12 Management

Educaţia şi formarea
profesională în domeniul
managementului de risc
Conf. dr. Nadia Carmen CIOCOIU
Academia de Studii Economice din Bucureşti
Masterand Daniel NEICU
EHSAL European University College Brussels

Abstract
The lasts years has seen an explosion of interest in risk management throughout
business, the public sector, and society generally. Textbooks, articles, pamphlets, and
other publications on risk management subjects are constantly appearing and the
number are beginning to grow significantly throughout the entire world. Meanwhile,
the education in the field of risk management has become an international subject.
Risk management education is shaped by many variables, including the needs and
preferences of consumers of business education; the knowledge, abilities, and skills
employers expect graduates to possess; the offer available to those interested in
pursuing management degrees and the resources business schools need to serve their
customers. These are among the variables that make up the context for risk
management education, which is very different today than it was even as recently as
the mid-1990s.
The marketplace for business schools today is characterized by major change.
Increasing competition and globalization of the business education market are among
the root causes of the instability and industry wide leadership is needed to sustain
business schools in order to respond to emerging priorities and challenges.
The article provides an overview of the major items regarding the risk management
education and argues the need for a good education in risk management field. The
article suggests what business school leaders can do to meet the challenges facing risk
management education and presents the conditions of training and knowledge
gathering for risk management.

Anul X, Nr. 2, 2007 Economia seria Management

 Management 13

Necesitatea implementării programelor educaţionale

în domeniul managementului de risc

E
forturile de introducere a managementului riscului în afaceri au
fost determinate de două caracteristici ale vieţii economice: pe
de o parte tendinţa de creştere a riscurilor, ce se explică datorită
accelerării progresului tehnologic, dimensiunii şi interdependenţei activităţilor,
precum şi transformărilor sociale, iar pe de altă parte nevoia crescândă de
securitate a organizaţiilor.
În formularea sa cea mai simplă, managementul riscului (MR) este un
proces sistematic de abordare a riscului din cadrul unei organizaţii şi are diferite
accepţiuni, în funcţie de persoanele care sunt implicate în înfăptuirea acestui proces
şi de domeniile în care se realizează.
Aria de cuprindere este foarte controversată. În abordarea tradiţională MR
este considerat ca o ştiinţă interdisciplinară, care se ocupă cu riscul pur din
organizaţii, iar accentul este pus pe asigurări. De asemenea se scrie şi se vorbeşte
mult despre MR financiar, acesta fiind practicat intens în bănci.
O privire retrospectivă pe orizontul de timp al ultimelor decenii,
evidenţiază o apreciere în evoluţia noţiunilor de risc şi incertitudine şi, în acelaşi
timp, manifestarea a trei tendinţe principale în proiecţia stadiului acestora 1 :
a) creşterea într-un ritm fără precedent a situaţiilor de risc şi incertitudine;
b) o utilizare din ce în ce mai intensivă a resurselor ştiinţei în procesele de
studiu ale riscului şi incertitudinii sistemului socio-economic;
c) amplificarea şi diversificarea consecinţelor pe care aplicaţiile şi tehnicile
de analiză a riscului şi incertitudinii le-au generat în cadrul mediului social, în
natură, la nivelul fiecărui agent economic etc.
Evoluţia managementului de risc de la începuturile sale, ca o componentă
integrantă a mecanismului asigurărilor, până la cea mai recentă poziţie, ca parte
componentă a ştiinţei managementului, demonstrează rolul important pe care îl
deţine în cadrul unei organizaţii - acela de minimizare a riscurilor şi de valorificare
a oportunităţilor.

1
Iosif, Ghe. N., Gherasim, A., Sistemul asigurărilor în România, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

Economia seria Management Anul X, Nr. 2, 2007

14 Management

Referitor la organizarea formală a managementului riscului, nu se poate

vorbi încă pe scară largă de o departajare netă între managementul general al
întreprinderii, managementul pe domenii (producţie, financiar, marketing) şi
managementul riscurilor.
Majoritatea firmelor gestionează riscurile în cadrul departamentelor
individuale de management. Deşi în marile companii occidentale există un
compartiment cu atribuţii în ceea ce priveşte evaluarea, analiza şi gestiunea
riscurilor, funcţia nou creată serveşte ca intermediar funcţiilor tradiţionale ale
managementului organizaţiei. Astfel, trezorierul corporaţiei este cel care se ocupă
de determinarea efectelor fluctuaţiilor diferitelor devize. De asemenea, un alt
„manager al riscului” este cel care alege un anumit program de asigurare, cu scopul
de a proteja compania de anumite riscuri referitoare la proprietate, la personal şi la
răspunderea civilă. Chiar şi preşedintele corporaţiei este un manager al riscului
deoarece este cel care decide alocarea capitalului.
De-a lungul timpului, managementul corporativ a diferitelor tipuri de risc a
fost realizat în mod izolat, pe categorii. Tradiţional, riscurile asigurabile precum
cele referitoare la automobile sau alte bunuri imobile sunt gestionate de
departamentul de asigurări. Responsabilităţile în ceea ce priveşte producţia pot fi
gestionate de departamentul juridic. Riscurile în domeniul furnizării sunt în general
tratate de departamentul de logistică sau aprovizionare, iar riscurile de piaţă pot fi
gestionate de departamentul de vânzări sau marketing.
Problema acestei abordări neunitare constă în aceea că îi lipsesc două
aspecte importante ale managementului de risc din perspectiva unei organizaţii.
Primul este aşa-numitul “apetit pentru risc”, iar al doilea este reprezentat de
managementul riscurilor emergente.
În majoritatea cazurilor, fiecare manager de risc ia deciziile referitoare la
gestionarea riscurilor de care este direct răspunzător, fără a lua cunoştinţă de felul
în care celelalte riscuri sunt gestionate sau fără a cunoaşte ce efect va avea decizia
sa de optimizare a riscurilor asupra celorlalţi manageri ai riscului. Acest
management separat al riscului, prezent la multe companii, poate conduce la
utilizarea ineficientă a capitalului în gestionarea riscurilor. O coordonare a
diferitelor activităţi de management al riscului permite obţinerea de economii la
costurile de administraţie a portofoliului de riscuri la nivelul întregii companii.

Anul X, Nr. 2, 2007 Economia seria Management

 Management 15

Treptat s-a produs trecerea la un nou concept în organizarea formală a

managementului de risc, în special odată cu asimilarea oportunităţii în definiţiile
riscului. A identifica şi a clasifica riscurile, altfel decât urmărirea sau prevestirea
unui dezastru sau a unei calamităţi naturale, a fost multă vreme o activitate
obişnuită de management. Confruntarea cu riscuri prin transfer, prin asigurări sau
alte produse financiare, ca şi planul de rezervă sau managementul crizei a
reprezentat o practică comună. Ceea ce s-a schimbat în ultimii ani este tratarea
vastei varietăţi a riscului într-o manieră holistică, ridicând managementul riscului
la o responsabilitate managerială superioară.
Acest concept relativ recent poartă denumirea de „managementul riscului
la nivelul întreprinderii” (ERM - entreprise risk management sau EWRM -
enterprise wide risk management). Aceasta înseamnă integrarea tuturor categoriilor
de riscuri într-un singur cadru cu scopul optimizării valorii firmei.
Motivaţiile integrării analizei riscului 2 rezidă în ritmul schimbărilor induse
de fenomenul globalizării, de reglementările din diferite domenii, de aşteptările, în
continuă creştere, ale acţionarilor, de noile tehnologii etc. Globalizarea sau
expansiunea în mai multe ţări, supune compania unor culturi organizaţionale şi
manageriale variate, reglementări şi medii de afaceri diferite. Extinderile,
expansiunile pot aduce companiei daune majore, pierderi financiare foarte mari,
fiind compromise astfel activităţile din toate ţările. Pentru înlăturarea unor
asemenea efecte se poate apela la o companie internaţională care să gestioneze
centralizat toate riscurile companiei, atât din ţara de origine, cât şi din celelalte ţări
în care îşi desfăşoară activitatea.
Date fiind presiunile generate de aceste schimbări asupra decidenţilor,
aceştia din urmă au nevoie de certitudini privind natura deciziilor lor. În acest
context, managementul riscului funcţionează ca un sistem progresiv de garanţie şi
control ce contribuie la succesul afacerii.
Domeniul managementului riscului se află însă într-un proces accelerat de
evoluţie, iar rezultatul este concretizat în explozia de publicaţii, ghiduri,
metodologii şi în organizarea frecventă de seminarii şi conferinţe pe această temă.
În contextul economic mondial actual, o bună pregătire în domeniul
managementului riscului este o unealtă de bază a oricărui manager de nivel mediu
2
Conform studiului realizat de către The Economist Intelligence Unit Ltd. şi MMC Enterprise Risk: Enterprise
Risk management. Implementing New Solution, citat în Sammer Joanne, Combating Risk, Business Finance
Magazine, Aprilie 2002

Economia seria Management Anul X, Nr. 2, 2007

16 Management

sau superior, fără de care obiective precum maximizarea profitului, stabilitatea

veniturilor sau creşterea economică nu ar putea fi atinse. Am putea spune că, fără o
cultură a managementului riscului, un manager nu îşi poate îndeplini sarcinile în
domenii independente din punct de vedere operaţional, însă interconectate printr-o
constantă universală: riscul.
După cum observa încă din anii ’70 George L. Head 3 , profesor la Temple
University, curiculele universitare ar trebui să se axeze pe conceptul conform
căruia în firme, managementul riscului este un proces fundamental ce
îmbunătăţeşte luarea deciziilor şi care contribuie la atingerea în cel mai eficace
mod a obiectivelor stabilite de organizaţie.
Managementul riscului este considerat tot mai frecvent ca o funcţie
generală a managementului organizaţiei al cărei obiectiv este identificarea, analiza
şi controlul cauzelor şi efectelor incertitudinii şi riscurilor dintr-o organizaţie.
Scopul principal al managementului de risc este sprijinirea organizaţiei să
progreseze spre atingerea scopurilor şi obiectivelor sale în cel mai direct, eficient şi
eficace mod. 4
În februarie 2007, The Economist Intelligence Unit a intervievat
218 manageri din întreaga lume despre abordarea lor în privinţa managementului
de risc şi despre principalele provocări şi oportunităţi legate de această funcţie.
Respondenţii provin din variate industrii şi regiuni geografice precum Asia,
Australia, America de Nord şi vestul Europei. Aproximativ 50% dintre aceştia
reprezintă companii cu un venit anual de peste 500 milioane USD, toţi respondenţii
au influenţă sau responsabilităţi în ceea ce priveşte deciziile strategice în domeniul
managementului de risc din companiile lor şi aproximativ 65% sunt manageri de
top sau executivi. În cadrul chestionarului, la întrebarea „Care consideraţi că este
cel mai important element care contribuie la succesul managementului de risc în
organizaţia dvs.?” cei intervievaţi au poziţionat cultura puternică şi conştiinţa
riscului în cadrul organizaţiei pe primul loc, urmată de o atitudine faţă de risc bine
definită, precum şi de sisteme de monitorizare a riscului bine definite.

3
Head, G.L., 1973. „Teaching Risk Management as a Decision Process. A review of the New I.I.A. Program in
Risk Management”, in The Journal of Risk and Insurance, vol. 40, no .1. pp. 149-151, 1973
4
Williams, A.C., Risk Management and Insurance, McGraw-Hill, 7th, New York, 1995, pp. 27-29

Anul X, Nr. 2, 2007 Economia seria Management

 Management 17

La întrebarea „Cât de eficace consideraţi că realizează organizaţia dvs.

managementul următoarelor categorii de riscuri ?” (vezi figura 1) a rezultat că
riscul de finanţare, urmat de cel de creditare şi cel reputaţional sunt cele cărora li se
acordă cea mai mare atenţie din partea echipelor de management din întreaga lume.

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80%

Riscul de finantare

Riscul de creditare
Riscul pierderii reputatiei

Riscul de piata

Riscul schimburilor internationale

Riscul de reglementare

Riscul IT
Riscul de ţară

Delicte şi securitate fizică

Riscul politic

Riscul de hazarde naturale

Riscul capitalului uman

Terorism

Riscul schimbărilor climaterice

Figura 1 „Cât de eficace consideraţi că realizează organizaţia dvs.

managementul următoarelor categorii de riscuri ?” (EIU, 2007)

Amploarea pe care a primit-o managementul riscului în practică a condus

la necesitatea introducerii programelor de management al riscului în cadrul şcolilor
de afaceri, în special, începând chiar de la cele mai elementare noţiuni. Pornind de
la această necesitate, în Statele Unite ale Americii au fost create programe
educaţionale superioare ce conţineau noţiuni de management al riscului integrate în
cadrul unor cursuri ce aveau deja vechime în curricula universitară, precum
marketing, management general, contabilitate, managementul resurselor umane sau
managementul producţiei. S-a considerat iniţial că managementul riscului este
parte integrantă a oricărei decizii manageriale, deci poate fi introdus ca subparte a
acestor cursuri mai cuprinzătoare.

Economia seria Management Anul X, Nr. 2, 2007

18 Management

Ulterior, în timp ce lucrări teoretice încep să apară într-un număr din ce în

ce mai mare, instituţii specializate (cu preponderenţă din SUA) includ între
serviciile de consultanţă şi cursuri specializate de management al riscului. Printre
primele care au făcut acest pas se numără Insurance Institute of America, care, în
anii ’60 a creat o serie de cursuri denumite „Risk Management Courses”, ale căror
programă se axa pe cinci paşi ai procesului decizional în cadrul managementului
riscului: identificarea şi analiza domeniilor expuse la risc, dezvoltarea unor tehnici
alternative pentru tratarea fiecărei expuneri, alegerea celor mai bune metode de
tratare a simptomelor, implementarea tehnicilor alese şi monitorizarea rezultatelor.
Astfel, fiecare curs se axa pe câte un pas teoretic, conducând, în final, la o
expunere pe larg a principiilor de bază în managementul riscului. În 1966 Institutul
de Asigurări American realizează un set de trei teste, reunite sub titulatura de
„Associate în Risk Management” (ARM), fiind recunoscut ca primul certificat de
acest fel. Deşi era încă orientat, cu precădere, către managementul asigurării
corporaţiei, prevederile sale promovează o viziune mai cuprinzătoare asupra
conceptului MR, având totodată rolul de a menţine ARM într-un permanent proces
de actualizare.
O altă asociaţie americană importantă ce a făcut eforturi spre educaţia în
domeniul MR este American Risk and Insurance Association. Odată cu apariţia
publicaţiei „The Journal of Risk and Insurance”, a urmat crearea unor cursuri
specializate de managementul riscului. În momentul de faţă, cei mai mulţi profesori
ce predau cursuri în domeniul respectiv provin de la American Risk and Insurance
Association.
În 1975 în SUA, American Society of Insurance Management (fondată în
1950) îşi schimba numele în „Risk & Insurance Management Society” (RIMS),
recunoscând astfel focalizarea atenţiei către managementul de risc sugerat iniţial de
către Gallagher, Snider and Denenberg în Philadelphia, cu 20 de ani în urmă. Până
la sfârşitul secolului trecut, RIMS avea, în calitate de membrii cu drepturi depline,
3000 de corporaţii şi mai mult de 7000 de membrii delegaţi, precum şi un vast
spectru de programe educaţionale şi servicii concentrate, în special, pe asigurarea
MR în SUA.
Cu sprijinul RIMS, revista Fortune publica în 1976 un articol special
intitulat „Revoluţia MR”. În cadrul acestui articol, se sugerează coordonarea
funcţiilor MR din cadrul unei organizaţii care, până atunci nu erau luate în calcul

Anul X, Nr. 2, 2007 Economia seria Management

 Management 19

şi acceptarea de către consiliul de administraţie a responsabilităţii de realizarea a

unei politici organizaţionale şi supraveghere a riscurilor. A fost nevoie de trecerea
a 20 de ani ca multe din ideile cuprinse în această lucrare să fie acceptate pe scară
largă.
În 1980 a luat naştere în Washington Societatea de Analiză a Riscului (The
Society for Risk Analysis - SRA), având ca scop reprezentarea opiniei publice şi de
a sprijini MR academic şi de mediu. În acelaşi an apare şi revista trimestrială a
societăţii menţionate, numită „Analiza Riscului”. Până în prezent, SRA a acumulat
peste 2200 de membri din lumea întreagă. Prin intermediul eforturile sale, termenii
de evaluare a riscului şi MR devin cunoscuţi în prevederile legale din America de
Nord şi Europa.
Trecând însă graniţele continentului nord-american, deşi mult mai târziu,
Europa cunoaşte o evoluţie asemănătoare a învăţământului de specialitate. După
modelul american, marile şcoli de afaceri din Marea Britanie preiau cursuri de
management al riscului în încercarea de a ţine pasul atât cu învăţământul din SUA,
cât şi cu nivelul de cultură managerială de acolo. Astfel, şcoli cu renume precum
Imperial College of London, University of Cambridge sau Oxford University,
introduc în cadrul şcolilor economice cursuri de management al riscului.
În 1971, un grup de reprezentaţi ai unor companii de asigurări s-au întâlnit
la Paris pentru a crea Asociaţia Internaţionala de Studiere a Asigurărilor
Economice (International Association for the Study of Insurance Economics). Doi
ani mai târziu, Asociaţia de la Geneva (AG), după cum este mai bine cunoscută,
organizează prima sa Adunare Constitutivă şi începe un proces de interconectare a
MR, asigurărilor şi a relaţiilor economice. Sub conducerea primului său secretar
general şi director, Orio Giarini, AG promovează stimulente intelectuale pentru
dezvoltarea acestei discipline.
În anul 1986 îşi începe activitatea, la Londra, Institutul de MR (The
Institute for Risk Management – IRM). Câţiva ani mai târziu începe o serie de
simpozioane internaţionale sub deviza „Prieteni ai IRM”, reprezentând primul
program educaţional ce dezbate MR din prisma multitudinii de factori care îl
influenţează.
Au urmat marile şcoli din Franţa, în special Grandes Ecoles, care au dorit
să se menţină în topul universităţilor europene în domeniul managementului.

Economia seria Management Anul X, Nr. 2, 2007

20 Management

Mergând spre alte zone geografice, în 1995 o echipă multidisciplinară de la

Standards Australia/Standards New Zeeland publica primul standard pentru MR
(revizuit ulterior în 1999), care a întrunit şi coroborat, pentru prima oară, mai multe
discipline. Acest standard este urmat de eforturi similare atât în Canada, cât şi în
Japonia. În timp ce unii analişti l-au considerat ca fiind un efort prematur, datorită
evoluţiilor constante ale MR, cei mai mulţi l-au apreciat ca pe un prim pas
important către un punct de vedere general acceptat la nivel global.
În 1996 „The Global Association of Risk Professionals” îşi începe
activitatea la New York şi Londra. Această nouă organizaţie, obişnuită cu lumea
Internetului, îşi desfăşoară iniţial activitatea doar prin operaţiuni electronice, fără a
avea reprezentanţe sau personalul aferent. Până la nivelul anului 2004, a devenit
cea mai mare asociaţie MR, cu peste 5000 de contribuabili şi peste 17000 de
membrii asociaţi.
Preocupările pentru introducerea managementului de risc în curiculele
universitare, precum şi în programele de training ale firmelor continuă să se intensifice,
dar ritmul este diferit de la un continent la altul şi chiar de la o ţară la alta.

Factorii ce condiţionează formarea şi acumularea

cunoştinţelor în domeniul managementului riscului.
O abordare educaţională

Progresul tehnic înregistrat în ultimele decade a condus, fără îndoială, la o

remodelare a arhitecturii economice la nivel global. Urmare şi, în acelaşi timp,
generator al acestor remodelări, poate fi considerat avântul luat de cercetarea
ştiinţifică la nivelul majorităţii ramurilor educaţionale. Astfel, datorită
descoperirilor din ce în ce mai dese în cele mai variate domenii, lumea
înconjurătoare capătă în fiecare zi o nouă dimensiune. În acelaşi timp, aceasta îi
permite generarea următoarei serii de descoperiri, un fel de intercondiţionare
viitoare.
Legăturile cele mai evidente între rezultatele cercetărilor şi practică sunt
puse în valoare în domeniile tehnice, precum telecomunicaţii, IT, transporturi etc.
Aici, partea practică fiind tangibilă, fiecare îmbunătăţire a teoriilor existente
conduce la rezultate spectaculoase. La polul opus se află ştiinţe precum medicina,
unde, deşi se fac progrese mari de la un an la altul, acestea nu pot fi puse de cele

Anul X, Nr. 2, 2007 Economia seria Management

 Management 21

mai multe ori pe seama progresului teoriei medicale, ci, precum precedentele, sunt
datorate aceluiaşi progres al tehnicii şi aparaturii medicale. Domeniul economic se
încadrează între cele două exemple diametral opuse datorită caracterului său mixt:
deşi cercetările continue aduc îmbunătăţiri economiei ca ştiinţă, rezultatele practice
sunt un cumul al acestora şi al progresului tehnic. Modalităţile în care are loc
transferul între cercetarea ştiinţifică din domeniul managementului riscului şi
aplicarea practică a acestuia, prin intermediul instituţiilor de învăţământ, va face
obiectul următoarei secţiuni a prezentului studiu.
Studiile de specialitate abordează problematica dezvoltării educaţionale ca
domeniu general prin prisma unor factori descoperiţi a avea o importanţă crucială
asupra creării cunoştinţelor ca materie primă în procesele economice.
Astfel, Richard R. Nelson 5 propune ca prim factor „baza intelectuală ce
conduce o tehnologie dincolo de graniţele actuale, înainte ca aceasta să ajungă în
zone în care dezvoltarea se face pe principiul încercării şi erorii”. Acest factor
poate fi denumit primar datorită calităţilor sale intrinseci, generând materia primă
necesară dezvoltării ştiinţei.
Un al doilea factor, conform aceluiaşi autor, constă în capacitatea de a efectua
experimente asupra unor fenomene necunoscute sau puţin cunoscute în prezent, precum
şi capacitatea de a transmite un feedback conform rezultatelor obţinute.
Cei doi factori descrişi anterior formează modelul SiT („ştiinţa iluminează
tehnologia”), model în care cercetarea este realizată offline, cu alte cuvinte în
locaţii diferite de cele în care se vor aplica rezultatele palpabile – de cele mai multe
ori, experimentele se execută în laboratoarele de cercetare-dezvoltare. Specific
modelului este faptul că există căi de comunicaţie foarte bine conturate între
cercetare şi tehnologie, o mare parte a cunoştinţelor acumulate în faza ştiinţifică
fiind translatate în instrucţiuni şi documentaţie pentru partea practică, astfel încât
transferul de cunoştinţe se face rapid.
Acest model este unul ce se pretează în special în cazul domeniilor
tehnologice, unde ştiinţa generează, datorită avansării tehnologiei, noi cunoştinţe
care, la rândul lor, permit noi avansări tehnologice. Astfel are loc
intercondiţionarea ştiinţă-tehnologie, intercondiţionare în care căile de comunicaţie
au un rol esenţial.

5
Nelson, Richard R., “Knowledge and innovation systems”, in Knowledge Management in the Learning society,
OECD Paris 2000, p. 5

Economia seria Management Anul X, Nr. 2, 2007

22 Management

Deşi modelul este unul cu o rată ridicată de succes în ceea ce priveşte

progresul ştiinţific şi tehnic, el nu poate fi implementat în orice domeniu. Cel mai
elocvent exemplu este cel al educaţiei. De-a lungul timpului, educaţia a cunoscut
progrese aproape neînsemnate datorate modelului anterior, acest lucru fiind datorat
a numeroşi factori.
Cel de-al doilea model studiat de Nelson este „învăţarea prin practică”,
model reprezentat de indivizi care acumulează cunoştinţe noi pe măsură ce
dezvoltă acţiuni care au o finalitate practică, exceptând astfel cercetarea în sensul
ştiinţific. Acest mod de dezvoltare este denumit online, deoarece concentrează în
acelaşi loc atât îmbogăţirea cunoştinţelor, cât şi progresul tehnic.
Educaţia se poziţionează cel mai bine în cadrul acestui al doilea model,
deoarece, aşa cum am specificat anterior, este un domeniu în care cercetarea
ştiinţifică este redusă, chiar neînsemnată. De asemenea, întreaga ştiinţă economică
are o mai mare afinitate spre cel din urmă model, numit de autor „umanistic”, deşi
unii autori încadrează activităţile de cercetare economică în cercetarea ştiinţifică.
Acest fapt este eronat datorită a ceea ce reprezintă cercetarea ştiinţifică,
experimentală, anume crearea unor condiţii care nu există în prezent, care nu
pornesc de la factori actuali sau trecuţi, o învăţare offline, care conduce la rezultate
noi şi progres al domeniului de aplicabilitate. Economia, deşi utilizează metode de
cercetare ştiinţifică, acestea sunt axate pe probleme ridicate de constrângeri deja
existente, încercând să le rezolve prin crearea unor modele pseudo-virtuale. Tocmai
această pseudo-virtualitate a modelelor create face ca economia să nu fie inclusă în
rândul domeniilor ce avansează prin modelul ştiinţific SiT.
Pentru a poziţiona cultura managementului riscului într-unul dintre cele
două modele avem nevoie de un alt factor, cel ce a dus la crearea acestui domeniu
şi care a pus bazele cercetării şi inovaţiei în multe altele, anume competiţia. Este un
fapt comun acela că inovaţia are la bază ca factor primar nevoia de diferenţiere faţă
de concurenţi, fiind vorba de economie. Tocmai această competiţie conduce la
crearea unei predispoziţii spre noutate, spre evoluţie, fără de care orice agent
economic nu ar supravieţui pe o piaţă concurenţială. Se pune problema încadrării
factorului concurenţial în cadrul unuia dintre cele două modele definite; având însă
în vedere că fiecare dintre acestea conduce la inovaţie, putem presupune că factorul
competitiv poate exista în ambele modele la diferite intensităţi, în funcţie de modul
de activitate al fiecărui domeniu analizat.

Anul X, Nr. 2, 2007 Economia seria Management

 Management 23

Problema poziţionării educaţiei în domeniul managementului riscului

trebuie abordată din două perspective: cea educaţională şi cea economică.
Educaţia ca domeniu se înscrie cu preponderenţă în modelul „umanist” al
învăţării prin practică. De ce acest lucru? Pentru că, deşi în cadrul cursurilor se
predau cele mai noi descoperiri ale ştiinţei, tehnica de predare în sine nu este
cercetată la scară mare ca un lucru de sine stătător, cercetarea ştiinţifică fiind astfel
de importanţă secundară. Practic, modalităţile de predare ale profesorilor sunt, la
bază, aceleaşi, singurele îmbunătăţiri fiind aduse la nivel macro de noile tehnologii,
care însă modifică doar procesul de predare, nu şi tehnica profesorală. Un argument
puternic pentru această teorie este faptul că, în momentul în care un cadru didactic
descoperă un mod nou de trecere a cunoştinţelor de la profesor la elev, face acest
lucru într-un cadru de practică, în sala de clasă, şi nu în laboratoare de cercetare.
Astfel, procesul este unul online, fapt ce întăreşte concluzia potrivit căreia educaţia
este un proces de învăţare prin practică. De asemenea, în momentul în care se
descoperă o nouă tehnică educaţională în acest mod, ea nu este transmisă prin
canale specifice pentru a fi reprodusă la scară largă, neexistând în acest caz
feedbackul necesar unei cercetări în sine.
Pe de altă parte, managementul riscului, fiind o activitate prin excelenţă
economică, îşi caută încadrarea în modelul de cercetare ştiinţifică. Totuşi, aşa cum
am arătat anterior, cercetările în domeniul economic nu sunt pur ştiinţifice, nu
pornesc de la fapte necercetate, ci, mai degrabă încearcă să rezolve anumite
probleme ce apar pe durata activităţilor specifice domeniului. Astfel şi
managementul riscului porneşte de la date de intrare deja existente pe care
încearcă, prin metode specifice cercetării, să creeze modele ale fenomenelor reale
pentru ca, în final, să producă rezultate teoretice care vor putea fi reproduse în
practică. Totuşi, de cele mai multe ori, cercetarea în domeniul managementului
riscului se produce în limitele modelului online, cu alte cuvinte nu există o
cercetare ştiinţifică propriu-zisă, în laborator, ea producându-se pe „teren” sau, mai
bine spus, se împleteşte cu practica managerială.
O parte a problemei cercetării educaţionale în domeniul managementului
riscului o reprezintă imposibilitatea sistemului educaţional de a efectua
experimente, sau, mai exact, de a le utiliza la scară largă. În momentul în care este,
totuşi, efectuată o astfel de acţiune, rezultatele nu vor putea fi transmise pentru a
îmbogăţi fondul de cunoştinţe asupra domeniului în sine, datorită unui factor

Economia seria Management Anul X, Nr. 2, 2007

24 Management

subliniat de Jackson încă din 1968 6 şi de Cowan în 2000 7 , anume limbajul

specializat. Aceştia observau că una dintre cele mai evidente trăsături ale
limbajului profesoral este lipsa unui vocabular tehnic. Desigur, se poate aduce
împotriva acestei afirmaţii argumentul multitudinii limbajelor specifice fiecărui
domeniu educaţional (precum cel din domeniul fizicii, al filosofiei sau
matematicii); aceste limbaje însă nu ilustrează un vocabular tehnic al educaţiei în
sensul general al acesteia, ci limbaje specifice domeniilor adiacente acesteia. Lipsa
unui astfel de limbaj specializat al educaţiei conduce la o altă problemă –
transmiterea cunoştinţelor de la o persoană sau grup de persoane la alta/altul. În
domenii precum dreptul sau medicina, şi ele eminamente axate pe modelul de
învăţare prin practică până acum câteva zeci de ani, s-a implementat un sistem de
înregistrare a cazurilor diverse tocmai pentru a folosi experienţa fiecărei persoane
în scopul creării unei baze de date de cercetare pentru viitorii practicanţi. Acest
mod de studiere a proceselor şi activităţilor întârzie să fie implementat în
învăţământ, deşi, în cazul managementului riscului, care are o latură practică
evidentă, ar putea avea efecte imediate.
Deşi există experţi în domeniul managementului riscului, aceştia sunt,
într-o majoritate covârşitoare, angajaţi ai unor companii din diverse domenii (mai
ales în SUA). Practicând profesoratul ca o a doua ocupaţie, educaţia are de suferit
prin faptul că aceste persoane nu au timpul sau iniţiativa de a cerceta în spiritul
creării unei baze de cunoştinţe educaţionale care să conducă la modele de predare.
În realitate profesorii lucrează independent, astfel încât orice descoperire a unei
soluţii la probleme globale ale învăţământului va rămâne în umbră, nedezvăluită.
Dezvoltarea sistemului educaţional în domeniul managementului riscului
este iminentă, având la bază competiţia. Dacă până la sfârşitul secolului al XIX-lea
educaţia era un domeniu lipsit de competitivitate, secolul al XX-lea aduce
liberalizarea pieţei educaţionale mondiale, începând cu SUA şi, mai târziu, Marea
Britanie. Apar atunci două curente de gândire: primul, care doreşte abordarea
procesului educaţional prin prisma modelului ştiinţific, iar al doilea, cel umanist,
care vede soluţionarea problemelor specifice acestui domeniu prin modelul
învăţării prin practică. Odată cu creşterea nivelului competiţiei pe plan regional şi
mondial, educaţia va deveni, probabil, un serviciu ce va urma regulile pieţelor

6
Jackson, P.W., „Life in classrooms”, Rinehart & Winston, Olanda 1968
7
Cowan, R. şi Foray, D., „The explicit economics of knowledge codification and tacitness”, in Industrial and
Corporate Change, 9(2), 211-253, 2000.

Anul X, Nr. 2, 2007 Economia seria Management

 Management 25

libere, trebuind astfel să se alinieze cu celelalte domenii din punct de vedere al

cercetării şi dezvoltării ştiinţifice. Un rol decisiv îl poate avea managementul
riscului deoarece, venind dintr-un domeniu prin excelenţă practic, în care
cercetările sunt numeroase şi foarte competitive, transmiterea „genelor”
competitive dinspre acest domeniu economic către cel educaţional ar putea ajuta la
schimbarea modului în care este privită cercetarea ştiinţifică educaţională. Până
atunci însă, aceasta va avea cele două modele prezentate de Nelson ca poli extremi,
rămânând a evolua diferit în funcţie de specificul cultural şi politic al fiecărei
regiuni geografice.

Bibliografie

1 Cowan R., „The explicit economics of knowledge codification

David, P.A., and tacitness”, Industrial and Corporate Change,
Foray, D., 2000
2 Hargreaves, D. H. „Schools and the future: the key role of
innovation”, in Innovating Schools, OECD: Paris,
1999
3 Head, G.L. „Teaching Risk Management as a Decision
Process. A review of the New I.I.A. Program in
Risk Management”, in The Journal of Risk and
Insurance, vol. 40, no.1, pp.149-151, 1973
4 Hedges, B.A. „The Content of Education and Training Needed
for Risk Management”, in The Journal of Risk and
Insurance, vol. 37, no.2., 1970
http://www.casact.org/research/erm/overview.pdf
5 Huberman, M. „Teacher development and instruction mastery”, in
Hargreaves and Fullan, Understanding teacher
development, Cassell/Teachers College Press, 1992
6 Iosif, Gheorghe N., Sistemul asigurărilor în România, Bucureşti,
Gherasim, Al. Editura Tribuna Economică, 1997
7 Jackson, P.W. Life in classrooms, Rinehart & Winston, 1968

Economia seria Management Anul X, Nr. 2, 2007

26 Management

8 Nelson, Richard R. “Knowledge and innovation systems”, in

Knowledge Management in the Learning society,
OECD Paris, 2000
9 Sammer Joanne Combating Risk, Business Finance Magazine,
aprilie 2002, disponibil la adresa
http://www.businessfinancemag.com/magazine/archives/
article.html?articleID=13858&pg=1
10 Williams, A.C. Risk Management and Insurance, McGraw-Hill,
7th., New York, 1995
11 *** Casualty Actuarial Society - Enterprise Risk
Management Committee, Overview of Enterprise
Risk Management, May 2003, disponibil la
http://www.casact.org/research/erm/overview.pdf
12 *** Economist Intelligence Unit, Best practice in risk
management. A function comes of age, A report
from the Economist Intelligence Unit sponsored by
ACE, IBM and KPMG, 2007

Anul X, Nr. 2, 2007 Economia seria Management