lor, alţii mai puţin cărturari învaţă şi ei ceva de la dânşii, şi un Ion Neculce, deşi neştiutor de limbi străine, e şi el un om „cultivat", pentru că deja fusese Ureche şi Costineştii. Dacă adăugăm la aceştia şi pe cosmopolitul D. Cantemir, care e un produs direct al culturii europene şi multilaterale, vedem că avem a face cu o adevărată mişcare culturală, care ar fi avut un efect colosal, ar fi scurtat cu două veacuri drumul penibil până la completa lumină, dacă n-ar fi fost mai multe pricini împiedicătoare.

Prima. Lipsa de cultură, aproape totală, în păturile moldoveneşti. Cu alte cuvinte, lipsa unei mase de cunoştinţe aperceptive, cum s-ar zice; aşa încât, ca să luăm o pildă, ideea că românii se trag din romani nu numai că nu putea face nici o impresie — căci pentru nişte oameni care nu ştiu cine au fost romanii originea romană nu poate inspira mândrie —, dar nici nu putea forma o cunoştinţă istorică în capul contemporanilor lui Miron Costin: Roma — originea — era un necunoscut. De aceea cronicile nici n-au fost tipărite, cum au fost cărţile bisericeşti, care corespundeau unei necesităţi.

A doua. Condiţiile istorice, adică pe de o parte, decăderea Poloniei, iar pe de alta, invazia înăbuşitoare a grecismului, cu alte cuvinte, întreruperea prea de timpuriu, abia după naştere, a acelui curent polonez nobil şi salvator, căruia totuşi îi datorim, mai întâi, ivirea unei mari şi fecunde idei în conştiinţa câtorva români — originea romană a poporului român şi, ca corolar, ideea de unitate a tuturor românilor prin originea lor comună —, şi apoi deprinderea cu reflectarea asupra vieţii, prin faptul că cronicarii judecă şi nu se mai mărginesc a înregistra faptele, ca mai înainte, în perioada slavo-bizantină. Efectele acestei mişcări culturale n-au să se piardă niciodată cu totul în Moldova. Această timpurie mişcare culturală din Moldova ne va explica, cum vom vedea, o interesantă particularitate a culturii moldoveneşti din veacul al XIX-lea.

Muntenia e influenţată mai simţitor de cultura apuseană abia în veacul al XVIII-lea. Numai în veacul al XVIII-lea, prin curentul grecesc, care conţinea şi câteva elemente apusene, şi prin curentul vechi francez, Muntenia se influenţează mai apreciabil de cultura apuseană. Aşa că, pentru Muntenia, veacul al XVIII-lea, dacă e o perioadă de înjosire morală şi naţională şi de mizerie materială, e, în schimb, o epocă de oarecare progres intelectual. În Moldova, din contra, cele două curente, curentul grecesc şi curentul francez venit prin greci, nu înseamnă, ca pentru Muntenia, un progres, căci, faţă cu influenţa poloneză, ele sunt inferioare ca purtătoare de cultură. Şi nu din punct de vedere cantitativ — al sumei de cunoştinţe şi al sumei de ştiutori de carte —, ci din punct de vedere calitativ, ca superioritate, ca idealitate.

Influenţa poloneză, care alungase un curent oriental — bizantino-slav —, e înlocuită, la rândul ei, de alt curent oriental: turco-fanariot.

Dar în acest veac Transilvania se pune deodată în fruntea culturii româneşti şi pune începutul culturii româneşti moderne. Din pricina unirii unei părţi dintre români cu biserica papală, se înfiinţează şcoli româneşti — cea mai însemnată e seminariul din Blaj — şi se naşte pentru români putinţa de a-şi trimite fiii distinşi la învăţătură la Viena şi chiar la Roma, leagănul poporului român. Acolo aceştia se adapă, la izvor, la cultura latină — şi apuseană — şi ideea de latinitate se întăreşte în mintea lor până la puterea unei idei fixe. Curentul latinist, început în Moldova în veacul al XVII-lea, renaşte acum în Transilvania, ajunge până unde poate să ajungă — până la limită — şi devine, ceea ce e foarte important, o forţă socială, un ferment de progres. Şi e curios — la prima vedere numai, căci vom vedea pricinile — că acest curent nu poate prinde tocmai în Moldova, acolo unde a apărut întâiaşi dată.

Veacul al XIX-lea. Factorii culturii româneşti din acest veac

Veacul al XIX-lea în Transilvania nu prezintă nimic deosebit de interesant. Se continuă curentul latinist, fără să mai apară figuri, afară de a lui Timotei Cipariu. În acelaşi timp, civilizaţia apuseană, în forma germană, continuă să străbată mai departe, producând şi un efect rău: stricarea limbii.

Muntenia, în acest veac — vorbind până pe la 1880 —, se caracterizează prin lupta revoluţionară împotriva vechiului regim şi prin inferioritatea culturii. Muntenia reprezintă, s-ar putea zice, voinţa şi sentimentul, pe când Moldova mai cu seamă inteligenţa. Muntenia face o operă mai utilitară; ea îşi cheltuieşte energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele noi. Moldova face o operă mai de lux: ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc, caută să adapteze la noi formele cugetării apusene.

De aceea în Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptişti; în Moldova, o legiune de spirite critice şi de literatori.

E drept că şi Muntenia nu se lasă mai prejos, ba chiar stă mai sus, într-un gen, într-unul singur, în poezia lirică — gen care apare la originile oricărei literaturi, căci nu presupune necesitatea unui grad sensibil de civilizaţie. Numai cât, din cauza lipsei de atmosferă culturală a Munteniei, talentele ei lirice n-au dat tot ceea ce ar fi putut da, ba unele, căzând cu totul pradă maniei franţuziste ori latiniste, şi neavând nici o atingere cu poporul, s-au sinucis: Depărăţeanu şi alţii.

Care să fie pricina acestei deosebiri dintre Muntenia şi Moldova? Pentru a ne lămuri, să vedem mai întâi care sunt elementele şi factorii culturii româneşti din veacul al XIX-lea, să vedem dacă aceste elemente şi aceşti factori nu diferă cumva de la Moldova la Muntenia.

Cultura noastră de azi e o sumă a vechii culturi româneşti, de care am vorbit, a culturii europene venite mai ales prin curentul francez, a ideilor Şcolii ardelene (curentul latinist), toate acestea prelucrate şi fasonate — foarte puţin — de curentul poporan.

Vechea cultură a fost mai puternică în Moldova decât în Muntenia, cum s-a văzut, din pricina curentului polonez. La începutul veacului al XIX-lea, Moldova are deja o tradiţie culturală. Acest lucru este de o importanţă capitală.

Peste vechea cultură vine curentul latinist, prin cărţi, gazete şi oameni (G. Lazăr, Laurian, Ilarian, Barnuţiu etc.), şi curentul francez. Curentul latinist a fost mai slab în Moldova decât în Muntenia, unde urmele lui şi azi încă n-au murit cu totul, dovadă persistenţa ortografiei „academice" la oamenii culţi din Muntenia, dovadă frazeologia naţionalistă mai în floare în Muntenia. Şi nu e mult de tot de când Bucureştiul ţinea sus steagul latinismului (Revista contemporană) împotriva spiritului critic moldovenesc. Că acest curent a fost mai tare în Muntenia, o mărturisesc şi contemporanii. Aşa, M. Kogălniceanu, în al său Cuvânt introductiv la cursul de istorie naţională, 1843, zice:

„În mine veţi găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuiez la sporirea romanomaniei, adecă mania de a ne numi romani, o patimă care domneşte astăzi mai ales în Transilvania şi la unii din scriitorii din Valahia."

Şi continuă stăruind asupra acestei manii sau patimi, pe care o ridiculizează.

De asemenea şi A. Russo:

„Reacţia în contra apucăturii literaturii de astăzi trebuie să vie, de acum încă, lauda Moldovei e de a nu prea fi dat în asemenea rătăciri", lucruri scrise cel puţin în 1855, când apărea România literară, când adică şi-a scris Cugetările.

Curentul francez, de asemenea, va avea o soartă deosebită în Moldova decât în Muntenia. În Moldova, el se va înfăţişa mai ales ca un curent cultural, aproape literar, pe când în Muntenia, mai mult ca un curent social şi politic.

Curentul poporan, adică cunoaşterea literaturii populare şi utilizarea ei ca îndreptar pentru literatura cultă, s-a născut în Moldova. Eliade, când recomandă lui C. Negruzzi procedeul de a-şi forma limba literară, vorbeşte de unificarea dialectelor, de limba bisericească, dar de limba poeziei populare nu; şi n-a vorbit nicăierea. Şi foarte multă vreme acest curent n-a fost măcar cunoscut aiurea. Reprezentanţii acestui curent sunt A. Hâjdău din Hotin, Asachi, dar mai ales — cu stăruinţă şi cu conştiinţă de valoarea lor — A. Russo, V. Alecsandri, Kogălniceanu şi C. Negruzzi.

Era natural ca acest curent să se nască în Moldova. Acea tradiţie culturală, de care am vorbit, se opune curentului falsificator latinist. E vorba atunci de apărat caracterul vechi tradiţional al limbii şi literaturii, împotriva latinismului şi a franţuzismului. Atunci tradiţia literară moldovenească îşi va găsi un aliat în literatura şi limba populară. Alexandru Russo spune:

"Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbi neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini şi prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original. Unde este dar românismul? Unde să-l caut pentru ca să-mi fac o idee exactă de geniul român?

Din întâmplare mă primblu într-o zi printr-un iarmaroc şi, deodată, mă cred în altă lume. Văd oameni şi haine ce nu văzusem în oraşe; aud o limbă armonioasă, pitorească şi cu totul străină de jargonul cărţilor. De unde eram la îndoială dacă românii sunt o naţie sau o colonie cosmopolită modernă, un soi de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea adevărul".

„Iată poezie! Iată adevărata literatură, de care se pot mândri românii." (E vorba de nişte bucăţi populare, pe care nu le-am mai transcris.) — şi alte zece locuri, în care se vede că în capul acestui deosebit român lucrul de care vorbesc — poezia populară ca mijloc de originalizare a literaturii culte — era clar. În Muntenia, unde interesul cultural