CAPITOLUL IV

MATERIALISMUL DIALECTIC ŞI PREISTORIA.

FORTIFICAREA PARADIGMEI CULTURAL-ISTORICE

“Indeed, my two main further impressions of European archaeology

concern the overall acceptance of the centrality of historical inquiry and the
widespread incorporation of Marxist theory. In these two ways again European
archaeological theory differs from its North american counterpart.”

(I. Hodder)
“This process is also marked by the emergence of competitive
individualism and authority, since the individual’s living depends on the
reputation he achieves as a focus in the media or by innovation and intensive
work in a specialist field. The politics and sociology of the disciplinary
environment increasingly develop this «authoritarian» state in which expert has a
specialist territory such that criticism of territorial observations are treated as
attacks upon personalities... So, the new sophisticates industriously subpartition
their discipline: each group deepens their specialist cells by concentrated research,
thereby unconsciously raising barriers to communication between archaeologists
within the expanding mass of period, regional, topic, methodology and paradigm
cells… Self-consciousness archaeology has become a series of divergent and self-
referencing regional schools with cumulatively self-reinforcing archaeological
education systems and with regionally esteemed bodies of archaeological theory and
locally preferred forms of description, interpretation and explanation, where the
political and sociological characteristics of individualism and authority complement
the narrow specializations within divergent academic traditions. The prevailing
feeling is «look how much we know» and the general impression is that the
discipline hardly exists as one subject at all.”
(D.
Clarke)

Remarcile anterioare ne apar semnificative în deschiderea acestui

capitol, căci evidenţiază două fenomene cu un larg impact asupra dezvoltării
arheologiei europene în perioada posbelică. Dacă I. Hodder subliniază
osmoza intimă dintre perspectiva istorică şi cea marxistă în teoria şi practica
arheologiei europene, D. Clarke descrie un fenomen de dezvoltare internă a
arheologiei - ajunsă acum în perioada “conştiinţei de sine” -, proces care nu
ţine neapărat seama de caracterul teoriilor oficiale pentru a afecta viguros
ansamblul şcolilor de cercetare. Pentru întreg continentul european, se poate,
într-adevăr, sesiza o maturizare a cadrului instituţional şi o nouă etapă de
organizare a cunoaşterii, concentrată definitoriu în jurul experţilor şi a
autorităţii lor. Într-o configuraţie particulară, ambele fenomene vor
condiţiona decisiv şi dezvoltarea arheologiei preistorice româneşti din
deceniile comuniste.
Însă, dincolo de unitatea pe care o conferă aceste caracteristici pan-
europene, peisajul teoretic şi metodologic al arheologiei postbelice este foarte
divers şi nu putem continua analiza gândirii arheologice româneşti, dedicată

155
acum unei perioade foarte complexe din punct de vedere politic, ideologic şi
instituţional, înainte de a schiţa sumar lumea arheologică de care aparţinea -
sau pe care o refuza.
IV.1. ARHEOLOGIA PREISTORICĂ ÎN PERIOADA POSTBELICĂ
Amplificarea volumului şi creşterea calităţii informaţiei arheologice în
perioada de după al doilea război mondial constituie o realitate unanim
recunoscută. Revoluţia radiocarbon a adus chiar o universalizare a preistoriei,
din moment ce, după 1950, devenea posibilă corelarea unor secvenţe culturale
plasate la mare distanţă. Preistoria îşi extinde, astfel, atât dimensiunea
geografică - Orientul Apropiat, Asia, Australia şi America de Sud
reprezentând arealele cucerite curând de cercetarea arheologică -, dar şi pe cea
cronologică, apariţia metodelor fizice de datare prelungindu-i şi rafinându-i
secvenţele temporale.
În ansamblu, deceniile postbelice aduc inovaţii majore, care afectează
ansamblul teoretic şi metodologic al arheologiei preistorice europene. Dacă,
din punct de vedere teoretic, asediul bibliografic al “Noii arheologii”
americane a constituit evenimentul major şi cu importante consecinţe în
mersul viitor al cercetării preistoriei, inovaţiile pur instrumentale nu s-au lăsat
mai prejos. Alături de inventarea unor metode de datare absolută (fizice,
chimice, biologice), integrarea generalizată a disciplinelor naturaliste auxiliare
(arheozoologie, palinologie, sedimentologie, carpologie etc.) a jucat un rol
fundamental pentru conturarea profilului actual al cercetării preistorice.
În plan teoretic şi metodologic, o privire fie şi sumară aruncată
asupra arheologiei europene de după al doilea război mondial dezvăluie, în
primul rând, instaurarea confortabilă a paradigmei cultural-istorice pe întreg
continentul. Nimic nu este mai puţin suspect decât această popularitate, dacă
reţinem caracterul său de metodologie larg aplicabilă regional. Dezvoltarea
naturală - prin îmbogăţirea bazei de date empirice - a demersului cultural-
istoric a rezultat într-o elaborare semnificativă a metodelor arheologice - mai
ales a celor legate de stratigrafie, seriere, clasificare -, în edificarea unei
cronologii strânse şi într-un control mai bun al variaţiilor culturale. Avântul
general al cercetării, rod al instituţionalizării, a asigurat un climat stimulativ
pentru perpetuarea virtuţii de bază a tradiţiei cultural-istorice: sistematizarea şi
punerea în serie a artefactelor, organizarea documentaţiei.
Desigur, demersul cultural-istoric, centrat pe definirea culturilor
arheologice şi pe încercarea de a le afla originile şi difuziunile, rămânea încă
foarte atractiv pentru argumentaţia naţională. Însă, cel puţin în Europa
Occidentală, presiunea naţionalismului asupra cercetărilor arheologice tinde să
dispară după al doilea război mondial, pe măsură ce îmbunătăţirile aduse
standardelor de viaţă şi creşterea cooperării internaţionale conduc la un declin
generalizat al naţionalismului. Pe de altă parte, observaţiile antropologiei
evidenţiază treptat deosebirile nete dintre culturile preistorice şi cele moderne,
astfel încât interpretările arheologice încep să se bazeze tot mai mult pe
paralelele etnografice din afara Europei. Rezultatul va fi o tot mai evidentă
apropiere între tradiţia europeană, fondată istoric, şi cea nord-americană,
orientată teoretic de antropologie,477 dar şi o constantă perimare a suportului
ideologic naţionalist, care susţinuse modelul de cercetare cultural-istoric.

477 B. G. Trigger, op. cit., p. 185-186.

156
 Admirabilul salt al informaţiei care caracterizează arheologia
preistorică postbelică nu s-a datorat exclusiv instituţionalizării desăvârşite,
condiţiilor de finanţare infinit superioare de care a beneficiat arheologia pe
mapamond, lărgirii bazei etnografice sau accesului la noi areale geografice,
prin intermediul şcolilor naţionale din lumea post-colonială.478 Nici
promovarea pe scară largă a metodelor fizico-chimice sau a aplicaţiilor
matematice nu este suficientă pentru a schiţa corect un profil al expansiunii
cercetării preistorice postbelice, pentru că adoptarea oricărei metode are
nevoie, în primul rând, de un nou cadru al curiozităţii exploratorii a
arheologilor, altfel spus, de noi teorii. Aşadar, în opinia noastră, această
fabuloasă dezvoltare s-a bazat şi - dacă nu în primul rând - pe progresele
teoretice din sânul disciplinei.
Într-adevăr, începând cu anii ’60, arheologii au inaugurat o
perspectivă critică şi reflexivă fără precedent în istoria disciplinei. Dacă
maturitatea unei discipline ştiinţifice este marcată de o analiză critică a
teoriilor şi metodelor proprii, se poate afirma, fără riscul de a greşi, că
arheologia preistorică a intrat, în deceniile postbelice, în faza sa adultă. În
orice caz, ea a început să-şi clameze tot mai frecvent maturitatea, prin
raportarea permanent critică la paradigmele trecutului479 şi a început să (se)
teoretizeze în aşa măsură, încât astăzi se poate vorbi de o arheologie teoretică, ca
subdisciplină bine închegată - promovată cu entuziasm în lumea academică,
cu deosebire în cea de limbă engleză.
Efervescenţa gândirii critice s-a materializat în rezultate atât de
diverse, încât arheologia postbelică se prezintă ca un adevărat hăţiş teoretic, în
care deschiderea unor “cărări” semnificative cu greu poate fi realizată fără

478 Istoria generală a arheologiei din a doua jumătate a secolului XX nu poate fi înţeleasă în

afara naşterii arheologiei în fostele regiuni coloniale, care aduce cu sine provocări specifice,
cum ar fi noile revendicări etnice, sau pur şi simplu etice. Problema reeevaluării tratamentului
impus de arheologia colonială ancestralilor diverselor etnii a născut o dezbatere cu consecinţe
etice importante şi încă actuală. Arheologia americană, în special, după 1970, a fost pusă în
incomoda ipostază de a înfrunta această problemă pe propriul teritoriu, odată cu radicalizarea
pretenţiilor descendenţilor diverselor triburi amerindiene (A. Beck Kehoe, The Land of Prehistory.
A Critical Hhistory of American Archaeology, Ed. Routledge, New York, 1998, p. 172-230; B. J.
Siegel, External factors and Archaeology, în T. Shay, J. Clottes (eds.), The Limitations of
Archaeological Knowledge, ERAUL 49, Liège, 1992, p. 84-92; vezi, în acest sens, şi P. G. Bahn,
Archaeological ethics and the treatment of the dead, loc. cit., p. 75-81, dar şi T. Shay, The Living
and the Dead: the dillemma of excavating graves in Israel, loc. cit., p. 67-73).
479 Este foarte caracteristică maniera de a trata istoria disciplinei, mai ales în sfera “noii

arheologii”: bazate pe o strictă teleologie, unele istorii disciplinare americane merg până acolo
încât nu mai consideră deloc relevantă moştenirea trecutului. Atât de incomensurabil a devenit
progresul şi atât de ştiinţifică disciplina, încât diversele etape istoriografice pot fi pragmatic
judecate prin prisma valorii lor imediate în practica curentă. Acest pragmatism în partiţionarea
trecutului nu poate fi decât consecinţa încrederii în procedurile universale de validare a
cunoaşterii ştiinţifice, aşa cum a fost aceasta promovată după 1960 (cf. B. G. Trigger, Writing
the History..., p. 231). Nu mai puţin elocventă este tratarea istoriei arheologiei paleoliticului în
Franţa de către arheologii americani lucrând în arealul franco-cantabric (J. Sackett, loc. cit.).
Senzaţia de maturitate este frecvent însoţită de o desprindere demonstrativă de trecut, mai ales
prin intermediul unui jargon ştiinţific tot mai ermetic. De altfel, această atitudine pare a fi o
caracteristică mai generală în viaţa academică anglo-saxonă (A. Coudart, Is Post-processualism
Bound to Happen Everywhere? The French Case, în Antiquity, vol. 73, 279, 1999, p. 161-166).
Una din consecinţele neplăcute ale acestei atitudini faţă de trecutul disciplinei o reprezintă
„hemoragia” de concepte preluate demonstrativ din alte ştiinţe sociale şi, deseori, forţarea unor
uşi teoretice deschise.

157
inevitabile simplificări. Dacă nu se poate nega că accelerarea violentă a
reflecţiilor cu caracter teoretic a fost provocată de naşterea New Archaeology,
nu este mai adevărat că această revoluţie a activat şi alte câmpuri ale
arheologiei “ne-procesuale”. Nu putem, aşadar, îmbrăţişa o perspectivă
restrictivă, prin reducerea mutaţiilor teoretice la arealul tradiţiilor de limbă
engleză, oricât de exemplar, prolific şi influent a fost acest spaţiu intelectual,
măcar pentru motivul că ne-am îndepărta foarte tare de realitatea gândirii
arheologice româneşti din această perioadă, fundamental străină de bătălia
îndepărtată care-i va opune, succesiv, pe tradiţionalişti procesualismului, iar
pe post-procesualişti tuturor. Aşadar, pentru a uşura orientarea în această
luxuriantă bibliografie teoretică, dar şi pentru a ancora cercetarea preistorică
românească în cadrul mai larg al arheologiei occidentale, vom proceda la o
simplificare radicală: spectrul larg de manifestări teoretice de după 1950 ne
apare, astfel, împărţit între realişti şi nominalişti.480
Pe de o parte, începând cu funcţionalistul G. Clark şi cu marxistul G.
Childe, care cred în existenţa unei teorii adevărate şi unice a arheologiei -
nucleu teoretic care nu putea proveni din arheologia însăşi - putem defini
tendinţa realistă. Optimistă în privinţa puterii de reconstrucţie istorică a
disciplinei - prin urmare frecvent (şi fervent) materialistă -, de asemenea,
încrezătoare în caracterul ştiinţific al arheologiei, deci în capacitatea acesteia
de regăsi, edifica sau verifica legi ale comportamentului uman, această
orientare va cuprinde cele mai caracteristice dezvoltări ale “noii arheologii”
americane şi britanice (funcţionalismul ecologic, neo-evoluţionismul şi teoria
sistemică), ca şi demersurile de factură marxistă tradiţională.
Între aceste două subramuri realiste subzistă, totuşi, suficiente
diferenţe, induse de platformele lor intelectuale: New Archaeology, edificată, în
general, pe ideile antropologiei culturale şi sociale anglo-saxone, invoca legi
ale organizării culturale, într-o perspectivă mai degrabă “anistorică”;
marxismul căuta - sau credea că găsise deja - legi ale dezvoltării culturale, în
consecinţă urmărea cu o crescută perseverenţă devenirea istorică. De obicei,
în ambele ipostaze, atitudinea faţă de documentaţia arheologică este
caracterizată, în acest univers realist, de un temerar raţionalism, tentat să
construiască sisteme teoretice deductive; în această viziune, este încrederea în
unitatea legilor de comportament uman cea care ghidează colectarea şi
procesarea informaţiei arheologice.
Este foarte evocatoare concentrarea “realiştilor” în două tabere,
ambele cu pretenţii “imperiale”, Statele Unite ale Americii şi URSS, cele două
centre de catalizare ideologică din timpul Războiului rece. Nu mai puţin
grăitor este şi programul foarte asemănător de cercetare, preocupat de marile
trend-uri evolutive, cum evoluţionist fusese programul arheologiei coloniale şi
rasiste victoriene.481 Aşadar, asocierea dintre puterea politică, ambiţiile
ideologice şi o arheologie concentrată mai degrabă pe unitatea din spatele

480 La fel de bine am putea să divizăm lumea arheologică între raţionalişti şi empirişti, sau între
evoluţionişti şi anti-evoluţionişti, însă categoriile scolasticii medievale ne-au părut mai sugestive. În
privinţa ultimei dihotomii, trebuie subliniat că anti-evoluţionismul şcolii cultural-istorice
europene este doar aparent, după cum vom avea prilejul să remarcăm în încheierea demersului
nostru.
481 Observaţiile lui B. Trigger privind arheologia imperialistă sunt, în acest sens, foarte sugestive

(B. G. Trigger, Alternative Archaeologies: Nationalist, Colonialist, Imperialist, în Man (N.S.),

19, 1984, p. 355-370).

158
diversităţii culturale a umanităţii pare să fie o adevărată regulă structurală de
organizare a discursului arheologic şi, în acest sens, originile intelectuale ale
curentului realist pot fi identificate, fără riscul de a greşi, încă din veacul
iluminist.
O continuitate foarte veche, de această dată mai bine delimitată în
cadrul Europei continentale, se poate invoca şi în cazul direcţiei nominaliste.
Prelungire istorică a programului anticarist, amintit de noi într-un capitol
anterior - orientat către spaţiile naţionale, sub influenţa romantismului, în
“secolul naţiunilor”-, acest curent este opera unui continent aglomerat, cu o
istorie lungă şi probleme vechi, fragmentat în tradiţii aparte, de obicei
fundamentate etnic. Va pune, aşadar, mai mult preţ pe diversitatea decât pe
unitatea umanităţii, pe specific mai mult decât pe universal şi va credita
“accidentul” istoric în defavoarea legilor trans-culturale. Filonul său
intelectual de bază va fi istoric, iar cele mai conservatoare centre vor fi
arheologia germană şi cea franceză,482 tradiţii foarte influente şi în Europa
Centrală şi de Est. Idiografică, descriptivă, chiar “agnostică”, această direcţie
va rămâne marea susţinătoare a prestigiului paradigmei cultural-istorice şi se
va ancora în general de un nucleu teoretic idealist.483 De un sever empirism şi
bine organizată instituţional, paradigma cultural-istorică constituie, de altfel,
cel mai ilustră materializare a nominalismului arheologiei de după al doilea
război mondial.
Premisele acestei orientări se fondează pe ideea că “toate modelele
sunt arbitrare, unilaterale, complementare şi parţiale”, prin urmare nu se poate
construi o teorie unică a arheologiei. L. Klejn nu ezită să numească acest
curent sceptic, cel puţin în faza sa iniţială, a anilor ’60, drept un “nou
anticarism”.484 Caracterizat de un adevărat “entuziasm pentru prudenţă”,
acest anticarism ameliorat nu crede în coincidenţa dintre aspectele materiale şi
cele non-materiale ale culturii şi vede chiar progresul disciplinei ca pe o
succesiune de revoluţii, atribuibile mai degrabă hazardului.485 El caută, prin

482 Arheologia germană înregistrează un puternic complex, teoretic după la doilea război
mondial. Acest recul descriptivist se datorează, fără îndoială, regretabilelor exagerări
kossinniene şi rasiste ale nazismului. La rândul său, arheologia franceză, “centrul mondial al
arheologiei descriptive”, după Klejn, a evoluat permanent într-o direcţie empiristă, naţională şi
centralizată (S. Cleuziou, A. Coudart, J.-P. Demoule, A. Schnapp, The Use of Theory in
French Archaeology, în I. Hodder (ed.), Archaeological Theory in Europe: the Last Three Decades, Ed.
Routledge, London, 1991, p. 91-128). O excepţie prestigioasă face originala dezvoltare teoretică
evoluţionistă din domeniul tehnologiei primitive, continuare a unei mai vechi moşteniri
iluministe, după cum o arată opera promotorului său, A. Leroi-Gourhan (L. Olivier, The
Origins of French Archaeology, în Antiquity, vol. 73, 279, 1999, p. 176-184; F. Audouze, New
Advances in French Prehistory, loc. cit., p. 167-175).
483 Idealismul şcolii cultural-istorice rezidă îndeosebi în maniera în care înţelege cultura, drept

ansamblu de „idei” tradiţionale care unifică o comunitate. Aşa înţelegem opoziţia pe linia
idealism/materialism, sugerată în dezvoltări mai recente (de exemplu I. Hodder, Reading the Past
- Current Approaches to Interpretation in Archaeology, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1986, p.
25) - deşi dezbaterea din lumea arheologică o reia doar parţial pe cea filozofică, din moment ce
arheologii sunt în general de acord asupra tratării pozitive a documentaţiei. În acest sens,
“materialismul” lor metodologic este statutar.
484 L. Klejn, loc. cit., p. 268.
485 Klejn invocă drept exemplu lucrarea lui G. Daniel, The Idea of Prehistory (citată şi de noi, în

traducere italiană L’idea della preistoria, Ed. Sansoni, Florenţa, 1968). Semnificativ este că modul
în care este concepută istoria disciplinei coincide foarte bine manierei în care este concepută
(pre)istoria în sine.

159
urmare, mai degrabă o “îmbogăţire materială şi intelectuală a culturii
contemporane cu valorile pierdute”, decât o cunoaştere ştiinţifică în sine,
validată prin proceduri specifice.486
Spre deosebire de antecesorul său, însă, noul anticarism era “mai
omnivor şi mai inteligent”: el nu mai acumula simple obiecte, ci complexe,
contexte, relaţii şi căuta nu să construiască, ci să instruiască - de unde şi un
oarecare interes pentru vulgarizarea arheologiei.487 Dacă reputaţii săi corifei,
ca Glyn Daniel, Jaquetta Hawkes sau Stuart Piggot sunt, în realitate, mai puţin
sceptici în construcţia modelelor teoretice, elevii lor vor fi ceva mai
consecvenţi cu logica acestui tip de demers: “cine seamănă agnostici culege
factologi”,488 iar recolta va fi bogată, pe întreg continentul european, până
către anii ’70 cel puţin.
Zona convenţională de contact a celor două areale teoretice
“imperialiste” cu nucleul continental cultural-istoric poate fi trasată, la vest, de
arheologia britanică şi de cea scandinavă, către est ea fiind reprezentată de
tradiţiile de cercetare din statele “blocului răsăritean”. Tocmai arheologia
britanică - în care prestigiul tradiţional al paradigmei cultural-istorice era
deopotrivă ameninţat de funcţionalismul lui G. Clark, de procesualismul
american, de sistemismul lui D. Clarke şi C. Renfrew şi de marxismul lui
Childe - avea să ofere creuzetul unui replici originale, post-procesualismul, al
cărui relativism teoretic şi orientare istorist-hermeneutică îl recomandă ca o
perpetuare în alt registru a curentului nominalist al Europei continentale.489
Cât priveşte arheologia scandinavă, ea a promovat de timpuriu, începând
chiar cu Worsaae, un program de studiu aparte, în care interpretările ecologice
constituiau o prestigioasă moştenire. Din acest motiv, ea va fi mult mai
permeabilă pentru ideile New Archaeology decât majoritatea tradiţiilor
europene.490
În arealul răsăritean, posibilitatea unei replici originale, care să rezulte
din tensiunea dintre marxism şi tradiţia cultural-istorică, era extrem de
restrânsă, din motive lesne de înţeles: nu o competiţie între idei propunea aici
sistemul marxist, ci o subordonare strictă a discursului unor rigori
ideologice491- şi vom avea ocazia să revenim asupra acestui subiect.

IV.1.1. Ofensiva realistă: New Archaeology

În încercarea de a realiza o schiţă succintă a celor mai caracteristice
dezvoltări teoretice postbelice, ne vom opri, cum era de aşteptat, mai întâi
asupra direcţiei realiste, şi cu deosebire asupra variantei sale occidentale,

486 L. Klejn, loc. cit.

487 Ibidem.
488 Ibidem, p. 268-269.
489 Deşi fundamental britanic, post-procesualismul îşi revendică originile din sânul

structuralismului francez şi al neo-marxismul şcolii de la Frankfurt (T. Champion, Theoretical

Archaeology in Britain, în I. Hodder (ed.), Archaeological Theory in Europe: the Last Three Decades,
Ed. Routledge, London, 1991, p. 129-160). Aceste curente de idei aveau să joace un rol decisiv
în edificarea ecleticului său edificiu teoretic, construcţie care se ridica deopotrivă împotriva
procesualismului, ca şi a marxismului clasic sau şcolii cultural-istorice.
490 B. Myhre, loc. cit.
491 O excepţia importantă există, totuşi: arheologia poloneză, unde sofistica pe teme marxiste şi

tradiţia filozofică proprie au creat un climat mult mai prolific pentru teoretizare (Z. Kobyliński,
Theory in Polish Archaeology, în I. Hodder (ed.), Archaeological Theory in Europe: the Last Three
Decades, Ed. Routledge, London, 1991, p. 225-247).

160
procesualismul, întrucât marxismul, care ne interesează în mod direct, va face
obiectul unei tratări separate în continuare.
Anii ’60 aduc în arheologia mondială un energic reformator: “Noua
Arheologie” americană.492 Neobositul său animator, Lewis Binford, care
publică, în 1962,493 o primă ars poetica a noii direcţii, îşi organizează rapid
susţinătorii într-o adevărată “mafie”, cum el însuşi o va supranumi.494 Dacă
noutatea eşafodajului teoretic al tinerei generaţii de cercetători americani
poate fi - şi a şi fost - chestionată, eficienţa publicistică şi agresivitatea
cruciadei sale ştiinţifice au reprezentat ceea ce astăzi am numi “un mare
succes mediatic”. Ofensiva, bine ancorată logistic în America optimistă a
anilor ’60, se desfăşura sub drapelul empirismului logic, al neo-
evoluţionismului, funcţionalismului, procesualismului şi pragmatismului. Seria
uşor obositoare de “-isme” nu trebuie să surprindă, pentru că face parte din
arsenalul lexical cu care New Archaeology a trecut la compromiterea metodică a
idolului cultural-istoric.
“Noua arheologie” aducea, într-adevăr, un aer proaspăt şi ambiţii
teoretice pe măsura fondurilor primite de la National Science Foundation:495
materialismului său statutar i se adaugă o viziune sistemică şi neo-
evoluţionistă asupra culturii.496 După cum s-a afirmat, “Sfânta Treime”
procesualistă era reprezentată de pozitivismul logic, legile universale şi teoria
sistemică.497 Edificat pe o critică în tonuri apocaliptice498 a arheologiei
“tradiţionale”, procesualismul propune, deci, o nouă teorie de rang înalt şi noi
principii de sistematizare logică a raţionamentelor arheologice, ambele demne
de o atenţie specială.
Neo-evoluţionismul, aşa cum era acesta promovat, în epocă, de
antropologii L. White şi J. Steward, este cel care asigura cadrul general al noii
teorii de rang înalt.

492 Titulatura este dată de articolul „The new American archaeology”, publicat în revista Science

de către J. Caldwell (1959) şi în care autorul propune înţelegerea culturilor arheologice ca

sisteme funcţionale integrate (B. G. Trigger, op. cit., p. 294). În fapt, noua arheologie americană
va fi divizată într-o aripă radicală, supranumită law and order, foarte convinsă de aplicabilitatea
legilor naturaliste în cercetarea arheologică, şi una moderată, mai preocupată de aplicaţiile
practice ale principiului ecologic şi de formalizarea matematică a studiului (vezi F. Hole, R.
Heizer, op. cit., p. 433-467).
493 L. Binford, Archaeology as Anthropology, în American Antiquity, vol. 28, no. 2, 1962, p. 217-

225.
494 L. Klejn, loc. cit., p. 270.
495 A. Beck-Kehoe, op. cit., p. 115-149.
496 L. Klejn delimitează corect diferenţele dintre evoluţionismul clasic şi neofitul său american:

dacă termenul de “evoluţie” înlocuieşte “istoria” sau “dezvoltarea” - şi se acordă foarte bine cu
preocuparea pentru procese -, “noii arheologi” împărtăşeau cu evoluţioniştii clasici căutarea
legilor, interesul pentru modele universale, încrederea în progres şi optimismul privind
reconstrucţiile istorice; pentru ei, schimbările revoluţionare le înlocuiau pe cele progresive, iar
factorii materiali (economia, demografia, ecologia) exercitarea facultăţii raţionale şi rolul ideilor.
Morgan constituia cel mai potrivit antecesor al acestei direcţii, strămoş comun prin care se
explică numeroasele puncte comune care leagă procesualismul de marxism. (ibidem, p. 270-271).
497 J. Chapman, H. Hamerow, On the move again - Migrations and invasions in archaeological

explanation, în ibidem (eds.), Migrations and Invasions in Archaeological Explanations, BAR-IS, 664,
1997, p. 4.
498 P. Courbin, Qu’est-ce que l’archéologie, Ed. Payot, Paris, 1982, p. 24. Recomandăm această

lucrare pentru critica ageră şi intransigentă pe care o edifică împotriva New Archaeology. Oricum,
lucrarea este una dintre puţinele creaţii europene continentale care, cel puţin, ia act de
propunerile americane, deşi o face cu o relativă întârziere.

161
 Teoria lui White era foarte restrictivă. Căutând să explica mari linii
de evoluţie, el ignora influenţa mediului sau a altor grupuri asupra unei
anumite unităţi culturale: ceea ce conta era doar succesul evolutiv. Or, din
moment ce unele culturi nu supravieţuiseră pe termen lung, fiind anihilate sau
absorbite de alte unităţi, ele deveneau neinteresante din punct de vedere
evolutiv. Se înţelege că viziunea sa asupra culturii în genere era, de asemenea,
foarte îngustă: acestea erau sisteme termodinamice elaborate, menite a asigura
securitatea şi perpetuarea vieţii umane; în cadrul lor, determinismul tehnologic
era esenţial, pentru că el asigura controlul, creşterea şi utilizarea eficientă a
energiei. Pe scurt, legea de bază a evoluţiei era, după White, rezumată la
formula: “cultura=energie x tehnologie”.499
Versiunea de evoluţionism a lui Steward era ceva mai rezonabilă: el
propune o lectură fundamental ecologică, din moment ce adaptarea la mediu,
fenomen universal, reduce variaţia culturală posibilă. În această viziune,
studiile comparative puteau să determine tipurile generale de evoluţie
culturală, variabile ale condiţiilor de mediu asemănătoare. Condiţionarea
ecologică explica existenţa unor “nuclee culturale”, comune mai multor
culturi şi compuse din elemente strâns corelate cu activităţile de subzistenţă.
Steward includea în aceste nuclee toate acele trăsături economice, politice şi
religioase care puteau fi empiric interpretate ca având semnificaţie adaptativă.
În acest cadru teoretic, menirea antropologiei rezida în explicarea trăsăturile
comune ale culturilor aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, şi nu a aspectelor
particulare, exotice şi non-recurente, atribuibile accidentelor istorice.500
Cu o la fel de serioasă şi înaltă misiune onora şi arheologia Lewis
Binford, student al lui White. Înarmat cu premisele sistemice pregătite deja de
environmentalismul lui G. Clark, Binford credea că misiunea arheologiei nu
putea fi diferită de cea a antropologiei,501 faţă de care arheologia avea, în plus,
avantajul de a manipula largi secvenţe cronologice şi evolutive. Ca şi
antropologii mai sus citaţi, el postula stricta interdependenţă funcţională a
elementelor unui sistem cultural.502Implicit, un demers arheologic bine
orientat dispunea de posibilitatea de a reconstitui sferele distruse ale acestui
sistem pe baza celor conservate. Deziderat atins prin analiza corelaţiilor
statistice multiple şi prin aplicarea, de o manieră ipotetico-deductivă,503 a

499 B. G. Trigger, op. cit., p. 290-291.

500 Ibidem, p. 291. Demersurile neo-evoluţioniste americane vor fi completate prin operele lui
M. D. Sahlins, E. R. Service şi M. Harris (cf. ibidem, p. 292).
501 Cum menirea antropologiei era, pentru Binford, “to explicate and explain the total range of

physical and cultural similarities and differences characteristic of the entire spatial-temporal
span of man’s existence”, el se vede nevoit să constate că arheologia a contribuit foarte puţin la
atingerea acestor obiective. Această incapacitate a arheologiei s-ar datora tratării artefactelor ca
trăsături egale şi comparabile, la rândul lor explicate în cadrul unui singur model de schimbare
culturală. Or, schimbările în sistemele culturale trebuiau privite în context adaptativ - atât
social, cât şi de mediu -, şi nu unilateral, ca rezultate ale influenţelor, stimulilor sau migraţiilor
între unităţi geografic definite (loc. cit., p. 217).
502 El distinge, astfel, trei domenii funcţionale ale culturii materiale (technomic, socio-tehnic,

ideotehnic), categorii în interiorul cărora trebuie urmărite procesele de schimbare (ibidem, p.

219-220).
503 L. R. Binford, An Archaeological Perspective, Ed. Seminar Press, New York, 1972, p. 33-51; p.

135-163. Lucrarea citată cuprinde, de altfel, o colecţie completă a celor mai importante studii
publicate de Binford până în 1972 şi poate fi considerată un adevărat catehism al
procesualismului.

162
analogiilor etnografice, sub forma unor reguli de comportament, pe care
materialul arheologic urma să le verifice.
În fond, Binford era pesimist în ceea ce priveşte diversitatea
experienţelor umanităţii, dar, tocmai datorită acestei convingeri, foarte
optimist în ceea ce priveşte posibilităţile arheologiei de a reconstitui, de
exemplu, subsistemele ideologice sau religioase. Sistemul său ipotetico-
deductiv lua forma unor covering-laws: de exemplu, dacă un artefact poate fi
corelat, prin observaţie etnografică repetată, cu un anumit tip de
comportament, el poate fi cu siguranţă şi întotdeauna interpretat ca atare. Se
înţelege că o astfel de viziune rămânea reducţionistă, ipotezele etnografice
având cel mult o probabilitate statistică în câmpul fenomenelor istorice. Însă,
în ambiţioasa misiune cu care onora arheologia, Binford înţelegea foarte
îngust istoria, pe care o vedea responsabilă de cantonarea arheologiei în
descriptivism, detalii şi accidente irelevante. Criticând dur normativismul
strict al teoriei cultural-istorice, ca şi fundamentul ei filozofic “inductiv”, el
derapa către reducerea apriorică a diversităţii culturale preistorice, pe care o
priva de toate aspectele idiosincratice unice (cum ar fi trăsăturile
psihologice).504
În ciuda unilateralismului săi teoretic, demersul lui Binford se va
răspândi cu iuţeală, în special tânăra generaţie americană primind cu
entuziasm şansa de a se afirma, la adăpostul unei arheologii cu adevărat
“ştiinţifice”, în raport cu profesorii ei. Anii de prozelitism ai noului curent
(’60-’70) sunt caracterizaţi de o puternică expasiune bibliografică şi de aprinse
polemici (între care cea mai celebră rămâne, desigur, Binford vs. Bordes, cu
privire la semnificaţia variabilităţii culturale musteriene).
Către New Archaeology se va îndrepta şi arheologia analitică a
britanicului D. Clarke. Deşi beneficia de surse intelectuale proprii - neo-
pozitivismul britanic, “noua geografie” a şcolii de la Cambridge şi biologia
analitică -, Clarke credea cu tărie într-o arheologie ştiinţifică, care recurgea
masiv la computer, “motor analitic” pentru “disciplinarea datelor
arheologice.”505 Deşi îndeobşte considerat un avocat britanic al noii arheologii
americane, Clarke a rămas un gânditor original,506 iar ideile sale vor exercita o
influenţă deosebită pe bătrânul continent, în special prin intermediul lucrării
Analytical Archaeology (1968).507
La fel de influent, alt specialist britanic, C. Renfrew, va promova o
viziune sistemică aplicată, mai puţin atrasă de nomotetismul american, dar
fidelă ideilor neo-evoluţioniste (cum este cazul tipologiei edificate de Service
pentru interpretarea organizării pre-statale).508
În preajma principiilor ştiinţifice promovate cu atâta încredere de
noul curent vor ajunge, pe căi proprii, şi alte demersuri: tipologia analitică a

504 Ibidem, p. 114-124; p.195-207. De altfel, lipsa de interes pentru istorie pare să fi caracterizat

mai multe domenii de activitate intelectuală americană, naţiune pentru care, în respectiva
perioadă - şi nu numai -, desprinderea de trecut părea reţeta propriului succes istoric (B. G.
Trigger, op. cit., p. 313; A. Beck Kehoe, op. cit., passim).
505 L. Klejn, loc. cit., p. 272.
506 Vezi, în acest sens, secţiunea specială dedicată lui în Antiquity, vol. 72, nr. 277, p. 677-702.
507 L. Klejn, loc. cit., p. 275.
508 C. Renfrew, The Emergence of Civilisations: the Cyclades and the Aegean in the Third Millenium B.C.,

Ed. Methuen, London, 1972.

163
lui G. Laplace,509 care propune o formalizare matematică a tipologiei litice,
dar şi propunerile metodologice ale suedezului Malmer.510 De altfel,
independent, sau sub influenţa “noii arheologii”, anii ’70 aduceau, şi în
arheologia europeană, o atmosferă generală critică, optimistă şi, inevitabil,
scientistă.
Criticile tot mai vehemente - orientate asupra orizontului
epistemologic al arheologiei - venite din partea nominaliştilor europeni, dar şi
înlocuirea generaţiilor-fanion, vor conduce treptat la perimarea idealurilor
filozofice radicale ale primului val procesualist. New Archaeology va renunţa
treptat să mai clameze ştiinţificitatea demersului ipotetico-deductiv. În
schimb, ea se va concentra către metodologie şi etnoarheologie, domeniu în
care sugestiile procesualiştilor aduc contribuţii importante, cu deosebire prin
atenţia acordată acelui nivel teoretic mediu numit Middle Range Theory.511
Însă acest reflux a lăsat pe plaja gândirii arheologice importante
înnoiri: gândirea sistemică coerentă, utilizarea analogiilor etnografice, interesul
pentru ecologie şi bogatul set interdisciplinar - ca să le amintim doar pe cele
mai importante. Mai mult, revoluţia procesualistă a avut şi importante merite
indirecte, fertilizând cu noi teme de reflecţie monolitica tradiţie a
nominaliştilor. Datorită “noii” arheologii, “vechea” arheologie devine mai
lucidă ca niciodată cu privire la limitele sale de interpretare şi la dependenţa
strictă dintre paradigmele ştiinţifice şi reconstrucţiile istorice.

IV.1.2. Contra-ofensiva nominaliştilor: post-procesualismul

Pentru paradigma cultural-istorică, bine înrădăcinată în Europa
continentală, decadele postbelice au adus timpuri grele, cu deosebire - şi vom
vedea de ce - în spaţiile unde competiţia de idei se putea desfăşura liber.
Copleşită de un marxism autoritar la Est, ca şi de cel insidios, adus de
influenţa continentală a lui Gordon Childe, criticată cu virulenţă de către “noii
arheologi”, vechea tradiţie empiristă nu va supravieţui, în Occident, decât cu
preţul unei profunde metamorfoze.
Primul idol care se fragmentează sub tirul “imperialist” este
difuzionismul. New Archaeology era pe deplin responsabilă, din moment ce
accentul pus pe adaptarea funcţională, sistemică (de obicei determinată
ecologic), credita cu o decisivă autoritate cauzală dezvoltarea internă şi întărea
încrederea în indigenismul progresului.512 La rândul său, revoluţia
radiometrică oferea muniţie acestui asediu teoretic, prin desfiinţarea
cronologiei scurte şi, deci, a premiselor timpilor istorici în care ar fi avut loc
migraţiile, încă atrăgători pentru arheologii europeni. Migraţiile şi invaziile se
colmatează acum în largile spaţii cronologice dezvăluite de metoda
radiocarbonului şi, contrariind deseori interpretările anterioare, cronologia

509 G. Laplace, Essai de typologie systematique, Annali dell’ Universita di Ferrara, N.S., seria 15,
vol. 1, suppl. 2, Ferrara, 1964.
510 L. Klejn, loc. cit., p. 269.
511 Comprimat, de exemplu, în modelele de organizare a comunităţilor de vânători şi culegători

propuse de L. Binford (vezi Willow smoke and dogs’tails: hunter-gatherer settlement systems
and archaeological site formation, în American Antiquity, 45, 1980, p. 4-20). O discuţie privind
această “teorie de rang mijlociu”, asupra căreia vom reveni noi înşine, se regăseşte în idem,
Bones. Ancient Men and Modern Myths, Ed. Academic Press, New York, 1981, p. 21-31.
512 J. Chapman, H. Hamerow, loc. cit., p. 3-4; M. Otte, L. H. Keeley, The Impact of Regionalism

on Palaeolithic studies, în Current Anthropology, 31, 1990, p. 577-582.

164
radiometrică sfârşeşte prin a compromite în bloc vechile scenarii
migraţioniste.
A doua ţintă a criticilor teoretice era ideea normativă de cultură şi,
implicit, normativismul conferit artefactelor din seriile tipologice. Prin
activitatea procesualiştilor, tipurile de unelte încep să fie privite acum ca
răspunsuri funcţionale punctuale. Ideea se articula pe o viziune fundamental
schimbată a culturii, care, în noua accepţiune, nu mai reprezenta o constelaţie
de idei normative, ci un sistem care reacţionează la stimuli adaptativi în
măsuri diferite şi autonome. În felul acesta, blocul reprezentat de cultura
arheologică părea că-şi pierde consistenţa tradiţională - ansamblu de
comportamente învăţate - şi se estompează într-o categorie superioară, cea a
“comportamentului adaptativ”. Metoda tipologică, esenţială pentru
delimitarea grupurilor sociale/etnice preistorice primea, aşadar, o provocare
serioasă: ea nu numai că devenea incapabilă de a semnala diferenţele etnice,
dar, în faţa obiectivelor de cunoaştere promovate de New Archaeology, afilierile
etnice ajung să reprezinte un detaliu oarecare, nedemn de a intra în sine
printre preocupările unei arheologii ştiinţifice.513
La rândul său, marxismul, în consonanţă cu materialismul ecologic al
curentului american, se concentra programatic către delimitarea stadiilor unei
dezvoltării auto-generate, pe baza conflictelor economice şi sociale interne.
Nici el nu se arăta prea interesat de particularităţile culturale, sistematizate atât
de riguros de arheologia tradiţională: el căuta societatea, progresul global al
civilizaţiei, paleoeconomia.
Reacţia iniţială a şcolii cultural-istorice în faţa acestei concertate
ofensive a fost, cum era de aşteptat, una foarte sceptică. Bine instituţionalizată
în state naţionale, paradigma tradiţională corespundea încă foarte bine unor
interese particulare de cercetare, delimitate tocmai de cadrele statale în care se
afla organizată: cunoaşterea şi completarea istoriilor naţionale, a succesiunilor
culturale preistorice. Metodele clasice, tipologia şi stratigrafia, rămâneau
mijloacele suficiente în vederea atingerii acestui obiectiv precis, pentru care
arheologii obţineau finanţarea - deloc modestă - a cercetărilor lor.
Înrădăcinarea intereselor şi reflexelor sale teoretice istorice era, oricum, foarte
veche, mergând până în etapa anticarismului romantic. Or, cum tradiţii
europene prestigioase, ca cea germană sau franceză, nu au luat, timp de
decenii, o atitudine faţă de mănuşa aruncată de peste ocean, sau măcar faţă de
cea venită de peste Canalul Mânecii, ba chiar au obturat prin autoritatea
prestigiului lor calea inovaţiilor, nu e de mirare că zona Europei Centrale şi de
Est a rămas aproape cu totul în afara difuzării ideilor “noii arheologii”.
Alternative noi ajung, totuşi, mediat şi lipsite de coerenţa originară, şi
pe continent, însoţind renovarea cronologiei produsă de noile metode de
datare. Interdisciplinaritatea, prelucrarea informatică, analiza implantării
habitatelor (care stimulează o adevărată direcţie autonomă, settlement
archaeology) încep să îmbogăţească cercetarea arheologică. Ele au, însă,

513În fapt, interpretând funcţional cultura, „noua arheologie” a neglijat problematica etnicităţii -
concept cheie pentru arheologia europeană. Criticând viziunea normativă asupra culturii,
procesualiştii orientau atenţia cercetării către alţi factori de variabilitate din documentaţia
arheologică, fără ca prin aceasta să ofere rezolvări mai bune pentru întrebările tradiţionale
legate de definirea caracterului etnic (cf. Gh. Al. Niculescu, The Material Dimension of
Ethnicity, în New Europe College Yearbook 1997-1998, 2001, p. 209-211).

165
frecvent, un caracter adiţional, rezultat dintr-o aplicare pur instrumentală a
noilor metodologii.514 Prin intermediul lor, se realiza o cunoaştere mai bună a
diversităţii culturale, fără ca aceste importuri să afecteze pe scară largă teoria
generală a disciplinei, lăsată pe seama generalizărilor empirice. Din acest
motiv, nucleul teoretic al arheologiei europene rămâne, până în anii ’80, unul
conservator.
Însă provocarea lansată de “arheologia ca antropologie”, ca şi
impresionantele avansuri metodologice de care beneficia arheologia de
pretutindeni, aveau să compromită această tihnită suficienţă. O nouă
concepţie va apărea tocmai în arealul familiarizat cu scrierile marelui rival de
peste Atlantic şi unde presiunea sa teoretică era resimţită cu adevărat, în
spaţiul britanic. Aici se va edifica noua orientare teoretică, tot mai influentă în
arheologia europeană: post-procesualismul. Este evident, din însăşi nomenclatura
aleasă, că noul curent se raporta structural la procesualism, şi, chiar dacă nu-şi
propunea să fie un “anti”-procesualism, va sfârşi prin a înregimenta într-un
amestec eterogen, orientări teoretice destul de variate, unificate doar de
opoziţia faţă de idealurile radicale ale New Archaeology. Însăşi definirea unui
post-procesualism, ne determină să înţelegem o etapă de dezvoltare teoretică a
arheologiei - care, trebuie subliniat, constituie şi astăzi formula definitorie
pentru teoria arheologică europeane -, un mănunchi de tendinţe teoretice, şi
nu un curent teoretic coerent, organizat în jurul vreunui program.
Noile propuneri se adresau unei lumi arheologice deja revoluţionate
de arheologia sistemică, dar revitalizau filoane teoretice europene: neo-
marxismul, sociologia lui A. Giddens sau P. Bourdieu, filozofia lui Heidegger
etc. În acest sens, corpusul său teoretic rămâne foarte “post-modern”: el
refuză spiritul de sistem, îmbrăţişează hermeneutica şi, uneori, fetişizează
arbitrarul. Post-procesualismul îmbogăţeşte topica arheologică, introducând
sistematic teme de cercetare noi: poziţia individului în societate, dialogul
social prin intermediul simbolurilor, statutul femeii (care va conduce,
inevitabil, la apariţia unei arheologii feministe), etnicitatea, arheologia corpului
uman, a peisajului.515 El promovează o metodologie strict contextuală şi
tehnici de săpătură şi interpretare adecvate, bazate pe înţelegerea culturii
materiale “ca text”, menit unei lecturi hermeneutice.516 Utilizarea analogiilor
etnografice sau a studiilor etno-istorice devine o obişnuinţă, şi, în ansamblu,
întregul univers arheologic, de la teorii şi metode la istoria lor, este supus unor
analize tot mai subtile, pe drumul către o arheologie critică.
Este evident că post-procesualismul se dorea o contraofensivă
europeană la spiritul scientist promovat autoritar, timp de două decenii, atât
de New Archaeology, cât şi de arheologia sovietică. Dacă reproşurile juste făcute
de post-procesualişti semnificaţiilor artificiale impuse de gândirea sistemică,

514 În multe areale europene, ideile New Archaeology au stimulat o revoluţie metodologică, fără ca
aceasta să impună o simpatie consecventă faţă de teoria ecologică şi sistemică (I. Hodder,
Archaeological Theory in Contemporary European Societies. The Emerging of Competing
Traditions, în I. Hodder (ed.), Archaeological Theory în Europe. The Last Three Decades, Ed.
Routledge, London, 1991, p. 12-14).
515 T. Champion, loc. cit.; J. Chapman, Theoretical archaeology in Britain in the late 20th century

- An overview, în P. Biehl, Al. Gramsch, A. Marciniak, (eds.), Archäologien Europas. Geschichte,

Methoden und Theorien, Ed. Waxmann, Münster, 2002, p. 225-237.
516 I. Hodder, Reading the Past...; L. Patrik, Is There an Archaeological Record?, în Advances in

Archaeological Method and Theory, vol. 8, 1985, p. 27-62; B. G. Trigger, op. cit., p. 348-357.

166
dar şi de cea marxistă, vor conduce noul curent către abordări contextuale şi
structuraliste,517 nu înseamnă că soluţiile oferite sunt lipsite de inconsecvenţe.
Spre exemplu, înţelegând cultura materială ca înglobând semnificaţii diverse şi
contradictorii şi plasând-o, astfel, foarte departe de ideea procesualistă (sau
cultural-istorică) că ea expune trecutul, noul curent nu găseşte soluţii pentru a
evita o lectură pragmatică, afară de premisa, foarte discutabilă, că experienţele
trecutului pot fi retrăite.518 Or, am notat încă din introducere, în opinia
noastră, istoria este o construcţie raţională, care face ca re-trăirea fidelă a
experienţelor să rămână o iluzie.
În orice caz, deşi eclectică, noua etapă de dezvoltare a arheologiei
europene a avut, pentru arheologia preistorică, un impact similar cu cel al
antropologiei boasiene în raport cu extremele difuzioniste şi evoluţioniste. Ea
adânceşte problematica teoretică la toate nivelele şi evită cantonarea strictă în
spatele rigidelor idealuri sistemice sau cultural-istorice, în această privinţă
post-procesualismul apropiindu-se, pe diverse filiere, de filozofia critică a
istoriei în înţelesul ei clasic. După un model cu care ne-am familiarizat deja,
interesul post-procesualismului pentru individualitate, hermeneutică şi
iraţional poate fi privit ca o reacţie intelectuală de resuscitare a idealurilor
romantice şi o alternativă teoretică la dezvoltările raţionaliste şi evoluţioniste.
Nu mai puţin, el mărturiseşte o fragmentare, dar şi o reorganizare a teoriei
arheologice în funcţie de restructurările sociale, politice şi ideologice care au
loc pe mapamond după sfârşitul Războiului rece.
Se înţelege că prezentarea realizată mai sus este laconică şi mai mult
decât parţială. Ea s-a mulţumit să semnaleze dezbaterile ce au avut loc timp
de cinci decenii într-o arheologie mondială tot mai dinamică şi mai
autocritică, în scopul de a delimita mai bine contrastul în care se plasează
arheologia preistorică din România ultimelor decenii. Izolată, conservatoare,
teoria arheologică românească a cunoscut un traseu aparte în aceste decenii şi,
la prima vedere, ideologia oficială, cea marxistă, pare să fie responsabilă de
acest fapt.

IV.2. MARXISMUL ÎN ARHEOLOGIA EUROPEANĂ

Aşa cum subliniam în deschiderea acestui capitol, marxismul a
însoţit cu tenacitate interesul istoric al arheologiei europene şi în perioada
postbelică. Cum nu am tratat până acum acest aspect, un periplu printre
morfologiile pe care acesta le-a îmbrăcat în arheologia continentului poate
avea rolul unei potrivite introduceri în problematica specială a cercetării
preistoriei din România comunistă.

IV.2.1. Geneza unei teorii

Atracţia pe care marxismul a stârnit-o şi continuă să o stârnească în
arheologia europeană ţine, fără îndoială, de o anumită continuitate a tradiţiilor
moderne de gândire, cărora perioada iluministă şi secolul al XIX-lea le-au
conferit o morfologie aparte şi perenă. În ciuda reculului post-modernist,

517 Un potrivit exemplu este oferit de acelaşi I. Hodder, Architecture and Meaning: the

Example of Neolithic Houses and Tombs, în M. Parker Pearson, C. Richards (eds.), Architecture
and Order. Approaches to Social Space, Ed. Routledge, London, 1994. De altfel, întreg volumul este
evocator pentru propunerile de interpretare post-procesualiste.
518 Este cazul reciclării ideilor lui R. G. Collingwood de către I. Hodder (op. cit., p. 90-102).

167
marile proiecte intelectuale şi principiile epistemice impuse de raţionalismul
modern continuă să domine cercetarea ştiinţifică a secolului XX şi a
începutului celui următor. Această influenţă exercitată de raţionalism nu
puteau să ocolească cercetarea preistorică, ramură tânără a cercetării istorice,
afectată - dacă nu de-a dreptul generată - de concepţiile fondatoare ale
modernităţii, în mai mare măsură decât istoria însăşi.
În ceea ce-i priveşte, corifeii marxismului ar avea, poate, motive de
mândrie constatând extensiunea modelelor marxiste în arheologia
contemporană. Din nefericire, uneori simple coincidenţe explică această
popularitate. Pe de o parte, istoria gravitând în jurul unei axe marxiste, adică,
filozofic, primatul materiei în explicarea ideilor, constituie o modă familiară
ultimului secol şi jumătate, căreia marxismul nu i-a conferit decât arhetipul. Pe
de altă parte, interesul pe care, în premieră, fondatorii marxismului l-au
acordat dinamicii şi tensiunilor sociale oferă permanent un model sugestiv,
aflat permanent la îndemâna istoricilor şi arheologilor. Nu în ultimul rând,
atunci când foloseşti, ca argument euristic pentru reconstituirea culturii
trecutului, reziduuri ale lumii materiale, aşa cum fac arheologii, este aproape
inevitabilă o migrare pe jumătate inocentă a materialismului metodelor către
nivelele superioare de teorie: potenţialul euristic - sfera materială a existenţei
ajută la înţelegerea domeniului social sau ideologic - începe să fie confundat cu
potenţialului explicativ şi cauzal - viaţa materială condiţionează organizarea
socială şi ideologică.
În condiţiile în care apariţia preistoriei ca disciplină ştiinţifică
recunoscută este posterioară difuzării ideilor marxiste, era de aşteptat ca
acestea să pătrundă, cel puţin parţial, în înseşi fundamentele teoretice ale
disciplinei. Trebuie, însă, făcută precizarea că multe din ideile fondatoare ale
preistoriei, deci din faza sa incipient ştiinţifică, nu sunt propriu-zis marxiste.
Ele se inspiră mai degrabă din acelaşi creuzet al gândirii moderne din care
marxismul a preluat, la rîndu-i, copios: ateismul metodologic, evoluţionismul
stadial, materialismul sau funcţionalismul reclamă, toate, o descendenţă cel
puţin la fel de veche. Mult mai directă va fi relaţia marxismului cu arheologia
preistorică a secolului XX, în care, aşa cum vom vedea, modelele explicit
inspirate de marxism constituie un capital interpretativ important.
Doctrina marxistă, luată ca întreg, are toate caracteristicile secolului
din care provine:519 reacţie la greutatea şi refractarul materiei,520 ea se fonda pe
o premisă eronată şi era susţinută de o motivaţie etică.521 Gândirea veacului
explică şi aplombul său desăvârşit, generat de încrederea netulburată în
puterea raţiunii.522

519 B. Russel, A History of Western Philosophy, Clarion Press, New York, 1967, p. 788; „Marx a
fost un om la secolului său. Un burghez german influenţat de romantismul german şi de
filozofia Luminilor, care credea că filozofia are o menire izbăvitoare.” (C. Delacampagne, Istoria
filozofiei în secolul XX, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p. 81).
520 P. Veyne, op. cit., p. 128-130.
521 În realitate, revolta etică a lui Marx se baza pe o înţelegere foarte îngustă a realităţii

economice a Angliei industriale (vezi, de exemplu, F. Hayek (ed.), Capitalismul şi istoricii, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994). Explicarea primei sale pulsiuni, cea etică, nu este, deci, foarte
dificilă: epoca s-a înşelat întrucâtva în privinţa „cumplitelor dureri ale proletariatului” (C.
Delacampagne, op. cit., p. 83), aşa cum nu a găsit nici soluţia potrivită pentru a le curma.
522 Pentru Marx, în practică, „nu există decât o singură realitate, natura transformată de om, şi

doar o singură formă de cunoaştere validă, ştiinţa.” (ibidem).

168
 Însă, a expedia rapid o teorie atât de îndrăzneaţă pentru epoca ei şi
atât de rezistentă în cel următor, pentru simplul motiv că este “demodată”, ar
fi, neîndoielnic, o gravă eroare. Imaginea sumbră a modelului de analiză
istorică marxist se datorează în mai mare măsură manipulării sale politice şi
ideologice, decât agresivităţii unilaterale a teoriei în sine. Am repeta o
platitudine amintind diferenţa dintre realităţile care l-au inspirat pe Marx în
Anglia industrială şi cele construite artificial de Lenin, în Rusia agrară.523
Cu toate acestea, trebuie să subliniem că versiunile marxiste
simplificate, aşa cum au fost acestea popularizate de ideologiile
contemporane, ignoră frecvent aspecte importante şi sensibile ale teoriei
iniţiale, cum ar fi capacitatea considerabilă a suprastructurii de a acţiona
asupra infrastructurii,524 ceea ce limitează determinismul material unilateral,
sau posibilitatea existenţei unor sisteme economico-sociale care eludează
legile aplicate de Marx istoriei Occidentului (modul de producţie «asiatic»).
Mai mult, este frecvent minimalizat aportul real şi semnificativ al
marxismului la îmbogăţirea istoriografiei cu noi teme de reflecţie.525 Din
nefericire, cum aceste avatarii schematice ale marxismului s-au manifestat în
multe părţi ale continentului european, asocierile regretabile pe care le-a
permis nu au putut fi evitate.
În ceea ce priveşte preistoria ca atare, marxismul originar nu
moşteneşte de la Hegel numai dialectica, fie ea şi inversată. Motivat mai ales
de punctul final al demonstraţiei sale - analiza societăţii capitaliste -,
marxismul nu găseşte prea mult foloase de tras din analiza începuturilor. E
drept că, ceva mai mai bine informaţi decât Hegel, corifeii săi au poposit ceva
mai mult în analiza preistoriei, dar, ca şi ilustrul înaintaş, nu au reuşit să
evadeze din apriorism.
Marx nu s-a preocupat de preistorie:526 pentru el, preistoria era, ca şi
pentru Hegel,527 un stadiu 0, copilăria umanităţii, stadiul istoric în care

523 O tratare nuanţată a acestei probleme oferă A. Besançon, Originile intelectuale ale leninismului,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
524 „Dezvoltarea politică, juridică, filozofică, religioasă, literară, artistică etc. se întemeiază pe

dezvoltarea economică. Dar toate acestea acţionează totodată şi una asupra celeilalte, precum şi
asupra bazei economice. Situaţie economică nu este singura cauză activă, toate celelalte fiind
numai un efect pasiv, ci are loc o interacţiune pe baza necesităţii economice, care, în ultimă
instanţă, se impune întotdeauna. Prin urmare, nu este vorba, aşa cum vor să-şi închipuie unii,
din comoditate, de o acţiune automată a situaţiei economice, ci oamenii îşi făuresc singuri
istoria, însă o făuresc într-un mediu dat, care o condiţionează pe baza relaţiilor reale deja
existente, dintre care cele economice, oricât de puternic ar putea fi influenţate de celelalte -
politice şi ideologice - sînt totuşi, în ultimă instanţă, hotărâtoare şi constituie firul roşu care
trece prin întreaga dezvoltare, singurul care duce la înţelegerea ei.” (s.a., Fr. Engels, în Marx,
Engels, Lenin, Despre om şi umanism, ed. îngrijită de I. Ianoşi, Ed. Minerva, Bucureşti, vol. I, p.
26-27).
525 B. Croce oferă de timpuriu câteva argumente împotriva acestor simplificări (op. cit., p. 1-90).
526 Chiar şi un arheolog marxist recunoaşte lipsa de preocupare reală a fondatorilor pentru

preistorie: A. Gilman, The Communist Manifesto, 150 years later, în Antiquity, vol. 72, 278,
1998, p. 910-913.
527 „Perioadele de timp - ni le putem închipui de veacuri sau milenii - care s-au scurs peste

popoare înainte de a scrie istoria şi care au putut fi bogate în revoluţii, migraţiuni şi

transformări violente nu constituie o istorie obiectivă, deoarece nu au dat naştere nici unei istorii subiective,
nici unei naraţiuni istorice… Datorită unei astfel de condiţionări a istoriei s-a şi întâmplat că acel
proces atât de bogat şi de uriaş al dezvoltării familiilor în triburi, a triburilor în popoare,
precum şi răspândirea acestora datorită creşterii lor, care la rându-i lasă să se presupună atâtea
complicaţii, războaie, răsturnări şi prăbuşiri, s-a desfăşurat în afara istoriei. […] popoarele despre

169
barbaria, inocenţa şi egalitatea se amestecau armonios - cum li se întâmplă de
obicei oamenilor teoretici ai utopiilor - şi în care se precizau condiţiile iniţiale
ale viitorului experiment istoric. În absenţa dovezilor directe - încă foarte vagi
în epocă -, deducţia putea suplini demonstraţia, motiv pentru care preistoria
lui Marx e scurtă şi punctuală. Ca şi pentru Rousseau, existenţă unei perioade
preistorice reprezentă o rigoare pur logică şi se încheia printr-un rapt, cel care
deschide istoria. Aici, în istorie, îşi află locul demonstraţia lui Marx. Preistoria
lui nu se bazează pe o documentaţie arheologică adecvată - inaccesibilă, de
altfel, la data redactării tezelor sale -, ci pe premisele filozofice şi pe
idiosincraziile unei antropologii naive,528 susţinute generos de analizele
etnografice nu mai puţin grăbite ale antropologilor evoluţionişti
contemporani.
În versiunea originală, preistoria era, prin urmare, o retrodicţie
teoretică, care nu poate fi înţeleasă în afara obiectivului major al autorilor săi -
şi recurent în antropologie529 -, critica societăţii capitaliste, căreia i se
contrapunea demonstrativ un ev al purităţii şi egalităţii, o “vârstă de aur”,
anterioară relelor aduse de civilizaţie. În cadrul acestei alterităţi, care mobiliza
resurse de idei iluministe, trebuie înţeleasă schiţa preistoriei redactată de
Marx.
Fondatorul «marxismului», pentru preistorie, mai ales în arealele unde
era solicitată ortodoxia ideologică, nu este însă Marx, ci Engels. Mai puţin
riguros, dar mult mai îndrăzneţ, el îşi depăşeşte maestrul, crezând că-l
explică.530 Evoluţionismul lui este intransigent, iar argumentaţia tot mai
simplificatoare.531 Evident, ca şi pentru Marx însuşi, ambiţia lui era de a
explica toată istoria, şi nu părţi ale ei - şi puţine sinteze au sacrificat atât de
mult din realitate pentru a o supune teoriei.
Merită subliniat că, de la bun început, preistoria marxistă era o
raportare la timpurile preistorice a unui model de dinamică socială presupus demonstrabil
pentru timpurile istorice. Această premisă, deşi dispunea iniţial de o argumentaţie
arheologică dintre cele mai fragile, putea încuraja abordări dintre cele mai
meritorii, cu condiţia ca sugestiile lui Marx pentru preistorie şi analiza
întreprinsă de el istoriei să poată fi liber manipulate. Contextele politice au
lipsit mulţi arheologi de această şansă.

care e vorba, indiferent de dezvoltarea lor lingvistică, nu au ajuns să aibă nici un fel de istorie.”
(s.n., G. W. F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 61-62).
Dacă, în raport cu amplul proiect de lectură filozofică a istoriei pe care îl propunea, Hegel
elimină aprioric preistoria ca aliterată, Marx, la fel de ambiţios, dar invocând certitudini
ştiinţifice, o va defini drept “comună primitivă”, preambul teoretic al istoriei dialectice.
528 Marxismul nu este, de altfel, decât unul dintre beneficiarii iluştri ai acestui tip de

antropologie, care ridică la rangul de filozofie sau ştiinţă a societăţii reflexe interpretative dintre
cele mai banale (vezi W. Stoczkowski, op. cit., passim).
529 Stau dovadă modelele elaborate ulterior, mult mai rafinate, ce-i drept, cum este cel al

„bunăstării” primitive, edificat de Marshall Sahlins.

530 Procesul de simplificare şi de gradată creştere a aplombului a modelului propus de Marx

este prezentat pe larg de A. Besançon, op. cit.; un excurs rapid propune şi C. Delacampagne, op.
cit., p. 80-94; pentru acelaşi fenomen, vezi T. Ball şi R. Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic,
Iaşi, 2000, p. 125-163.
531 Ilustrativă ar fi lectura lui Fr. Engels, Dialectica naturii, Ed. Politică, Bucureşti, 1959; un text

fundamental, sintetic şi elocvent pentru concepţia marxistă asupra preistoriei oferă Fr. Engels,
Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, Cercul de Editură Socialistă, Bucureşti, 1920.

170
IV.2.2. Ortodoxie răsăriteană şi gnosă occidentală
În arheologia europeană, atitudinile faţă de marxism rezidă în sursele
de inspiraţie utilizate şi în gradul de aderenţă la ele. De exemplu, pentru
majoritatea tradiţiilor arheologice din fostul bloc răsăritean, autoritatea
politică a marxismului a impus utilizarea, cu o fidelitate variabilă, a tezelor lui
Engels, în spiritul unor covering laws universale şi obligatorii, pentru care
arheologia nu putea decât să aducă un suport empiric, factual.532
Cu totul alta este situaţia în arheologia occidentală, unde marxismul a
fost apreciat pentru potenţialul său explicativ, a fost evaluat critic şi aplicat
circumstanţial. În acest context, sursele au fost, de obicei, fie Marx însuşi, fie
scrierile diferitelor direcţii de inspiraţie sau empatic marxiste, ca Şcoala de la
Frankfurt, marxismul structural al lui Louis Althusser, sau ideile lui M.
Foucault, J. Derrida etc.
Putem astfel distinge o ortodoxie, care a condus la formalism şi
superficialitate, şi o gnosă marxistă, care a edificat un “protestantism” sectar şi
a permis numeroase nuanţări ale tezelor iniţiale. Oarecum paradoxal,533
ortodoxia se baza pe adererenţa strictă la surse secundare (Lenin, Stalin), în
timp ce “gnosticii” lecturau surse de primă mână.
Arheologia sovietică reprezintă, desigur, exemplul cel mai
semnificativ pentru aripa ortodoxă a marxismului. Cu toate acestea, imaginea
sa a avut de suferit, cel puţin din partea colegilor occidentali, din pricina
prejudecăţilor,534 constant amplificate de bariera lingvistică, care separă chiar
şi astăzi două universuri ale cercetării ce ar avea cu siguranţă multe idei de
schimbat.
În primul rând, expedierea arheologiei sovietice ca fundamental
marxistă ar fi o nedreptate, pentru simplul fapt că zestrea cultural-istorică a
rezistat cu tenacitate şi în acest areal.535 E drept că, în raport cu alte tradiţii

532 De altfel, chiar şi unii arheologi sovietici, în încercarea de a apăra marxismul, cu încercat să
demonstreze că utilizarea dogmatică a tezelor clasice este simplistă şi sterilă; ei argumentau că
marxismul reprezintă o metodologie-ghid şi nu un corpus doctrinar al secolului XIX (L. Klejn,
loc. cit.; idem, Archaeology in Britain: a Marxist View, în Antiquity, vol. 44, 1970, p. 296-303;
vezi şi A. I. Mongait, Arheologia în U.R.S.S., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 7-9, 16-18). Dacă
suntem întru-totul de acord cu acest punct de vedere în ceea ce priveşte marxismul, nu trebuie
pierdut din vedere că varianta exportată de Uniunea Sovietică - şi dominantă şi în arheologia
URSS, până după 1960, dia-mat-ul - era deformată în raport cu marxismul şi, mai ales, impusă
de ideologia oficială. În consecinţă, pentru ansamblul blocului răsăritean, tezele clasicilor,
filtrate şi schematizate, funcţionau ca norme obligatorii de explicaţie istorică, nu ca inocente
metodologii orientative; o completare, o modificare, o speculaţie, fie şi justificată - sau cu atât
mai grav - ar fi căzut imediat victimă cenzurii, în special în anii de consolidare a sistemului.
533 Semnificativ, ca şi în cazul protestantismului, care s-a concentrat către traducerea textului

fondator al gândirii creştine, Biblia, reevaluarea marxismului, în Occident, s-a bazat pe analiza
scrierilor originare ale lui Marx.
534 L. Klejn subliniază lipsa de reflectare a ideilor marxismului sovietic în literatura arheologică

americană, în ciuda funcţionării unui centru ştiinţific ce realiza regulat traduceri. Cum
funcţionalismul ecologic şi teoria sistemică a „noii arheologii” erau cel puţin apetente la ideile
marxiste, ar fi fost de aşteptat o reacţie, fie ea şi polemică. Cu toate acestea, realizările
arheologiei sovietice au fost larg ignorate (Panorama..., p. 276).
535 Arheologii sovietici se vedeau nevoiţi s-o recunoască: „Lupta împotriva tradiţiilor

reacţionare ale ştiinţei burgheze a fost îndreptată cu deosebire împotriva metodei formal-
tipologice, a metodei de analiză cultural-istorică comparativă a obiectelor şi fenomenelor,
precum şi împotriva interpretării etnice a culturilor arheologice. Critica metodelor ştiinţifice
burgheze din punctul de vedere al materialismului ştiinţific era necesară, dar nici una din aceste
metode n-a putut fi eliminată complet. Totodată, însă, această critică a avut ca urmare faptul că,

171
europene, arheologia sovietică a preluat într-o măsură mult mai largă sistemul
interpretativ marxist. Nu trebuie, însă, minimalizate meritele metodologice
care au decurs în calitate de consecinţe, din această afiliere la marxism:
orientarea susţinută ideologic către studiul societăţii avea să conducă la
rezultate dintre cele mai semnificative, fie ele şi grevate de abruptele decupaje
marxiste. În plus, odată cu abandonarea stadialismului stalinist şi relaxarea
“diamat”-ului şi a marr-ismului,536 orientarea dogmatic-indigenistă a fost
înlocuită cu diferite variaţiuni ale materialismului dialectic, mult mai aplicate şi
mai elastice.537 Începând cu anii ’60, o atitudine mai puţin crispată faţă de
doctrină a permis marxismului sovietic să se concentreze mai serios asupra
metodologiei.
În linii generale, paradigma marxistă se bazează pe prezumţia unui
dezechilibru structural inerent oricărei societăţi, prin urmare va acorda atenţie
unui set de fenomene în bună măsură identic cu cele considerate interesante
de funcţionalismul anglo-american. Astfel, dimensiunea internă a organizării
unei societăţi, pusă în perspectivă evoluţionistă, va fi cea care va deveni
obiectul de studiu favorit. În consecinţă, orientarea metodologică a
arheologiei sovietice, chiar dacă fixată pe rigide baze teoretice, a condus la
abordări pozitive. Astfel, studiul relaţiilor om-mediu, sistemul de excavare
“open-area”, gama interdisciplinară tot mai largă, au constituit progrese
reale,538 care se vor reflecta şi în arheologia occidentală. Pasiunea pentru
generalizări şi legi ale proceselor culturale va rămâne, însă, nucleul dur al
arheologiei sovietice, iar dogmatismul va echilibra orice dizidenţă.539
Situaţia arheologiei din ţările Europei Centrale şi Răsăritene nu este
deloc identică. În majoritatea cazurilor, presiunea ideologică manifestă a reuşit
să îndepărteze interesul arheologilor pentru potenţialul interpretativ oferit de
teoria marxistă, vechile tradiţii fiind obstinant conservate, una dintre cele mai
importante fiind cea a interesului pentru “etnic”, în tradiţie kossinniană.540

în deceniul al patrulea, în unele cazuri, s-a renunţat la studiul obiectelor, a tipologiei lor, etc.,
ceea ce s-a repercutat asupra ansamblului surselor de informare ale arheologiei. Cercetările
arheologice concrete au fost înlocuite prin scheme sociologice abstracte, de multe ori pur
speculative, fără a fi întemeiate pe o analiză amănunţită a izvoarelor... Nu dorim de loc să
înlocuim studiul istoriei concrete a unor triburi sau popoare printr-o schemă sociologică, dar
afirmăm că în spatele faptelor concrete se află legităţi generale de dezvoltare... Aceste principii
[ale materialismului istoric n.n.] nu exlud nici diversitatea cazurilor, nici influenţa alto factori
asupra societăţii (geografici, biologici, psihologici), nici difuziunile, nici migraţiunile, nici chiar
elemente întâmplătoare, dar separă principalul de secundar, elementele esenţiale de cele
derivate şi nu substituie cauza prin efect” (A. I. Mongait., op. cit., p. 7-8).
536 Teoria orientalistului Nikolai Marr, extrem de populară în perioada interbelică, considera

limba drept o parte a suprastructurii ideologice. Ea evolua, aşadar, în stadii similare

formaţiunilor social-economice marxiste, dar era asociată unui etnic efemer, supus schimbărilor
din perspectiva mutaţiilor sociale şi politice, spre deosebire de clasele sociale şi conflictele
dintre ele, mult mai rezistente în timp. Teoria sa - care convenea foarte bine ideilor promovate
de politica Cominternului în epocă şi se constituia într-o alternativă radicală la teoria cultural-
istorică, populară îndeosebi în Europa Centrală, recte Germania - avea să fie abandonată în anii
’50, pe măsură ce iniţiativele lui Stalin iau o turnură tot mai explicit naţionalistă, favorizând
căutarea rădăcinilor slave ale poporului rus (F. Curta, Consideraţii privind conceptul de caracter
etnic (etnicitate) în arheologia contemporană, în Arheologia Medievală, IV, 2002, p. 7-8).
537 L. Klejn, loc. cit., p. 276-279.
538 B. G. Trigger, op. cit., p. 212 şi urm.
539 L. Klejn, loc. cit., p. 279.
540 I. Hodder, Archaeological Theory…, p. 1-24.

172
Faptul nu surprinde, în condiţiile în care teoria marxistă constituia un import,
realizat de obicei în circumstanţe dezagreabile.
Într-un astfel de context, continuitatea paradigmei cultural-istorice,
de obicei în varianta cea mai riguroasă, cea germană, este foarte caracteristică.
Or, cum corpusul de fapte cultural-istoric se putea dispensa de o teorie
exterioară, generală şi explicită, marxismul nu s-a putut grefa priorităţilor
reale ale practicienilor. În ciuda declaraţiilor de intenţii, interpretările “în
lumina” doctrinei se vor afla permanent în umbra deasă a obişnuinţelor.
Principalele deficienţe reproşate tacit teoriei oficiale vor fi tocmai
generalitatea ei, greu de operaţionalizat, cât şi universalismul excesiv:
explicând totul, marxismul vulgar şi diluat ideologic nu putea explica nimic
anume, în opinia arheologilor cel puţin. Succesul relativ al unei istorii - şi
preistorii - marxiste ar fi presupus evaluarea critică a ideilor originare şi, cu
rare excepţii, nu aceasta a fost calea aleasă de arheologiile “răsăritene”.541
Dacă o astfel de frontieră est-vest poate fi acceptată, criteriul nu poate fi
adoptarea modelelor marxiste. Ele au fost, probabil, mai active în Occidentul
european.
Pentru acest ultim areal, cazul cel mai celebru, cel puţin prin influenţa
pan-europeană a ideilor sale, rămâne cel al lui V. G. Childe.542 Acesta nu
numai că se inspiră copios din ideile marxiste, dar chiar puterea modelului său
teoretic îl va propulsa într-un loc de frunte al generaţiei sale.543 Deşi
elementele ecologic-funcţionale şi cele difuzioniste l-au îndepărtat uneori pe
Childe de dogmatismul autorilor sovietici, el rămâne, totuşi, un caz ilustru de
aplicare a materialismului istoric.
În contrast cu sociologismul din care nu reuşea să evadeze cercetarea
sovietică din epocă, demersul lui Childe rămânea, în sine, ecologic: progresul
istoric presupune un control tot mai eficient al naturii.544 Documentaţia

541 Z. Koblyliński evidenţiază modul în care creşterea dogmatismului a eliminat posibilitatea

ideilor marxiste de a fi preluate de către arheologii polonezi; mai mult, abia uzurparea lor de pe
eşafodajul oficial oferă perspectiva reevaluării lor: “Free from the hated compulsory ideology
which prevented any serious interest in Marxist philosophy, Polish archaeologists will now be
able to explore Marxian theory dispassionately.”(loc. cit., p. 238). O situaţie asemănătoare
prezintă arheologia cehoslovacă, E. Neustupný, Recent Theoretical Achievements in
Prehistoric Archaeology in Czechoslovakia, în I. Hodder (ed.), Archaeological Theory în Europe.
The Last Three Decades, Ed. Routledge, London, 1991, p. 248-271, şi cea ungară, vezi J.
Laslowsky, Cs. Siklodi, Archaeological Theory in Hungary Since 1960: Theories Without
Theoretical Archaeology, în I. Hodder (ed.), Archaeological Theory în Europe. The Last Three
Decades, Ed. Routledge, London, 1991, p. 272-297, dar şi arheologia din Serbia, vezi S. Babić,
Still innocent after all these years? Sketches for a social history of archaeology in Serbia, în P.
Biehl, Al. Gramsch, A. Marciniak (Hrsg.), Archäologien Europas. Geschichte, Methoden und Theorien,
TAT, Band 3, Ed. Waxmann, Münster, 2002, p. 309-322, şi Slovenia, P. Novaković,
Archaeology in five states - A peculiarity or just another story at the crossroads of Mitteleuropa
and the Balkans: A case study of Slovene archaeology, în P. Biehl, Al. Gramsch, A. Marciniak
(Hrsg.), Archäologien Europas. Geschichte, Methoden und Theorien, TAT, Band 3, Ed. Waxmann,
Münster, 2002,., p. 323-352.
542 Atenţia specială care i se acordă într-o lucrare deja clasică asupra evoluţiei arheologiei este

elocventă, vezi B. G. Trigger, op. cit., p. 254-264.

543 M. P. Leone avea chiar să afirme, în 1972: “Si Gordon Childe est le meilleur archéologue de

son domaine, c’est en particulier parce qu’il possedait et utilisait un paradigme puissant, le
matérialisme marxiste” (apud L. Klejn, loc. cit., p. 283).
544 “Dacă specia noastră, dacă omul, în sensul cel mai larg al cuvântului, a putut să

supravieţuiască şi să se înmulţească, acest lucru se datorează mai ales îmbunătăţirii utilajului

său” (V. G. Childe, De la preistorie la istorie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 23). Cât priveşte

173
arheologică stă astfel mărturie pentru un proces unic şi clar direcţionat, în
care controlul resurselor stă la baza dezvoltării tuturor complexelor socio-
politice. Cum Childe se preocupă, încă din perioada interbelică, de originea şi
istoria civilizaţiei europene, el se vede nevoit să facă o istorie “în stil mare”,
cuprinzătoare, de unde interesul pentru potenţialul explicativ al
materialismului, ca teorie de rang înalt.545
Marxismul lui Childe este bine evidenţiat nu numai de preponderenţa
cauzală acordată factorilor economici - deşi aceleaşi elemente materialiste îl
conduc, inerent, către funcţionalism -, cât şi de opiniile sale cu privire la
fenomenele suprastructurale. Întrucât dialectica pe care Childe o acceptă este
cea dintre novator şi conservator, el va conserva ideea marxistă a schimbărilor
revoluţionare, atribuind un rol preponderent negativ suprastructurii: ideile
sunt mai conservatoare în faţa provocărilor istorice,546 motiv pentru care
progresul este focalizat de societăţile în care ideologia îl permite.
Childe rămâne, însă, rezervat în privinţa aplicabilităţii legilor istorice.
Regularităţile constatate arheologic nu pot avea un caracter predictiv
universal: întrucât evoluţia este multiliniară, contingenţe deseori pur
funcţionale pot explica eventualele trăsături culturale comune; capriciile
difuziunii, pe care Childe le acceptă pe scară largă, conferă modelului său de
dinamică a culturii un caracter complex şi, în contrast cu colegii săi sovietici,
deschis nuanţărilor. Cu toate acestea, univocitatea interpretărilor sale
materialiste este evidentă. Opţiunea lui Childe pentru marxism -
edificiu teoretic la care este neclar dacă a apelat din simpatie politică, din
convingere profesională sau din considerente pur personale - va aduce după
sine importante consecinţe: începând cu anii ’60, un adevărat proces de
“childe”-izare a arheologiei occidentale se face simţit547 şi, pe măsură ce
marxismul devine o metodologie ştiinţifică - iar autoritatea lui Childe a avut
un cuvânt greu de spus în această direcţie -, el va fi preluat parţial şi de alte
tradiţii de cercetare.548
Această observaţie este susţinută de situaţia teoriei arheologice
postbelice în Grecia, Spania, sau Italia. Aici, opţiunea pentru marxism
reprezintă o manieră de a evita paradigma tradiţională şi asigură o alternativă

suprastructura, “fără să mergem la subtilităţi metafizice, e necesar ca istoria să trateze ideile care
inspiră activitatea societăţilor, de pe acelaşi plan ca şi obiectele cele mai concrete şi cele mai
palpabile pe care le furnizează arheologia. Pentru om, aceste idei joacă un rol tot atât de
determinant ca şi condiţiile geografice sau climaterice... societăţile reacţionează atât faţă de
mediul lor spiritual, cât şi faţă de mediul lor material, şi de aceea ele şi-au făurit un echipament
spiritual pe lângă cel material de arme şi unelte.” (ibidem, p. 30). Pe de altă parte, “asemenea
selecţie naturală demonstrează că ideologia nu este la urma urmei decât expresia şi
transpunerea în spiritul oamenilor a unor factori de ordin material.” (ibidem, p. 32).
545 Un text reprezentativ este V. G. Childe, Făurirea civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966,

traducere a celebrei Man makes himself.

546 “Materialismul istoric afirmă că economia determină ideologia. După părerea noastră, mai

exact ar fi să repetăm ceea ce am spus mai înainte, şi anume că o ideologie nu supravieţuieşte

decât dacă favorizează funcţionarea armonioasă a economiei; în caz contrar, societatea şi, o
dată cu ea, ideologia sfârşesc prin a dispărea.” (idem, De la preistorie..., p. 33).
547 L. Klejn, loc. cit., p. 283.
548 “Childe”-izarea se va face simţită şi în literatura arheologică românească, care, în anii ’60 -

cel puţin prin trimiterile bibliografice, şi prin amestecul dintre marxismul childe-an şi fondul
cultural-istoric - apare încă în vecinătatea teoretică a arheologiei occidentale. Stă dovadă o
sinteză transparent redactată în tiparele teoretice ale arheologului britanic: D. Berciu, La
izvoarele istoriei. O introducere în arheologia preistorică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

174
interpretativă la moştenirea metodologică cultural-istorică. În Grecia,
valorificarea marxismului coincide cu o regăsire a preistoriei ca etaj istoric
deosebit de continuitatea naţional-naţionalistă a ezotericului “spirit grec”,
pentru că o preistorie propriu-zis marxistă nu putea fi naţionalistă.549 În
Spania, fenomenul este similar, în condiţiile în care sfârşitul dictaturii de
dreapta deschide noi perspective metodologice.550 Cazul italian este şi el
semnificativ, cu atât mai mult cu cât mediile intelectuale italiene vor oferi ele
însele un impuls expansiunii ideilor marxiste în arheologia occidentală de
după 1970.551
Merită să amintim aici şi revalorificarea filonului marxist de către
ultima tendinţă din cadrul arheologiei europene, post-procesualismul
britanic.552 Într-adevăr, începând cu anii ’70, arheologia insulară - care căuta să
exploreze alternative la procesualism - încearcă să operaţionalizeze ideile şcolii
neo-marxiste a antropologiei franceze. Elementele marxiste făceau parte
dintr-o încercare generală de întoarcere către filonul istoric a cercetărilor
preistorice şi presupuneau, în esenţă, o extrapolare a mijloacelor de analiză marxiste
asupra societăţilor pre-capitaliste. Acestea încep să fie privite prin prisma
contradicţiilor interne şi a conflictelor postulate de Marx pentru societăţile
capitaliste, cu întreg arsenalul de concepte adiţionale: modul de producţie,
fenomene de reproducţie socială, cauzalitatea structurală. Însă, în noua
viziune, sursele de putere şi conflict nu se rezumau la controlul producţiei
economice, ci priveau acum şi controlul reproducerii biologice, al statutului şi
al prestigiului. Şi înţelesul acordat ideologiei cunoaşte, în consecinţă, notabile
modificări: ele nu mai reprezintă acele viziuni asupra lumii împărtăşite de o
clasă socială anume, ci credinţe care caută să naturalizeze, să legitimeze sau să
mascheze relaţiile asimetrice din sânul societăţii.553 Este limpede că abordările
neo-marxiste transferă cauzalitatea schimbărilor în interiorul societăţilor,
privite acum ca purtătoare ale unor conflicte auto-generante şi, în această
ipostază, direcţia neo-marxistă este nevoită să renunţe la generalizări pentru a
se dedica unor studii de caz specifice: puţine elemente din programul marxist
originar mai sunt prezente într-o astfel de abordare.
Remarcăm, aşadar, că apelul la interpretările marxiste, în arheologie a
fost mult mai susţinut în tradiţiile de cercetare în care operaţionalizarea ideilor
lui Marx reprezenta o opţiune, nu singura – şi cu atât mai puţin o obligaţie. În
multe situaţii, practicienii obligaţi la o incomodă ortodoxie, au refuzat, din
varii motive, concluziile redactate aprioric. Arheologia preistorică românească
oferă un exemplu dintre cele mai potrivite.

549 K. Kotsakis, The Powerful Past: Theoretical Trends in Greeek Archaeology, în I. Hodder
(ed.), Archaeological Theory in Europe. The Last Three Decades, Ed. Routledge, London, 1991, p. 65-
60.
550 J. M. Vasquez Varela, R. Risch, Theory in Spanish Archaeology since 1960, în I. Hodder

(ed.), Archaeological Theory in Europe. The Last Three Decades, Ed. Routledge, London, 1991, p. 25-
51.
551 Al. Guidi, An Italian Perspective, în P. Biehl, Al. Gramsch, A. Marciniak (Hrsg.),

Archäologien Europas. Geschichte, Methoden und Theorien, TAT, Band 3, Ed. Waxmann, Münster,
2002, p. 353-361.
552 T. Champion, loc. cit., p. 135 şi urm; B. G. Trigger, op. cit., p. 340-347.
553 T. Champion, loc. cit. Pentru o abordare caracteristică a problemei ideologiei, vezi I. Hodder,

Reading the Past..., p. 55-76.

175
IV.3. MARXISMUL ÎN ARHEOLOGIA PREISTORICĂ DIN
ROMÂNIA. PRIMELE DECADE POSTBELICE

IV.3.1. Noul regim politic. Centralizarea cercetării

Nu se poate nega că, în sensul definiţiei propuse de E. Gellner,
comunismul a continuat modernizarea României. Oricât de pripită şi
voluntaristă a fost această misiune - şi oricât de diforme, uneori, rezultatele -,
ea a continuat procesul de transformare a societăţii româneşti într-o “cultură-
grădină”, prin mijloacele clasice ale modernizării: alfabetizare, urbanizare,
industrializare. Mai mult, chiar subscrierea la imperativele modernizării avea
să poarte germenii viitorului eşec al sistemului.554
Ofensiva culturală a noii ideologii a fost agresivă, proporţională
exigenţelor pe care teoria sa istorică le impunea, dar şi lipsei de continuitate
intelectuală de care se făcea responsabilă. Căci - poate nici nu ar mai trebui
subliniat -, marxismul nu stârnise prea multe simpatii în mediul intelectual
interbelic: într-o ţară preponderent agrară, în care ideile politice şi proiectele
de guvernare luau permanent în considerare masa rurală şi modul său de viaţă,
cu un proletariat slab dezvoltat şi o burghezie mai degrabă discretă, şi, nu în
cele din urmă, cu un segment intelectual elitist, paternalist şi fascinat de
Occident, o ideologie burgheză preocupată preponderent de soarta
proletariatului industrial nu avea şanse să stârnească vreun interes deosebit.
Dovadă stau mult prea timida prezenţă a activităţii politice a partidelor de
stânga şi scăzuta activitate publicistică a simpatizanţilor marxişti în perioada
interbelică.
Cu toate acestea, dacă noua ideologie era structural străină tradiţiilor
de gândire româneşti, noua ordine politică nu constituia o surpriză
fundamentală, cel puţin pentru intelectualii care cochetaseră multă vreme cu
ideea unui stat puternic, autoritar. Visele lor s-au materializat neaşteptat într-
o realitate dură şi, severă ironie, este tocmai elita intelectuală cea care avea să
ofere noului stat segmentul social favorit pe drumul său către eradicarea
trecutului “burghez”.
Tradiţional, istoria comunismului în România este împărţită în două
sau trei perioade. Prima, cea stalinistă, coincide aproximativ cu ocupaţia
militară efectivă de către trupele sovietice, cu primele guvernări comuniste,
sau, mai precis, cu partea finală “a vieţii şi activităţii” lui I. V. Stalin. Este
perioada de acomodare a sistemului, generoasă în persecuţii şi foarte reticentă
în a recunoaşte vreun merit vechii elite intelectuale.
Ce-a de-a doua subdiviziune coincide unei relative relaxări politice
interne şi externe, promovată de către noua direcţie, “naţională”, a Partidului
Comunist Român. Desprinderea gradată din sfera sovietică, mergând până la
declaraţia de independenţă din 1964, avea să favorizeze un efort de recuperare
a intelectualităţii interbelice. Reabilitarea avea să fie, desigur, interesată:

554 O remarcă şi Cl. Karnoouh: „Dăruind creioane, caiete şi cărţi, facilitând în acest fel accesul
unor oameni dominaţi încă de cultura orală tradiţională la deprinderea scris-cititului, comuniştii
i-au transformat în indivizi politici moderni, care, încetul cu încetul, şi în urma încercărilor unei
istorii terifiante şi tragice, s-au preschimbat în cetăţeni capabili să se opună puterii dictatoriale a
Partidului-Stat. Dincolo de luptele de culise, de represiuni, de minciună şi demagogie, maşina
modernă era deja pornită, şi nimic n-o mai putea opri.” (Adio diferenţei. Eseu asupra modernităţii
târzii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 36).

176
înregimentarea, cu voie sau de nevoie, a prestigiului individual - prin persoane
sau opere care le supravieţuiseră - în sprijinul noii orientări oficiale. În
interiorul acestei etape, sau, poate, în afara ei, se poate identifica, după 1980, o
nouă crispare a regimului politic în jurul unei ideologii naţionaliste, care
încheie rapid episodul efemer de relativă prosperitate economică şi aparentă
deschidere ideologică.
În principiu, dacă nici o oază culturală nu a fost cruţată de fatalităţile
acestui traseu - jalonat de orientările şi reorientările politicii oficiale -,
profunzimea mutaţiilor s-a manifestat variabil, în funcţie de permeabilitatea
specifică a fiecărui domeniu. În ceea ce priveşte arheologia preistorică, ea va
cunoaşte renovări importante şi de durată, la nivel instituţional cel puţin, iar
destinul său viitor va fi adânc marcat de noul său statut.
Să nu ne grăbim, însă, a trage concluzii premature. Nu se poate nega
că impactul pe care ideologia totalitară l-a manifestat opresiv, timp de câteva
decenii, a impietat, inevitabil, asupra dezvoltării “fireşti” a arheologiei
preistorice din România. Parţial justă, această idee trebuie însă atent şi
responsabil evaluată. Că această dezvoltare „firească” ar fi presupus tocmai
adoptarea, fie ea şi parţială, a unei perspective marxiste, este în afara oricărei
îndoieli, dacă ţinem seama de popularitatea marxismului în arheologia
europeană: fără cohorta de implicaţii politice şi ideologice, teoria marxistă ar
fi oferit un proiect de cercetare eficace şi un arsenal metodologic respectabil
cercetării preistoriei. Ne apare, aşadar, firesc, să renunţăm la sterila
demonizare a marxismului şi să abordăm impactul acestei teorii de pe poziţii
realiste, mai ales că, la o analiză atentă, arheologia preistorică din România nu-
şi poate permite, metodologic, să reproşeze prea multe teoriei marxiste, cum
nici nu o poate face singură responsabilă de evoluţia internă a comunităţii
disciplinare în deceniile ce au urmat instaurării regimului comunist.
Capitolul de faţă îşi propune să evidenţieze, într-o abordare
preliminară, şi, inevitabil, parţială, influenţa modelelor interpretative marxiste
asupra teoriei arheologice din România, aşa cum se reflectă aceasta într-un
eşantion bibliografic. El încearcă mai puţin o analiză completă a aspectelor
legate de latura socială a problematicii, mai greu de documentat direct şi mai
expusă subiectivului - şi în care capitolele negre ale persecuţiei, delaţiunii şi
conformismului entuziast, din nefericire, nu lipsesc. Suntem conştienţi că o
astfel de abordare izolează un număr mare de variabile şi că nu poate oferi o
imagine completă a istoriei arheologiei româneşti din perioada comunistă.
Reamintim, însă, că nu o istorie a arheologiei urmărim aici, ci una a evoluţiei
teoretice şi metodologice. Nu este mai puţin adevărat că, aşa cum sperăm să
reiasă din rândurile ce urmează, simpla analiză a textelor arheologice poate
deschide perspective proaspete şi oferă un material util pentru această istorie,
ce aşteaptă încă să fie scrisă.
Aşa cum vom vedea, teoria marxistă nu a intrat decât superficial, şi
mai degrabă inconştient, în nucleul teoretic al preistoriei din România.
Influenţele negative ale doctrinei marxiste se circumscriu, în arheologia
românească, în primul rând, interfeţei dintre comunitatea disciplinară şi
contextul social. Ele se leagă de marxismul simplificat, etatizat şi agresiv
ideologic şi de măsura în care noua ideologie afectează organizarea şi
funcţionarea internă a disciplinei, prin centralizarea şi controlul strict al
cercetării. Însă, profilul contemporan al arheologiei preistorice din România

177
nu poate fi explicat în întregime pe seama ingerinţelor - de natură destul de
variată - de care este responsabilă ideologia dominantă timp de câteva decenii.
Disponibilităţile, tradiţia scolastică şi, în general, platforma epistemică
moştenită din perioada interbelică au contribuit, de asemenea, la perpetuarea
unui anumit model de cercetare.
De o relevanţă copleşitoare se va dovedi, în această ultimă privinţă,
structura populaţiei ştiinţifice: perioada postbelică nu aduce cu sine o
înlocuire generalizată şi imediată a specialiştilor arheologiei, deşi
restructurarea lumii academice a fost importantă555 şi s-au înregistrat mai
multe valuri de persecuţii politice. Aşadar, în ciuda trecutului lor politic,
sistemul comunist se vede nevoit să moştenească practicieni integral
profesionalizaţi, înainte de a-i pregăti pe ai săi. În orice caz, pentru întreaga
perioadă studiată aici, profesioniştii arheologiei postbelice au continuat, în
general, să ocupe poziţii administrative şi academice-cheie.
Nu este mai puţin adevărat că reînnoirea generaţiilor, efectuată
deseori pe baza unor criterii politice, a determinat o schimbare a segmentului
social din care fuseseră recrutaţi arheologii în epoca interbelică, cel mic
burghez sau intelectual, preferându-se candidaţi cu “origini sociale sănătoase”.
Or, aceştia din urmă, constant încurajaţi de ideologia oficială - prin
reprezentanţii ei, la fel de “puri” ideologic -, au reuşit deseori să ocupe poziţii
academice privilegiate. În cadrul de securitate oferit de sistem, mai atent la
trecutul politic decât la meritele profesionale, competenţa ştiinţifică a unora
putea lăsat mult de dorit, impostura găsind frecvent condiţii propice de
dezvoltare.556
O altă importantă renovare administrativă va însoţi reaşezarea
ierarhiei academice: din 1951, Muzeul Naţional de Antichităţi, autoritatea
arheologică naţională în perioada interbelică, este asimilat proaspăt
înfiinţatului Institut de istorie a R.P.R., funcţionând, astfel, în subordinea
directă a Academiei Române. Începând cu 1956, anul înfiinţării Institutului de
Arheologie, Muzeul se va transforma într-o anexă a acestei noi instituţii, care i
se va substitui definitiv.557
Moştenitor al vechiului Muzeu… - de la care preia prestigiul -, dar şi,
cel puţin într-o primă etapă, cea mai puternică instituţie destinată centralizării
cercetării, noul institut de model sovietic avea să controleze, timp de decenii,
efectiv sau persuasiv, cercetarea arheologică românească:558 visul lui Vasile
Pârvan, al unei instituţii arheologice centrale, se realiza, în circumstanţe
neaşteptate.
Pentru a înţelege corect autoritatea reală a noii instituţii arheologice,
este suficient să amintim că majoritatea absolută a urmaşilor întru profesiune
ai Magistrului au rămas angajaţi ai institutului. Capitalul lor simbolic,
experienţa şi primatul, toate câştigate încă din perioada interbelică, se
armonizau foarte bine cu interesele centraliste ale statului, iar repartizarea
responsabilităţii (şi finanţării) cercetărilor din anii postbelici o va evidenţia cu

555 G. Catalan, Institutul de istorie şi filozofie la Academiei R.P.R. (1947-1951), în Xenopoliana,

VI, 1998, 3-4, p. 141-152.
556 R. Florescu, Consideraţii teoretice asupra arheologiei ca ştiinţă, în Actele mesei rotunde

„Perspective ale pluridisciplinarităţii în arheologia românească”, Târgovişte, 23-24 mai 2003, p. 9.

557 Vl. Dumitrescu, Muzeul Naţional..., p. 10-11.
558 R. Florescu, loc. cit.

178
prisosinţă. Cercetătorii institutului aveau competenţă naţională şi, în nici o
instanţă, autoritatea lor, fie şi neoficială, nu putea fi ignorată fără riscul izolării
ştiinţifice. Institutul tipărea Dacia şi, în curând, Materiale şi Cercetări Arheologice
şi Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie): reviste prestigioase, ele pot fi
considerate, fără riscul de a greşi, organele oficiale de presă ale arheologiei
româneşti. Faţă de aceste puternice pârghii de centralizare a cercetării de care
dispunea institutul bucureştean, înfiinţarea muzeelor regionale, a celor două
institute arheologice din Cluj şi Iaşi şi activitatea arheologică a universităţilor
aveau să facă prea puţin.
Nu numai administrativ, ci şi ideologic arheologia îşi va schimba
statutul. Cum noua teorie istorică - lipsită de ascendent şi în mediul intelectual
al arheologilor- intenţiona să-şi susţină pretenţiile pe baze ştiinţifice, noua
doctrină considera că cercetarea arheologică, neglijată până atunci, avea
nevoie de un sprijin consistent din partea statului.559 Astfel că intensificarea
cercetării va însoţi firesc centralizarea sa. Iniţiativa organizatorică, de altfel
benefică din multe puncte de vedere, cu deosebire din cel al finanţării, va avea
dezavantajul unei omogenizări radicale a discursului arheologic. În orice caz,
complexul, dar şi ambiţia noului regim vor sfârşi prin a influenţa pozitiv latura
practică a arheologiei: sunt inaugurate şantiere de mari proporţii, în situri
aparţinând tuturor perioadelor istorice, iar cantitatea şi calitatea informaţiei
arheologice creşte exponenţial.
Centralizarea va afecta sever şi latura muzeistică, care se dorea o
oglindă ideologică a cercetării arheologice. Dacă multe instituţii muzeale sunt
înfiinţate în această perioadă, în scopul “educării maselor”, nu este mai puţin
adevărat că ele se conformează fidel doctrinei oficiale. Ca şi istoriografia,
muzeele intră în ansamblul propagandei sistemului comunist. Expoziţiile sunt
acum remodelate conform periodizării şi conceptelor (sau ansamblurilor de
concepte) proprii unui marxism de cafenea. Sistemul avea ca ţel “justificarea
ştiinţifică a «revoluţiei»”, prin urmare “trebuia să fie formal coerent, relativ
simplu şi accesibil, pentru a putea fi folosit în influenţarea maselor largi”.560 A
decide cât de fidel au răspuns ele acestui deziderat rămâne, desigur, misiunea
sociologilor.
Noi ne mulţumim să constatăm că deceniile comuniste au lăsat
arheologiei preistorice o moştenire importantă, de care trebuie să ţină seama
orice regândire a misiunii sale de cercetare: un contingent mai numeros ca
niciodată de specialişti, instituţii, realizări - mai mult sau mai puţin exemplare
- condensate într-o tradiţie, convingeri teoretice şi reflexe practice. Or, toate
acestea pot reprezenta atât un balast istoric, cât şi cadre de relansare a

559 Mariajul dintre stat şi arheologie capătă note specifice în regimurile totalitare. De exemplu,
disciplinele neglijate în perioadele anterioare instaurării unui astfel de regim găsesc condiţii
potrivite de dezvoltare, cu condiţia să plătească tributul ideologic solicitat. Acest fenomen este
completat de noile şanse de afirmare în raport cu vechiul edificiu academic, pe care noile
generaţii nu ezită să le folosească. De exemplu, în Germania, mulţi arheologi, mai ales
preistoricienii, “cetăţeni de mâna a doua ai lumii academice”, au fost atraşi de naţional-
socialism tocmai datorită slabei recunoaşteri interne a activităţii lor şi a şi mai slabei finanţări de
care beneficiau (B. Arnold, The Past as Propaganda: Totalitarian Archaeology in Nazi
Germany, în R. Preucel, I. Hodder (eds.), Contemporary Archaeology in Theory, Ed. Blackwell,
Oxford, 1996, p. 549-569).
560 R. Florescu, Probleme fundamentale ale muzeelor de istorie în cadrul reformei, Revista

Muzeelor, 1-2/2001, p.17-29.

179
cercetării, în măsura în care arheologia preistorică din România se va apleca
înţelept asupra propriei identităţi disciplinare, pe care o poate analiza şi critica,
dar de care nu se poate dezice.

IV.3.2. Noi precizări metodologice

Revenind la scopul imediat la analizei noastre, influenţa marxismului
în cercetarea preistoriei din România, câteva precizări preliminare sunt
necesare. În primul rând, nu ne propunem atât o parcurgere exhaustivă a
bogatei bibliografiii dedicate preistoriei în deceniile vizate, cât o selecţie a
publicaţiilor arheologice al căror nivel de generalitate - cerut de proiectul
monografic sau sintetic - ne permite identificarea eventualelor influenţe
marxiste.
Este cazul că reamintim aici cîteva din principiile metodologice care
ne-au ghidat până acum în analiza noastră. În ciuda opiniei destul de
răspândite conform căreia o teorie arheologică este rodul generalizării
inductive - punctul final al unei scări a cărei escaladare pleacă de la faptele
descoperite pe cale empirică -, premisa pe care am fondat întreaga noastră
analiză este opusă. Din punctul nostru de vedere, o teorie arheologică este
rezultanta unei disponibilităţi, o grilă de ordonare a observaţiilor în funcţie de
criterii care, deşi pot fi argumentate raţional oricând, funcţionează cu
preponderenţă iraţional. Aceste criterii coincid cu deprinderile care i-au fost
inculcate cercetătorului în sânul propriei paradigme. Precizarea este foarte
importantă, pentru că a invoca un model de cercetare marxist impune să fie
identificată, în fiecare caz, o teorie care să ateste cercetarea, selectarea şi
interpretarea datelor conform principiilor marxiste, şi nu o juxtapunere a unor
concluzii în spiritul doctrinei. Exemplele următoare vor demonstra utilitatea
acestei precizări.
Pentru a putea realiza o lectură uniformă a textelor arheologice
selectate, este însă necesar un instrumentar metodologic eficient şi economic,
prin care elementele pe care le numim marxiste să poată fi uşor decelate de
materialism, evoluţionism, funcţionalism, tentaţii frecvente în interpretările
arheologice, dar care nu au legătură cu marxismul decât în măsura în care
intră în sinergie cu ansamblul sistemului propus de Marx şi Engels. Vom
reţine aşadar câteva principii utile, care unifică acest tip de reconstrucţii
istorice:
1. Încrederea în obiectivitatea deplină a cunoaşterii raţionale, care
conduce, în substrat, la credinţa în consistenţa observaţiilor empirice.
Cu toate acestea, procesul de analiză nu se poate opri la nivelul
percepţiei imediate şi la înregistrarea datelor experienţei: în opinia
marxismului, legităţile ascunse care reglează evoluţia socială pot fi
revelate prin observarea critică a manifestărilor vizibile ale acestei
evoluţii; pozitivist, marxismul nu este şi empirist.
2. Materialismul. Acesta presupune autoritatea deplină, fie ea şi “în
ultimă instanţă”, a condiţiilor materiale asupra reprezentărilor;561 în

561 Căci, în cele din urmă, „Moara acţionată de mână creează societatea cu stăpîni feudali;

moara cu aburi societatea cu capitalişti industriali. Aceiaşi oameni care stabilesc relaţiile sociale
corespunzătoare dezvoltării producţiei materiale produc şi principiile, ideile, categoriile
corespunzătoare relaţiilor lor sociale” (K. Marx, în Marx, Engels, Lenin, Despre om..., p. 16-17).
„Producţia ideilor, a reprezentărilor, a conştiinţei este de la început împletită direct cu

180
 substrat, era posibilă şi recomandabilă inferarea ideilor unei societăţi
pe baza organizării sociale a producţiei materiale;
3. Modelul universal de organizare socială, mai precis împărţirea
nominală a tuturor societăţilor istorice în infrastructura social-
economică (forţe şi relaţii de producţie) şi suprastructură (ideologie,
credinţe religioase);
4. Modelul universal de dinamică socială: progresul, sau pur şi simplu
devenirea istorică, se realizează prin conflictul dialectic permanent
dintre infrastructură şi suprastructură şi între clasele sociale cu
interese antagonice (acestea din urmă absente în ansamblul “comunei
primitive”, cu excepţia ultimelor faze ale “barbariei”);
5. Evoluţionismul clasic şi progresul uniliniar, îndeosebi active în
formele dogmatice ale marxismului. În alţi termeni, tendinţele
conflictuale conduc - în mod necesar şi în toate societăţile - la
progres; conflictele, rezolvate temporar prin revoluţii, asigură o
permanentă escaladare a complexităţii sociale
În practica arheologică, punctele de mai sus conduc, respectiv, la:
a. Premisa epistemologică a omogenităţii dintre faptele culturale şi
cele naturale, deci încrederea în ştiinţa pozitivă; documentaţia
arheologică va avea aşadar un caracter expozitiv, ca parte a unei
realităţi obiective deschise lecturii;
b. Acordarea unei atenţii speciale inventarului arheologic aparţinând
orizontului tehno-economic, morfologia vieţii sociale şi spirituale
fiind accesibilă prin buna cunoaştere a sferei economice şi
tehnologice;
c. Orientarea interesului cercetării către interiorul organizaţional al
culturii. În particular, nu variantele sale nominale, culturile, sunt
importante, ci aspectele generale, universale şi stadiale;
d. Preeminenţa modelelor de schimbare culturală autonomă sau
independentă, deci o netă tendinţă indigenistă;
e. Asimilarea individualităţilor culturale nivelului teoretic
supraordonat (cum ar fi diferitele trepte ale “barbariei”).
Aserţiunile de mai sus pot fi, uneori, utilizate ca premise separate,
pentru că nu toţi arheologii cu opţiuni materialiste au intenţionat să aplice
întreaga grilă istorică marxistă. Cu deosebire punctele c (3) şi d (4) sunt
ilustrative pentru un raţionament istoric pus pe baze marxiste. Un
materialism, pentru a fi marxist, trebuie cu necesitate să fie “dialectic” şi, mai
ales, să presupună că schimbările economice şi consecinţele lor să fie mediate social.562

activitatea materială şi cu legăturile materiale ale oamenilor, care constituie limbajul vieţii reale...
Conştiinţa nu poate fi niciodată altceva decât existenţa conştientă, iar existenţa oamenilor este
procesul real al vieţii lor. ... Ideile clasei dominante sînt în fiecare epocă ideile dominante...
Ideile dominante nu sunt altceva decît expresia ideală a relaţiilor materiale, cu alte cuvinte
relaţiile materiale dominante exprimate sub formă de idei.” (K. Marx, Fr. Engels, Ideologia
germană, Ed. de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 22., 44).
562 „ În producţie oamenii vin în contact nu numai cu natura. Ei nu produc decât cooperînd

într-un fel anumit şi făcînd între ei schimb de activităţi. Pentru a produce, ei întră în anumite
legături şi relaţii întrei ei, şi numai în cadrul acestor legături şi relaţii între ei are lor contactul lor
cu natura, are loc producţia […] Relaţiile sociale în cadrul cărora produc indivizii, relaţiile sociale
de producţie, se schimbă, deci, se transformă o dată cu schimbarea şi dezvoltarea mijloacelor materiale de
producţie, a forţelor de producţie. Relaţiile de producţie formează în totalitatea lor ceea ce numim relaţiile sociale,

181
Precizarea încearcă să delimiteze materialismul metodologic, conform căruia
sfera ideilor poate fi definită pe seama culturii materiale,563 sub forma
coincidenţelor de fapt, de cel esenţialist, teoretic, conform căruia cauzele
materiale chiar impun modificarea nivelului suprastructural şi conduc, în
general, la schimbări istorice (sub forma, deci, a unor raporturi necesare).
Facem aici şi o altă precizare importantă: sintagma materialism-dialectic,
care va fi în continuare folosită ca substitut al marxismului, nu-i aparţine lui
Marx, ci lui Stalin, şi ea comportă o importantă modificare, atât a
materialismului lui Marx, cât şi a dialecticii sale. 564 Însă, trebuie subliniat, ceea
ce vom căuta a izola sunt tocmai elementele dia-mat-ului stalinist, singura formă
de marxism solicitată arheologiei preistorice din România, căci despre un
interes faţă de doctrina originală nici nu putea fi vorba. Prin urmare, sensul în
care vom utiliza termenul de marxism va fi redus la această versiune
trunchiată.565
Pentru a circumscrie mai bine substratul pe care se instaura
marxismul, se cuvine să reamintim fundamentul teoretic şi metodologic
căpătat de arheologia preistorică din România în epoca interbelică. Cercetarea
preistorică se aliniase paradigmei cultural-istorice a Europei continentale, fapt
ce instaurase o coerenţă deplină între modelul ideal al societăţilor preistorice
(inert, omogen, vegetativ), proiecţia lor materială (culturile arheologice,
„amprente” ale grupurilor sociale), temele de studiu (cunoaşterea secvenţelor
culturale regionale de pe teritoriul naţional), obiectivele de cunoaştere
(conţinutul stilistic, înţeles ca „mesaj istoric” al fiecărei unităţi culturale),
metodele de atingere a acestui scop (tipologică, stratigrafică, chorologică) şi
tehnica de săpătură (fundamental devotată delimitării, în „pase mecanice”, a
stratigrafiei verticale). Această înlănţuire avea o puternică dimensiune
funcţională: rezolvarea problemelor arheologice - şi aici sintagma kuhniană, a
problemelor de tip „puzzle”, se articulează perfect - avea loc de o manieră
concentrică. Astfel, cunoaşterea arheologică, care dorea să completeze sau să
nuanţeze „povestea” succesiunilor culturale, se organiza în jurul unei secvenţe
eponime, căreia i se ataşau noi etaje. Ca o sistematică funcţiona şi tipologia
litică sau ceramică, noile tipuri fiind clasate în raport cu cele preexistente.
Paradigma cultural-istorică gravita, aşadar, în jurul apropierii de fapte
şi al celui mai scăzut nivel de generalitate teoretică, funcţionând aproape ca un
perpetuum mobile. El avea, însă, nevoie să fie alimentat cu noile informaţii

societatea, şi anume o societate cu caracter specific, distinctiv. Societatea antică, societatea

feudală, societatea burgheză sunt astfel de ansambluri de relaţii de producţie, fiecare dintre ele
însemnând totodată o treaptă deosebită de dezvoltare în istoria omenirii.”(s.a. K. Marx, în
Marx, Engels, Lenin, Despre om..., p. 16-17).
563 I. Hodder, op. cit., p. 19.
564 Dacă Lenin îşi bazase teoria revoluţionară pe o lectură (cel puţin) parţială a lui Marx, Stalin a

mers şi mai departe, interzicând publicarea operelor complete ale lui Marx şi Engels şi
executându-l pe editor (T. Ball şi R. Dagger, op cit., p. 156, 161). Prin urmare, teoria oficială
impusă arheologiei era mult mai hotărâtă în raport cu dubiile nu odată exprimate de corifeii
marxismului - şi nu permitea nici o dizidenţă.
565 Cu altă ocazie, am propus termenul de „leninism”, pentru a desemna versiunea simplificată

şi obligatorie a marxismului în arheologie (M. Anghelinu, Utilajul litic şi arheologia

paleoliticului din Romania. Simptomele unei crize, în Oltenia, XII, 2000, p.11-27). “Stalinism”
ar fi fost încă şi mai potrivit. Datorită diferenţelor - mai mult sau mai puţin subtile - dintre
conţinutul teoretic al celor două sisteme, şi pentru a nu complica inutil demonstraţia,
conservăm aici termenul convenţional de materialism-dialectic.

182
scoase la iveală prin săpătură, iar noul regim avea să îi pună generos la
dispoziţie această hrană empirică, în speranţa lui de a rescrie istoria. Spre
dezamăgirea sa, informaţiile se vor pierde în sacul fără fund al sistematizărilor,
fără a reuşi să edifice prea des vreo construcţie cu adevărat agreabilă
marxismului.
Ca să conchidem, pentru arheologie, doctrina oficială propunea o
nouă teorie de rang înalt, una „realistă”, avea pretenţii raţionaliste, idei
indigeniste şi alcătuia, de asemenea, un sistem, opus celui acceptat de
„nominalismul” tradiţional. Se ajunge astfel în ipostaza în care o arheologie
sceptică, care nu credea că poate să ştie prea multe despre trecut, întâlnea o
teorie optimistă, care pretindea că ştie totul: conflictul părea inevitabil.

IV.3.3. Sub stindardul tratatului unic

Prima subdiviziune cronologică pe care o aminteam (anii ‘50-’60), se
recomandă analizei noastre prin caracterul său bine închegat ideologic. Etapa
stalinistă a arheologiei, epocă a persecuţiilor, intransigenţei şi reaşezărilor în
eşichierul academic - şi care poate fi considerată drept convenţional încheiată
odată cu redactarea primului volum din Tratatul de istorie a României (1960) -,
avea să producă importante tulburări teoretice în lumea arheologică.
Noua teorie oficială dorea demonstrarea stadialismului istoric,
perspectivă din care preistoria nu putea lipsi. Ea va ocupa, însă, în
preocupările ideologilor noului regim, o poziţie similară cu cea de care
dispunea în teoria marxistă originară: destul de importantă, dar nu decisivă. În
realitate, punctele considerate fie nevralgice, fie promiţătoare ideologic le vor
constitui perioada “sclavagistă”, mileniul I şi Evul mediu în general, epoci cu
o importanţă centrală în argumentaţia marxistă şi foarte slab cunoscute
arheologic în România. Nu se poate nega, totuşi, că statutul teoretic al
preistoriei se ameliorează, din moment ce doctrina oficială nu făcea nici o
diferenţă între timpurile istorice şi cele preistorice, ambele asimilate aceleiaşi
dezvoltări istorice şi mişcări evolutive dialectice.566 Marxismul încerca, aşadar,
cel puţin formal, să schimbe accepţiunea de sorginte hegeliană a preistoriei,
conform căreia perioadele preliterate nu fac obiectul cercetării şi reflecţiei
istorice. Din nefericire, el înlocuia o supoziţie teoretică perimată cu alta la fel
de schematică, şi pe deasupra obligatorie.
Un nou concept unifica acum cercetarea preistoriei, comuna primitivă.
Perioadă foarte clară din punct de vedere teoretic, cuprinzând practic întreg
intervalul dintre antropogeneză şi apariţia statului, ea coincidea perfect
idealului iluminist al debutului istoric. Fericirea socială a acestei “vârste de
aur” era asigurată de absenţa unui dezechilibru structural major al culturii.
Prin urmare, absenţa (postulată teoretic) a proprietăţii private şi a conflictelor
sociale (vizibile) constituiau principalele caracteristici. Plasată de fapt într-un

566 Cercetătorii sovietici sunt primii care subliniază acest fapt: „Societatea primitivă este

cercetată de savanţii sovietici la fel ca şi cea antică sau feudală. Imaginea istorică a epocii
primitive, reconstituită pe baza cercetărilor arheologice, diferă desigur de epocile istorice
ulterioare, din care sunt cunoscute diverse evenimente, uneori chiar evenimente mărunte.” Cu
toate acestea: „în ceea ce priveşte istoria societăţii primitive, arheologii precizează numai
transformările cele mai importante în dezvoltarea forţelor de producţie şi în organizarea
societăţii, tabloul general al raporturilor şi legăturilor intertribale. Tabloul este reconstituit în
liniile lui generale, însă legităţile fundamentale ale dezvoltării istorice apar foarte limpede.” (A.
I. Mongait, op. cit., p. 16-17).

183
illo tempore, potrivit istoriilor deductive iluministe, preistoria avea de la început
un statut aparte, în care problemele de cronologie şi particular cultural nu
veneau decât să completeze modelul cu date ferme şi dovezi, fără a impieta cu
adevărat asupra clarităţii sale teoretice.
Aşadar, prea puţin armată cu detalii în textele clasice, preistoria a avut
de luptat, în România mai ales cu Fr. Engels, singurul care se preocupase ceva
mai insistent de epoca “comunei primitive”.567 A fost o luptă uşoară, din
aceleaşi motive pentru care Engels nu inova la rândul său: pe de o parte,
elementele teoretice ale arheologiei paleoliticului proveneau dintr-un creuzet
evoluţionist de secol XIX - care nu a fost abandonat nici astăzi - şi pe care
Engels le preluase fidel; pe de altă parte, dată fiind generalitatea teoriei
oficiale, nici preistoria târzie nu se vedea, în practica sa, incomodată foarte
tare de postulatele marxiste, mai ales ca interpretările materialiste dădeau glas
unui reflex interpretativ dintre cele mai practice. Cu toate acestea, aşa cum
vom nota, amestecul dintre nucleul teoretic idealist şi interpretările funcţional-
materialiste va conduce la o gravă dezarticulare între nivelele de teorie
arheologică.
Este categorică impunerea, cel puţin formală, a unei noi viziuni:
limbajul schimbărilor revoluţionare, noile criterii de periodizare, concluziile în
spiritul şi, mai ales, în litera doctrinei. Publicarea didactică a rezultatelor
obţinute de arheologia sovietică, ucrainiană sau bulgară devine o modă
familiară noului jurnal arheologic central, SCIVA. Cât de profundă va fi însă
insinuarea modelelor, exemplele următoare ne vor edifica. Cert este că
preluarea ideilor nu va nici rapidă, nici consistentă şi nici de durată, iar
acceptarea “revoluţiilor” de tot felul nu va afecta lungile perioade de timp în
care condiţiile de dezvoltare “nu se maturizaseră suficient” - şi a căror
cercetare era lipsită de riscuri politice majore.
Dacă se poate vorbi de o direcţie oficială, ea este reprezentată cu
fidelitate în (nu întâmplător) manualul lui M. Roller, cerberul ideologic al
întregii istoriografii româneşti din epocă. Or, acest rezumat de nivel gimnazial
al marxismului este cu deosebire radical în ceea ce priveşte indigenismul
schimbărilor istorice: trecerea de la o perioadă (pre)istorică la alta nu poate fi
provocată decât de dezvoltarea internă.568
“Urmărind legităţile, mediile, şi nu aspectele singulare ale diferitelor
epoci, stalinismul dezantropomorfiza istoria, reducând-o la alternanţa unor
categorii filozofice. M. Roller teoretiza o adevărată credinţă „în «ritmul»
mediu, în «direcţia centrală» a dezvoltării istorice”, viziune care nu căuta decât
“exemplificări pentru un sistem de gândire care sacrifica adevărul empiric
propriei coerenţe interne”.569 Mitul progresului continuu şi apropierea de
sfârşitul istoriei apare încă din anii ’40, în îndrumările rolleriene: condiţiile
dezvoltării social economice sunt interne, obiective şi permanente, pentru a asigura
tranzitul către următorul mod de producţie. În consecinţă, diversitatea, care

567 Textele de bază vor fi, pentru antropogeneză şi perioada paleoliticului, Rolul muncii în

procesul transformării maimuţei în om, în Dialectica naturii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1959, p.
153-166, iar pentru perioadele ulterioare ale preistoriei, Originea familiei, a proprietăţii private şi a
statului, Cercul de Editură Socialistă, Bucureşti, 1920.
568 M. Roller, Istoria R.P.R. Manual pentru învăţămîntul mediu, Editura de stat didactică şi

pedagogică, ed. a III-a, Bucureşti, 1952, p. 12-22.

569 A. Mihalache, Ideologie şi politică în istoriografia română (1848-1965), în Anuarul Institutului

de istorie “A. D. Xenopol”, nr. XXXVI, 1999, p. 47.

184
apărea ca insidioasă şi recalcitrantă, mai ales în arheologie, putea fi, pur şi
simplu, dizolvată: “Putem să renunţăm… la termeni locali ca Sălcuţa, Piatra
Roşie etc., dacă plasăm evenimentele în cadrul structurii generale a societăţii
noastre”.570
Însă nici arheologii, nici istoricii nu vor găsi de cuviinţă să preia
această viziune, deopotrivă dogmatică şi şcolărească şi, în ansamblul perioadei
prezentate aici, catehismul rollerian a fost ocolit: “...refuzul de a scrie,
factologia, cultul fragmentului, ştiinţele auxiliare sau publicarea documentului,
au fost doar câteva din opţiunile capabile să evite ingerinţele politicului.
Conjunctura slavofilă a putut fi valorificată prin formarea unor buni specialişti
mai ales în domeniul paleografiei, epigrafiei etc. «Tehnică» prin obiectul
muncii, editarea izvoarelor medievale era unul din puţinele obiecte de studiu
în care puteai ocoli ideologicul, fiind deopotrivă, într-o situaţie de deplină
concordanţă cu slavocentrismul de strictă actualitate. De aceeaşi situaţie s-au
bucurat, parţial, «tehnicismele» arheologiei.”571
Astfel că, în ciuda eforturilor ideologilor de serviciu - şi spre
deosebire de istoriografia sovietică, rutinată în dezvoltări marxiste -,
istoriografia “democrat-populară” românească nu a reuşit elaborarea vreunui
corpus de norme unanim acceptate şi, până în 1953, noua viziune asupra
istoriei părea cu greu însuşită.
Deruta stârnită de moartea lui Stalin va fi rapid depăşită, anul 1958
anunţând o nouă glacizare, provocată printre altele, de „slaba pregătire
marxistă” dobândită de istorici până în acel moment. Între 1958-1960, odată
cu retragerea trupelor sovietice, un nou rigorism al ideologiei oficiale se face
simţit, chiar în contextul în care se pregătea Tratatul de Istorie a României. Dacă,
iniţial, colectivul de elaborare a Tratatului pendula între o cale istoriografică
proprie şi un marxism care oscila între vulgata stalinistă şi noul economism
sovietic, crisparea oficială anihilează, însă, orice derapări de la ortodoxie, ca şi
toate încercările de inovare, nuanţare sau ocolire a discursului oficial. Aşa se
întâmplă cu încercările economiste ale lui A. Oţetea, prin al căror eşec
istoriografia română ratează şansa de a se alinia unei şcoli istoriografice
marxiste de nivel occidental.572
În aceste condiţii, şi pentru arheologie, primul volum al Tratatului,
elaborat de un colectiv coordonat de C. Daicoviciu,573 poate fi privit ca un
punct maxim atins de ascensiunea dia-mat-ului. Analiza sa oferă, cu siguranţă,
o bună imagine asupra succesului cu care noua teoria reuşise să edifice o nouă
arheologie.
Sinteză oficială a istoriei vechi a României, mergând până în zorii
feudalismului, Tratatul dorea să devină prima lucrare cu adevărat ştiinţifică,
scrisă în lumina învăţăturilor marxist-leniniste. În dorinţa gălăgioasă de a de
desprinde de istoriografia burgheză, acuzată de “concepţii idealist-metafizice”,
şi de a reconsidera istoria pe baza materialismului istoric, colectivul gratula

570 M. Roller, Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R., Editura
Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951, p. 87.
571 A. Mihalache, loc. cit., p. 62-63.
572 Ibidem.
573 C. Daicoviciu (coord.), Istoria României, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1960.

185
prudent manualul lui Roller, acuzat doar de lipsurile inerente oricărui
început.574 Distanţa faţă de ideile sale era, în realitate, mult mai mare.
Fără să evite notele autocritice,575 noua sinteză arăta că purcede, în
lumina concepţiei materialist-dialectice, la reinterpretarea istoriei. Dar,
“...conducându-se după concepţia marxistă în interpretarea fenomenelor
istorice, autorii s-au ferit să cadă în greşeala unei aplicări mecanice a acestei
teorii verificate ca unica ştiinţifică, considerând-o ca o călăuză în explicarea
realităţilor şi situaţiilor specifice din sânul societăţii de pe teritoriul patriei
noastre”.(s.n.)576 Această precauţie nu rămâne oarecare: ea pregăteşte
separarea dintre „faptele” arheologice şi rigorile teoriei oficiale, aşa cum reiese
ea, dacă nu din arhitectura generală, atunci din textura lucrării.
Periodizarea, această teorie implicită,577 reproduce fidel modelul
formaţiunilor sociale economice, al orânduirilor: “În lumina materialismului
ştiinţific istoria străveche şi veche a ţării noastre nu mai apare ca o înşiruire
haotică a diferitelor «culturi», populaţii, sau stăpâniri, ci ca o succesiune, în timp şi
spaţiu, a diverselor orânduiri, a fazelor şi a etapelor acestora, decurgând, pe linie, în
general, progresivă, din dezvoltarea necontenită a forţelor de producţie.”(s.n.)578
Arheologia însăşi devenea disciplina preocupată de “sesizarea, descoperirea,
studierea şi valorificarea istorică a rămăşiţelor păstrate în pământ (dar, uneori
şi la suprafaţa lui) în vederea reconstituirii, pe baza indicaţiilor precise oferite
de acestea, a istoriei dezvoltării societăţii omeneşti”.579
Consideraţiile “Bibliei” lui Engels şi cele din Dialectica naturii se extind
programatic asupra întregii preistorii. Stadiile postulate de Engels au rolul de
introducere în cadrul fiecărei etape istorice, remarcile sale fiind variabil
completat cu argumente arheologice selectate special pentru întregirea
argumentaţiei deductive a înaintaşului marxist.

574 Ibidem, p. VII.

575 Astfel, se precizează că, “în legătură cu generaţia noastră mai vîrstnică de istorici români” -
cuprinzând, de altfel, majoritatea autorilor - ea a fost tributară multă vreme concepţiilor
idealiste şi a intrat în lumina cunoaşterii concepţiei materialist-istorice abia după 1944 (ibidem, p.
XXXIV).
576 Ibidem, p. XXXI.
577 Conotaţiile teoretice pe care le capătă periodizarea în câmpul istoriei sunt aceptate fără

reţinere de orice abordare istoriografică - cu excepţia, desigur, a celor hiperpozitiviste. În

arheologie, periodizarea capătă o consistenţă încă şi mai specială, pentru că evidenţiază criteriile
după care epocile (sau “lumile”) pot fi diferenţiate între ele. În acest sens, ruptura cu
periodizarea anterioară ar putea apărea ca o primă încercare de regândire a cauzalităţii
schimbărilor culturale. Inovaţia fundamentală pe care o propunea noua teorie era postularea
unor modificări social-economice ca prim criteriu în periodizare, ceea ar fi trebuit să lărgească
spectrul de interes al arheologilor către acestea aspecte. Marxismul era, însă, prea general:
epocile anterioare se încadrau relativ uşor în formaţiunile social-economice supraordonate, iar
arheologii vor alege să păstreze, în interiorul stadiilor, propriile periodizări, mult mai potrivite
faptelor empirice cunoscute.
578 Ibidem, p. XXX.
579 Cu totul declarativ, este acceptat şi uzul analogiilor etnografice: dacă societăţile arhaice nu

pot fi considerate “fosile ale trecutului îndepărtat”, ele “au trăit şi trăiesc adesea în condiţii
speciale şi ca atare nu pot fi echivalente cu societăţile care au parcurs în trecut dezvoltarea de la
comuna primitivă la civilizaţie. Nu este mai puţin adevărat că aceste societăţi primitive actuale
au reţinut în multe privinţe şi lasă să se discearnă, la un studiu atent, numeroase trăsături ale
vieţii materiale şi ale suprastructurii din trecutul îndepărtat al omenirii, care, comparate cu
datele directe puse la dispoziţie de arheologie, aruncă o lumină asupra acestora şi uşurează
foarte adesea interpretarea lor.”(ibidem, p. XL).

186
 De exemplu, pentru paleolitic, evoluţionismul explică, în linii
generale, progresul înregistrat pe parcursul întregii perioade. Devenirea
istorică este pusă sub semnul necesităţii copleşitoare de a supravieţui într-o
lume ostilă, presiune care stimulează stăpânirea gradată a conştiinţei.580 Însă
este greu de hotărât dacă, de exemplu, statuarea evoluţiei antropologice
directe de la omul de Neanderthal la Homo sapiens581 reprezenta o consecinţă a
credinţei în uniliniarismului postulat de teoria oficială, din moment ce, chiar şi
astăzi, un segment important al antropologilor susţin o astfel de teză, iar
darwinismul reciclat din textele clasicilor se mulţumeşte cel mult să sugereze o
astfel de idee.
Oricum, grila stadială nu poate fi negată în privinţa culturii materiale:
întreg paleoliticul superior este atribuit unui aurignacian tripartit, a cărui
ultimă etapă - în fapt, gravettianul - era, la rândul său, împărţită în trei faze,
definite pe criterii tipologice, “deşi nu există mari deosebiri între ele din punct
de vedere al stadiului social-economic”;582 în alţi termeni, mutaţiile de populaţie
dau socoteală de varietăţile regionale sau de subfazele evolutive.583 Aşadar,
explicarea variabilităţii culturale rămâne, în fond, cea cultural-istorică,
“influenţele” şi deplasările de populaţie apărând ca naturale: de exemplu,
aurignacianul răsăritean inferior este rodul unei puternice migraţii “a unor
grupuri vânătoreşti dinspre răsărit”.584 Pe de altă parte - conform metaforei
organiciste pe care o vom mai întâlni, şi care provenea din fondul tradiţional
al “cercurilor de cultură” - vedem cum, “crescute din trunchiul răsăritean, în
primele trepte de dezvoltare, mlădiţele acestei culturi sunt uşor de
recunoscut.”585 Cât priveşte organizarea internă a culturilor aflate pe acest
stadiu asimilat celui al tasmanienilor - suprem compromis realizat cu
marxismul originar şi cu Morgan -, ea este caracterizată - prin clasicul scurt-
circuit al evoluţioniştilor -, de ginta matriarhală şi de exogamie. Totemismul
găseşte şi el de cuviinţă să se dezvolte în aceeaşi perioadă, ca reprezentare
magică.586

580 “Folosind la început beţe, bolovani de aruncat sau pietre ascuţite, aşa cum le găseau în
natură, antropoizii trec de la activitatea instinctivă la cea conştientă, care duce la făurirea voită a
uneltelor şi prin aceasta realizeză primii paşi spre eliberarea de sub forţele stăpânitoare ale
naturii” (ibidem, p. 6.) “Înfruntând greutăţi şi lipsuri, ei îşi duceau viaţa şi munca în comun,
luptînd împotriva forţelor naturii.... trăind izolate, cu un nivel scăzut al forţelor de producţie,
aceste cete primitive erau lipsite, la începutul închegării lor, de o reglementare socială a
raporturilor dintre sexe. În acest stadiu, munca în formă rudimentară, cu unelte cu totul
primitive, era prea puţin productivă. Totuşi, munca repetată şi continuă, hrana accentuat
carnată, au avut drept rezultat dezvoltarea creierului şi deci o mărire a capacităţii de gândire.
Mersul drept, cu capul sus, a creat condiţiile apariţiei gîndirii şi a graiului articulat care, oricît de
primitiv şi sărac, reprezenta un mijloc de comunicare în procesul muncii colective” etc. (ibidem,
p. 11).
581 Ibidem, p. 14, 16-17.
582 Ibidem, p. 17 şi urm.
583 Marxismul nu făcea, pentru paleolitic, diferenţa dintre culturi şi stadiile de civilizaţie:

“Aceste stadii succesive sunt reprezentate prin resturile de un anumit tip ale activităţii
omeneşti, descoperite în diferite locuri ale globului pământesc. Ele au fost numite în ştiinţă
«culturi», primind numele după locurile unde au fost găsite monumentele mai caracteristice
pentru cultura respectivă.” (M. O. Kosven, Introducere în istoria culturii primitive, Ed. Ştiinţifică,
1957, p. 17-18).
584 Istoria României..., p. 21.
585 Ibidem.
586 Ibidem, p. 23-24.

187
 Aceeaşi manieră de a derapa de la dovezile arheologice către nivelul
general de teorie apare şi în cazul mezoliticului, când “noul mod de vânătoare
înlesneşte apariţia căsătoriei pereche.”587 Ecologia joacă un rol important în
trecerea de la o fază la alta: apariţia mezoliticului este rodul adaptării la noile
condiţii de mediu de la finele Würmului; neoliticul este promovat, şi el, de
noile condiţii naturale, mult mai favorabile decât în trecut, care au înlesnit
înfiriparea unei vieţi din ce în ce mai statornice etc. Este demn de amintit
faptul că astfel de condiţionări ecologice scad treptat, pe măsură ce ne
apropiem de timpurile istorice şi de conflictele lor sociale, pentru care
aparatul teoretic marxist era mai bine pregătit.
Uniliniarismul oficial al transformărilor revoluţionare impune reguli
şi pentru apariţia modului de viaţă neolitic: “În lumina acestor fapte [datările
celor mai vechi urme de agricultură primitivă, n.n.] se poate formula ipoteza
că încă din mileniul VI î.e.n… grupele de vânători şi culegători mezolitici de
pe teritoriul României, întocmai ca şi cele din Tesalia, intraseră în acea
prefacere revoluţionară, despre care s-a vorbit mai sus. Perioada aceasta a
neoliticului incipient, care mai rămâne încă a fi documentată şi pe teritoriul
ţării noastre, reprezintă etapa protoneoliticului - aceea a neoliticului de început,
când grupe de vânători mezolitici puteau coexista cu grupe omeneşti care deja
trecuseră la un nou mod de viaţă, în care cultivarea primitivă a plantelor şi
creşterea animalelor formau cele două ramuri principale ale producţiei
materiale”(s.a.).588
Dar, cu excepţia acestei tendinţe de a indigeniza progresul, mutaţiile
de populaţie, aculturaţiile şi combinarea diverselor fonduri dau specificul
variabilităţii culturale neolitice: deşi se subliniază “legăturile genetice ale
primilor cultivatori neolitici cu fondul mezolitic”, nu se contestă deloc
originea est-mediteraneeană a culturii Criş;589 cultura Hamangia este de
origine mediteraneană şi este legată de un complex răspândit în tot bazinul
Mării Mediterane, în unele locuri suprapunând direct orizontul mezolitic;590
“o absorbire a sustratului mezolitic” este raportată şi pentru culturile Vinča-
Turdaş, Dudeşti, Precucuteni.591 Exemplele pot continua. O construcţie-tip
pentru explicarea dinamicii culturale neolitice ar fi: “Cultura Vădastra s-a
format de fondul şi în interiorul vastei arii a culturii Vinča-Turdaş, cu
contaminări directe sau indirecte venite de la purtătorii liniar-ceramicii şi cu
reactivarea factorului est-mediteranean, cum arată frecvenţa şi calitatea
decorului plisat. Componenta sudică mai este documentată şi de plastica de
lut, de tradiţie Vinča.”592
În concluzie, chiar şi în cadrul acestei sinteze oficiale, caracterul de
juxtapunere al marxismului este evident, iar el convieţuieşte, fără conflicte
majore, cu vechile teorii. Simplul fapt că doctrina era obligatorie nu este
suficient pentru a explica acest metisaj. Motivul acestei convieţuiri, rezidă, în
opinia noastră, în faptul că marxismul deceniilor cinci şi şase a ocupat, în

587 Ceea ce nu presupune că această transformare a avut loc ad-hoc: “Vînătorii swiderieni de la
Ceahlău-Scaune coboară din inima Poloniei, în urmărirea vînatului care se retrăgea treptat-
treptat nu numai spre nord, dar şi spre culmile alpine.”(ibidem, p. 29).
588 Ibidem, p. 35-36.
589 Ibidem, p. 48-40.
590 Ibidem, p. 52.
591 Ibidem, p. 42.
592 Ibidem, p. 47.

188
teoria arheologică românească, un spaţiu anterior liber, aflat într-un vacuum
interpretativ. Ne referim la nivelul teoretic înalt, populat acum de evoluţionismul
stadial, fundamentat economic şi, conex, la domeniul organizării sociale a
comunităţilor preistorice, aspecte faţă de care arheologia interbelică nu
manifestase, oricum, nici un interes deosebit. Intercorelarea dintre aceste
două laturi, definitorie pentru sistemul marxist, nu afectează vechile teorii.
Cum ar fi putut, din moment ce o teorie coerentă de nivel mediu, care să
asigure translatarea controlată a observaţiilor realizate în nivelul inferior, al
metodelor, către cel superior, nu exista în preistoria românească interbelică,
mulţumită să graviteze în sfera empirică a datelor arheologice şi să presupună
că organizarea societăţilor preistorice trebuie să fi fost cumva „rurală”?
Posibilitatea unui conflict deschis era eludată print-run artificiu dintre cele
banale: izolarea orizonturilor de discurs.
Am caracteriza acest dialog între nivele teoretice atât de distante
drept scurt-circuit: generalităţile teoriei generale capătă statut explicativ pentru
situaţii istorice precise, prin “arderea etapelor” şi prin invocarea teoriei de
nivel superior pentru “explicarea” unor contexte foarte particulare. E greu de
susţinut ideea că propunerile marxismului, în acest sens, au fost primite cu
reticenţă: arheologia preistorică nu ar fi avut, oricum, ce să le substituie, dacă
excludem un eventual istorism dezlânat pentru nivelul general şi speculaţiile
foarte modeste (cum ar fi dimensiunile habitatului sau bogăţia inventarului)
permise de documentaţia arheologică directă - pentru organizarea socială.
Important este că, în interiorul stadiilor sau formaţiunilor cultural economice,
oamenii preistorici - şi preistoricienii! - beneficiază de o deplină libertate de
mişcare. Cu atât mai exuberant se va manifesta aceasta în perioada următoare,
în care arealele explicative până atunci preluate autoritar de marxism nu vor
mai face nici măcar obiectul vreunei atenţii speciale.
Aşadar, arheologilor li se oferea, în însuşi cadrul teoriei oficiale, şansa
de a-şi desfăşura activitatea tradiţională într-o relativă securitate. De altfel, ei
nu ezită să expună cu o ironie deloc disimulată, modul în care înţeleg să
asimileze celor două lumi teoretice: “Când se vorbeşte, în ţările străine, care se
ţin la curent cu mersul arheologiei româneşti, despre «şcoala stratigrafică
românească», noi înţelegem acest lucru ca o subliniere a profundului istorism
pe care concepţia materialistă a imprimat-o acestor cercetări. Căci la baza
oricărei preocupări istorice întemeiate pe materialismul dialectic stă
întotdeauna elaborarea unei juste şi neîntrerupte periodizări.”593 Însă, aceste
admirabile succese - istorismul, „neîntrerupta” periodizare - erau achiziţii
pozitiviste, care antedatau materialismul-dialectic, şi, cel puţin în ceea ce
priveşte ultimul aspect, chiar îl exasperau.
Această dizidenţa practică - deşi tacită - a arheologilor nu scapă
agerimii suspicioase a ideologilor oficiali. Încă din 1950, M. Roller, aflat la
conducerea secţiei de propagandă a Academiei şi responsabil din umbră şi de
destinele arheologiei româneşti, constata nemulţumit inerţia profesioniştilor
faţă de propunerile noii teorii.594 Aceştia sunt acuzaţi, explicit, că modul în

593I. Nestor, Cu privire la dezvoltarea cercetării..., p. 427.

594M. Roller, Unele învăţăminte ale campaniei de săpături arheologice din 1949 din R.P.R., în
SCIV, tom I, nr. 1, 1950, p. 161 şi urm. De altfel, “obiectivismul”, pe care noi îl înţelegem
drept “pozitivism”, este pe scară largă criticat, în ansamblul istoriografiei epocii (vezi A.

189
care înţeleg să-şi practice meseria nu corespunde cerinţelor unei cercetări
istorice, fiind mult prea ermetic, “cu preocupări înguste de «tehnicitate»”.
Nemulţumirea este susţinută şi de lipsa de interes pentru fenomenele de
diferenţiere socială din preistorie, de evitarea afirmării continuităţii de
dezvoltare prin “subterfugiul” incendierii generalizate, de utilizarea, într-o
succesiune nepotrivită, a activităţilor economice şi de slaba integrare în
cercetare a rezultatelor arheologiei sovietice. Criticile vor fi reiterate
ulterior.595
La aproape un deceniu de la apostrofarea neliniştită a lui Roller, o
nouă punere la punct, cu rol de memento, apare inserat în SCIV, sub titlul
Probleme şi sarcini noi în domeniul istoriei antice.596 Se constată aici că “interpretarea
ştiinţifică, de pe poziţiile materialismului istoric, n-a mers mână în mână cu
descoperirea materialelor arheologice” şi că “rapoartele tehnice de săpături n-
au fost totdeauna însoţite de toate încheierile de ordin istoric care se
impuneau”. Arheologiei preistorice i se reproşa că vieţuieşte într-un cerc
închis, din care iese prea rar pentru a închega raporturi reale cu ştiinţa istorică:
“Absorbit de studiul succesiunii stratigrafice a diferitelor nivele arheologice şi
de acel al diferitelor tipuri, sub care se prezintă uneltele, armele şi podoabele
descoperite în aşezări sau în necropole, arheologul nu trebuie să uite niciodată
că ele reprezintă tot atâtea documente de viaţă omenească şi că ele nu
întruchipează un scop în sine.”597 Tendinţa de autonomizare a preistoriei pe
criterii de specificitate documentară este aspru criticată. Prea interesaţi de
culturile lor, pe care încercau să le rupă de mersul ascendent al istoriei, prea
predispuşi la individualizarea acestora sub forma “cercurilor culturale”- vecină
cu “civilizaţiile” lui A. Toynbee -, preistoricienii îmbrăţişau dacă nu o
atitudine subversivă, cel puţin una conservatoare. Deşi autorii acestui memento
au sesizat bine pericolul înstrăinării teoretice a preistoriei de istorie, fie ea şi
marxistă, ea nu a putut fi evitată.
De fapt, “încheierile de ordin istoric” nu lipseau întotdeauna. Ele
reprezentau însă o simplă “traducere” a limbajului arheologic într-o naraţiune
mai clară,598 dar nu modificau profund nici caracterul pur ilustrativ al
discursului, nici cauzalitatea istorică favorită, care prefera schimbările de
populaţie dialecticii socio-economice interne. Distanţa dintre nivelurile

Mihalache, “Frontul istoric” la începutul anilor ’50. Mituri, realităţi, aproximări, în Xenopoliana,
VII, 1999, 1-2, p. 79-91).
595 În anul următor, M. Roller reia critica tehnicismului excesiv la Consfătuirea arheologilor din

R.P.R., a cărei stenogramă este publicată în SCIV, tom II, nr. 1, 1951, p. 7-18. Sunt acuzate, şi
de această dată, “metodele meşteşugăreşti”.
596 Vezi SCIV, tom IX, nr. 2, 1958, p. 259-264.
597 Ibidem, p. 263.
598 Un astfel de exemplu este oferit de R. Vulpe (Problemele neoliticului carpato-niprovian în

lumina săpăturilor de la Izvoare, în SCIV, tom VII, nr. 1-2, 1956, p. 53-94). În timp de
încadrările culturale, fazele evolutive şi “elementele intrusive” sunt stabilite pe baza vechiului
indicator stilistic, ceramica, mutaţiile istorice sunt efectiv provocate de infiltrările unor populaţii
străine. Deşi sunt invocate elemente socio-economice considerate caracteristice perioadei de
către teoria oficială, ele nu posedă decât menirea de a completa naraţiunea, nu de a se substitui
cauzalităţii migraţionist-difuzioniste. Nici diviziunea socială a muncii, invocată pentru a explica
distincţia între neoliticul sedentar al culturii Cucuteni şi elementele stepice, nu reprezintă
altceva decât o adaptare a discursului. Ea explică presiunea permanentă exercitată de triburile
de păstori, dar sfârşitul civilizaţiei Cucuteni va fi determinat de deplasarea acestora, când
“purtătorii aceste culturi (Cucuteni B, n.n.) vor fi aserviţi, risipiţi, definitiv rupţi de tradiţiile
care îi uniseră vreme de veacuri” (ibidem, p. 86).

190
teoretice a provocat multe probleme domestice, în aceste decenii, mariajului
dintre marxism şi tradiţia cultural-istorică - şi merită să aducem alte câteva
exemple.

IV.3.4. Prima epocă a “comunei primitive”: paleoliticul

IV.3.4.1. Sugestii obligatorii
Epoca paleolitică ocupa o poziţie norocoasă în noul sistem teoretic:
prea puţin diferenţiaţi diacronic - şi cu atât mai puţin sincronic - în
propunerile avansate de Engels, în plus, cu o viaţă economică mobilă,
oamenii paleoliticului dispuneau de o libertate mai largă pentru a se organiza
mai întâi cultural şi abia ulterior stadial. În consecinţă, faciesurile culturale se
vor înmulţi, iar mutaţiile de populaţie nu vor putea periclita doctrina,599 câtă
vreme menirea întregii perioade paleolitice era preliminară: ea asigură
completarea oikumenelor, omogenizarea tehnică şi socială etc., pentru o
istorie marxistă care începe, de fapt, cu epoca bronzului. Cu toate acestea,
putem înseria câteva rigori pe care teoria marxistă le solicita paleoliticienilor.
Prima condiţie de îndeplinit privea antropogeneza. Apariţia omului era
limpede şi definitiv decisă: el este produsul muncii. În acest sens,
antropogeneza marxistă se inspiră fără reţineri din modelele “istoriilor
raţionale” ale secolului iluminist şi din sugestiile lui Darwin, numai că, în
perspectiva marxistă, omul se desparte se stadiul simian prin muncă, prin
exerciţiul practic şi repetat al acţiunii asupra materiei.600 Tot astfel, la nivel
individual, pentru marxism, omul paleolitic - şi cel preistoric, în general - nu
există: el se estompează în asamblul mecanic al dialecticii şi în cadrul unităţii
sociale căreia îi aparţine - pentru paleolitic, turmă sau gintă. Amorf la nivel
individual, omul este docil la nivel social. Fiind creat de muncă, se recomandă
prin rezultatele ei, etapele evoluţiei cognitive fiind reflectate direct în
orizontul tehnologic. Adaptarea determină evoluţia antropologică, ecologia
schiţează oikumenele, un om slab înzestrat tehnic conformându-se acestor
contingenţe. El se va pierde în “cultură”, iar cultura în adaptare: un
funcţionalism absolut se ascunde în spatele evoluţiei. Nimic din cultura
paleoliticului nu putea avea o dimensiune gratuită, pentru că ea se afla sub
autoritatea utilităţii.
Ssusţinerea materialismului reprezenta, firesc, o obligaţie. Materialismul
marxist este statutar: renunţând la orice fel de transcendenţă, el va ignora
rolul “ideilor” culturale, pentru că acestea, aşa cum am notat, sunt considerate
a fi provocate de experienţa practică a vieţii sociale, la rândul ei condiţionată
direct de condiţiile materiale. Ideile unei comunităţi, sau ale unui segment
social, sunt, astfel, generate de contactul cu lumea înconjurătoare, prin prisma
socializării. Numai că această socializare era nedesăvârşită în paleolitic. Acest
raţionament micşorează implicit distanţa socială dintre individ şi mediu şi
permite, astfel, să fie imaginat un om paleolitic acumulând experienţă istorică
practică, în contact direct cu natura.

599 Chiar anii ’60 permit pe scară largă explicaţiile cauzale migraţioniste şi normative, vezi, de
exemplu, Fl. Mogoşanu, Unele aspecte ale paleoliticului de sfîrşit din ţara noastră, în SCIV,
tom XI, nr. 1, 1960, p. 125-129.
600 M. O. Kosven, op. cit., p. 13-15.

191
 Martorul istoric rezidual ai interfeţei om/mediu îl reprezintă cultura, şi
mai ales uneltele, al căror studiu trebuia să devină central.601 Într-adevăr, toate
culturile paleoliticului trebuiau să demonstreze o puternică orientare
funcţională - şi trebuiau analizate în funcţie de această premisă. În sine, nici
marxismul originar nu este preocupat de culturi, deci de diversitatea pe care o
comportă termenul de cultură. Cu atât mai puţin va conta aceasta pentru dia-
mat-ului stalinist, deloc interesat să stimuleze această diversitate a tradiţiilor.
Din acest motiv, şi pentru paleolitic, propunerea ambelor versiuni va fi un
model ideal şi universal al culturii, având un aspect structuro-funcţional, adică
unul bazat pe cele două dimensiuni marxiste ale arsenalului adaptativ,
infrastructura social-economică şi suprastructura - politică, ideologică şi
religioasă. Plasată la începutul istoriei, cultura paleoliticului era decisă de
domnia infrastructurii.
A treia rigoare implicit solicitată era respectarea strictă a premiselor
evoluţionismului. Istoria atestă o continuitate dialectică, căreia preistoria i se
încadrează intim, motorul dezvoltării reprezentându-l dezechilibrele între
forţele şi relaţiile de producţie.602 Căpătându-şi totuşi locul în raţionamentul
istoric al progresului obligatoriu şi uniliniar, preistoria paleolitică primea doar
o umilă menire subsidiară: omogenizarea somatică, pivot biologic al unităţii
sociale şi economice pe care va avea loc prima revoluţie, cea neolitică. Din
nou, o veche idee iluministă transpare în această viziune: preistoria cunoaşte
“embrionar”, toate faţetele existenţei umane, ele se vor dezvolta şi manifesta
gradual, conform noilor cerinţe ale adaptării antropologice şi sociale.
Nu suprinde că treptele “sălbăticiei”, ierarhizate în funcţie de
progresele tehnicii primitive, sunt absolut deductive, iar coerenţa lor este
absolut imaginară. În fapt, doar câteva elemente ajută la deosebirea dintre
aceste etaje: limbajul articulat, descoperirea focului, primele unelte şi
inventarea arcului, în această ordine.603 Ele corespund - foarte aproximativ -
celor trei etaje convenţionale ale paleoliticului şi, respectiv, mezoliticului.
Este evident că cele câteva pagini ale lui Engels nu incomodau prea
mult progresul disciplinei, dar îl puteau cel puţin organiza în jurul propriilor
concepte şi puteau stimula noi direcţii de studiu. În realitate, cât de profundă
a fost acţiunea lor, vom vedea în rândurile ce urmează, destinate să schiţeze
morfologia reală a cercetării paleoliticului din aceste decenii.

IV.3.4.2. Viziunea lui C. S. Nicolăescu-Plopşor

Personalitatea lui C. S. Nicolăescu-Plopşor constituie, fără îndoială,
un caz cu care deja ne-am obişnuit în arheologia românească: “omul-
instituţie”. Activitatea sa postbelică nu numai că delimitează o etapă decisivă
pentru evoluţia cercetărilor paleolitice dar, cum ea coincide cronologic tocmai

601 „Aceeaşi importanţă pe care o are forma resturilor de oase pentru cunoaşterea conformaţiei
speciilor de animale dispărute, o au şi resturile mijloacelor de muncă pentru aprecierea
formaţiunilor economice dispărute ale societăţii. Epocile economice se deosebesc nu numai
prin ceea ce se produce, ci prin modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă. Mijloacele de
muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, dar şi relaţiile sociale
în cadrul cărora se munceşte.” (K. Marx, Capitalul, vol. I, Editura de Stat pentru Literatură
Politică, Bucureşti, ed. a III-a, 1957, p. 209.)
602 K. Horedt, Istoria comunei primitive, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 5-7.
603 Fr. Engels, Originea familiei... p. 20-21.

192
perioadei de maximă expansiune a dia-matului, i se cuvine o atenţie încă şi mai
mare.
Promovat, în ciuda propriului trecut politic, la conducerea secţiei de
paleolitic a noului institut de arheologie, C. S. Nicolăescu-Plopşor inaugurează
o activitate de cercetare de teren fără precedent, toate marile regiuni istorice
ale României făcând obiectul unei atenţii sistematice.604 Transformarea
şantierului de la Peştera Muierilor605 - a cărei excavare a continuat până în
1955 - într-o adevărată “şcoală” de cercetare a paleoliticului va avea
consecinţe durabile: amprenta personalităţii marelui paleolitician va impune o
direcţie de studiu, o metodă de interpretare şi, implicit, o tehnică de săpătură,
aspecte lizibile chiar din prefeţele monografiilor ce vor fi publicate în perioada
următoare. Contactul direct şi apropiat, ucenicia practică, ca şi proiectul
strategic al lui C. S. Nicolăescu-Plopşor de dezvoltare a studiilor asupra
epocii, au permis insinuarea temeinică a priorităţilor sale de cercetare: timp de
trei decenii, arheologia paleoliticului din România va fi caracterizată de
“paradigma” sa. Tot prin persoana unicei autorităţi recunoscute, arheologia
paleoliticului se vedea acum nevoită să preia noul limbaj marxist. Se cuvine,
aşadar, să analizăm, punct cu punct, rezultatele.
Ceea ce se evidenţiază rapid, la un prim contact cu scrierile lui C. S.
Nicolăescu-Plopşor, sunt priorităţile sale, afirmate în repetate rânduri:
stabilirea secvenţelor evolutive, delimitarea specificului taxonilor regionali, a
cronologiei locale, într-un cuvânt, cunoaşterea paleoliticului de pe teritoriul
României. Este o direcţie naţională - vezi de exemplu tendinţa manifestă a lui
Nicolăescu-Plopşor de a utiliza termeni autohtoni în locul “latinei” tipologiei
litice, limba franceză -, caracteristică pionieratului, fără ambiţii în a delimita

604 Astfel, între 1954-1963, el va desfăşura vaste campanii de cercetări de teren în Muntenia,
Oltenia, Dobrogea şi Ardeal. Împreună cu M. Petrescu-Dîmboviţa, va conduce colectivul de
cercetări complexe de la Bicaz, între 1955-1958. În 1956 începe, în colaborare cu N. N.
Zaharia, săpăturile de la Mitoc-Malul Galben, iar între 1958-1960 cercetează situl de la Buda. În
Dobrogea, va efectua primele săpături la Gura Dobrogei şi Cheia (1956-1957), în completarea
campaniei perieghetice începute cu câţiva ani în urmă. În Muntenia, primul sit cercetat va fi cel
de la Giurgiu-Malu Roşu (1954-1955), dar sunt, de asemenea, semnalate artefactele de pe Valea
Dârjovului şi aşezarea de la Ciuperceni. În Oltenia natală, C. S. Nicolăescu-Plopşor va dirija
alte cercetări sistematice: în 1954 este descoperit situl din Peştera Cioarei, de la Boroşteni; între
1961-1963 va participa la cercetările de la Bugiuleşti-Tetoiu şi Irimeşti. În 1964, tot el va
efectua primele cercetări în bogata zonă a Cazanelor Dunării. Paleoliticul din Banat îi datorează
lui Plopşor primele săpături sistematice în Peştera Hoţilor de la Herculane (1954) şi cercetările
de la Tincova (1958), în timp ce Ardealul se va bucura de atenţia sa încă din 1954, cînd reia
cercetările în siturile menţionate sau cercetate anterior de M. Roska, J. Mallasz şi Alfred Prox.
Studiul aşezărilor în aer liber (Brotuna, Basarabasa, Iosăşel, Prăvăleni), va fi completat de cel al
peşterilor (Ohaba-Ponor, Nandru, Gura-Cheii, Moieciu). Cercetările sale vor ajunge chiar în
Oaş şi Maramureş, unde, în 1957, vor fi identificate şi săpate siturile de la Bixad şi Boineşti (un
istoric mai amplu oferă Al. Păunescu, Exposé...). Siturile paleolitice identificate de Plopşor au
devenit clasice, cel puţin din pricină că o astfel de minuţioasă activitate nu a mai fost reluată la
aceleaşi cote, dar şi pentru că discipolii săi nu au avut nici posibilitatea fizică de a epuiza
cercetările din siturile astfel identificate, multe din ele foarte bogate. Nu va surprinde, aşadar,
faptul că actuala hartă a siturilor paleolitice din România coincide în bună măsură cu cea
configurată de cercetările sale.
605 Reluarea, în 1951, a săpăturilor de la Peştera Muierilor (Baia de Fier, jud. Gorj) de către

colectivul aflat sub conducerea sa, va stimula şi o vastă activitate perieghetică, peste 125 de
peşteri din arealul cuprins între Olt şi Cerna, fiind repertorizate, numai pe parcursul anului
1954! (C. S. Nicolăescu-Plopşor, C. Mateescu, Şantierul arheologic Cerna-Olt, în SCIV, tom
VI, nr. 3-4, 1955, p. 391-409).

193
nici legile dezvoltării istorice, nici vreo teorie arheologică aparte. Pe de altă
parte, viziunea sa de cercetare este una ferm evoluţionistă, în acest sens
arheologia paleoliticului din România conservând puternica sa descendenţă
geologică şi paleontologică şi apropiindu-se foarte mult de ştiinţele naturale.
Într-un studiu sintetic,606 elaborat în anii ’50, evoluţionismul lui
Plopşor este, în aparenţă, foarte strict. Acheuleanul are aici trei stadii:
micoquian, levalloisian şi musterian; paleoliticul superior este împărţit în două
faze timpurii, cea aurignaciană şi cea solutreană, completate de una târzie,
magdaleniană; mezoliticul este exclus, iar tranzitul dintre paleolitic şi neolitic
se face direct, prin medierea unui epipaleolitic; filiaţia antropologică de la
omul de Neaderthal la Homo sapiens este directă, evolutivă.
Acest cadru evoluţionist, care copia, de altfel, modelul clasic francez -
de care Europa centrală nu se deosebea decât prin prezenţa generalizată a
micoquianului - şi care era, oricum “o ramă de împrumut mai mare decât
însuşi tabloul în care noi am schiţat stângaci doar câteva linii”,607 nu excludea
prezenţa unor tradiţii culturale contemporane. Astfel, stadiile paleoliticului
inferior erau “diferite tehnici întrebuinţate de colectivele umane împrăştiate şi
izolate, care, deşi aproape contemporane, aveau unelte de producţie deosebite
unele de altele.”608 Pe de altă parte, “Valea Dunării, cu deschiderea largă a
arcului carpato-balcanic, a fost o cale uşoară pentru primele cete aurignaciene,
care pătrundeau din Asia spre centrul Europei”.609
Aceeaşi structură caracteriza şi prima sinteză postbelică importantă
asupra paleoliticului din România, în care C. S. Nicolăescu-Plopşor - în afara
citării uşor excesive a literaturii sovietice - evită elementele explicit
marxiste.610 De altfel, citarea preferenţială a literaturii ruseşti se datora şi unei
realităţi obiective: era deja importantă la acea dată şi, în plus, se justifica prin
distanţele foarte mari pe care sunt posibile analogiile pentru paleolitic. În sine,
cadrul evoluţionist, populat de tradiţii contemporane şi caracterizat de
migraţii, era unanim acceptat în Europa şi nici măcar stadialismul nu poate fi
pus pe seama grilei marxiste.
În ambele studii, preocuparea fundamentală pentru Plopşor pare să o
fi constituit perfecţionarea metodei şi lărgirea domeniului de investigaţie
pluridisciplinară. De altfel, el face o distincţie netă între misiunea ce revine
propriu-zis arheologiei paleoliticului şi cea interpretativă, idee ce camuflează
în subsidiar convingerea că aspectele metodologice şi cele interpretative sunt
două domenii autonome.611 Regăsim aici distincţia empiristă dintre teorie şi
fapte şi, implicit, pe cea dintre nivelele teoriei arheologice. Cum studiile
antropologice reveneau specialiştilor, iar „interpretarea” era misiunea teoriei
oficiale, şcoala românească de cercetare a paleoliticului, prin Plopşor, se putea

606 C. S. Nicolăescu-Plopşor, Introducere în problemele paleoliticului R.P.R., în Probleme de

antropologie, I, 1954, p. 59-73.
607 Ibidem, p. 72.
608 Ibidem, p. 60.
609 Ibidem, p. 68.
610 Idem, Le Paléolithique dans République Populaire Roumaine à la lumiére des derniéres

recherches, în Dacia, N.S., I, 1957, p. 41-60.

611 “Şi dacă pentru înţelegerea antropozoicului […] vom face apel la ştiinţele naturii, ştiinţele

sociale sunt acelea cărora trebuie să le cerem sprijinul pentru lămurirea istoriei începuturilor
societăţii omeneşti.” (idem, Rezultatele principale ale cercetărilor paleolitice în ultimii patru ani
în R.P.R., în SCIV, tom VII, nr. 1-2, 1956, p. 34)

194
concentra în trei direcţii: studiul succesiunilor culturale,612 rafinarea metodelor
de cercetare şi reconstituirea mediului cuaternar.
În ciuda acestor deziderate limpezi, rămâne foarte semnificativă
critica acidă adusă metodei Bordes, proaspăt lansate în mediile ştiinţifice
occidentale. În contrast cu învăţaţii sovietici, “apusenii au rămas la preocupări
tipologice, care i-au dus la rezultate uneori ilariante… Astfel, cercetătorii
francezi… au născocit un complicat sistem matematic de rezolvare a
diferitelor faciesuri ale complexului mustero-levalloisiano-tayacian, după
raportul statistic al felului de cioplire şi tipologia pieselor descoperite…
Înarmaţi cu asemenea metode pseudoştiinţifice, ştiinţa apuseană va bîjbîi în
întunericul cifrelor, graficelor, fără a putea ajunge vreodată la un rezultat
ştiinţific pozitiv, întrucît nu este vorba de stabilirea unor indici biometrici, pe
specii vii cu caractere constante şi transmisibile. Lito-tipologia apuseană cade,
întrucât materia primă mai fină sau mai grosolană din care se lucrează piesa,
mîna cioplitorului, mai dibace sau mai stîngace, necesităţile deosebitelor
condiţii de viaţă ale oamenilor acestor vremi, sunt atîtea necunoscute care nu
se lasă uşor prinse în cleştele formulelor propuse. După această metodă
savantă, putem stabili indici pentru coada sapelor şi chiar indici pentru
determinarea ştiinţei apusene.”613 Morala întregului expozeu se încheia în note
foarte clare: “Astfel, neînarmaţi cu metodele de lucru şi cu rezultatele
obţinute de înalta ştiinţă sovietică, vom bîjbîi, ca şi pînă acum, în întuneric.”614
Dacă nu se poate ignora contrastul între “lumina de la răsărit” şi
întunericul care domnea asupra arheologiei paleoliticului din Franţa, nu ştim
unde se opreşte alinierea ideologică. Într-adevăr, criticile lui Plopşor pot ţine
de preferinţa sa pentru vechea şcoală franceză, convinsă de suficienţa
“fosilelor directoare”, opţiune care s-ar acorda cu viziunea sa, conform căreia
succesiunea culturală reprezintă principala misiune de cercetare a arheologiei
paleoliticului. Din pricina acestei convingeri, Plopşor putea ignora obiectivul
inovaţiei bordiene, standardizarea lexicului, menită a uşura comparaţie dintre
diversele industrii.615 Este, însă, imposibil de precizat dacă simplul

612 De altfel, misiunea prefigurată disciplinei era limpede: “Astfel, adâncind şi întărind verticala
cronologică şi întinzând orizontala geografică, vom putea stabili mai cu înlesnire viaţa
economică a comunităţilor, legăturile culturale cu descoperirile din jur şi în cadrul cel mare al
dezvoltării societăţii primitive vom înţelege aspectele locale şi regionale ale paleoliticului nostru.
Prin aceasta vom îmbogăţi bunurile culturale istorice ale poporului nostru, dînd în acelaşi timp
contribuţia noastră la însăşi istoria omenirii.” (ibidem, p. 35-36.)
613 Ibidem, p. 70.
614 Ibidem, p. 70-71.
615 Deşi vom critica noi înşine limitele metodei bordiene, nu este mai puţin adevărat că, pentru

epoca în care s-a lansat, ea a permis o progres extraordinar în cunoaşterea şi sistematizarea

industriilor paleolitice. Astfel, criticile de principiu aduse de paleoliticianul român - de altfel
reiterate ulterior şi de alţi specialişti - nu îşi au obiectul în cazul propunerii lui Bordes: criteriile
înguste de definire a stilului, îndemânarea cioplitorilor, calitatea diferită a materiei prime,
funcţionalitatea sunt variabile deliberat ignorate în vederea atingerii obiectivului propus de
Bordes. În fond, el propunea o listă mai lungă de fosile directoare, empirică, de altfel, ca şi
clasificările anterioare. În acest privinţă, sistemul Bordes reprezenta doar o ameliorare - ce-i
drept, consistentă - a vechilor principii. Refuzând limbajul standard impus de Bordes,
arheologia paleoliticului din România va prefera o listă mai scurtă de artefacte-tip decât cea
propusă de specialistul francez şi va descalifica din atenţia sa utilajele “atipice”, resturile de
debitaj, nucleii. Lipsite de o cuantificare matematică, ansamblurile litice ale siturilor din
România s-au văzut reduse, mai ales în faza publicării, la componenta considerată empiric mai
caracteristică.

195
conformism politic cerut de ideologia dominantă - presiune resimţită,
probabil, cu destulă pregnanţă de Plopşor, lipsit de o “origine sănătoasă” -,
sau empirismul său structural au fost responsabile de acest refuz. Tindem să
credem că prima explicaţie este cea bună. Cum am înţelege, altfel, afirmaţia
foarte bordiană “dacă tipicul sesizează problema…, înţelegerea ei nu o poate
da decît variabilitatea tuturor formelor”?616 Cert este că, în urma acestui refuz,
pentru două decenii, arheologia paleoliticului din România a rămas “să
bâjbâie” în căutarea unei sistematizări potrivite a ansamblurilor descoperite -
prilej pentru a remarca una, dacă nu singura situaţie în care contextul politic
pare să fi afectat direct opţiunile metodologice ale arheologilor români.
Evident, ceea ce îl interesa pe Plopşor era constituirea rapidă a unei
baze informaţionale şi clarificarea evoluţiei generale a paleoliticului pe
teritoriul României. Prin urmare, va insista asupra elaborării unui cadru
climatic regional,617 ca şi asupra problemelor tehnice pe care le ridică săpătura
arheologică în siturile paleolitice.618 De altfel, ameliorarea metodologică
propusă de el nu privea, aşadar, metodele de sistematizare empirică şi
interpretare a materialului arheologic - rămase sub influenţa “fosilelor
directoare” -, ci cunoaşterea paleomediului, viziunea sa interdisciplinară
păstrând permanent o perspectivă de factură geologică. Acesteia i se
datorează şi metoda stratigrafic-diacronică de exploatare a sitului arheologic,
bazată pe folosirea unei tehnici altimetrice şi motivată astfel: “… într-o
săpătură după o astfel de rânduială într-o peşteră, vom putea înţelege cu
ajutorul geologiei, paleontologiei, paleoclimatologiei, cronologia succesiunii
diferitelor culturi materiale”.(s.n.)619
Pentru a conchide, putem afirma că “paradigma Plopşor” a fost
caracterizată de inconsecvenţele impuse de umbra teoriei oficiale întregii
literaturi arheologice a epocii: stadialismul şi funcţionalismul teoriei de rang
înalt au asigurat cadrul superior, care învăluie diversitatea culturală. Însă,
evoluţionistă, dar nu uniliniară, empiristă, dar dornică de rigoare şi detaliu în
taxonomie, mai mult, foarte interesată de studiul mediului preistoric, viziunea
sa a rămas fidelă evoluţionismului clasic francez. Funcţionalismul tehnologic -
vizibil în unele interpretări ale utilajului litic şi rămas la nivelul inferior de
generalizare teoretică -, sau speculaţiile privind adaptarea la mediu, nu au
legătură cu funcţionalismul sociologic marxist, ci sunt simple dezvoltări
empirice ale bazei documentare. Nivelul teoretic înalt nu este niciodată atins
în rapoartele de cercetare, iar uneltele litice sunt în continuare studiate în
calitate de indicatori stilistici ai grupelor culturale, nu de martori ai interfeţei om-
mediu.
Ca orice paradigmă, viziunea lui C. S. Nicolăescu-Plopşor a presupus
unele alegeri în detrimentul altora, şi a concretizat cunoaşterea ştiinţifică

616 C. S. Nicolăescu-Plopşor, Noi descoperiri paleolitice timpurii din R.P.R., în Probleme de

antropologie, vol. II, 1956, p. 14. Este semnificativ şi modelul de analiză propus pentru
paleoliticul de la Giurgiu-Malu Roşu, vezi C. S. Nicolăescu-Plopşor, E. Comşa, Gh. Rădulescu,
M. Ionescu, Paleoliticul de la Giurgiu. Aşezarea de la Malul Roşu, în SCIV, tom VII, nr. 3-4, 1956, p.
223-236.
617 Idem, Geochronology of the Palaeolithic in Romania, în Dacia, N.S., V, 1961, p. 1-19.
618 Idem, Fenomenele periglaciare şi stratigrafia paleoliticului, în SCIV, tom XII, nr. 1, 1961, p.

65-74.
619 Idem, Rezultatele principale ale cercetărilor paleolitice în ultimii ani în R.P.R., în SCIV, tom

VII, nr. 1-2, 1956, p.19.

196
tocmai prin stabilirea unor limite ale ei. Însă aceste limite paradigmatice erau
cele ale naturalismului, ale geologiei şi paleontologiei stratigrafice şi, aşa cum
vom încerca să demonstrăm, dezvoltarea ulterioară a arheologiei paleoliticului
din România nu a ieşit cu adevărat din aceste linii de forţă, ci s-a mulţumit să
le sistematizeze. Aceasta este explicaţia pentru care arheologia paleoliticului
din România a rămas, până azi, o istorie naturală a omului, şi nu o istorie a lui,
pur şi simplu.
Fidelitatea faţă de rigorile generale impuse de C. S. Nicolăescu-
Plopşor cercetării paleoliticului avea să fie de lungă durată, deşi cea faţă de
ideile sale va fi mai uşor abandonată. Dacă ideile magistrului Plopşor sunt larg
împărtăşite de discipolii săi, până în anii 70,620 empirismul tipologiei sale va fi
înlocuit de cel sistematic al metodei Bordes, iar cronologia sa geologică şi
culturală prin noua schemă geocronologică, însoţită de datări radiocarbon.
Cât priveşte insinuarea elementelor marxiste, ea pare să fi fost
desăvârşită doar în explicarea antropogenezei. Cu toate acestea, merită amintit
că studiile recente, care abordează nucleul de premise teoretice ale preistoriei,
constată o incomodă, dar certă continuitate între modele iluministe şi practica
ştiinţifică actuală.621 Prin urmare, dacă se poate vorbi de o influenţă marxistă,
ea este mai mult aparentă, pentru că filonul iluminist, mult mai vechi, poate fi
deopotrivă responsabil: pentru antropogeneză, marxismul nu este prea
original şi nu depăşeşte locul comun, iar atunci când - rar - preistoricienii
români se avîntă în acest tip de speculaţii, e greu de afirmat că se inspiră din
Engels sau din oricare alt model materialist similar.
Aşadar, după un model care va face şcoală, teoria oficială,
întotdeauna prezentă în lucrările sintetice, este sterilizată la nivelul practicii,
unde nici o inovaţie metodologică nu poate fi pusă pe seama noilor concepte
marxiste. Chiar şi interesul pentru paleomediu se manifestase în arheologia
paleoliticului încă din epoca interbelică şi, în această privinţă, “paradigma

620 De exemplu, cele privind geneza locală a paleoliticului superior în România, ca şi a tipului
antropologic modern de pe substrat neandertalian (vezi M. Bitiri, Cu privire la începuturile
paleoliticului superior în România, în SCIV, tom 16, nr. 1, 1965, p. 5-16; L. Roşu, În legătură
cu musterianul întîrziat din România, în Revista Muzeelor, 6, 1967, p. 514-517).
Câteva comentarii sunt necesare aici: dacă rolul substratului genetic neandertalian în apariţia
omului de morfologie modernă nu mai constituie astăzi o ipoteză verosimilă, originea
paleoliticului superior este mai puţin clară. Inovaţiile locale, difuziunile, aculturaţiile sunt factori
ce trebuie luaţi în calcul în plan regional. Când afirmăm că ideea autohtoniei, la autorii citaţi,
este stimulată de influenţa modelului lui Plopşor, ne bazăm pe faptul că autoritatea sa nu a
stimulat deloc cercetarea unei serii întregi de factori diagnostici, alţii decât tipologia formelor
finite, în susţinerea unei astfel de ipoteze. Nu excludem aprioric teoria unei dezvoltări locale a
aurignacianului. Sugerăm doar că ea este departe de a fi demonstrată. Apariţia paleoliticului
superior este un fenomen complex: el implică o schimbare a tehnologiei, a modului de viaţă, a
manifestărilor simbolice. Dezvoltarea organică a acestei noi lumi de pe platforma culturală a
musterianului trebui să fi fost în mod necesar diversă, eterogenă şi cu mari decalaje cronologice
şi, în general, la nivel european, alogenia Aurignacianului pare acceptată (vezi, în acest sens, o
recentă luare de poziţie, J. K. Kozlowski, M. Otte, La formation de l’Aurignacien en Europe, în
L’Anthropologie, 104, 2000, p. 3-15).
621 Modelele “antropologiei naive” nu au fost estompate de progresele informaţiei, iar

antropologia ştiinţifică utilizează pe scară largă modele simpliste, cu tentă utilitară şi, mai ales,
materialistă. Prin urmare, progresele conceptuale ale preistoriei paleolitice sunt, în realitate,
foarte modeste pe parcursul ultimului secol, pentru toate şcolile de cercetare. Practic, chiar şi
azi, explicarea antropogenezei, a apariţiei primelor unelte, a socializării sau apariţiei limbajului
articulat este tributară unui frust funcţionalism, atât de familiar modelului marxist (W.
Stoczkowski, op. cit., passim).

197
Plopşor” continuă şi dezvoltă o tradiţie empiristă. În concluzie, pentru
cercetarea paleoliticului, marxismul nu aduce nimic esenţial: deja materialistă,
formal funcţionalistă, oricum naturalistă şi preocupată de metodă, cercetarea
acestei perioade se prevalează de cortina materialismului dialectic, pentru a
continua ceea ce ştia să facă mai bine: să ordoneze secvenţe culturale
particulare.

IV.3.5. Revoluţia neolitică şi “barbaria” lui Engels

Un număr mai important de pagini a acordat Originea familiei…
perioadei “barbariei”. Era de aşteptat ca acest aspect să se reflecte în egală
măsură şi în literatura arheologică. Cum se putea împăca structura dogmatică
a stadialismului uniliniar al lui Engels cu realitatea arheologică, polimorfă sau,
pur şi simplu, opusă ideilor indigeniste?
Spre exemplu, un model de perspicace rezolvare a dilemei este
asimilarea diversităţii faptelor într-o structură generală, care, prin însăşi
generalitatea ei, devenea inoperantă în practică. Un astfel de compromis este
ilustrat, de exemplu, de sofistica lui I. Nestor.622 Cum, pe de o parte, datele
arheologice nu puteau demonstra trecerea de la o fază a barbariei la alta
(pentru că însăşi cercetarea nu urmărise un astfel de obiectiv!), iar, pe de altă
parte, indigenismul se impunea ca regulă, aflăm că: “influenţele din afară au
fost asimilate pe o structură social-economică care s-a dezvoltat organic,
potrivit cu legile care determină în genere evoluţia societăţii omeneşti.[…]
absenţa unei dezvoltări pur liniare nu face decât să ne ajute să sesizăm mai
bine realitatea istorică vie, fără a întuneca sau anula în nici un chip acţiunea
fără greş a legilor amintite”.623 Cum nu pot fi operaţionalizate la nivelul
modest cerut de situaţiile aplicate ale practicii arheologice, legile pot fi
transferate pe alt palier de generalitate istorică.
Edificatoare este analiza monografiei de sit de la Hăbăşeşti, publicată
în 1954, şi al cărei coordonator, Vladimir Dumitrescu, se afla, din pricina
trecutului politic, în închisoare, la data apariţiei. Monografia merită o atenţie
deosebită şi din alt punct de vedere, întrucât priveşte un sit preistoric cercetat
integral,624 într-un interval de timp record, ceea ce expune perfect investiţia
directă pe care noii guvernanţi erau dispuşi să o facă în rescrierea istoriei.
Lucrarea este elaborată în cadrele unei disjuncţii fundamentale - pe
care o observasem, mai sus, şi în cazul lui C. S. Nicolăescu-Plopşor -, cea
dintre teorie şi practică. Dacă rămâne neclar în ce măsură un model marxist a
determinat alegerea metodei de săpătură de la Hăbăşeşti - dezvelirea integrală

622 I. Nestor, Cultura ceramicii liniare în Moldova (pe baza săpăturilor arheologice de la
Glăvăneştii-Vechi, Iaşi), în SCIV, tom II, nr. 2, 1951, p. 17-26.
623 Este aceeaşi manieră de a trata stadialismul ce se afirmase deja în I. Nestor, Probleme noi în

legătură cu neoliticul din R.P.R., în SCIV, tom I, nr. 2, 1950, p. 208-219. Fondul ambelor
articole este identic: relaţiile de filiaţie culturală, difuziunile, cronologia.
624 Se înţelege de la sine că această integralitate este definită în funcţie de concepţiile de

cercetare ale epocii. Că, din nefericire, chiar şi acest obiectiv a fost rareori atins ulterior, rămâne
un fapt regretabil şi care în nici un caz nu se datorează perfecţionării tehnicilor de eşantionaj
arheologic.

198
a aşezărilor reprezentând un reflex metodologic firesc al acestei teorii625- în
nici un caz, însă, ea nu a decis metodele de clasificare a materialului
arheologic şi arhitectura internă a discursului: marxismul ajută doar la
transformarea arheologiei în istorie, la organizarea discursului, a naraţiunii.
Astfel, este doar „interpretarea” rezultatelor - întotdeauna înţeleasă ca o etapă
separată, ulterioară cronologic cercetării prin săpătură - cea care respectă
canoanele obligatorii, cu deosebire în cazul fenomenelor cu caracter
economic, preluate de o viziune explicit materialistă.
Un raţionament tipic este următorul: prezenţa multor topoare atestă
prelucrarea masivă a lemnului → agricultură intensivă → creşterea rolului
bărbatului → amplificarea diviziunii muncii → destrămarea ginţii matriarhale
→ familia pereche sub control patriarhal. În realitate, “multe topoare” este o
remarcă absolut calitativă, care nu poate oferi o imagine a intensităţii
prelucrării lemnului, câtă vreme nu sunt estimate populaţia, resursele,
eficienţa topoarelor şi calculate necesităţile. Prin urmare, raţionamentul este
îndrăzneţ. Ceea ce este, însă, semnificativ este faptul că el fusese anticipat de
la bun început prin dimensiunile locuinţelor descoperite, care nu se împăcau
deloc cu matriarhatul lui Engels. Şi, cum constatarea preistoricianului
contravenea teoriei, în care patriarhatul apare mai târziu, plasarea istorică a
cucutenienilor şi, deci, a eneoliticului, trece pe treapta de mijloc a barbariei.626
Liniar materialistă este şi interpretarea plasticii, mărturie a pragmatismului
religios şi a superstiţiei.627
Însă, dacă pentru explicarea dinamicii interne a unui sit sunt
comprimate, prin scurt-circuit, toate datele teoriei materialismului-dialectic,
pentru evoluţia culturii, în genere, arheologul nu este dispus să renunţe la
convingerile sale difuzionist-migraţioniste. Astfel, tranziţia Cucuteni A -
Cucuteni B nu poate fi explicată intern, câtă vreme uneltele rămân
neschimbate.628 În privinţa ceramicii de tip C, ea aparţine unei populaţii
răsăritene, “căci nimeni nu va putea înţelege în ce fel, pe cale de evoluţie, se
poate ajunge de la locuinţa-platformă la locuinţa bordei, de la ceramica pictată
la ceramica în şnur, şi în sfârşit, la morminte tumulare cu cercuri de piatră”.629
De altfel, caracterul intrusiv al acestei ceramici este subliniat şi de I. Nestor,
pe motiv că acesteia “îi lipsesc antecedentele în culturile precucuteni şi
protocucuteni”.630

625 Reamintim că Vl. Dumitrescu avea să susţină, mai târziu, că dezvelirea integrală a
complexelor de locuire - deci interesul pentru dimensiunea topografică a unei locuiri preistorice -
fusese deja aplicată în cercetările interbelice. Prin urmare, ea nu se datora imitării metodelor de
cercetare aplicate de sovietici în arealul tripolian, unde tocmai paradigma marxistă a impus o
„orizontalizare” a studiului, în căutarea societăţii şi a modului de viaţă neolitic. Este sigur, însă,
că cel puţin o parte a specialiştilor occidentali, ca A. Leroi-Gourhan - vorbitor al limbii ruse,
printre altele - s-a inspirat explicit din modelul sovietic, în vederea perfecţionării metodei sale
paleoetnografice, atât de strălucit materializată la Pincevent.
626 Vl. Dumitrescu şi colab, Hăbăşeşti. Monografie arheologică, Editura Academiei, Bucureşti, 1954,

p. 499-501.
627 Ibidem, p. 420-421, 432-433. Vom avea prilejul să ne edificăm în continuare în ce măsură

marxismul este responsabil de această interpretare materialistă.

628 Ibidem, p. 531.
629 Ibidem, p. 536.
630 Cu privire la periodizarea etapelor târzii ale neoliticului din RPR, în SCIV, tom X, nr. 2,

1959, p. 251.

199
 Esenţial, pentru noi, este să reţinem principiul valorii diagnostice a
ceramicii în înţelegerea dinamicii culturale preistorice. El se substituie explicit
elementelor legate de organizarea social-economică: inventarul ceramic
“constituie de cele mai multe ori tocmai elementul caracteristic al diferitelor
culturi materiale (mai ales în epoca neolitică)”.631 Or, nu se poate face nici
paleoeconomie, nici paleosociologie, nici măcar paleoetnografie - toate cerinţe
marxiste - doar prin descrierea şi punerea în secvenţe succesive a tipurilor şi
decorului ceramic.
Conform modelului de la Hăbăşeşti, şi în alte monografii activităţile
economice sunt considerate ca aparţinând unei evoluţii unitare, rămăşiţele
materiale adecvate (unelte, arme) fiind tratate nediferenţiat, ca şi cunoştinţele
tehnologice generale (cum ar fi construcţia caselor, fabricarea uneltelor etc.).
Aceste domenii culturale sunt tratate drept constante şi, împreună cu sociologia
schematică a lui Engels, eliberează demersul istoric de povara „explicaţiilor”,
pentru a se ataca fondul problemei. Astfel, „… în inventarul arheologic al
staţiunii de la Izvoare, ca în toate aşezările neolitice, locul cel mai important,
şi din punct de vedere cantitativ, şi din cel calitativ, în deţine olăria, care, prin
abundenţa sa şi prin evoluţia tehnicii, a formelor şi a decorului său, în funcţie
de loc şi de epocă, constituie elementul cel mai caracteristic din vremea comunei primitive
şi totodată izvorul cel mai productiv pentru studiul originilor, al legăturilor şi al dezvoltării
acelor culturi.”(s.n.).632 Aşadar, nici forţele, nici relaţiile de producţie, nici
tehnologia, nici economia, în general, nu au rol ilustrativ pentru înţelegerea
schimbările istorice din “comuna primitivă”.
Este adevărat, arheologii sunt conştienţi de limitele descrierii
ceramicii în înţelegerea cauzalităţii istorice. De exemplu, I. Nestor remarcă:
“O altă problemă este de a şti ce fapte de viaţă se află în dosul acestor
raporturi culturale”; însă, cercetătorii “admit ipoteza firească după care ne
aflăm în faţa nu a unui simplu împrumut cultural, ci şi a unui aflux de
populaţie… fără a socoti necesar pentru moment a preciza explicaţiile ce se
pot da cu privire la natura raporturilor intertribale pe care această situaţie le
presupune (prizonieri, robi, relaţii exogamice)…”(s.n.)633 În cadrele unei
distincţii tot mai evidente, reiese clar, credem, că misiunea precizărilor
revenea unei teorii de nivel mediu, fie ea şi marxistă, pe care arheologii nu o
aveau la dispoziţie. În aceste condiţii, ei vor fi obligaţi doar să presupună
ipotezele “fireşti”, către care îi conducea observaţia repetată a materialului
considerat de ei semnificativ.
Orientarea marxistă a unora dintre interpretările din monografia de la
Hăbăşeşti nu este neapărat caracteristică. Numeroase studii nu invocă nici
măcar formal cauzalităţile socio-economice ale modelului oficial, preferând în
continuare explicaţiile convenţionale: migraţie, difuziune, aculturaţie.634 Pe de

631 Vl. Dumitrescu, op. cit., p. 252-253.

632 R. Vulpe, Izvoare. Săpăturile din 1936-1948, Bucureşti, Ed. Academiei, 1957, p. 336-337.
633 I. Nestor, loc. cit., p. 255.
634 De exemplu, E. Comşa, Consideraţii cu privire la evoluţia culturii Boian, în SCIV, tom V,

nr. 3-4, 1954, p. 961-998; Z. Szekely, Contribuţie la cronologia epocii bronzului în Transilvania,
în SCIV, tom VI, nr. 3-4, 1955, p. 843-864; E. Comşa, Stadiul cercetărilor cu privire la faza
Giuleşti a culturii Boian, în SCIV, tom VIII, nr. 1-4, 1957, p. 27-51. În cuprinsul acestor texte,
afluxurile de populaţie sunt cauza schimbărilor culturale, şi nu mutaţiile social-economice. De
altfel, analiza elementelor stilistice poate merge până la ignorarea totală a aspectelor legate de

200
altă parte, chiar şi monografii fidele formal materialismului-dialectic utilizează
explicit construcţii “burgheze” cum ar fi cerc de cultură, pentru complexul
Ariuşd-Cucuteni-Tripolie, a cărui unitate este explicit înţeleasă ca etnică.635 În
aceeaşi lucrare, întreruperile din viaţa comunităţilor sunt provocate de
„mutări ale triburilor”: “Fără a putea să precizăm natura lor (secetă, creştere
de populaţie, epidemii, căutare de spaţii noi şi de mijloace mai bune de trai),
trebui să admitem astfel de tulburări, fiindcă numai prin ele se pot explica
salturile dintre diferitele faze neolitice ale complexului Ariuşd-Cucuteni-
Tripolie. Nu este vorba de schimbările produse în viaţa câte unei staţiuni
izolate, prin cauze de ordin local, ci de fenomene care se observă simultan în
toate aşezările dintr-o anumită epocă”.636 Exemplele pot continua la nesfârşit,
majoritatea bibliografiei arheologice din această epocă trădând o singură
realitate: marxismul depăşeşte obiectivele de cercetare acceptate de preistoria
românească.
Ca să conchidem, în ansamblu, în ciuda ofensivei ideologice a anilor
‘50-’60, stadialismul rămîne literă moartă, iar marxismul nu oferă decât un
limbaj, pentru acea parte a misiunii interpretative a arheologiei pentru care
vechea paradigmă nu dispunea de explicaţii alternative coerente, şi anume
domeniul economic şi social. Aici se grefează termeni noi: matriarhat,
patriarhat, gintă etc. Deşi proveneau dintr-o etnologie de secol XIX, lecturată
în acelaşi secol, şi deşi impuneau o ordine autoritară, termenii circumscriau
noţiuni şi fenomene “reale”. Prin urmare, dincolo de erorile teoriei, sau de
obligativitatea şi pretenţiile de valabilitate universală, noile definiţii şi
conceptele adiţionale lor vor îmbogăţi lexicul arheologilor. Cu toate aceste
importuri, marxismul nu poate fi operaţionalizat la nivelul practicii, apărând
într-o manieră abruptă în încheierile diferitelor monografii. Dacă arheologia
preistorică este nedisimulat materialistă, ea nu reuşeşte prea des să fie şi
dialectică, refugiul în descriptivism fiind deseori soluţia preferată. Cu atât mai
evidentă va deveni această trăsătură în deceniile următoare.
De altfel, în întreaga istoriografie românească de după 1960, “viaţa
economică este subînţeleasă mai mult drept context şi mai puţin ca
determinant unic al evenimentelor. S-a practicat, cu bună ştiinţă confuzia
dintre concepţia globală, «materialist-dialectică» şi istoria social-economică -
un domeniu de cercetare printre atâtea altele”. (s.a.) Aşa cum, în istoriografie,
factorul naţional, până nu demult considerat un “joc secund al socialului”
începe să apară, “aporetic şi timorat, ca deteminant de sine stătător al
evenimentelor din secolul XIX”637, şi în arheologia preistorică din România,
va reveni în forţă preocuparea - niciodată abandonată - pentru delimitarea
tradiţiilor culturale, para-etnice, pe principiile etern riguroase ale tipologiei şi
stratigrafiei.

IV.4. RECULUL CULTURAL-ISTORIC

România anilor ’70 cunoaşte importante mutaţii în plan politic şi
cultural, decise de orientarea ideologiei oficiale, după desprinderea din sfera

societate şi economie (vezi, de exemplu, H. Dumitrescu, Contribuţii la problema originii

culturii Precucuteni, în SCIV, tom VIII, nr. 1-4, 1957, p. 53-74).
635 R. Vulpe, op. cit., p. 340.
636 Ibidem, p. 341.
637 A. Mihalache, Ideologie şi politică..., p. 75.

201
sovietică, către un fervent naţionalism. Acesta va îmbrăca forme aparte şi se
va baza pe un bricolaj al elementelor moştenite din deceniile anterioare, ca şi
pe o mai veche tradiţie a gândirii naţionale, niciodată redusă la tăcere de etapa
internaţionalistă.638
Ceauşescu, spre deosebire de Dej, este primul care va folosi cu
adevărat dictatura stalinistă într-o direcţie naţional-revoluţionară, căutând
identitatea politicii sale în sfera culturală şi încercând să valideze regimul prin
comunicarea cu cultura românilor: “... liberalizarea naţionalistă era varianta
română a reformismului central european”, iar soluţia aleasă de Ceauşescu se
va „circumscrie specificului identitar al modernităţii est-europene, marcată de
etatism şi ruralitate”.639 “Paternalismul etatist, tradiţiile autoritariste şi autarhia
rustică”640 vor oferi, şi în aceste decenii, soclul firesc pentru tendinţa
tradiţională a clasei noastre politice de a se identifica cu ţara, de la care nici
elita comunistă nu va face excepţie. Înţelesul pe care îl va căpăta această
osmoză va fi, foarte particular: confuzia dintre Partid, Stat şi naţiune devine
desăvârşită, iar teleologia marxistă se va vedea de acum tradusă în termenii
naţionalismului interbelic.
Scrisul istoric va fi, cum era de aşteptat, puternic afectat de noua
orientare - cea mai importantă tendinţă fiind recuperarea valorilor
istoriografice interbelice -, iar arheologia preistorică se va resimţi şi ea. Dacă
măsurile instituţionale, în arheologie, nu sunt radicale - cu excepţia legii
patrimoniului cultural din 1974, care a determinat o reevaluare a vechilor
colecţii, şi a înfiinţării Institutului de tracologie, în 1979 -, relativul dezinteres al
ideologiei oficiale faţă de aderenţa la tezele marxiste de formulare sovietică641

638 Utopia comunistă a devenit dependentă de realităţile politice şi sociale, pe care le considera

drept realitatea înseşi. În teorie, marxismul se dorea apatrid, deşi Marx însuşi vedea acţiunea
revoluţionară concretizându-se mai întâi la nivel naţional (idem, Stalinism şi ideologie naţională.
Mobilurile unei convertiri, în Xenopoliana, V, 1997, 1-4, p. 109). Practica stalinistă şi nu teoria
marxistă a fost responsabilă de exportarea antinomiei naţionalism-comunist. Marxismul, odată
indigenizat, va trebui să traducă frustările naţionale în termenii materialismului dialectic, iar
autoritatea tradiţională a preocupărilor naţionale în România avea să faciliteze acest glisaj către
naţional-comunism (ibidem, p. 112).
639 Ibidem.
640 Una din laturile acestei redimensionări a tradiţiei interbelice va fi re-ideintificarea

revoluţionară a ţăranului, încercată de altfel şi de Lenin şi Mao, în faţa aceloraşi probleme

ridicate de preponderenţa istorică a lumii rurale. România va cunoaşte, în deceniile de după
1970, o adevărată demofilie ruralistă de gust sămănătorist, ca formă de reevaluare a fondului
interbelic (ibidem, p. 114).
641 Într-adevăr, după “destalinizare”, se face simţită o anumită îndepărtare de dogmatism, de cel

marxist, în orice caz. Tradiţia, naţionalismul şi o “deschidere creatoare” a marxismului (ale cărei
limite sunt imprecise) devin acum componente ale unei noi atmosfere culturale. Să nu ne
iluzionăm: instanţa ideologică supremă, care rămâne Partidul Comunist, deşi nu se mai exprimă
acum într-un raport cu programul teoretic originar, marxist, rămâne la fel de brutală şi
politizată. Dacă referinţele la “clasici” devin tot mai rare, simbolice şi decorative - pe fondul
decrepirii fondului teoretic şi îndepărtării de acesta -, declararea fidelităţii faţă de regim nu
devine mai puţin necesară, cu deosebirea că acum acest omagiu se dedică persoanei
dictatorului, singurul în măsură să decidă valabilitatea tezelor vehiculate. Aceasta duce la o stare
de “paralizie teoretică” a ideologiei ce coincide, paradoxal, şi maximei ei înfloriri: orice teorie,
care poate deveni instantaneu clandestină, printr-o decizie de moment a puterii, se bucură în
acelaşi timp, de toleranţă şi de o legitimitate parţială. Acest pragmatism ideologic îi va afecta
chiar pe ideologii înşişi, care cu greu mai pot defini corectitudinea fiecărei teze. De aici, invazia
de arbitrar a intervenţiilor oficiale - valabilă pentru literatură, dar şi pentru scrisul istoric (M.
Lazăr, Structuri politice şi cultură. Câmpul cultural de la “destalinizare” la mitul “salvării prin
cultură” în Xenopoliana, VII, 1999, 1-2, p. 178-179).

202
va permite explorarea unor alte cărări teoretice. Că multe dintre ele erau deja
bătătorite, ne vom convinge în continuare.
Consecinţe importante va avea imobilizarea schimbului de generaţii
academice - tot mai evidentă în ultimul deceniu comunist -, care întăreşte,
inevitabil, mandarinatul şi autoritatea personalităţilor deja afirmate: “Spre
deosebire de cei cooptaţi direct în câmpul intelectual, în vremuri mai vechi,
ultimii «noi veniţi» fac mai întotdeauna un ocol prin alte meserii până să
ajungă la posturile râvnite. Diferenţele dintre generaţii se creează prin şansele
diferite de reuşită. În anii ’60, de pildă, recrutările în spaţiul universitar aveau
loc mai ales prin cooptarea celor mai dotaţi absolvenţi. Din anii ’70, însă, o
politică constantă de blocare a mecanismelor regenerative ale instituţiilor
academice - pe fondul unei orientări premeditat anti-intelectuale - a făcut ca,
în 1989, corpul academic să se prezinte dintr-o dată (cel puţin la Cluj)
îmbătrânit şi descompletat, în numeroase domenii ale cunoaşterii şi cercetării.
Accesul la doctorate este condiţionat politic, iar cel la posturi de asistent în
învăţământul superior mult îngustat pe parcursul anilor ’80: sistemul de
promovare academică este şi el atins de imobilism. Cei mai afectaţi fuseseră,
fără îndoială, tinerii, ale căror şanse de carieră academică fuseseră practic
retezate. (În 1989, cel mai tânăr cadru didactic de la Facultatea de istorie şi
Filozofie a Universităţii din Cluj fusese promovat ca asistent în 1973 - iar
situaţie nu era nici pe departe o excepţie!).”642
Deşi sever afectată de acest “îngheţ” academic, arheologia preistorică
putea totuşi să beneficieze de epoca de relativă relaxare teoretică, mai ales că
poziţia sa, excentrică cronologic şi simbolic în cadrul argumentaţiei
naţionaliste, o ferea de desele inovaţii şi refaceri ale liniei oficiale. Altfel spus,
arheologia preistorică beneficia de deriva marxismului, fără a suferi prea tare
sau, mai ales, direct de pe urma insecurităţii şi provizoratului care afecta alte
sfere ale culturii româneşti. În consecinţă, mai multe tipuri de reacţii se vor
face simţite în discursul arheologic.
Cea mai semnificativă este cea de abandon complet al stadialismului
marxist, mergând până la eradicarea completă a conceptelor şi a lexicului
materialist-dialectic; în vecinătatea sa, se plasează o a doua opţiune, cea de
perpetuare superficială a grilei lui Engels ca structură generală, cu deosebire în
arhitectura sintezelor perioadei; integrarea unor noi concepte şi metode de cercetare
(pluridisciplinaritatea şi arheometria); în puţine situaţii, sunt sesizabile încercări
de a aplica explicit un economism de tip marxist; în fine, ultima - şi cea din urmă -
opţiune este cea de anexare a discursului preistoriei intereselor ideologiei oficiale (pe
linia unei inefabile continuităţi culturale, „tracismelor” etc.). Ultima atitudine
s-a manifestat cu totul periferic în mediul profesionist, nu din pricină că
preistoricienii ar fi rămas în afara discursului naţionalist, ci pentru că refuzau
versiunile explicite şi naive ale acestuia. Ea se rezumă, după experienţa
deceniilor anterioare, la o simplă aliniere post festum, sau la o interpretare
„romanţată” a mărturiilor arheologice, conform cerinţelor oficiale. În toate
aceste situaţii, trebuie subliniat, opţiunile metodologice vor rămâne
fundamental aceleaşi, în ciuda încercărilor onorabile ale pluridisciplinarităţii.
Tot astfel, aceste tendinţe nu sunt mutual exclusive, amestecul dintre ele
nefiind cu totul rar.

642 Ibidem, p. 183.

203
 Oricum, deschiderea relativă a politicii oficiale a permis, pentru
aproximativ un deceniu, o mai largă circulaţie a informaţiei ştiinţifice, mai ales
prin intermediul burselor. Însă, în arheologie, alegerea arealelor cu capital de
prestigiu tradiţional (Germania şi Franţa) avea să temporizeze inovaţiile
majore. Cu deosebire influenţa germană, permanentă prin specializarea unui
număr important de practicieni români în instituţii din R.F.G., a participat,
sub forma unui puternic curent subteran, la perpetuarea şi chiar revitalizarea
tendinţei cultural-istorice, de multă vreme un bun comun al ambelor
tradiţii.643
Aşadar, în arheologia preistorică, relativa liberalizare nu a făcut decât
să asigure cadrele revigorării tradiţiei interbelice şi să stimuleze o întoarcere
către empirism. În anii ’70, după temperarea ofensivei stadialiste,
preistoricienii vor reveni la preocupările tradiţionale,644 iar ataşamentul lor faţă
de paradigma cultural-istorică - de care fuseseră nevoiţi să se dezică formal în
deceniile anterioare - se va manifesta cu atât entuziasm, încât până şi inovaţiile
metodologice ne-legate de marxism vor fi ignorate. Desigur, stadiile lui
Engels sunt în continuare prezente în pregătirea viitorilor arheologi, aşa cum
stau mărturie cursurile universitare. Dar, cum ne-am obişnuit deja, există o
mare distanţă între nivelul teoretic general şi practică. Vom începe prin a
reîntări această concluzie în privinţa cercetării paleoliticului.

IV.4.1. Modelul Bordes în arheologia paleoliticului

În ceea ce priveşte cercetarea paleoliticului, mutaţiile metodologice se
circumscriu, cel puţin în privinţa raportului cu marxismul, primei opţiuni de
mai sus. Excepţiile sunt puţine şi nesemnificative.
Devotată în continuare magistraturii franceze în domeniu, dar lipsită
de filonul intelectual permanent împrospătat al acesteia, arheologia
paleoliticului va prelua generalizat, după părăsirea empirismului lui C. S.
Nicolăescu-Plopşor de către discipolii săi, sistemul tipologic al lui F. Bordes.
Adoptarea sistematizării bordiene avea să antreneze importante consecinţe.
Dacă este evident că formaţia istorică a noii generaţii şi-a pus amprenta asupra
interpretărilor - iar conceptele marxiste, aşa cum au fost ele prezentate în
rândurile de mai sus, au intrat prea puţin în arsenalul său teoretic -, noul
instrument metodologic, de inspiraţie naturalistă şi corespondent mutatis
mutandis al tipologiei ceramice, va accentua deriva arheologiei paleoliticului
către ştiinţele naturii.
Tinerii promovaţi printr-un proiect strategic de către Plopşor nu au
întârziat să se manifeste activ, primele sinteze regionale făcându-şi apariţia

643 Deşi nu dispunem de un studiu statistic, credem că oferta de burse în arealul german
(Humboldt, D.A.A.D) s-a dovedit de departe cea mai generoasă, filieră prin care arheologia
germană şi-a conservat prestigiul în ochii tradiţionalistei arheologii româneşti. Pentru profilul
empirist al arheologiei preistorice germane în epocă, vezi H. Härke, All Quiet on the Western
Front. Paradigms, Methods and Approaches in West German Archaeology, în I. Hodder (ed),
Archaeological Theory in Europe. The Last Three Decades, Ed. Routledge, London, 1991, p. 187-222..
644 În ciuda aparentei relaxări politice şi a îndepărtării de focarul marxist sovietic, discursul

istoriografiei româneşti cunoaşte o slaba ameliorare în anii ’70. “Inflaţia” preocupărilor

naţionale, dar şi, conex, absenţa unor preocupări, fie şi epigonice, similare cu cele din
istoriografia occidentală, a accentuat desincronizarea discursului istoric românesc (vezi Al.
Florin Platon, Despre desincronizarea discursului istoriografic, în Xenopoliana, 1, 1-4, 1993, p.
42-45).

204
curând după dispariţia prematură a marelui paleolitician. Moştenind misiunea
lui C. S. Nicolăescu-Plopşor, noua generaţie va căuta să facă ordine în
taxonomia paleoliticului: multe situri aşteptau să fie excavate, iar pentru acest
obiectiv, controlul stratigrafiei şi tipologia păreau suficiente. Câteva
monografii sintetizează rezultatele acestei activităţi, pe cât de importante, pe
atât de omogene metodologic. Progresele sunt evidente şi trebuie remarcat
aspectul sobru al generalizărilor efectuate, concepţia pozitivistă, evidenţiată de
un evoluţionism abia schiţat, culturalismul indiscutabil şi adeziunea unanimă
la metodele franceze.
În 1970, Al. Păunescu publică Evoluţia armelor şi uneltelor de piatră
descoperite pe teritoriul României, un util îndreptar tehno-tipologic al utilajului litic,
acoperind o largă scară cronologică, din paleoliticul inferior şi până în epoca
bronzului. De fapt, sinteza viza actualizarea lexicului şi noţiunilor privitoare la
tehnica şi tipologia materialului litic, în funcţie de progresele realizate în
Franţa, în special în urma activităţii lui Bordes. Titlul este, de altfel, sugestiv:
în deplină continuitate cu modelul Breuil-Peyrony, sunt uneltele cele care
evoluează. Concepţia generală nu diferă nici ea de modelul francez, tipurile
înseriate având o singură semnificaţie, cea de indicator stilistic al normelor
culturale.
Ulterior acestei apariţii, alte trei studii monografice regionale645 văd
lumina tiparului: Paleoliticul din Ţara Oaşului, Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din
Moldova şi Paleoliticul din Banat. Toate lucrările sunt unificate de câteva
principii, expuse cu claritate în introducerea realizată de M. Brudiu la
Paleoliticul superior...: “…atât în cercetarea de teren cât şi în expunerea
rezultatelor, vom avea în vedere folosirea metodei stratigrafice, ca un instrument
eficace de interpretare [sic!] a materialelor arheologice. Eficienţa acestei metode e
verificată de cercetătorii acestui domeniu de mai bine de un secol [...] în interpretarea
materialului arheologic vom folosi metoda tipologică, cu ajutorul căreia s-a
stabilit şi până acum, în domeniul arheologic, specificul tuturor culturilor
materiale”646 (s.n.).
Într-adevăr, cele trei sinteze sunt edificate exclusiv pe seama
încrederii în suficienţa acestor două metode, corelate cu statistica şi
chorologia. Iconografic, ele se recomandă prin prezentarea profilelor
stratigrafice, ilustrarea utilajului litic “tipic” şi a graficelor cumulative
bordiene. Planurile săpăturilor, publicate doar de M. Bitiri şi de M. Brudiu,
atestă în continuare preocuparea pentru “evoluţie” şi succesiune: sondaje
înguste, secţiuni de tip tranşeu, însoţite de casete. Topografic-planimetric,
sunt semnalate doar structurile de combustie şi aglomerarea generală a
materialului, acolo unde acestea se disting evident prin decapajele mecanice, al
căror principal obiectiv rămânea stabilirea succesiunii de orizonturi stilistice.
Evoluţia antropologică nu este ignorată, dar trebuie subliniat că, în
virtutea modelului devenit tradiţie, cele trei monografii recomandă atenţiei

645 M. Bitiri, Paleoliticul din Ţara Oaşului, Ed. Centrului de Informare şi Documentare în Ştiinţele

Sociale şi Politice, Bucureşti, 1972; M. Brudiu, Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din Moldova, Ed.
Centrului de Informare şi Documentare în Ştiinţele Sociale şi Politice, Bucureşti, 1974; Fl.
Mogoşanu, Paleoliticul din Banat, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978.
646 M. Brudiu, op. cit., p. 5.

205
exclusiv progresul cultural reflectat în cultura materială, niciodată corelat unor
etaje cognitive specifice.647
Conţinutul culturilor materiale este definit în funcţie de prezenţa sau
absenţa unor forme caracteristice şi de ponderea claselor tipologice, principiu
care permite delimitarea grupelor culturale regionale: “Părăsind zona clasică a
aurignacianului occidental (Franţa şi Belgia) şi îndreptându-ne spre est, încep,
treptat, treptat, să apară faciesuri aurignaciene deosebite. Această deosebire se
manifestă fie prin apariţia unor elemente noi sau prin dispariţia unor piese
caracteristice, fie printr-o schimbare a raportului dintre uneltele de bază ale
aurignacianului.”(s.n.)648
Astfel definite grupele culturale paleolitice, nu surprinde că impactul
influenţelor externe din partea altor unităţi contemporane,649 este circumscris
în consonanţă cu teoria “cercurilor de cultură”: sărăcia tipologică a aşezărilor
aurignaciene din Moldova este explicabilă prin poziţia excentrică a acestora în
raport cu faciesul central-european în care fuseseră încadrate;650 rarefierea,
“barbarizarea” treptată şi retardarea populaţiilor paleolitice din sudul
României era o consecinţă a distanţei faţă de zona periglaciară din nord,
creuzet al tradiţiilor aurignaciene, gravettiene şi magdaleniene.651
În aceeaşi lucrare, deşi aurignacianul din Banat este integrat marelui
grup cultural central-european, merită semnalat că, în explicarea
particularităţilor locale, sunt invocate şi criterii funcţionale. Cu toate acestea,
dacă ponderea lamelelor Dufour în aurignacianul bănăţean este explicit
considerată o specializare funcţională, este din pricină că întreg aurignacianul
din Banat “se leagă de acele grupuri «specializate» (care trebuie privite în
mişcare şi evoluţie) ale aurignacianului central-european.”652
Tendinţa către sublinierea caracterului indigen al evoluţiei culturale
nu lipseşte. Spre exemplu, M. Bitiri consideră că, datorită apariţiei precoce a
suporturilor laminare, originea paleoliticului superior din România trebuie
căutată în culturile musteriene locale.653 Însă, în ciuda unor reflexe marxiste,654
progresul indigen nu constituie o regulă absolută.655

647 Stă mărturie poziţia lui Fl. Mogoşanu faţă de autorul „paleoliticului cuarţitic”, tradiţie
tehnică ce se prelungeşte în deplină continuitate, trecând de la omul de Neanderthal la cel
modern (Fl. Mogoşanu, op. cit., p. 131-132)
648 Ibidem, p. 109.
649 De exemplu, în Ungaria, „problema aurignacianului se complică în mare măsură datorită

influenţei foarte puternice exercitate de szeletianul contemporan şi mai târziu de gravettian.”

(ibidem, p. 112).
650 Ibidem, p. 116-117.
651 Ibidem, p. 118. Este important de reţinut, însă, că această bogăţie a tradiţiilor culturale este

asociată unui cadru climatic specific.

652 Ibidem, p. 126-128.
653 M. Bitiri, op. cit., p. 104-105.
654 Cum ar fi ideea unei „diviziuni a muncii” în musterian (ibidem, p. 101), dar şi aceea, de altfel

justă, în principiu, a existenţei unor „colective independente din punct de vedere economic” în
această perioadă (ibidem, p. 108).
655 „Multe dintre aceste faciesuri şi variante culturale locale îşi au originea în culturile paleolitice

mai vechi şi în funcţie de durata evoluţiei netulburate de amestecuri străine, cultura şi-a căpătat un
specific local strict” (s.n., ibidem). Aşadar, acest traseu evolutiv local putea fi afectat de diverse
influenţe externe. În orice caz, „... aurignacianul din România aparţine zonei central-europene,
unde chiar dacă a primit şi influenţe din afară... în evoluţia lui păstrează o tradiţie puternică din
musterianul carpatic” (ibidem, p.112).

206
 În ciuda conceptelor cultural-istorice şi a scenariilor difuzioniste
general acceptate, o umbră din idealul evoluţionist ajunge şi la nivelul inferior,
al observaţiei empirice: calea ireversibilă a evoluţiei industriei litice pare să o
constituie diversificarea gamei tipologice şi micşorarea dimensiunilor
uneltelor. Tot astfel, invocarea, la Ripiceni de exemplu, a unui “musterian
superior”, sau “superior final”, exclusiv pe baza poziţiei stratigrafice, ne apare
elocventă: unităţile taxonomice sunt orientate, evolutiv, către optimizare.656
Însă, în afara acestui reflexe evoluţioniste difuze, mutaţiile culturale sunt
abordate în termenii diverşi: schimbări de climat, diminuarea resurselor de
subzistenţă, infiltrarea altor comunităţi.657
Marele merit al acestei etape îl constituie, desigur, consacrarea unei
fizionomii regionale a paleoliticului de pe teritoriul României. Alături de
Evoluţia uneltelor..., cele trei monografii, prin analogiile cu Europa centrală şi
Câmpia Rusă, apropie asocierile şi fracţionează o taxonomie prea generală,
studiile chorologice câştigând în precizie.
În ansamblu, şi în această etapă paleoliticienii români preferă faptele,
nu declaraţiile de principiu, cum ne arată un alt text sintetic,658 ce comprimă
stadiul de (sub)dezvoltare teoretică a arheologiei paleoliticului din România
anilor ’80. Astfel, pe baza studiului morfologic, artefactele paleoliticului
inferior sunt prezentate ca aparţinând culturilor abbevilliană, acheuleană,
premusteriană etc. Pe aceleaşi criterii, unele piese sunt atribuite “paleoliticului
inferior (foarte posibil final)”.659 La rândul său, “…paleoliticul mijlociu se
caracterizează prin individualizarea a numeroase grupuri musteriene, la
formarea cărora tradiţiile culturale locale au jucat roluri diferite. Aceste
grupuri de vânători musterieni ocupau în general teritorii de vânătoare
probabil bine delimitate şi în cadrul cărora s-au dezvoltat paralel milenii în
şir”.660
Descrierea vieţii omului paleolitic nu se rezumă doar la prezentarea
scrupuloasă a uneltelor, care îi împărţeau în “culturi”: aflăm că, la Ripiceni,
unde musterienii vânau mamutul, “se pare că pentru acest animal
colectivităţile de paleantropi… au avut un adevărat cult, dovadă fiind unele
complexe cu caracter ritual-magic”.661 În rest, în celelalte situri musteriene,
“meniul” neandertalienilor este cel presupus deja de Nicolăescu-Plopşor, pe
baza determinărilor palefaunistice din anii ’50 - şi a căror unică utilizare
realistă, în absenţa unor studii tafonomice, era cea de indicator paleoclimatic.
Pentru paleoliticul superior, orientarea cultural-istorică este încă şi
mai evidentă: “Având în vedere, îndeosebi, asemănările tehnico-tipologice
dintre uneltele descoperite în diferite staţiuni, materia primă, dimensiunile
pieselor şi poziţia geografică a aşezărilor aurignaciene şi gravettiene din ţara
noastră, s-ar putea delimita, în linii mari, unele zone culturale. Acestea par a
cuprinde teritorii mai largi, unde prin contopirea elementelor autohtone cu cele nou
venite din diferite părţi s-a ajuns la formarea unor faciesuri locale, cu mai multe grupe

656 Al. Păunescu, Evoluţia armelor şi uneltelor de piatră descoperite pe teritoriul României, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1970, p. 15.
657 M. Bitiri, op. cit., p. 105.
658 Al. Păunescu, Evoluţia istorică pe teritoriul României din paleolitic pînă la începutul

neoliticului, în SCIVA, tom 31, nr. 4, 1980, p. 519-546.

659 Ibidem, p. 524-525.
660 Ibidem, p. 526-527.
661 Ibidem, p. 531. Interpretarea acestor complexe se va schimba ulterior.

207
locale la care se observă afinităţi foarte strânse în ceea ce priveşte cultura lor materială.”662
(s.n.). Aşadar, peisajul cultural al paleoliticului nu se deosebea, în principiu, de
cel al neoliticului, de exemplu: chiar şi teritoriile de vânătoare erau mutual
exclusive, încă din paleoliticul mijlociu; tradiţiile culturale erau conservatoare,
iar schimbările din morfologia uneltelor se datorau aculturaţiilor.
Este limpede că doar înţelegerea eronată a sistemului Bordes663 a
putut determina arheologia paleoliticului din România să considere suficiente
aceste explicaţii: el nu este înţeles ca o metodologie, o convenţie cu menire
strict comparativă, ci ca o interpretare a faciesurilor paleolitice.664 O metodă ajunge,
astfel, să se substituie unei teorii de rang înalt. Din acest motiv, mai ales unii
arheologi americani au considerat că teoria care trebuie să coincidă metodei
bordiene este cea cultural-istorică: faciesurile musteriene sunt culturi, eventual
triburi contemporane.665 De vină a fost însuşi F. Bordes, care foloseşte chiar
termenul de “trib” pentru unele dintre aceste ansambluri.666 Prin urmare,
eroarea în care au fost împinşi cercetătorii americani este explicabilă: pentru
educaţia lor antropologică, tribul sugera o unitate etnică, o tradiţie socială a
unui grup uman determinat. Or, delimitarea unei astfel de unităţi exclusiv pe
baza diferenţelor formale dintre unelte era mai mult decât temerară, iar “noii
arheologi” edificau, în epocă, critici dure tocmai pe această imprudenţă a lui
Bordes.
În cea ce îi priveşte pe cei români, eroarea lor nu poate fi justificată
decât de educaţia cultural-istorică, care a pregătit asocierea culturilor paleolitice
cu cele ale preistoriei agricole. Cum ar fi, altfel, posibilă abordarea “pe fiecare
cultură în parte, începând cu cultura de prund şi încheind cu cultura
Noua”?667 Alăturarea unui comportament tehnic supra-cultural unei unităţi etno-
culturale, ale cărei criterii de identificare şi conţinut de semnificaţie sunt
fundamental diferite, probează dezinvoltura cu care, în această etapă,
“culturile” definite bordian sunt manipulate în deplină echivalenţă cu cele ale
epocii bronzului! Însă facilităţile practice pe care le permitea sistemul Bordes,
ca şi aerul său foarte ştiinţific, erau de departe mult mai atractive decât criticile
teoretice - de limbă engleză - care erodau de la an la an sistemul său. În plus,
el avea avantajul de a stabili şi ierarhiza competenţele din interiorul micii

662 Ibidem, p. 535.

663 Manualului elaborat de F. Bordes (Typologie du Paléolithique ancien et moyen, Ed. Délmas,
Bordeaux, 1961), i se adaugă îndreptarul tipologic realizat de D. de Sonneville-Bordes, J.
Perrot, Lexique typologique du Paléolithique superieur, apărut în BSPF, tome LI, fasc. 1-2.,
1954, p. 1-96, tome LII, fasc. 1-2, 1955, p. 1-112, tome LIII, fasc. 1-2, 1956, p. 1-112.
664 Pentru o aplicare mai consecventă a dimensiunii strict comparative propuse de sistemul

Bordes, vezi V. Chirica, The Gravettian in the East of Romanian Carpathians, B.A.I. III, Iaşi, 1989.
În această sinteză, prezenţa şi, respectiv, raportul dintre diversele forme tipologice permite
gruparea siturilor gravettiene, fără ca acestea să devină „provincii culturale”. În orice caz,
autorul refuză să plaseze în succesiune evolutivă ansamblurile gravettiene astfel delimitate
(ibidem, p. 129-139).
665 J. Sackett, loc. cit., p. 138-139.
666 Deşi acceptă posibilitatea ca raţiunile funcţionale să fi jucat un rol oarecare în diferenţierea

industriilor paleolitice, Bordes rămâne consecvent în atribuirea acestui polimorfism al

ansamblurilor litice unor tradiţii culturale. Spre exemplu, el acceptă posibilitatea ca industria de la
Erd (Ungaria) şi musterianul de tip Quina francez, despărţite de mai bine de 1000 de kilometri,
să aparţină aceluiaşi grup social, care putea acoperi distanţa dintre situri în câteva luni (F.
Bordes, Vingt-cinq ans après: le complexe moustérien revisité, în BSPF, tome 78, 3, 1981, p.
77-87).
667 Al. Păunescu, op. cit., p. 9.

208
comunităţi a paleoliticienilor, dimensiune sociologică extrem de importantă,
pe care vom avea prilejul să o analizăm separat.
Diversificarea topicii arheologice nu este cu totul absentă în această
etapă, deşi presupune doar decuparea unor item-uri şi tratarea lor separată.
Este cazul interesului pentru habitatul paleolitic: deşi volumul de informaţie
nu era tocmai generos, o tipologie a aşezărilor gravettiene de pe Valea
Bistriţei668 se adaugă celei mai vechi, a vetrelor paleolitice,669 iar un nou
repertoriu al aşezărilor paleolitice din Transilvania completează iniţiativa mai
veche a lui Marton Roska.670 În plus, schema paleoclimatică alpină a
Pleistocenului superior, aplicată dogmatic până acum, este pusă în discuţie şi
un prim profil paleoclimatic regional, alcătuit pe baze palinologice şi integrat
unei monografii, apare în Paleoliticul din Banat. Acceptarea - uneori reticentă şi
egoistă - a pluridisciplinarităţii avea să fie câştigul major al acestei perioade - şi
vom reveni asupra acestui aspect mai jos.

IV.4.2. “Straight archaeology” Romanian style: preistoria târzie

Cercetarea celorlalte perioade ale preistoriei urmează, în linii generale,
o direcţie de dezvoltare foarte asemănătoare celei a paleoliticului, deşi mai
multe tendinţe interpretative pot fi sesizate. Pe de o parte, profitând de
relaxarea ideologiei oficiale şi de dezinteresul său tot mai pregnant în privinţa
marxismului, se remarcă fortificarea vechilor premise cultural-istorice. În
completare, asimilarea de noi metode îmbogăţeşte arheologia cu un nou
corpus de informaţii, fără a reuşi să-i renoveze, însă, fundamentele teoretice.

IV.4.2.1. Direcţia dominantă

Altoirea postulatelor lui Engels pe o structură fundamental cultural-
istorică rămâne, şi în deceniile de după 1970, formula cea mai populară pentru
redactarea textelor arheologice de sinteză. Şi de data aceasta, responsabilă nu
este atât obligativitatea - dat fiind dezinteresul oficial tot mai evident pentru
adeziunea la tezele clasicilor -, ci capacitatea marxismului de a popula spaţiul
teoretic înalt. Modelul marxist oferea în continuare mari avantaje pentru
autorii sintezelor privind preistoria: simplu, liniar, foarte general, dispunând
de coerenţa inefabilă a unui produs intelectual în care teoria domina dovezile
empirice, el se recomanda ca un model atrăgător pentru ordonarea preistoriei.
În plus, exerciţiul practic îndelungat al utilizării lexicului materialist-
dialect fusese natural însoţit şi de o demonetizare a sensului: ajuns mănunchi
benign de concepte, marxismul se transformă mai degrabă într-o rigoare
stilistică, într-un “fel de a spune”, care mărturisea altă realitate, cea a absenţei
oricărui alt mod de a povesti. Aşa se face că, în anii ’70, lucrările sintetice cu
caracter de semi-popularizare şi/sau cu obiective didactice671 utilizează pe
scară variabilă grila lui Engels.

668 Al. Păunescu, E. Cârciumaru, M. Cârciumaru, P. Vasilescu, Semnificaţia cronostratigrafică şi

paleoclimatică a unor analize chimice, granulometrice şi palinologice în unele aşezări paleolitice
din Bazinul Ceahlăului. Consideraţii asupra tipului şi caracterului aşezărilor, în SCIVA, tom 28,
nr. 2, 1977, p. 157-183;
669 M. Bitiri, Vetrele paleolitice din România, în SCIV, tom XII, nr. 1, 1961, p. 8-15;
670 B. Jungbert, Repertoriul localităţilor cu descoperiri paleolitice din Transilvania, în AMN, nr.

XVI, 1-2, 1979, p. 389-409/ nr. XXI-XXII, I-II, p. 385-400;

671 Vezi, de exemplu, K. Horedt, op. cit., passim; Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie a

Daciei preromane, Ed. Junimea, Iaşi, 1978.

209
 O mărturiseşte arhitectura Scurtei istorii a Daciei preromane, care dorea
“…să scoată în evidenţă progresele realizate în domeniul forţelor şi relaţiilor
de producţie, precum şi al vieţii spirituale de către comunităţile locale…
Prezentarea teoretică este însoţită, pe etape, de dovezile arheologice de pe
teritoriul României, prin care se ilustrează, în mod concret, tezele marxism-
leninismului cu privire la această orânduire [comuna primitivă, n.n.]”672(s.n).
Periodizarea este, declarat, cea din tratatul din 1960, “povestea” preistoriei
fiind precedată de o prezentare a sistemului propus de Engels.
Paleoliticul este, în continuare, descris conform modelelor clasicilor:
ev al nevoii, al căpătării unei conştiinţe sociale, al desprinderii de animalitate.
În paleoliticul mijlociu apar primele “credinţe primitive fantastico-religioase”
şi o primă diviziune internă a muncii, pe sexe. Deosebirile locale din sânul
culturii musteriene sunt fie funcţionale, adică “determinate atât de materia
primă folosită, cât şi de necesităţile de hrană”, fie se datorează etapelor
cronologice diferite.673 În paleoliticul superior se trece, conform doctrinei, la
comuna gentilică, matriliniară. Pe aceeaşi linie tradiţională, sunt prezentate
speculativ “faptele” sociale presupuse de Engels, nu numai neverificabile, dar
deja contrazise de arheologie.
Între nenumăratele fenomene istorice tributare modelului engelsian,
se poate aminti construcţia: “Din unirea mai multor ginţi s-a format tribul,
care în această vreme, care în această perioadă avea un teritoriu propriu, o
regiune de hrană comună, nu însă şi un grai comun - întrucât se presupune că
ginţile nefiind încă consolidate în interiorul triburilor şi-au păstrat limbile lor -
şi nici o organizare şi conducere proprie. Numai mai târziu, odată cu
dezvoltarea ginţilor în trib, s-a ajuns şi la o limbă comună a triburilor”.674
Apariţia artei este privită cu condescendenţă: “În condiţiile noilor
relaţii sociale, determinate de dezvoltarea activităţii de muncă a oamenilor din
această perioadă, au apărut şi primele manifestări de artă, care reflectă
reproducerea artistică a activităţii productive a omului primitiv…”(s.n.)675
Greutatea încă vizibilă a teoriei oficiale conduce la constatări încă şi
mai surprinzătoare: “În noile condiţii ale organizării sociale din paleoliticul
superior, care au dus la o oarecare stabilitate a grupurilor omeneşti, s-au
manifestat şi unele tendinţe de înfrumuseţare ale femeilor şi chiar ale
bărbaţilor”.676 Nici mezoliticul nu este lipsit de amintitele scurt-circuite
explicative: “Aceste progrese [inventarea arcului n.n.] au ajutat la mărirea
productivităţii muncii şi la creşterea unor rezerve permanente de hrană, care
au îngăduit domesticirea primului animal, câinele”!677

672 M. Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., p. 21-22.

673 Ibidem, p. 28-29.
674 Ibidem, p. 31.
675 Ibidem.
676 Ibidem, p. 35. Observaţia este semnificativă pentru un anumit mod de a concepte

comportamentul artistic, pe care îl vom discuta mai jos: arta, domeniu cultural superior, are
nevoie de stabilitate, ca şi cum populaţiile nomade nu ar avea timpul necesar pentru a se
manifesta artistic. Cât priveşte însăşi această stabilitate, dacă este adevărat că paleoliticul
superior aduce o restructurare şi o aprofundare a formelor de integrare socială, explozia
formelor de manifestare artistică are cauze mai profunde şi se explică mai degrabă prin
creşterea densităţii şi profunzimii contactelor soiale. Acest stres social crescut a întărit
necesitatea resimţită de indivizi şi de grupurile lor de a-şi manifesta identitatea prin simboluri
materiale semnificative.
677 Ibidem.

210
 În ceea ce priveşte neoliticul, este prezentat în detaliu întreg sistemul
de diviziune a muncii şi de afirmare a familiei-pereche. Deşi difuzionismul
este responsabil de evoluţia istorică a diferitelor culturi, “forţele de producţie”
sunt permanent invocate în detaşarea diversele etape ale neoliticului, ca şi
pentru “închegarea” vieţii neolitice. Însă, conform tradiţiei disciplinare,
elementele economice servesc pentru completarea descrierii diversităţii culturale,
observaţiile privind forţele de producţie fiind presărate variabil - şi numai
acolo unde descoperirile permiteau speculaţii -, fără a constitui un factor cauzal
important. În rest, oamenii neolitici “se ocupau cu agricultura şi creşterea
vitelor” şi aşa mai departe.
În încheiere, compromisul dintre nivelele teoretice - şi dintre tradiţia
cultural-istorică şi doctrina (încă) oficială - este ilustrat prin afirmaţii de genul:
“Culturile Gumelniţa, Sălcuţa, Decea Mureşului, Cucuteni şi Petreşti,
aparţinând comunităţilor omeneşti de cultivatori de plante şi crescători de vite
din această vreme prezintă, în aria lor mare de răspândire, anumite
particularităţi din punct de vedere social, economic şi cultural. Acestea se
datoresc atât condiţiilor locale de dezvoltare a forţelor de producţie, cât şi
legăturilor fondului local cu lumea egeeo-mediteraneană şi central-europeană,
precum şi cu păstorii din stepele nord-pontice şi regiunile de silvostepă ale R.
S. S. Ucraineană”.678
În fapt, majoritatea lucrărilor monografice continuă mariajul cu
marxismul, după modelul Tratatului. Pe de o parte, definirea culturilor
arheologice respectă, în continuare, principiile lui Kossinna, prelucrate de
Childe.679 Ceramica decide diversele faze de evoluţie ale culturilor, iar
influenţele culturale folosesc acelaşi mijloc de transport al ideilor.680 Însă
capitolele interesate, de exemplu, de “viaţa în epoca bronzului”, se
abandonează fără medieri, conform obiceiului, unui foarte confuz marxism,
singurul capabil, în simplitatea lui, să preia concluziile. Aflăm, astfel, că “din
momentul folosirii plugului cu tracţiune animală, bărbatul a preluat locul
principal în agricultură”,681 că o diviziune internă a muncii (între păstori şi
agricultori) a avut loc chiar în sânul comunităţilor epocii,682 că destrămarea
orânduirii gentilice a condus la familia monogamă, iar “transformările socio-
economice au influenţat manifestările suprastructurale”.683

678 Ibidem, p. 70.

679 Spre exemplificare, elementele individualizării culturii Nirului sunt, după T. Bader, “un
teritoriu bine definitivat (Câmpia Nirului), ocupat numai de ele, cu aşezări şi morminte proprii;
au o cultură materială şi spirituală specifică, diferenţiată de fenomenul cunoscut sub numele de
Vučedol. Din aceste motive, credem că folosirea termenului, «cultură» este justificat” (vezi
Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracică şi tracică, Bucureşti, Ed Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978, p. 20).
680 Ibidem, p. 57, 61-62; S. Marinescu-Bâlcu afirma: “evoluţia internă a unei culturi se poate

urmări bine pe baza transformărilor survenite în forma şi ornamentica ceramicii” (Cultura

Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, Ed. Academiei, 1974, p. 128). Doar în principiu de
acord cu observaţia reputatei cercetătoare, ne întrebăm atunci de ce, odată fazele definite pe
baza ceramicii, mai este necesar să aflăm că “paharele, străchinile, vasele cu picior şi vasele
piriforme se păstrează, se transformă sau evoluează de la o fază la alta”? (ibidem, p. 129).
Această tautologie expune întregul paradox metodologic al teoriei cultural-istorice, care
încearcă zadarnic să ofere tipologiei un credit explicativ, cu totul nemeritat.
681 T. Bader, op. cit., p. 109.
682 Ibidem, p. 112.
683 Ibidem, p. 115.

211
 Însă toate aceste variaţiuni pe teme materialiste nu pot să ascundă o
realitate: în ansamblul arheologiei preistorice româneşti, principiile de studiu
şi interpretare care domină cercetarea sunt, în continuare, adecvate curiozităţii
tradiţionale pentru taxonomia culturală.684 Odată postulată platforma socio-
economică - preluată fidel de la Engels, sau inferată pe baza morfologiei şi
ponderii uneltelor de producţie, în particular a celei agricole - este căutată
individualitatea culturală. Altfel spus, curiozitatea arheologică se devotează
identificării arbitrarului cultural, prin intermediul celorlalţi factori diagnostici,
alţii decât cei economici: ceramica, plastica, locuinţele, fortificaţiile etc.
Treptat, structura teoretică interbelică revine în forţă, pentru a
elimina juxtapunerile marxiste. Stă mărturie reafirmarea omogenităţii organice a
culturii,685 a cărei consecinţă logică este minimalizarea rolului inovaţiei interne
pentru explicarea dinamicii culturale, în favoarea aculturaţiei. În această
viziune biologistă, de exemplu, uneltele fazei Precucuteni I sunt, în parte,
microlite “lucrate în tradiţie tardenoisiană şi gravettiană şi preluate de
precucutenieni de la purtătorii culturii cu ceramică liniară”, în timp ce uneltele
macrolitice, “tăiate din gresie într-o tehnică primitivă despre care nu putem şti
deocamdată cum şi de unde a putut fi preluată”, nu-şi pot justifica originea.686
În aceeaşi lucrare, descoperirea a două harpoane conduce la concluzia că acest
tip de unealtă este preluat din cultura Vinča, “singura direcţie în care ne
putem orienta pentru a explica prezenţa lor în faza Precucuteni I”.687 Mai
mult, chiar cultura Precucuteni este un hibrid arheologic care, “ca şi cei de
altă natură”, îşi are linia sa de evoluţie. Plină de vitalitate, cultura Precucuteni
va prelua şi va ghida pe alte trasee atât elementele Boian-Giuleşti, care nu mai
evoluează spre faza Vidra, dar şi pe cele liniare, care se topesc în masa acestei
culturi tinere.688
Dincolo de metaforă, constatăm aici un model alternativ la cel
marxist - şi foarte familiar gândirii istorice - de înţelegere a culturii în genere.
Analogia dintre cultură şi organismele biologice - proprie, de altfel, şi gândirii
sistemice din arheologie - nu convine deloc marxismului consecvent, care ar fi
căutat dezechilibrele interne şi nu armonia organică a sistemului cultural. Însă,
pentru arheologia preistorică din România, ideea unităţii biologice a culturii
are o clară sorginte cultural-istorică. Ea ne permite să constatăm, în chiar
nucleul conceptual al arheologiei, supravieţuirea unor definiţii fundamental
opuse celor acceptate de marxism: culturile se nasc, îmbătrânesc

684 Un exemplu potrivit este oferit de Vl. Dumitrescu, The Neolithic Settlement at Rast (South-West
Oltenia, Romania), BAR-IS, 72, Oxford, 1980. Criteriile childe-iene de diagnosticare a
individualităţii culturale sunt integral prezente: “the chronology and the cultural attribution of
the settlement at Rast do not raise difficulties, since all the categories of materials… are fully
typical of a single culture” (p. 97). Capitolul final, care încheie o scrupuloasă descriere a
materialului arheologic, - The culture and the chronology of the neolithic settlement at Rast - ocupă 19
pagini, dintre care 17 sunt dedicate încadrării crono-culturale a sitului prin intermediul plasticii
şi ceramicii. Concluziile sunt din nou calitative şi circulare: populaţia “mare” presupune o
agricultură eficientă, deci folosirea probabilă a unor pluguri de lemn. Nu regăsim nici un
principiu marxist în această afirmaţie.
685 Metafora organicistă era deja explicită la Ion Nestor: “Este evident că o cultură în

transformare neîntreruptă este, ca orice organism, mereu aceeaşi şi necontenit alta. Pentru a
putea fi numită altfel, ea necesită o schimbare radicală.” (Cu privire la periodizarea..., p. 256).
686 S. Marinescu-Bâlcu, op. cit., p. 51-52.
687 Ibidem, p. 43-44.
688 Ibidem, p. 127.

212
(degenerează), au un ciclu de viaţă; progresul cultural nu este o regulă, iar
hazardul migraţiilor decide destinul unui grup uman.
Atenţia tot mai obsesivă acordată sistematizării artefactelor va anihila,
printre altele, şi tendinţele de consolidare a unei adevărate direcţii economiste.
“Rahitismul” capitolelor privind paleoeconomia în orice monografie
importantă, în comparaţie cu dezvoltarea prodigioasă a celor consacrate
descrierii artefactelor, este o dovadă mai mult decât edificatoare: el trădează
zona de umbră metodologică în care s-au ascuns aceste aspecte ale vieţii
preistorice şi din care nici materialismul teoriei oficiale nu a reuşit să le
recupereze.689
Anii ’80 sunt, oricum, în ansamblu, caracterizaţi de o derivă tot mai
accentuată către empirism şi de o eliminare gradată a elementelor marxiste.
Cum era de aşteptat însă, această îndepărtare de ortodoxie nu este foarte
fertilă pentru acele areale explicative unde materialismul-dialectic se impusese:
cadrul istoric general şi societatea. Acestea sunt preluate de un istorism
incolor şi, respectiv, de inferenţe fundate pe datele empirice recoltate de
arheologi pe teren.
Potrivite exemple în acest sens aduc cele două noi sinteze, Esquisse
d’une préhistoire de la Roumanie (Vl. Dumitrescu, Al. Bolomey, Fl. Mogoşanu,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983) şi Dacia înainte de Dromihete,
(Vladimir Dumitrescu, Al. Vulpe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988), ambele caracteristice pentru o adevărată “straight
archaeology” a preistoriei româneşti. Întrucât diferenţele dintre cele două
texte - în ceea ce priveşte perioadele analizate de noi - sunt cu totul minore,
ne vom alege exemplele din sânul celei de-a doua lucrări.
Ca şi versiunea franceză, această sinteză nu numai că renunţă cu totul
la frazeologia marxistă, dar îi contrazice explicit unele postulate. De altfel,
întreaga structură a lucrării încetează să mai respecte norma impusă prin
Tratat. Epoca paleolitică şi epipaleolitică este prezentată într-o ordine
semnificativă: cadrul climatic - rezultat în urma cercetărilor palinologice;
taxonomia culturală; fauna şi câteva consideraţii privind subzistenţa; în final,
descoperirile antropologice.690 Arhitectura este elocventă, pentru că arată
gradul de asimilare a observaţiilor interdisciplinare (palinologia, mai ales
pentru cronologie), interesul fundamental pentru grupele culturale, caracterul
formal al integrării studiilor arheozoologice şi totalul dezinteres pentru
eventualele implicaţii ale structurii somatice - fondat pe credinţa, deja

689 Este cazul - deloc singular - al sitului de la Târpeşti, unde, în afara unei detaliate prezentări a

atributelor ceramicii, tot ce aflăm despre viaţa oamenilor neolitici încape într-un paragraf: “The
Neolithic and Chalcolithic populations which succesively occupied Târpeşti were sedentary.
Their major ocopation was plant growing in the neolithic and farming in the Chalcolitic. They
also reared livestocks for furs, hides, wool, meat and milk. Gathering was no longer a means
for subsistence and hunting was an occasional pursuit. Crafts were practised, with tool and
pottery-making ranking first and requiring special skills. We suppose that were both potter’s
workshops and itinerant potters, as well as an active exchange of material goods and spiritual
assets. We do not elaborate on these problems and on magic-religious beliefs and practices, for
they were dealt with elsewhere.” Trimiterile sunt, însă, la fel de laconice (S. Marinescu-Bâlcu,
Târpeşti. From Prehistory to History in Eastern Romania, BAR-IS, 107, Oxford, 1981, p. 148-149).
690 Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1988, p. 7-20.

213
subliniată, în unitatea psihică a umanităţii. În orice caz, omul preistoric, în
dimensiunea sa fizică, intră ultimul în atenţie.
Nu foarte diferită este tratarea perioadei neolitice şi eneolitice: cadrul
climatic, activităţile economice, habitatul, organizarea socială, taxonomia
culturală, comportamentul simbolic şi, în încheiere, aspectele legate de
antropologia fizică. Ca de obicei, culturile neolitice sunt prezentate drept
unităţi stilistice, cu deosebire individualizate prin intermediul ceramicii şi doar
accidental prin alte serii de artefacte.
Ceea ce este semnificativ este faptul că supoziţiile marxiste, atât de
multă vreme obligatorii, sunt contrazise explicit: “În legătură cu organizarea
socială a comunităţilor neo-eneolitice au fost formulate diferite ipoteze,
pornindu-se de la datele izvoarelor scrise greco-romane despre organizarea
tribală şi gentilică a popoarelor antice, dar şi de la unele comparaţii cu
populaţii care - la sfârşitul secolului trecut - trăiau încă (şi unele trăiesc chiar în
secolul nostru) într-un stadiu etnologic. Este sigur că o anumită organizare în
ginţi - alcătuite dintr-un număr de familii având strămoşi comuni - şi de
triburi, compuse din mai multe ginţi iniţial înrudite, a constituit şi baza
sistemului organizării sociale a populaţiilor neo- şi eneolitice; dar şi această
concluzie, în lipsa izvoarelor scrise directe, este numai foarte verosimilă, dar
nu şi documentată direct. Sigur este că nu a existat niciodată o organizare socială
matriarhală (despre care s-a vorbit şi s-a scris multă vreme), adică bazată pe
conducere feminină, termen înlocuit mai recent cu acela mai adecvat de
descendenţă matriliniară… Lipsesc totuşi date certe şi în sprijinul acestei
ipotetice organizări pe bază de descendenţă maternă, cu atât mai mult cu cât
este sigur că, pentru populaţiile neolitice, cauza naşterii unui copil nu mai era
un secret; şi, aşa cum am amintit, familia pereche era de mult o realitate
socială.”(s.n.)691 “Nici aşa-zisa «organizare comunitară» a comunităţilor neo-
eneolitice (ipoteză pe baza căreia termenul de preistorie a fost înlocuit un timp
cu cel de comună primitivă) nu a fost confirmată de rezultatele săpăturilor
arheologice, în aceeaşi aşezarea găsindu-se locuinţe mari, cu un inventar
casnic bogat, alături de altele mai modeste şi cu inventar mai sărac.” (s.a.)692
Dacă matriarhatul marxist era refuzat, iar argumentele în sprijinul sau
împotriva descendenţei matriliniare sunt susţinute de raţionalizări naive, alta
era situaţia la fel de marxistului patriarhat: “Unele descoperiri recente… au
dovedit existenţa unei clare diferenţieri sociale şi de avere: alături de
morminte cu un inventar funerar deosebit de bogat, altele erau foarte
modeste; în unele morminte de bărbaţi, pe lângă multe alte piese de aur etc.,
se afla şi câte un sceptru din acelaşi metal - însemn de putere şi de conducere,
şi deci dovada existenţei unor şefi conducători. De aceea, chiar dacă până în
perioada neolitică dezvoltată descendenţa matriliniară va fi dominat, cel puţin
dinainte de sfârşitul acestei perioade şi cel mai târziu de la începutul perioadei
eneolitice se poate vorbi de o organizare de tip patriarhal - numită recent de
un coleg englez «chefférie» - şi de o diferenţiere socială şi de avere în sânul
diferitelor comunităţi.”693 Lăsând deoparte identitatea forţată dintre şeferie şi

691 Ibidem, p. 26.

692 Ibidem. Desigur, această ierarhizare socială nu afecta modelul imaginar, integrat şi omogen, al
comunităţii preistorice: şi în obştile săteşti, care populau imaginaţia arheologică, existau ţărani
mai bogaţi.
693 Ibidem.

214
patriarhatul lui Morgan (colegul amintit fiind probabil, Colin Renfrew),
amestecul dintre regulile de descendenţă şi statutul social, asocierile de gust
foarte istoric (simbolismul sceptrului), lungul pasaj citat ne convinge că
arheologia are acum curajul de a ataca făţiş, pe baza documentaţiei sale, tezele
clasicilor maxismului. În alţi termeni, începând cu anii ’80, arheologia
preistorică din România era liberă să-şi aleagă propriul drum teoretic, chiar
dacă acesta tindea să se îndepărteze de marxism.

IV.4.2.2. Tendinţe economiste

Dacă, în majoritatea lucrărilor monografice, concluziile îl pastişează
pe Engels, nu lipseşte o anumită tendinţă de a specula pe seama
economismului marxist, orientare întărită pe alocuri de observaţiile
pluridisciplinare.
Un bun exemplu este oferit de epipaleoliticul din zona Cazanelor
Dunării, pentru care singurul câştig adus de studiile pluridisciplinare este un
autohtonism fundamentat economic. În edificarea cronologiei interne a
culturii Schela Cladovei, “…un indice utile a été celui de l’abbaisement des
sols fluviatils de la rive danubienne, marquant les changements intervenus
dans l’économie productive et le debut de l’attachement de l’homme primitif
à son lieu de travail, à son lopin de terre, à sa «maison»”.694 Desigur că acest
ataşament al omului mezolitic faţă de “locul de muncă”, de parcela de pământ
şi casă este vizibil în îngrijirea cu care se ocupă de forma rectangulară şi
bordura de pietre a vetrelor… Este vizibilă tendinţa de a sugera că această
pasiune ţărănească pentru pământ pregătea sedentarismul neolitic - idee doar
relativ consonantă cu concluziile arheoozoologiei - mult mai riguros atinse şi
mult mai sceptice în privinţa controlului exercitat de epipaleolitici asupra
resurselor locale.
Tendinţa către afirmarea unui progres autohton pus pe baze
economice este completată de un scurt excurs privind potenţele omului
epipaleolitic şi controlul tot mai raţional pe care acesta îl exercită asupra
naturii: “În acestă epocă, omul trăia un moment crucial al devenirii sale
istorice. Ameliorarea climatului se făcea mai bine simţită după rigorile
perioadei glaciare, omul se mişca mai liber şi îşi câştiga mai puţin greu hrana.
El îşi putea construi un adăpost. Pe plan spiritual, el începe să capete
conştiinţa de sine, asupra locului său în lumea înconjurătoare, în care suferă
constrângerile, dar pe care încearcă să le surmonteze. Înregistrând fenomenele
naturale, el începe să ţină cont de posibilităţile care i se oferă de a profita.
Graţie acestui proces, spiritul uman lărgeşte puţin câte puţin domeniul său
perceptibil, lărgind în acelaşi timp şi domeniul său propriu de manifestare.
Datele materiale şi observaţiile se acumulează - graţie lor corelaţiile se
stabilesc. Omul face descoperiri, inventează, creează. Constatăm salturi
calitative urmând etapelor de acumulare.”695
Citarea pasajului nu este întâmplătoare. El este cu atât mai ilustrativ
pentru premisele teoretice ale cercetării, cu cât aceste dizertaţii sunt extrem de
rare. Ce putem nota? Dincolo de eventualele erori strecurate pe parcursul
prezentării - cum ar fi inventarea adăposturilor construite, deja realizată de

694 V. Boroneanţ, Recherches archéologiques sur la culture Schela Cladovei de la zone des
Portes de Fer, în Dacia, N.S., XVII, 1973, p. 20.
695 Ibidem.

215
către omul paleoliticului mijlociu, sau dobândirea “conştiinţei de sine”,
noţiune versatilă şi, în principiu, achiziţie realizată de primul om, Homo habilis
- constatăm o tendinţă ce provine direct din epoca Luminilor, cea de
antropomorfizare a culturii (omul ca fiinţă raţională şi solitară), idee care
susţine caracterul pur funcţional al arsenalului de artefacte şi permite
ignorarea autorităţii convenţiei culturale. Se poate observa, şi de această dată, un
“scurtcircuit”: omul etern, premisă filozofică, se substituie omului mezolitic.
În ceea ce priveşte “salturile calitative” precedate de “acumulări
cantitative”- inocentă pastişă a marxismului - ele nu sunt neapărat impuse de
discursul oficial, dar ilustrează convingerile autorului în privinţa neolitizării în
zona Cazanelor Dunării. Oricum, acest episod de coerenţă teoretică este, în
continuare, întărit de primatul evolutiv cu care sunt creditate
comportamentele economice.696
La rândul său, multidisputatul final al culturii Cucuteni apare acum ca
o consecinţă a condiţiilor economice, sfârşitul său fiind favorizat de un
dezechilibru economic intern. Modificările sociale şi simbolice care îl însoţesc
acum sunt consecinţa degradării solurilor.697 Însă, în ciuda explicaţiei
materialiste, fenomenele culturale nu urmează direcţia socio-economică
marxistă, din moment ce consecinţele sociale ale declinului economic nu sunt
consecvent urmărite arheologic în interiorul siturilor, unde profunde mutaţii ar fi
trebuit să aibă loc. Din acest motiv, chiar dacă este acceptat primatul cauzal
economic, reacţia socială cea mai evidentă este o modificare a normelor
culturale manifeste în plastică şi ceramică, o degradare a lor.
Nu departe se află şi interpretările susţinute de E. Comşa, pentru
care, pe fondul difuziunilor, ameliorarea tehnicilor de cultivare a jucat un rol
motor esenţial în evoluţia comunităţilor neolitice. Prin urmare, alături de
succesiunea culturală acceptată, autorul avansează şi o diviziune bipartită a
neoliticului, pe principiul adoptării, începând cu sfârşitul neoliticului mijlociu,
a unui nou set de unelte (între care aratrul) şi a unei noi strategii de exploatare
a solului. Această mutaţie economică ar fi vizibilă în noile dimensiuni luate de
structurarea habitatului.698

696 Dialectica confruntării tehnic-funcţional oferă dinamica invenţiei, al coeficientului novator

al epocii. Domesticirea treptată a plantelor şi animalelor va marca emaniciparea economiei de
sub tutela instinctului şi intrarea ei sub controlul raţiunii, proces de ecloziune şi difuziune care a
operat lent (ibidem, p. 22). După prezentarea obiectelor de artă şi podoabă, aflăm că “dinamica
dezvoltării utilajului a cunoscut un ritm mai viu decât cea a elementelor de suprastructură, altfel
spus ingeniozitatea manifestată în plan practic a luat-o înainte asupra expresiilor spirituale”.
Din acest motiv, serii întregi de unelte se nasc şi dispar periodic, dar schimbările din
patrimoniul spiritual sunt aproape insesizabile. Altfel spus, succesiunea strânsă a “perioadelor”
utilajelor este strâns legată de modificările activităţilor productive, care nu-şi exercită decât pe
termen lung influenţa în cadrul suprastructurii (ibidem, p. 24). O astfel de concluzie este
gratuită: pe de o parte, dinamismul culturii este inferat doar pe baza schimbărilor de inventar şi
habitat care, aşa cum sugerează arheozoologia, nu au neapărat o dimensiune cronologică, ci (şi)
funcţională. Pe de altă parte, persistenţa elementelor materiale atribuite domeniului simbolic şi
“lipsa de ingeniozitate” din acest câmp nu arată decât slăbiciunea corelaţiei teoretice iniţiale, cea
dintre “bază” şi “suprastructură”.
697 Şt. Cucoş, La fin de la culture Cucuteni dans le contexte de l’eneolithique du Bas-Danube,

în La civilisations de Cucuteni en contexte européen, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 1987 p. 125-132. În
această viziune, viaţa spirituală se îmbogăţeşte şi capătă o mai mare libertate de expresie ca o
consecinţă a epuizării solului (p. 130).
698 E. Comşa, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, p. 69-

76.

216
 Aceeaşi tendinţă economistă înlocuieşte dia-mat-ul şi în alte lucrări,
care invocă pe scară largă analogii etnografice şi îşi permit sofisme pe seama
textelor clasice. Un bun exemplu este oferit de cursul de preistorie de la
Universitatea din Bucureşti, redactat de Ion Nestor.699 Bogat documentată şi
fidel actualizată, ediţia merită şi astăzi o lectură atentă şi lipsită de prejudecăţi,
cu atât mai mult că cât este opera unui arheolog influent şi fidel şcolii cultural-
istorice. În această lucrare, modul de invocare a analogiilor etnografice se
apropia de cel utilizat în ansambul arheologiei europene şi nord-americane, în
care sunt comparate secvenţe specifice de comportament - nu ansambluri culturale în
întregime - şi constituie un exemplu potrivit, deşi foarte izolat, pentru
potenţialul acestor analogii. Chiar dacă aduce un aer proaspăt în viziunea
asupra preistoriei, apariţia sa a rămas lipsită de consecinţe: absente în cvasi-
totalitatea celorlalte sinteze universitare, analogiile etnografice sunt cu atât mai
străine rapoartelor de săpătură şi studiilor aplicate.

IV.4.2.3. O opţiune izolată: “corectitudinea politică”

Precipitarea în jurul valorilor metodologice interbelice şi îndepărtarea
tot mai vădită de materialismul dialectic constituie caracteristici definitorii
pentru cercetarea preistoriei în România anilor ’70-’80. Această revenire nu se
rezumă la reluarea strictă a obiectivelor de cunoaştere cultural-istorice, ci şi,
uneori, la revitalizarea perspectivei naţionaliste interbelice, atitudine activ
stimulată de ideologia oficială.
Tendinţa se manifestă prompt, concomitent cu răcirea politică faţă de
U.R.S.S. Există autori700 pentru care mai vechea continuitate stadială
materialist-dialectică - nici ea cu totul străină, de fapt, de o tentă naţională -
este înlocuită acum cu o continuitate de vieţuire teleologizată, antecesor
demografic şi cultural al apariţiei poporului român. În principiu, sunt
resuscitate tezele mai vechi - cum sunt cele ale lui I. Andrieşescu - privind
omogenitatea culturală a neoliticului carpato-balcanic.
Conform unui artificiu de vârstă venerabilă, propriu tuturor
naţionalismelor - care se încăpăţânează, de două veacuri, să demonstreze cum
orogeneza s-a grăbit să configureze harta grupurilor etnice - unitatea
geografică devine, firesc, matricea celei etnice: “În regiunea carpato-

699 I. Nestor, Istoria societăţii primitive, Centrul de multiplicare al Univ. Bucureşti, 1970. Merită
amintit că, în ciuda fondării sale pe baza exemplelor provenite din lumea primitivă,
materialismul-dialectic a avut un rol important în refuzul utilizării corecte a acestor exemplificări
etnografice. Pe de o parte, aşa cum am amintit, analogiile cu comunităţile primitive actuale şi
subactuale practicate pe parcursul secolului al XIX-lea nu priveau secvenţe particulare de
comportament, ci stadii culturale întregi, echivalate cu tradiţii primitive luate în bloc. Pe de altă
parte, marxismul nu de dezbărase cu totul de ideea că preistoria este, totuşi, simplă: ea era o
comună primitivă gradat erodată de acumularea materială şi de diferenţierea socială (M. O.
Kosven, op. cit., p. 25). Deşi întreg sistemul său teoretic privind “comuna primitivă” se baza pe
operele antropologilor evoluţionişti din secolul XIX, el “îşi ştergea urmele”, denegând utilitatea
continuă a analogiilor etnografice - care, evident, risca să detroneze unitatea premiselor sale.
Justificarea era, desigur, una clasică - şi ea caracterizează şi atitudinea lui Childe: “Chiar cele mai
înapoiate dintre triburile actuale s-au îndepărtat mult de stadiul iniţial al culturii. De pildă, nu
există astăzi triburi care să folosească unelte de cremene de tip chellean, acheulean sau
musterian, triburi la care să se fi păstrat, fie chiar ca supravieţuire, promiscuitatea, sau care să
nu cunoască religia în vreo formă cât de elementară” (Istoria României..., p. 9).
700 De exemplu, D. Berciu, Unitatea străveche carpato-danubiană, bază a dezvoltării istorice

ulterioare, în D. Berciu (red.), Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1968, p. 31-39.

217
dunăreană s-a format încă din cele mai vechi timpuri o vastă şi adânc structurată
unitate de cultură, căreia i-a corespuns permanent o unitate etnică. Unitatea culturală
carpato-danubiană nu a fost legată numai de o unitate etnică, dar a şi
determinat-o în partea esenţială a ei şi în decursul timpului, în dezvoltarea sa
neîncetată. O asemenea unitate etno-culturală s-a sprijinit, bineînţeles, pe o
unitate geografică, având în centrul său inima naturală a Transilvaniei, care a
pulsat mereu viaţă tracică, geto-dacă, daco-romană şi apoi pentru totdeauna
românească… Moştenirea culturală rămasă de la grupele omeneşti ale
neoliticului a stat la baza viitoarelor sinteze, care din etapă în etapă aveau să
ajungă la marea sinteză a poporului român, a limbii şi culturii sale”. (s.n.)701
Pe fondul acestui raţionament, unităţii culturale Criş i se succede
cultura Hamangia, “născută… în parte, - după cât se pare - chiar pe solul
Dobrogei şi al Bulgariei de răsărit - şi “încă de la începuturile unei vieţi stabile,
legată de pământ… teritoriul patriei noastre se dovedeşte a fi constituit baza
progresivei dezvoltării ulterioare”;702 un neolitic aceramic “pe care abia
cercetările din ultimii ani l-au scos la iveală de o parte şi de alta a Carpaţilor şi
în Dobrogea” completează moştenirile din paleoliticul superior final şi din
mezolitic.
Pe acest fond, diversitatea neoliticului dezvoltat nu poate fi decât
iluzorie: toate culturile s-au născut din fondul local, influenţele externe
neavând de jucat un rol important. Evident, Carpaţii au reprezentat “coloana
vertebrală” a unităţii culturale neolitice, iar epoca bronzului nu a dus o
întrerupere a acestei continuităţi, ci la o sinteză etnoculturală în care fondul
local a contribuit masiv.703 Urmează, desigur, individualizarea tracilor,
antecesori ai primei epoci a fierului şi aşa mai departe.
Aşa cum am subliniat, însă, acest discurs, care intră deseori într-un
flagrant conflict cu constatările arheologiei, nu afectează nici teoria, nici
metodele arheologilor, rezumându-se la o elaborare secundară a rezultatelor
şi, în ansamblu, el este orientat în afara sobrului mediu profesionist, motive
pentru care nu considerăm relevantă aprofundarea acestui subiect.

IV.4.3. O lecţie refuzată: pluridisciplinaritatea

Una din circumstanţele care ar fi putut provoca o revoluţionare a
cercetării arheologice a fost amplificarea cercetărilor pluridisciplinare.
Climatul materialist şi, mai ales, difuziunea inovaţiilor, din două focare, cel
sovietic şi cel occidental, au orientat şi atenţia preistoricienilor români către
alţi factori de variabilitate, cei economici, studiile pluridisciplinare venind în
întâmpinarea acestei noi curiozităţi.
Economia este forma preferată a non-evenemenţialului şi, de un
secol, pe măsură ce istoria se preocupă tot mai mult de formele mai largi ale
vieţii colective, ea face parte din arsenalul cel mai important de argumente
cauzale. Atitudine recurentă, arheologia (şi istoria) care renunţă la
“eveniment” se va îndrepta către “economie”. Ea este mai stabilă în

701 Ibidem, p. 31. Această teleologie istorică naţionalistă, care vedea naşterea identităţii naţionale
încă din neolitic, se va vedea încununată de un deplin ridicol în filme de propangandă, ca
Burebista: în „cabinetul de lucru” al regelui barbar, în mjlocul mobilierului de piatră cu aer
brâncuşian, trona cu semeţie un „gânditor neolitic” de mari dimensiuni...
702 Ibidem, p. 32.
703 Ibidem, p. 33-34.

218
perspectiva duratei, explică mai multe - sau pare s-o facă -, iar urmele ei sunt
bine conservate. Inerţia sa “infrastructurală” şi universalitatea sa o recomanda
drept un domeniu de cercetare promiţător. Treptat, paleoeconomia devine, şi
în preistoria românească, singurul nou câmp de studiu important, dar, aşa
cum vom vedea, nu şi un principiu de inteligibilitate, cum ar fi aceasta într-o
perspectivă marxistă: doar rareori ea devine un factor cauzal capabil să îi
completeze pe cei tradiţionali (migraţii, invazii, difuziuni) în explicarea
variabilităţii culturii materiale.
Pluridisciplinaritatea, în arheologia preistorică din România, nu este o
cucerire recentă. Ea a fost precedată de o frumoasă tradiţie, care va înflori,
însă, începând cu anii ’70.
Dacă o filiaţie franceză, germană sau rusească a acestor preocupări sunt la fel
de probabile, ţinând cont de trend-ul general al arheologiei europene din
epocă, de marxismul tot mai redus la economism al arheologiei sovietice, dar
şi de inaugurarea cruciadei interdisciplinare imediat după 1970 - adică foarte
curând după debutul publicistic al “noii arheologii” -, este indubitabil că o
parte a preistoricienilor români luaseră cunoştinţă de propunerile noului
curent nord-american. Dacă este greu de invocat influenţa directă a New
Archaeology, este din pricină că întreg traseul arheologiei preistorice europene
se îndrepta către economism. Progresele teoretice, ca şi cele metodologice,
permiteau acum acumularea unui enorm set de informaţii paleoclimatice şi
paleoeconomice şi, în acest sens, funcţionalismul nord-american nu
reprezenta decât un caz particular al unui interes mai general.
În fapt, “tulburările teoretice” provocate de procesualism nu au
trecut complet neobservate, cel puţin în ceea ce priveşte arheologia
paleoliticului şi epipaleoliticului din România, tradiţional mai deschisă, prin
pionieratul geologilor, ca C. S. Nicolăescu-Plopşor, interpretărilor ecologice.
Deşi este greu de estimat măsura în care procesualismul a influenţat gândirea
arheologică românească, din pricina referinţelor foarte rare, este probabil că
ele au fortificat cel puţin argumentaţia minorităţii pluridisciplinare.704

IV.4.3.1. Alergie la polen?

Începută cu câţiva ani mai devreme, reevaluarea schemei
paleoclimatice alpine şi înlocuirea ei printr-un model mai bine adaptat
regional, va fi încununată, în 1980,705 de apariţia sintezei Mediul geografic în
Pleistocenul superior şi culturile paleolitice pe teritoriul României. Lucrarea concretiza

704 Stă dovadă invocarea, de către M. Cârciumaru, de exemplu, a discuţiilor provocate de

interpretarea ecologic-funcţională a faciesurilor musteriene, propusă de Lewis şi Sally Binford
(M. Cârciumaru, La relation homme-environnement élément important de la dynamique de la
société humaine au cours du Paléolithique et de l’Épipaléolithique sur le territoire de la
Roumanie, în Dacia, N.S., XXIX, 1-2, 1985, p. 7-34). Autorul notează, în ceea ce priveşte o
eventuală interpretare a variabilităţii culturale pe principiile activităţilor sezoniere, că “pentru
obţinerea unui răspuns la o întrebare aşa de importantă este necesar un efort de perfecţionare a
metodelor de investigaţie, atât în ceea ce priveşte studiul paleomediului, cât şi în ceea ce
priveşte definirea componentelor tipologice ale unei anumite unităţi culturale”(ibidem, p. 7-8).
Este evident că autorul sugera reinterpretarea componentelor tipologice ale ansamblurilor litice
pe principii funcţionale. Propunerea nu a găsit, însă, nici un ecou.
705 Campania de reevaluări geocronologice a debutat publicistic cu M. Cârciumaru, Cîteva

aspecte privind oscilaţiile climatului din pleistocenul superior în sud-estul Transilvaniei, în

SCIVA, tom 24, nr. 2, 1973, rezultatele fiind sintetizate în idem, Mediul geografic în Pleistocenul
superior şi culturile paleolitice pe teritoriul României, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980.

219
studiile pluridisciplinare intra-sit realizate în majoritatea aşezărilor paleolitice
identificate la acea dată şi exploatate prin săpături sistematice (peşterile
carpatice, Valea Prutului, Valea Bistriţei, Dobrogea, Podişul Moldovei).706
Consideraţiile astfel realizate vor sta, pe de o parte, la baza unei noi scări
paleoclimatice, iar pe de alta, vor aduce noi elemente de cronologie relativă,
cu implicaţii - incomode la acea dată - pentru succesiunea culturală în uz.
Scepticismul cu care a fost primită de o parte a specialiştilor nu se
datora atât fondării noii cronologii pe baze palinologice, asociate cu studii
paleopedologice şi paleofaunistice, cât contestării unei evoluţii devenite
clasice. De exemplu, existenţa unor fenomene de retardare cronologică, cu
deosebire a musterianului carpatic, până dincolo de data convenţional
acceptată, cea de 35.000 B.C., reprezenta o adevărată erezie - cu atât mai mult
cu cât o astfel de întârziere nu era acceptată nici de cercetarea occidentală.707
Cercetările ulterioare au evidenţiat curând că fenomenul de trecere către
paleoliticul superior presupune, ca regulă generală, perpetuarea unor tradiţii
musteriene până către cifra de 27.000 B.P., cu deosebire în zonele ocolite
iniţial de pătrunderea lui Homo sapiens sapiens.708 Exact aceasta era situaţia
peşterilor carpatice, areal în care primele mărturii ale paleoliticului superior
apar foarte târziu şi sunt despărţite de steril în raport cu cele musteriene.
Noua cronologie zdruncina postulatele şi în privinţa succesiunii
culturale a paleoliticului superior: apariţia târzie a aurignacianului,
contemporaneitatea sa cu gravettianul, ca şi retardarea cronologică a acestuia
din urmă, reprezentau tot atâtea teze provocatoare în raport cu sistemul încă
sever evoluţionist moştenit de la C. S. Nicolăescu-Plopşor.709 Însă, nici
confirmarea acestor fenomene de către o serie amplă de datări C14, efectuate
pe eşantioane provenind preponderent din depozitele peşterilor carpatice, nu
va stopa această “alergie la polen”:710 reacţiile adverse faţă de noua

706 Idem, Condiţiile climatice din timpul sedimentării depozitelor pleistocene din peştera

Hoţilor de la Băile Herculane, în SCIVA, tom 25, nr. 3, 1974, p. 351-357; idem, Interglaciarul
Boroşteni (Eem=Riss-Würm=Mikulino=Ipswich) şi unele consideraţii geocronologice privind
începutul musterianului în România pe baza rezultatelor palinologice din peştera Cioarei-
Boroşteni (jud. Gorj), în SCIVA, tom 28, nr. 1, p. 19-36; idem Paysage
paléolphytogéographique, variations du climat et géochronologie du Paléolithique moyen et
supérieur de Roumanie (Étude palynologique), în Dacia, N.S., XXIII, 1979, p. 21-29.
707 Sunt de amintit criticile aduse noului sistem geocronologic, la acea dată, de către Ph.

Allsworth-Jones, The Szeletian and the Transition from Middle to Upper Palaeolithic in Central Europe,
Ed. Clarendon, Oxford, 1986, p. 42-43.
708 Este cazul Portugaliei, vezi F. d’Errico, J. Zilhao, M. Julien, D. Baffier, J. Pelegrin,

Neanderthal Acculturation in Western Europe? A Critical Review of the Evidence and its
Interpretation, în Current Anthropology, 39, 1998, p. 1-44.
709 Pe care, trebuie remarcat, unii specialişti au fost dispuşi, cu onestitate, să-l abandoneze (vezi

Florea Mogoşanu, op. cit., p. 101-105).

710 K. Honea, Chronometry of the Romanian Middle and Upper Palaeolithic: Implications of The Current

Radiocarbon Dating Results, Dacia, N.S., XXVIII, 1-2, 1984, p. 12-39; idem, The Chronology of
Romania’s Palaeolithic, în V. Chirica (ed)., La genèse et l’évolution des cultures paleolithiques sur le
territoire de la Roumanie, B.A.I. II, Iaşi, 1987, p. 49-62. Interesante sunt şi observaţiile critice cu
privire la metodele şi tehnicile de săpătură utilizate în arheologia paleoliticului din România
(idem, Dating and Periodization Strategies of the Romanian Middle and Upper Palaeolithic, în
World Archaeology Congress, vol. I, The Pleistocene Perspective, Ed. Allen & Unwin, London, 1984, p.
33-39, dar şi în idem, Tranziţii culturale în paleoliticul superior timpuriu şi cronostratigrafia de
la Mitoc-Malul Galben (jud. Botoşani), în Arheologia Moldovei, XVII, 1994, p. 117-146.

220
geocronologie vor continua până azi711 - şi vom evidenţia şi motivele mai
adânci ale acestui refuz.
Ceea ce propunea, încă de la apariţie, noua viziune era elaborarea
unui cadru paleoclimatic regional, în fond apropierea “geografică” (prin
focalizarea asupra specificului fenomenelor glaciare pe teritoriul României) şi
cea “ecologică” (evidenţierea parametrilor climatici ai fazelor climatice
succesive, abandonarea generalităţii sterile a schemei alpine). Consecinţa
directă a acestui demers era rezoluţia crescută în identificarea factorilor
climatici susceptibili a fi influenţat comportamentele culturale paleolitice. Mai
mult, noua schemă presupunea o concentrare mai atentă asupra studiilor
intra-sit, în detrimentul generalizărilor culturale: abordarea ecologică aduce
mediul în preajma sitului, ba chiar în interiorul lui. Direcţia paleoecologică se
apropia foarte bine de dezideratele şi interpretările New Archaeology şi risca să
compromită viziunea tradiţională asupra ansamblurilor litice, implicit asupra
culturilor paleolitice. Însă condiţiile de acceptare a pluridisciplinarităţii, se
pare, nu se maturizaseră. O va demonstra şi eşecul prelungit al
arheozoologiei.

IV.4.3.2. Arheozoologia: între un economism pripit şi un culturalism

inert
Pe fondul interesului general pentru paleoeconomie, arheozoologia
oferea perpectivele cele mai promiţătoare, iar preistoricienii români încep să
conştientizeze, cu deosebire începând cu anii ’80, potenţialul acestui tip de
demers. Dacă studiile paleontologice - reduse, e drept, la aşa numitele kitchen-
lists - îşi făcuseră apariţia încă din perioada interbelică, o perspectivă coerentă
asupra relaţiilor dintre om şi mediul animal va începe să se închege prin
activitatea Alexandrei Bolomey, la Institutul de Arheologie din Bucureşti, ca şi
a colectivului Facultăţii de Biologie din Iaşi, condus de Olga Necrasov.712 În
ansamblu, activitatea lor va rămâne, ca şi a altor specialişti (G. El Susi, M.
Udrescu, E. Kessler etc.), subreprezentată şi departe de a contura o direcţie
coerent paleoeconomistă în preistoria românească. Aşa cum vom vedea,
responsabilitatea nu revine atât micului grup de specialişti, cât mai marelui
grup de preistoricieni.
O demonstrează limpede slaba integrare a rezultatelor Alexandrei
Bolomey. Activitatea sa ocupă o poziţie indiscutabil centrală, prin încercarea,
inspirată de noul curent paleoeconomist bitanic,713 de a infuza o serie de
criterii economice în înţelegerea preistoriei714 şi de a utiliza analogii
etnografice pentru înţelegerea mai bună a relaţiilor dintre om şi mediu. Din
nefericire, observaţiile sale intrau în contradicţie flagrantă cu supoziţiile
arheologilor, uneori în cadrul aceluiaşi text.

711 Vezi, de exemplu, Al. Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul de pe teritoriul României, în M.

Petrescu-Dîmboviţa, Al. Vulpe (coord.) Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică,
2001, p. 66-104.
712 A. Bălăşescu, Cercetări de anatomie comparată asupra faunei din aşezările neolitice din sud-estul

României, Rezumatul tezei de doctorat, Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2003, p. 3-4.
713 Ne referim la activitatea lui Eric Higgs şi a colaboratorilor săi, ce perpetua tradiţia lui

Grahame Clark (B. G. Trigger, op. cit., p. 270).

714 Noi moduri de abordare a preistoriei, în SCIVA, tom 24, nr. 4, 1973, p. 621-631; vezi şi

capitolele I şi IV din Vl. Dumitrescu, Al. Bolomey, Fl. Mogoşanu, Esquisse..., p. 12-28, 140-162.

221
 Este cazul neoliticului timpuriu, aşa cum apare acesta prezentat în
Esquisse d’une préhistoire de la Roumanie. Al. Bolomey ajunge la concluzia că cele
trei situaţii întâlnite în privinţa exploatării animalelor în cazul culturii
Starčevo-Criş nu au nici un raport cu cronologia culturii.715 Autoarea propunea
existenţa unei economii semi-mobile, sezoniere, dar bazată pe campamente
sedentare, de unde rezulta că o parte a acestor staţiuni fuseseră locuite de
grupe ale unei comunităţi stabilite în altă parte şi practicând altă economie. O
altă ipoteza era cea a unei specializări economice, în vânători, interesaţi în piei
şi blănuri, exploatatori ai zonelor inundabile, crescători de ovi-caprine şi
agricultori. Această versiune pare cea potrivită pentru explicarea aşezărilor din
peşterile de la mare altitudine. Ea ar implica un larg schimb de bunuri şi, deci,
o mobilitate crescută a unor importante fracţiuni ale populaţiei. Esenţial este
de notat că observaţiile din anexa interdisciplinară nu contribuie deloc, nici la
caracterizarea formală a culturii Starčevo-Criş, în cadrul capitolului privind
succesiunea culturală, şi cu atât mai puţin la interpretarea conţinutului
comportamental al respectivului bloc cultural.716
La rândul lor, observaţiile privind schimbarea comportamentului de
exploatare a animalelor în faza Gumelniţa B de la Căscioarele nu afectează
scenariile privind evoluţia acestei culturi,717 lăsate pe seama evoluţiei stilistice
a repertoriilor ceramice. În plus, fenomenul sesizat în acest sit este departe de
a fi fost general: în situl eponim de la Gumelniţa, aspectul general al
comportamentului economic rămâne neschimbat, în timp ce în zona de
graniţă dintre culturile Gumelniţa şi Cucuteni, comportamentul economic
atestă tocmai creşterea importanţei bovinelor de talie mare, în contrast cu
situaţia de la Căscioarele.718 Diversitatea inter-situri pare a fi fost, deci, foarte
importantă. Cu toate acestea, nimic nu pare a afecta omogenitatea stilistică
sincronă şi fazele de evoluţie a culturii Gumelniţa: interpretarea cronologiei
interne, într-o sinteza ulterioară,719 rămâne identică, fără vreo încercare de a
explora consecinţele observaţiilor arheozoologice.720
Nici înţelegerea epipaleoliticului din zona Porţilor de Fier721 nu va
putea fi nuanţată de arheozoologie. Aici, Al. Bolomey foloseşte exemple
etnografice pentru stabilirea limitei teritoriului de exploatare a fiecărui sit.
Este demnă de remarcat şi prezentarea amănunţită a metodologiei şi a
limitelor de interpretare pe care le impune aceasta. Inspirată de conceptul site
catchement analysis (propus de acelaşi Eric Higgs), autoarea introduce, în
premieră, noţiuni ca home base sau transit site, cu toate implicaţiile pe care
acestea le sugerează pentru înţelegerea variabilităţii culturale preistorice.722

715 Al. Bolomey, în Vl. Dumitrescu, Al. Bolomey, Fl. Mogoşanu, Esquisse..., p. 149-150.
716 Vl. Dumitrescu, în Al. Bolomey, în Vl. Dumitrescu, Al. Bolomey, Fl. Mogoşanu, Esquisse...,
p. 84-87.
717 Ibidem, p. 104.
718 Al. Bolomey, op. cit., p. 153.
719 Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte..., p. 23.
720 Sugestiile studiilor pluridisciplinare nu se limitează aici. Este cazul observaţiilor făcute, de

către aceeaşi cercetătoare, cu privire la mutilarea şi reînhumarea scheletelor neolitice, aşa cum
rezultă din descoperirea părţilor anatomice izolate. (Al. Bolomey, op. cit., p. 161-162). Este inutil
de precizat cât de largi sunt posibilităţile interpretative în privinţa acestor practici funerare.
721 Idem, An Outline of the Late Epipalaeolithic Economy at the Iron Gates: The Evidence on

Bones, în Dacia, N. S., XVII, 1973, p. 41-52.

722 Stă dovadă interpretarea locuirii paleolitice din peştera Climente I din zona Porţilor de Fier,

sau a locuirilor epipaleolitice de la Cuina Turcului, ca ocupaţii sezoniere, de iarnă. Situl de la

222
 Edificator este faptul că aceste concluzii, bogate în consecinţe, se
reflectă foarte variat - dar întotdeauna superficial - în atitudinile arheologilor.
Cel mai potrivit exemplu este oferit de periodizarea culturii Schela Cladovei,
realizată chiar de autorul cercetărilor.723 Deşi remarcă diferenţe notabile între
seriile tipologice recuperate din diversele puncte epipaleolitice, nu se
insinuează deloc ideea unor diferenţe funcţionale între diferitele situri.724
Tendinţei de a interpreta economist şi autohtonist evoluţia culturii
Schela Cladovei,725 i se adaugă o versiune mai moderată, în care “tradiţia
culturală” joacă un rol mai important. Spre exemplu, Fl. Mogoşanu, bazându-
se pe cercetările proprii de la Ostrovul Corbului, deşi nu exclude posibilitatea
unei autohtonii a trecerii la economia productivă, crede că purtătorii culturii
Schela Cladovei erau descendenţii unei tradiţii mai vechi, a paleoliticului
cuarţitic, coborâţi pe valea Dunării după ameliorarea climatului.726 Nici teza
sa, bazată strict pe stratigrafie şi tipologie, nu făcea vreo diferenţă funcţională
între diversele tipuri de habitat - aşa cum fusese aceasta sugerată de
arheozoologie -, deşi acceptă posibilitatea unor schimbări a utilajului pe
principii funcţionale.727
Mult mai sceptic va fi Al. Păunescu, care conservă întrucâtva
concluziile lui Mogoşanu, cu diferenţa că renunţă să explice finalul acestei
culturi - violent, după Mogoşanu, şi datorat contactului cu populaţia
emigrantă a neoliticului timpuriu. Şi în acest caz, resursele arheozoologiei sunt
utilizate de o manieră adiţională şi ilustrativă.728
Aceste exemple ne sunt suficiente pentru a conchide că, în ansamblu,
nu se poate sesiza o comunicarea reală între rezultatele arheozoologiei şi
interpretările arheologilor.729 Din acest motiv, aportul arheozoologiei se
rezumă, în continuare, la simpla anexare a unei kitchen-list, care suplimentează
descrierea unei unităţi culturale şi conduce la concluzii istorice plate:
comunităţile respectivei culturi consumau oi, în prima fază, pentru a
descoperi ulterior avantajele domesticirii porcului. Altfel spus,

Icoana este interpretat drept o home base, amplasată strategic pentru a asigura întreaga gamă de
activităţi economice ale comunităţii. Al. Bolomey sugerează limpede ipoteza unei specializări
funcţionale a siturilor, cum este cel de la Veterani.
723 V. Boroneanţ, loc. cit., p. 11-18.
724 Dimpotrivă, siturile sunt plasate în succesiune strict cronologică, în majoritatea situaţiilor pe

baza bogăţiei seriilor tipologice şi a structurării habitatului, aspecte, de altfel, extrem de

deschise diferenţierilor funcţionale. În plus, sincronizarea diferitelor nivele este departe de a fi
perfectă, iar contemporaneitatea habitatelor nu este deloc sigură. Chiar dacă se acceptă că
fiecare habitat dispune de propriile sale trăsături, determinate de “microtopografie şi de
microclimatul material şi spiritual [sic!] din apropiere”, pentru distincţia cronologică realizată:
“Le critère fondamental don’t nous nous sommes servis a été celui de l’apparition de l’outillage
en corne de cervidés” (ibidem, p. 20).
725 Ibidem. Interpretarea este susţinută, de altfel, şi în continuare (vezi V. Boroneanţ, Paléolithique

superieur et epipaléolithique dans la zone des Portes de Fer, Ed. Silex, Bucureşti, 2000).
726 Fl. Mogoşanu, Mezoliticul de la Ostrovul Corbului. O nouă aşezare de tip Schela Cladovei,

în SCIVA, tom 29, nr. 3, 1978, p. 335-351.

727 Ibidem, p. 346.
728 Al. Păunescu, Locuirea mezolitică de tip Schela Cladovei de la Ostrovul Corbului (jud.

Mehedinţi), în SCIVA, tom 41, nr. 2, 1990, p. 123-147.

729 De altfel, nici cercetările privind gravettianul de pe Valea Bistriţei - atât de stimulativ puse în

perspectiva sezonalităţii şi a comportamentului de subzistenţă de către Al. Bolomey - nu vor

avansa în această direcţie (Al. Bolomey, Consideraţii asupra resturilor de mamifere din
staţiunea gravetiană de la Lespezi - Lutărie, jud. Bacău, în Carpica, XX, 1989, p. 271-296).

223
pluridisciplinaritatea nu a avut puterea să modifice principiile, ci să
completeze concluziile. Deşi, în substrat, exploatarea informaţională a
siturilor devine, teoretic, intensivă, în sensul că se încerca îmbogăţirea acurateţii
prin recuperarea şi studierea unui set mai bogat de dovezi arheologice, acest
aspect nu presupune o revoluţie generalizată, majoritatea aşezărilor fiind, în
continuare, eşantionate pentru a răspunde curiozităţii cultural-istorice.
Această slabă integrare a pluridisciplinarităţii nu se explică decât prin
superficialitatea cu care a fost preluată. Ar putea fi invocat aici, fără teama de
a greşi, un fenomen de “modă”, aşa cum a fost acesta remarcat pe alte
coordonate (în Franţa, de exemplu).730 Suntem nevoiţi că credem că şi
preistoricienii români s-au mulţumit să-şi sporească prestigiul individual prin
anexarea capitolelor cu astfel de analize. Iar dacă respectivele capitole nu
aduceau nici un serviciu subiectului tratat, nu era, desigur, vina autorilor
anexelor, sau a ermetismului lor metodologic, ci a dezinteresului real faţă de
semnificaţia rezultatelor respective manifestat de către coordonatori,
arheologii. Reacţia acestora a fost cu totul simptomatică: un respect difuz
pentru o muncă ermetică, echilibrat rapid de contestaţia virulentă, în situaţia
în care cercetările interdisciplinare compromiteau cronologii, prejudecăţi,
iluzia naivă de competenţă exclusivă şi, mai ales, demonstrau o curiozitate
nepotrivită pentru oamenii preistoriei, care - teoria cultural-istorică o ştia prea
bine - nu sunt accesibili documentar.
Spiritul cercetărilor interdisciplinare este unul al încrederii naturaliste
în valoarea analizei pe care raportul om-mediu o are înţelegerea variabilităţii
culturale preistorice. Din nefericire, cum se ocupau de mediul natural sau
animal al diferitelor perioade, în consecvenţa aplicată a cercetărilor lor,
specialiştii pluridisciplinarităţii au fost parţial nevoiţi să facă jocul climatului
materialist. În multe situaţii, cauzalitatea schimbărilor culturale rămâne, în
continuare, în afara societăţilor preistorice, asupra cărora mediul acţionează,
prin precondiţii, disponibilităţi, sau contingenţe.731
Acestei laturi “explicative”, dedicată reconstituirii mediului, studiile
pluridisciplinare îi adaugă o latura “descriptivă”, care, deşi slab valorificată de

730 J. Clottes observa că, în arheologie, ca şi în alte domenii, cauzele acestui comportament au
rădăcini diverse. De obicei, simpla seducţie a noului, bazată pe credinţa difuză şi implicită într-
un progres constant - în care ceea ce este recent este o consecinţă a necesităţii intrinseci, şi,
deci, neapărat, o ameliorare a ceea ce exista înainte - este suficientă. O atitudine vecină, dar mai
bine motivată, este reacţia faţă de abuzurile trecutului. Dar indiferent de motiv, odată inaugurat
modelul interdisciplinar, este preferabil să dai curs ofertelor sale decât să li te opui. Securitatea
asigurată de conformism nu trebuie subestimată: este reconfortant să te simţi “în curent”, sau
pur şi simplu să faci ce fac alţii - şi nimic nu este mai devalorizant decât să fii “depăşit”.
Interesul, în sensul cel mai prozaic, întăreşte modele, atunci când ele încep să se stabilească:
exemplul cel mai potrivit îl oferă tentaţia irezistibilă de a îngropa un raport sau o sinteză
oarecare într-un volum impresionant de date numite “multidisciplinare”, chiar dacă ele nu aduc
mare lucru subiectului tratat - dar, se crede, întăresc reputaţia cercetătorului serios (J. Clottes,
Phénomènes de mode dans l’archéologie française, în T. Shay, J. Clottes, (eds.), The Limitations
of Archaeological Knowledge, ERAUL 49, Liège, p. 225-246).
731 Este cazul studiilor palinologice, paleopedologice sau chimice. Îndeosebi pentru perioada

paleoliticului, ele participă activ la revizuirea cronologiei sau descrierea climatului. Cauzele
climatice fuseseră invocate şi înainte pentru explicarea oikumenei, a mutaţiilor de populaţie, sau
a celor stilistice. Studiile privind paleoclimatul le reduc generalitatea. Oricum, hrănind
materialismul explicativ pe interfaţa natură/cultură, ele vor conveni mai bine tradiţiei decât
marxismului, interesat mai degrabă de explicaţia socio-economică internă. Altfel spus,
pluridisciplinaritatea îi datorează mai mult lui Grahame Clark decât lui Engels.

224
arheologi, va contribui la înţelegerea mai bună a comportamentelor culturale.
Paradoxal, specialiştii interdisciplinarităţii, de formaţie naturalistă, sunt mai
interesaţi în “umanizarea” studiului decât istoricii profesionişti care sunt
arheologii, şi care continuă practica sistematizării inventarelor litice şi
ceramice cu o convingere care i-ar fi făcut să pălească de invidie pe erudiţii
biologiei.
În ansamblu, arheozoologia, palinologia, carpologia, pedologia,
studiul macroresturilor vegetale, deşi opera unui număr mic de specialişti, vin
să completeze informaţia istorică, orientând treptat atenţia către particularul
sitului, şi nu către generalul culturii arheologice. Drumul unei “arheologii
globale”, sintagmă sinonimă unei “istorii totale”, era deschis. Chiar dacă
destinul aceste globalizări avea să eşueze, iniţial, foarte departe de intenţiile
specialiştilor în disciplinele anexe - iar arheozoologia ne-a oferit cel mai
potrivit exemplu -, progresele interdisciplinarităţii vor intra, după 1990, într-
un alt capitol.

IV.4.3.3. Explorări în arheometrie

Interesului pentru recuperarea unui set mai generos de informaţie
arheologică i se vor adăuga unele încercări de studiere intensivă a
documentaţiei specifice, şi ne referim cu deosebire la arheometrie.
Arheometria este o direcţie ştiinţifică caracteristică entuziasmului
scientist care domnea în sânul arheologiei preistorice în anii ’70. Ea ascundea,
în substrat, încrederea în datele ştiinţelor “tari” (hard sciences) şi în formalizarea
matematică, pe care ştiinţele sociale începeau să o deprindă. Arheologii, tot
mai conştienţi de empirismul funciar al teoriilor lor, vedeau în aceste
instrumente matematice o alternativă dintre cele mai solide pentru validarea
ştiinţifică a interpretărilor lor. Într-adevăr, în Occident, matematizarea
studiului şi tot mai elaboratele metode fizice, devin adevărate născătoare de
certitudini, câştigând constant competiţia în raport cu metodele clasice.732
Şi în arheologia preistorică din România vor apărea, începând cu anii
’80,733 demersuri care încearcă prelucrarea informatică a datelor arheologice,
cu deosebire la iniţiativa colectivului de cercetare al Universităţii din Cluj.734
Sursele intelectuale ale curentului arheometric clujean pot fi identificate fără

732 J. Clottes, loc. cit., p. 232.

733 Reacţiile româneşti la inovaţiile propuse de arheologia europeană şi americană a anilor ’70,
cu deosebire în ceea ce priveşte uzul formalizărilor matematice, deşi foarte rare, nu lipsesc cu
desăvârşire (vezi L. Roşu, C. Peebles, S. Kus, Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi arheologia, în
Revista Muzeelor, 10, 1997, p. 39-45). În 1970, s-a organizat chiar, la Mamaia, un colocviu anglo-
român intitulat Matematica în ştiinţele arheologice şi istorice.
734 O imagine asupra noului demers este oferită de: M. Frenţiu, Gh. Lazarovici, Metode de

clasificare automată în arheologie, în AMN, XXIV-XXV, 1987-1988, p. 909-918; idem,

Methods for automated classification use in archaeology, în P. T. Frangopol, V. V. Morariu
(eds.), First Romanian Conference on the Application of Physics Methods in Archaeology, Bucureşti, 1988,
p. 131-146; Z. Kalmar, A. Corbu, Data processing of archaeological materials from the Vinča
and Banat culture, în P. T. Frangopol, V. V. Morariu (eds.), 2-nd Romanian Conference on the
Application of Physics Methods in Archaeology, vol. 2, Bucureşti, 1990, p. 93-109; M. Frenţiu, Gh.
Lazarovici, Seriation and relative chronology of archaeological complexes from Gornea, în P.
T. Frangopol, V. V. Morariu (eds.), 2-nd Romanian Conference on the Application of Physics Methods in
Archaeology, vol. 2, Bucureşti, 1990, p. 93-109 p. 65-85; D. Dumitrescu, Gh. Lazarovici, Fuzzy
divisive clustering in archaeology, în P. T. Frangopol, V. V. Morariu (eds.), 2-nd Romanian
Conference on the Application of Physics Methods in Archaeology, vol. 2, Bucureşti, 1990, p. 93-109, p.
87-91.

225
dificultate: prin mediere central-europeană, ele constituie ecoul “noii
arheologii” în varianta sa britanică şi sunt, deci, europene. Este important să
subliniem acest filon, pentru că sistemismul direcţiei britanice nu se baza atât
pe neo-evoluţionism, sau pe funcţionalismul clasic, ci pe liniile
funcţionalismului ecologic al lui Grahame Clark şi pe ideile “noii geografii” a
şcolii de la Cambridge, prezente în opera lui David Clarke. Din acest motiv,
interpretarea culturii ca sistem,735 preluată odată cu noile tehnici analitice,
diferă într-o oarecare măsură de sistemismul radical al versiunii americane:
printre altele, varianta britanică acceptă pe scară mai largă migraţiile şi
difuziunile736 - aspect foarte important şi care explică simpatia specialiştilor
români pentru aceast ultim model de cercetare.
Ofensiva arheometriei clujene explora domeniul nou al sistematizării
limbajului arheologic, prin realizarea unor baze de date, a unor tabele
tipologice standardizate şi a unui sistem de analiză statistică, utilizabil
preponderent în cazul materialului ceramic. În contextul unei tradiţii de
cercetare esenţial empiriste, propunerile erau novatoare şi îndrăzneţe. Ca orice
efort de sistematizare însă, şi cel arheometric se va face vinovat de simplificări
ale diversităţii prezente în informaţia arheologică, pierdere justificată doar în
cadrul unui proiect de cunoaştere coerent. Cum nu avem competenţa de a
analiza în detaliu tehnicile de seriere informatică, ne vom opri atenţia doar
asupra modului în care acestea răspund unui nou proiect de cunoaştere
efectiv, la nivelul teoriei de rang înalt. Or, aici renovarea ne apare mult mai
moderată.
Cea mai importantă inadvertenţă se plasează între orientarea declarat
ecologică (care amestecă citaţii din autori foarte diferiţi ca orientare teoretică:
Engels, Braudel, Clarke şi Toynbee)737 şi modul real de tratare şi interpretare a
documentaţiei arheologice, fundamental devotat sistematizării semnăturilor
stilistice ceramice în lectură cultural-istorică. Nu poate fi vorba, deci, de o
orientare economistă consecventă, ci de o juxtapunere artificială şi declarativă
a sistemismului New Archaeology.
Nu lipsesc şi alte serioase inconsecvenţe: concluziile atinse pe bazele
analizei multifactoriale a materialului ceramic sunt deseori fie tautologice, fie
nu sunt, pur şi simplu, rezultate în urma prelucrării informatice a materialului
ceramic. Ca să oferim doar un exemplu, în analiza ceramicii de la Parţa,
concluziile însumate erau fie deja prefigurate de observaţiile empirice realizate
cu prilejul săpăturii (existenţa a trei nivele arheologice diferite), fie sunt pur
calitative şi nu decurg din analiza informatică (cum ar fi “bogăţia suficientă” a

735 Fără să putem, însă, invoca, o înţelegere deplină a propunerilor sistemice, după cum decurge
din eclectica enumerare de mai jos, prin care Z. Kalmar avea să precizeze, mai târziu, nu fără o
urmă de patriotism local, că “…arheologia transilvăneană s-a integrat în curentul ştiinţific
european, care se afla sub semnul încercărilor de definire a sistemelor sociale şi a structurilor
din cadrul acestora, cu tot ce implică acest fapt: - legi particulare; - legi generale; - dependenţă şi
indepedenţă în cadrul sistemelor; - stabilirea legăturilor (directă, indirectă, slabă sau puternică)
dintre structuri (subsisteme) şi mai ales dintre sisteme;- natura influenţelor reciproce (între
sisteme şi subsisteme). Caracterul şi natura sistemului (a comunităţii în cazul nostru) sunt
determinate de «baza geografică»... pe care s-au implantat suprastructurile vieţii economice şi
cultural-spirituale, de aici decurgând necesitatea cercetărilor multidisciplinare pentru studierea
subsistemelor în scopul refacerii tabloului general al civilizaţiei (antropologia culturală).” (s.n.)
(Z. Kalmar, op. cit., p. 6).
736 J. Chapman, H. Hamerow, loc. cit., p. 3-4.
737 Z. Kalmar, op. cit., p. 6.

226
primului nivel, sau integrarea “construcţiei” între activităţile economice ale
comunităţii, pe motivul creşterii procentului de ceramică intermediară şi
grosieră şi micşorarea celui de ceramică fină!). Tot astfel, credem că nu pe
baza analizei ceramicii s-a ajuns la constatarea că ultimul nivel al aşezării este
cel mai bogat, deşi el cuprinde o mare cantitate de ceramică fină (47,5%): o
arhitectură complexă, clădirile de tip sanctuar, bogăţia de material arheologic
reprezentau deja criterii suficiente.738
Pe de altă parte, arheometria românească a considerat prematur drept
rezolvate problemele de eşantionaj in situ: în nici unul dintre studiile citate nu
se precizează limpede criteriile stratigrafice care au decis integrarea anumitor
forme în baza de date. Suntem nevoiţi să credem că ele au fost reprezentate
de diferenţierile empirice pe nivele şi complexe, subdiviziuni macroscopic
sesizate cu prilejul săpăturii, fapt care ar explica circularitatea generală a
concluziilor.
Ca să conchidem, în ciuda meritelor sale, arheometria a aaccentuat
disjuncţia dintre teorie şi metodă, prin interesul crescut acordat exclusiv
studierii morfologiei formale a artefactelor şi prin slaba atenţie acordată
coerenţei teoretice a demersului său. Această atitudine explică de ce, în ciuda
unei declarate viziuni sistemice şi ecologice, rezultatele se încadrează fidel
paradigmei cultural-istorice şi gravitează, din punctul nostru de vedere, în
jurul nivelului inferior de generalizare teoretică, cel metodologic.

IV.4.4. Marx sau Durkheim ? Arta şi religia în preistorie

Aşa cum am notat, după 1965, în privinţa relaţiilor dintre diversele
faciesuri şi culturi, dezbaterile sunt vii, volumul de informaţie creşte
exponenţial, iar precizia taxonomiei sporeşte. În acelaşi timp, are loc o
îndepărtare vădită de comandamentele materialismului-dialectic, în favoarea
unor interpretări aplicate, fondate pe observaţiile directe asupra materialului şi
contextelor arheologice.
Două domenii culturale par a se eschiva de la această tendinţă:
comportamentul simbolic, adică arta şi dimensiunea frecvent asociată ei,
religia. Aşa cum sporul de informaţie nu afectează modul de înţelegere a artei
preistorice, nici epurarea elementelor materialist-dialectice nu pare a
condiţiona semnificativ interpretarea religiei preistorice. Timp de decenii,
tratarea acesteia din urmă rămâne fundamental materialistă, şi nimic nu este mai
tentant decât a pune această tendinţă interpretativă pe seama marxismului.
Însă, aşa cum am constatat deja, înţelegerea vieţii şi gândirii omului preistoric
nu apare deloc printre priorităţile tot mai descriptivistei arheologii preistorice
româneşti, iar dacă, în majoritatea sferelor culturale, supoziţiile materialiste
sunt dominante, ele nu au neapărat legătură cu materialismul-dialectic, ci se
alimentează din sânul unei înţelegeri condescendente a gesturilor omului
preistoric. Modul de tratare a artei şi a religiei va întări această concluzie.
Pentru argumentarea acestui fenomen, am ales opiniile aceluiaşi
reputat preistorician, Vl. Dumitrescu, în primul rând pentru că acest autor
acordă o atenţie specială, materializată în monografii, acestui subiect, prin
urmare viziunea sa este cea mai completă; pe de altă parte, poziţia sa

738 Idem, A. Corbu, Data processing of archaeological materials from the Vinča and Banat
culture, în P. T. Frangopol, V. V. Morariu (eds.), 2-nd Romanian Conference on the Application of
Physics Methods in Archaeology, vol. 2, Bucureşti, 1990, p. 101.

227
prestigioasă în cadrul cercetării neoliticului ne asigură că analizăm o opinie
larg răspândită. De altfel, la această concluzie ne-a condus şi periplul nostru
printre alte studii dedicate acestei probleme.
Vom începe prin a căuta să vedem, în primul rând, cum este izolat
comportamentul artistic de ansamblul vieţii preistorice.

IV.4.4.1. Arta începe acolo unde sfârşeşte utilitatea. Artizanatul

preistoric
Într-adevăr, arta este izolată de contextul său cultural printr-un
decupaj conceptual aprioric. În primul rând, ea nu este îndemânare: “… oricît
de perfecte ca formă pot fi unele dintre uneltele omului paleolitic, ca şi acelea
din perioada de trecere spre epoca neolitică, oricât de migăloase retuşele care
fac uneori din aceste unelte adevărate minuni de îndemînare şi oricîtă dorinţă
am avea să descifrăm în ele ceva din trăsăturile care dau dreptul oricărei
realizări omeneşti să fie înscrisă printre operele de artă, strădania noastră în
această direcţie ar rămâne zadarnică: aceste unelte sunt rezultatul unui meşteşug
perfect şi nu reflectă nimic altceva decât tocmai acest meşteşug, grija pentru
desăvîrşirea realizării, în vederea adaptării cât mai depline a uneltei la rostul ei,
sporindu-i în felul acesta eficacitatea, fără însă a constitui o manifestare
artistică a oamenilor paleolitici.”739(s.a.)
Mai mult, depăşind îndemânarea şi meşteşugul, arta nu poate avea o
menire utilitară: “… ni se pare limpede că arta nu a apărut şi nu s-a manifestat
decât atunci când omul a putut depăşi utilitarul, fie cu totul în afara acestuia,
fie îmbogăţindu-l cu acele cîteva trăsături cât de sumare şi chiar de
rudimentare care indică tocmai această depăşire în mintea meşterului şi în
posibilităţile lui de realizare.”740
Aceste prime premise explică de la bun început maniera preferenţială
în care este tratată ceramica, în ansamblul arheologiei priestorice româneşti:
“…vom lăsa la o parte problemele legate exclusiv de tehnica olăriei, ele fiind
expresia meşteşugului acestei geniale invenţii a omului, fără să oglindească în vreun fel
prin ea însăşi nimic din preocupările omului care depăşeau utilitarul.” (s.n.)741 În
schimb, forma, linia siluetei şi ornamentarea depăşesc curând utilitarul şi “nu
mai decurg în chip necesar - şi exclusiv - din destinaţia lor.”742
Urmând în continuare raţionamentul, înţelegem de ce arta
circumscrie numai acele “realizări care denotă şi o altă preocupare decît aceea
pentru utilitar; preocupare care de multe ori a stat în directă legătură cu
gîndirea magico-religioasă şi mitică şi deci cu practicile de magie, iar mai tîrziu
cu credinţele, riturile şi ritualurile religioase, - sau dimpotrivă a izvorît ulterior
din dorinţa împodobirii unora dintre obiectele legate de viaţa de toate zilele,
prilejuind astfel pentru prima dată realizarea unor opere de artă” 743 (s.n.).
Reiese limpede că, în paleolitic, arta rupestră nu este artă în sine, nici
din punctul de vedere al creatorilor ei, nici din cel al preistoricienilor: pentru a
fi investite cu acest statut, gesturile omului paleolitic trebuiau să posede un
caracter gratuit. Nu era, desigur, cazul picturilor rupestre, condiţionate în prea

739 Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, ed. a I-a, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 6.
740 Ibidem.
741 Ibidem, p. 11.
742 Ibidem.
743 Ibidem, p. 6.

228
mare măsură de un alt domeniu al vieţii “primitive”, religia, a cărei presiune,
se pare, împiedica simţul estetic să se manifeste plenar. Ce-i drept, “nu se poate
presupune că nici unul dintre aceşti artişti n-au depăşit atmosfera magică din care
au realizat aceste opere şi pe care au transmis-o semenilor lor prin aceste realizări
şi n-au avut un început vag şi apoi tot mai intens şi mai conştient de emoţie
artistică”, şi “în ceea ce ne priveşte, înclinăm să credem că încă din epoca
paleolitică a trebui să existe un moment când meşterul paleolitic, terminând
de pictat una sau alta din excepţionalele scene animaliere ale vestitelor fresce
de pe pereţii peşterilor franco-cantabrice şi privindu-şi opera la lumina
torţelor, îşi va fi dat seama că ceea ce realizase, nu numai că îndeplinea scopul
urmărit, dar îl şi depăşea, producîndu-i o trăire estetică.” (s.n.).744 Aşadar, mânat de
un ambiguu instinct creativ, dar mai ales presat de funcţiile pragmatice cărora
pictura rupestră le răspundea, omul paleolitic era nevoit să aştepte
contemplarea rezultatelor pentru a constata că magia vânătorească şi virtuţile
estetice sunt compatibile şi pentru a simţi un nedesluşit tremur estetic.
În timp ce un sofism dintre cele mai vulnerabile - rolul presupus
inhibitoriu pentru artă al credinţelor religioase - elimină arta rupestră din sfera
adevăratei arte, un compromis evoluţionist lasă, totuşi, artei paleolitice meritul
unui “început vag”. Cum am putea explica această reţinere faţă de arta
paleolitică? Reamintim aici premisa care a împiedicat timp de decenii, în
Occident, definirea unei arte rupestre de vârstă paleolitică, dar a permis, în
acelaşi timp, acceptarea promptă a artei mobiliere: pictura, artă superioară
sculpturii, solicită abstractizare, reflecţie, meşteşug; era greu de crezut că omul
paleolitic stăpânea toate aceste virtuţi. În schimb, artizanatul obiectelor
utilitare, replică preistorică a “artei negre” - tot mai la modă în Europa de la
finele veacului al XIX-lea -, se încadra fidel prejudecăţilor burgheze cu privire
la conţinutul şi semnificaţia arte primitive.745 Prin urmare, pe cât de rezonabilă
părea realitatea artei mobiliere, pe atât de sfruntată apărea pretenţia la viaţă a
unei picturi de vârstă paleolitică. Desigur, la data redactării tezei lui Vl.
Dumitrescu, această credinţă era, cel puţin formal, de multă vreme depăşită.
Nu însă şi reflexele intelectualităţii burgheze, a cărei aplecare către artă -
înţeleasă ca manifestare caracteristică spiritului uman - şi, respectiv,
scepticismul cu privire la religie - nu rareori privită ca o rătăcire a aceluiaşi
spirit - reprezintă coordonate statutare. Cât de închegată şi activă era această
viziune filozofică ne convinge restul argumentaţiei lui Vl. Dumitrescu.
Un indiciu al acestei poziţii metafizice îl oferă teza conform căreia,
începând cu neoliticul - prima epocă a civilizaţiei -, definirea artei ca atare se
poate dispensa de o încărcătură simbolică:746 “În privinţa motivelor ornamentale ale

744 Ibidem, p. 7.
745 O. Moro-Abadía, M.R. González-Morales, L’art bourgeois de la fin du XIXe siècle face à
l’art mobilier Paléolithique, în L’Anthropologie, 107, 2003, p. 455-470.
746 “S-a stăruit de către unii cercetători în încercarea de atribui începuturilor ornamentării

ceramicii un rol magic, interpretându-se diferitele motive drept simboluri şi presupunîndu-li-se

astfel un sens magic şi un scop care nu şi-ar avea punctul de plecare doar în simpla dorinţă de
împodobire a suprafeţelor vaselor, pentru a frînge astfel, monotonia suprafeţelor uniforme şi a
da piesei respective o înfăţişare mult mai plăcută. Este probabil că în unele cazuri se poate
atribui unora dintre motivele pe care le-am putea numi primare, acest rol de simboluri,
conferind astfel decorului ceramicii un rost şi o semnificaţie de ordin magico-religios, magia
fiind un factor cotidian al vieţii spirituale a comunităţilor preistorice; dar această explicaţie nu

229
ceramicii, trebuie spus de la început că, în această epocă, ele sunt aproape
exclusiv de esenţă geometrică şi spiralică, fiind foarte probabil că, la început, cel
puţin unele dintre motivele geometrice vor fi avut o semnificaţie simbolică; tot astfel,
spirala şi numeroasele ei variante şi combinaţii vor fi reprezentat, probabil, un
anumit simbol. Din păcate, în lipsa oricărei informaţii directe, nu avem
posibilitatea să ştim ce anume vor fi simbolizat diferitele motive… Numai
despre liniile ondulate paralele se poate bănui că ele vor fi reprezenta apa, căci
aceasta era semnificaţia lor în scrierea pictografică din Mesopotamia…
Desigur, dacă numai un mic procent de vase ar fi decorate, s-ar putea
presupune că acestea vor fi avut un anumit rol, legat de anumite practici
magico-religioase sau de altă natură, şi atunci ornamentarea ar fi avut şi ea
legătură cu aceste practici”. (s.n.) Dar, cum “procentul vaselor decorate este,
în cele mai multe culturi, foarte mare - iar, în ceramica altora, toate vasele ce
nu intră în categoria aşa-zisă de bucătărie, sunt decorate -, este evident că
această interpretare nu poate fi socotită valabilă pentru totalitatea
recipientelor decorate”.747 Lăsând deoparte tautologia frapantă din încheiere -
vasele “de bucătărie” sunt definite astfel tocmai pentru că nu sunt decorate! -,
este limpede că “inflaţia” decorului exclude simbolul.
Consonantă evacuării simbolismului - şi la fel de semnificativă pentru
modul de înţelegere a artei preistorice - este ideea manierismului: “Este în
schimb sigur că această valoare de simboluri s-a pierdut curând, chiar în
cursul epocii neolitice şi, în felul acesta, diferitele motive au dobîndit un rol pur
decorativ. S-ar putea spune deci că arta decorativă a ceramicii a devenit o «artă pentru
artă», ornamentarea fiind realizată exclusiv pentru a înfrumuseţa olăria respectivă în
tehnica sau tehnicile diferitelor culturi.”(s.n.)748 Dacă rămâne surprinzătoare
postularea manierismului749 unor reprezentări simbolice a căror semnificaţie a
rămas necunoscută, analogiile istorice care au dus la definirea acestui
“academism” preistoric sunt imediat lizibile: ele provin din tradiţionala
imagine a societăţilor preistorice ca echivalent al comunităţilor patriarhale din
timpurile istorice. Reamintind că acest manierism - o gradată pierdere a
încărcăturii simbolice - a mai fost definit în cazul ceramicii neolitice,750 nu
putem să nu corelăm această teză cu premisa evoluţiei organice, biologice a

poate fi valabilă nici pentru toate motivele, nici pentru toate timpurile şi culturile străvechi.”(Vl.
Dumitrescu, op. cit., p. 12).
747 Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte..., p. 43.
748 Ibidem.
749 Dacă nu poate fi contestată realitatea fenomenelor manieristice, postularea lor în preistorie

nu beneficiază de o solidă bază empirică: modificările structurale ale decorului ceramic puteau
să fie bine ancorate într-un bricolaj simbolic foarte clar pentru artizani şi pentru comunitatea
lor. El poate fi legat de un fenomen frecvent întâlnit în istorie, cel de ataşare demonstrativă faţă
de propriile norme estetice, sub presiunea socială şi simbolică exercitată de grupuri culturale
străine, sau de anumite segmente sociale interne. Nu ar fi, de fapt, decât manifestarea unui
modest fapt de viaţă: „Culturile par a încerca împreună să se distingă unele de altele” (M. Izard,
în P. Bonte, M. Izard (coord.), Dicţionar de etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 186).
Or, un atare fenomen social cu greu poate fi cuantificat arheologic fără o înţelegere bogată a
contextului. Tot el ne arată că existenţa unor relaţii între culturi nu se manifestă arheologic doar
prin importul unor forme, ci şi prin refuzul lui.
750 I. Paul, Cultura Petreşti, Ed. Museion, Bucureşti, 1992, p. 94. Menţionăm că lucrarea citată a

fost redactată mult înaintea publicării, deci, din punctul nostru de vedere, ea se încadrează
perioadei analizate aici.

230
culturilor, manifestă în diviziunea lor tripartită: apariţie (migraţie), dezvoltare
(stabilizare), regres (degenerescenţă).
În fapt, asimilarea artei neolitice cu cea populară este explicită şi plină
de semnificaţie: “… această situaţie corespunde cu aceea din zilele noastre, când
meşterii olari nu mai cunosc decît rareori valoarea simbolică iniţială a
motivelor folosite la decorarea olăriei contemporane, tot aşa cum femeile care
împodobesc atât de minunat piesele costumelor populare cu diferite motive
populare nu mai cunosc semnificaţia iniţială a acestora”751(s.n.).
În cele din urmă, după o sofistică defrişare, arta pură - deosebită de
“îndemânare”, lipsită de scopuri utilitare şi purificată de sensuri simbolice -
nu rezumă cu adevărat decât decorul ceramic. Ea devine “acel ceva” adiţional
necesităţii, un joc al “inutilităţii”, cu finalitate decorativă şi pur estetică.
Această teză, de altfel foarte răspândită în arheologia românească, argumenta
şi valida potenţialul stilistic deosebit cu care era investită ceramica, şi care deja
făcuse din ea “elementul cel mai caracteristic” tradiţiilor preistorice: pentru a
putea trasa în siguranţă provinciile sale culturale, preistoricianul trebuia să
renunţe deliberat la diversitatea de sens şi de comportament pe care o
presupune arta; pentru ca întreg spectrul de categorii tipologice să rămână
intact, el nu avea nevoie să compare comunităţi, ci adevărate “şcoli” artistice
preistorice.

IV.4.4.2. Arta şi religia: proiecţii ale societăţii

În urma distilării teoretice suferite de artă, se înţelege că relaţia dintre
artă şi religie - iniţial foarte strânsă, cel puţin până când maturizarea culturală,
produsă în neolitic, va reuşi să confere artei semnificaţia artizanal-decorativă a
artei populare - se frânge, pentru a ocupa domenii aparte ale spiritului. Spre
deosebire de religie, care, sub forma superstiţiilor şi magiei, reprezenta un bun
comun al istoriei umane încă din neguroasele timpuri paleolitice, arta
reprezintă simptomul unei conceptualizări superioare a realităţii şi al achiziţiei
unor virtuţi culturale inaccesibile de la bun început speţei umane.
Spre deosebire de larg accesibila superstiţie, arta este doar în negativ
condiţionată de circumstanţele economice. Mai mult, ea solicită, în primul
rând, eliberarea de sub tirania unei economii instabile: “În contrast cu arta
rupestră naturalistă a paleoliticului târziu din vestul Europei, arta neoliticului
prezintă un caracter decorativ geometric accentuat. Deosebirea aceasta reflectă
tocmai schimbarea modului de viaţă. În vreme ce oamenii paleoliticului cutreierau
ţinuturi întinse, urmărind animalele sălbatice pe care le vânau şi astfel nu
depindeau în agonisirea hranei decât într-o mică măsură de variaţiile sezoniere
ale climei, oamenii din neolitic - deveniţi cultivatori primitivi de plante şi
crescători de animale şi obţinându-şi hrana în special din aceste îndeletniciri,
încep să fie preocupaţi de fertilitatea pământului şi de înmulţirea animalelor, cu alte
cuvinte de perpetuarea vieţii, fenomen complex şi obscur pentru ei. În lupta cu această
necunoscută ce trebuie dominată, are loc un dublu proces: pe de o parte
personificarea acestei forţe pentru a găsi o modalitate de «comunicare» cu ea, pe de
alta conceptualizarea gândirii şi posibilitatea de a abstractiza. Arta neolitică, cu
preferinţa ei manifestă pentru schematic-geometric, este reflectarea acestei
posibilităţi a omului de a «abstrage» din realitate, de a figura realitatea în

751 Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, op. cit., p. 43.

231
scheme şi de a reprezenta concepte şi simboluri grafice”752(s.n.). Aşadar,
abstractizarea de care avea nevoie comportamentul artistic era în mod necesar
superioară celei solicitate de universul religios: fobiile care generează religia
erau accesibile oricui, arta nu.
Că, în sânul vieţii preistorice, itinerarul către o diviziune tot mai
fermă - şi pe principii de superioritate - între artizanatul artistic şi
comportamentul religios era deja schiţat o arată statuetele neolitice, a căror
existenţă, răpită artizanatului, este definitiv asociată domeniului religios: “În
cuprinsul tuturor culturilor neolitice au fost descoperite elemente legate direct de
suprastructura spirituală a comunităţilor epocii. Dintre acestea, sculpturile -
constituind un important capitol al artei comunei primitive în general şi al
artei neoliticului în special - sunt deosebit de grăitoare, căci ele ridică cel puţin
parţial vălul care ascunde diferitele aspecte ale gîndirii magico-religioase a
oamenilor neolitici şi a conştiinţei lor sociale. […] realizările ce se înscriu în
acest important capitol al vieţii societăţilor primitive nu au fost gîndite şi create ca
opere de artă. Legate de practici magico-religioase, ele reflectă tocmai unele aspecte ale
conştiinţei sociale a triburilor neolitice.” (s.n.)753
Odată statuetele asimilate domeniului religios - şi chiar dacă apariţia
acestor reprezentări nu este neapărat autogenă754-, condiţionarea lor
economică şi socială liniară este în afara oricărei îndoieli: “… cultivarea
plantelor, creşterea animalelor şi rolul primordial al femeii în procesul biologic
al reproducerii vieţii şi în stabilirea descendenţei - care i-au asigurat şi o

752 Vl. Dumitrescu, op. cit., p. 11-12. Din acest motiv, “arta străveche din România îşi începe
primul capitol într-o epocă mult mai tîrzie, ale cărei zori sunt căutate de de specialişti în
mileniul VI î.e.n., când viaţa omului nu mai depindea de nesfîrşitele peregrinări pentru căutarea
vînatului şi culegerea hranei.”(ibidem, p. 7). În consecinţă, odată cu adoptarea statutului de
producător al hranei, omul neolitic are prilejul să-şi manifeste aceste virtuţi artistice. Este cel
puţin nefirească această explicaţie, date fiind bogatele dovezi de artă paleolitică prezente în
Europa, cel puţin, unde viaţa omului continua să depindă de „nesfârşitele peregrinări”. În
paranteză fie spus, viaţa mobilă a omului paleolitic depindea în mult mai mare măsură de
variaţiile sezoniere ale climei, decât modul de viaţă neolitic, care permitea cel puţin acumularea
şi conservarea de resurse alimentare. Pe de altă parte, asocierea dintre turme, perpetuarea vieţii
şi abstractizare este cel puţin îndrăzneaţă - şi materialmente falsă: arta paleoliticului cunoaşte
numeroase forme de geometrizare a decorului, iar cea mezolitică cu atât mai mult, ca nu
invocăm nenumăratele exemple etnografice de artă abstractă aparţinând populaţiilor de
vânători-culegători. Cu toate acestea, teza reapare şi în privinţa artei de la începutul epocii
bronzului: “Răstimpul celor cîteva secole din cursul mileniului III şi începutul mileniului II -
care constituie perioada de tranziţie de la epoca neolitică la epoca bronzului - cu profundele
sale transformări sociale şi culturale prilejuite atât de progresul uneltelor de producţie şi a
forţelor de producţie cît şi de impulsul dat de triburile noi venite dinspre răsărit -, nu a fost
deloc propice dezvoltării artei. Împrejurările tulburi şi noile condiţii de existenţă nu mai erau favorabile
acestor arte, care cereau nu numai îndemânare şi talent, ci şi mult răgaz şi multă meditaţie.
Nomadismul noilor veniţi, transformările structurale, economice şi sociale, impuse sau grăbite
de noile triburi nu mai asigurau condiţiile necesare dezvoltării artei” (s.n.). La rândul ei, organizarea
patriarhală, conturată acum definitiv, va duce la dispariţia cultului fecundităţii şi fertilităţii,
“izvorît din vechile orânduiri sociale şi legat de ele… Rarele sculpturi din perioada de tranziţie
sunt numai palide reminiscenţe redate cu mijloace modeste, semnificaţia lor însăşi fiind
diferită”(ibidem, p. 86).
753 Ibidem, p. 51.
754 „În ceea ce ne priveşte, nu credem totuşi că reflectarea în forme plastice a conceptului

magico-religios al fertilităţii şi fecundităţii s-at fi petrecut spontan în cuprinsul diferitelor

regiuni şi culturi neolitice ale lumii vechi”, acestea rămânând “dependente din punctul de
vedere al aportului cultural, în epoca neolitică, de Mediterana Orientală şi mai ales de Asia
Anterioară”(ibidem, p. 51-52).

232
poziţie aparte în sînul comunităţilor primitive - au generat un cult al
fecundităţii şi al fertilităţii, şi - ca un corolar firesc - unele practici magico-
religioase, expresie a acestui cult”.755 În continuare, “pe măsură ce rolul
bărbatului în viaţa societăţii va deveni precumpănitor, noua stare de lucruri se
va reflecta şi în reprezentările magico-religioase; se va impune astfel şi
conceptul forţei virile a creaţiei, transpus în plan plastic în statuete masculine
antropomorfe, ca şi în forma taurului sau numai a coarnelor de taur.”(s.n.)
Cât priveşte modestia relativă a acestor reprezentări, ea îşi găseşte explicaţia
nu atât în întârzierea organizării patriarhale, cât în faptul “bine ştiut” (de
Childe, de exemplu), că “dintre formele suprastructurale, acelea legate de
credinţe şi de superstiţii sunt întotdeauna mai tradiţionaliste şi urmează cu
paşi destul de timizi transformările economico-sociale.”756
Aşadar, chiar dacă domeniul spiritual se adaptează mai greu
realităţilor - pe care se presupune că le reflectă! -, el este, oricum, rodul
pragmatismului. De exemplu, pentru statuetele zoomorfe, “modelarea şi
păstrarea lor în locuinţe… constituie un act de cult, cu ajutorul căruia se
invoca şi (în concepţia primitivă) se obţinea ocrotirea şi înmulţirea animalelor
domestice ale comunităţii gentilice.”757
Elocvent, în contrast cu resursele de fantezie catalizate de
“adevărata” artă, realismul plasticii neolitice este ferm statuat, apariţia unor
reprezentări hibride a trăsăturilor umane şi animale fiind explicată astfel:
“…chiar dacă uneori meşterii neolitici vor fi modelat intenţionat oameni cu
capete de animale, cauza ar trebui căutată nu în înclinaţia de a se îndepărta de
realitate, spre fantastic şi monstruos, ci în nevoia de a transpune în sculptură
unele practici magice în care - întocmai ca în unele dansuri populare
practicate până în zilele noastre - oamenii îşi vor fi pus pe cap măşti de
animale.” 758 Deşi nu înţelegem de ce astfel de măşti ar fi aprioric private de o
semnificaţie legată de “fantastic şi monstruos”, ne apare clară tendinţa de a
înţelege morfologia statuetelor neolitice, în general, ca reflecţie realistă a lumii
materiale şi sociale din care provenea.
Pentru a conchide, arta şi religia nu numai că reflectă lumea din care
provin, dar sunt proiecţii materiale ale unor idei generate de platforma socio-
economică. Însă modul în care oglindesc realităţile nu este deloc acelaşi:
religia, creaţie speculativă ce oglindea realităţile economice şi sociale, se distinge
de artă, oază a fanteziei şi nevoii de frumos care transcende şi chiar sfidează
materialitatea existenţei. Pentru a nu împovăra omul preistoric cu un
materialism prea greoi, preistoricianul îi oferă acestuia posibilitatea de a se
manifesta liber şi exuberant în domeniul decorului ceramic. În acest câmp
decorativ, arta devine o sublimă formă de manifestare a frumosului rustic, dar

755 “Plecaţi din regiuni unde primele comunităţi agricole se înjghebaseră de multă vreme şi
unde de milenii acestea îşi făuriseră în lut, după însuşi chipul lor, chipul divinităţii-mame
dătătoare de viaţă, noii veniţi au adus cu ei, o dată cu cultul fecundităţii şi al fertilităţii, cel puţin
primele încercări de reprezentări sculpturale.” (ibidem). Într-o ediţie secundă a acestei lucrări,
ideea este încă şi mai explicită: “omul şi-a creat zeii după chipul şi asemănarea lui, şi nu invers,
cum spun religiile.” (Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, ed. a II-a, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1974, p. 171).
756 Idem, Arta preistorică... ed. I-a, p. 52-53.
757 Nu departe se află şi semnificaţia acordată statuetelor reprezentând animale sălbatice: ea era

“legată de magia vînătorească, urmărindu-se succesul la vînătoare” (ibidem, p. 53).

758 Ibidem.

233
etern, o evadare de sub presiunea materială a existenţei. Acest principiu a
permis ca producţia ceramică, caracterizată de o înaltă calitate “artistică”, să
fie atribuită artizanatului, în timp de statuetele - chiar şi cele antropomorfe,
ceva mai îngrijit realizate -, să fie relaţionate direct domeniului religios, pentru
care, în mod evident, arheologul nu avea nici o simpatie, declasându-l ca
superstiţie. Din acelaşi motiv, o sinteză despre artă nu înglobează, în
prezentarea plasticii neolitice, decât formele care fac obiectul unei investiţii
“artistice”.759 Desigur, izolînd comportamentului artistic într-o lume a
autenticităţii, gratuităţii şi arbitrarului, arheologul ajungea în situaţia
paradoxală de a nu mai putea “interpreta” geneza, morfologia şi dinamica
concretă a artei preistorice. Aşa apare amestecul de metafore evoluţioniste şi
vagi condiţionări economice, care încearcă să disimuleze o definiţie prea
îngustă a artei însăşi. În fond, arta nu trebuia “explicată”, ci admirată.
Această admiraţie pentru artă, ca şi privirea sceptică aruncată religiei,
ambele foarte moderne, explică întru-totul modul de tratare şi, implicit,
semnificaţia acordată documentaţiei arheologice neolitice. Domeniu de
exprimare nobil, arta preistorică se raportează la un ideal estetic veşnic,
imuabil, cum devenise, prin activitatea lui Winckelmann, cel al antichităţii
greco-romane, fapt care explică selectarea formelor “reuşite”, ca şi studierea
ceramicii, pe acelaşi principiu, al “valorii artistice”.760 În acest context,
dezvoltarea unui astfel de domeniu figurativ are nevoie de stabilitate socio-
economică. Orice formă de comportament artistic formal “inferior” se
condamnă la părăsirea domeniului artei şi la intrarea în devălmăşia faptelor de
cultură materială, între care se numără şi mărturiile vulgare ale “superstiţiei”.
Din acelaşi motiv, semnificaţia plasticii şi simbolistica ceramicii devine
secundară, tratarea celor două serii de artefacte rămânând fidel supusă
rigorilor istoriei artei, şi nu contextului simbolic din care proveneau.
Această selecţie para-anticaristă, realizată pe principiile virtuţilor
estetice, nu este greu de înţeles.761 Însă, ea nu poate rămâne lipsită de
consecinţe în interpretarea vieţii preistorice, cea mai importantă fiind
segmentarea expresiilor artistice preistorice pe baza sensibilităţii estetice
moderne şi a categoriilor în care arheologii înţeleg să-şi organizeze
documentaţia. Fapt cu atât mai grav cu cât, foarte probabil, acelaşi artizan
preistoric realiza ceramica, modela statuetele şi-şi realiza uneltele.

759 „Nu este de altfel lipsit de interes să precizăm că în timp ce valoarea artistică a multora dintre
reprezentările în forme umane (statutete şi vase) este incontestabilă, sculpturile de animale şi
vasele zoomorfe sunt în general mai puţin reuşite, aşa în chip firesc vom stărui mai puţin
asupra lor.”(s.n., ibidem).
760 Punct de vedere încă şi mai explicit în ediţia a II-a a lucrării (1974): autorul nu a acordat

atenţie decât acelor opere “ce depăşeşc meşteşugul şi rutina, aparţinînd cu adevărat domeniului
mult mai pretenţios, deşi potenţial mai variat al artei” (idem, Arta preistorică... ed. a II-a, p. 6).
Din nou, nici obiectele de podoabă nedecorate, nici ceramica comună nu fac obiectul unei
investiţii decorative, deci nu intră în sfera tematică a lucrării.
761 Aprecierea de care se bucură ceramica culturii Cucuteni este semnificativă. Se uită frecvent

că valorizarea deosebită a formelor şi a decorului cucutenian se datorează disponibilităţii noastre

culturale de a le considera frumoase, echilibrate şi pline de gust. Chiar dacă acceptăm ideea că
„frumosul” are baze antropologice şi îmbracă forme eterne, admiraţia goală pentru
materializările sale din trecut asigură toate condiţiile pentru scoaterea din context a
respectivelor artefacte. Căci trebuie să riscăm platitudinea şi să amintim că vasele cucuteniene
sunt, arheologic, doar artefacte, al căror mesaj istoric nu poate fi înţeles corespunzător decât
strict contextual.

234
 Prejudecăţile estetice, care au facilitat tratarea artei separat de lumea
contextuală din care proveneau,762 privând-o de orice utilitate, ca şi de simbol,
au fost suficiente pentru a elimina posibilitatea unei interpretări marxiste a
artei. Într-adevăr, marxismul consecvent ar fi solicitat tuturor formelor de
comportament artistic o utilitate socială: susţinerea ideologiei dominante.
Această menire ar fi implicat o simbolistică sugestivă a decorului ceramic, de
exemplu. În plus, acceptarea unor tensiuni sociale interne ar fi determinat
cercetarea diferenţelor stilistice din interiorul siturilor. Or, fapt bine ştiut,
sistematizarea motivelor decorative s-a realizat constant prin comparaţiile
dintre situri şi prin delimitarea fazelor succesive de evoluţie stilistică.
Ceva mai dificilă, în ciuda aparenţelor, este izolarea elementelor
marxiste în domeniul religios. În primă instanţă, plastica - în general exclusă,
ne amintim, din câmpul artistic, dar asociată religiei - pare să întrunească toate
condiţiile pentru o interpretare marxistă. Însă prejudecăţile care au configurat
religia preistorică sunt încă şi mai adânci decât cele estetice, care au izolat
“arta”: ele provin din prelungita tradiţie modernă de înţelegere a domeniului
sacru, transferat, într-o perspectivă evoluţionistă, către superstiţie şi utilitate.
Într-adevăr, imaginea generală a comportamentului religios, aşa cum
a fost aceasta edificată de evoluţionism şi pozitivism,763 s-a demonstrat
extrem de tenace în arheologia preistorică - ca şi în etnologie - şi, în acest
sens, marxismul nu a făcut decât să se hrănească dintr-o tradiţie sociologistă,
explicit materializată de É. Durkheim. Pentru acest pionier al sociologiei,
societatea era o realitate sui-generis, o realitate metafizică superioară, un
organism care îl transcende pe individ. În această viziune, faptele sociale
exercită o constrângere externă asupra individului şi au o existenţă proprie,
independentă de manifestările individuale.764 În acest cadru, nu numai că
religia reprezintă o manifestare naturală a activităţii umane, dar fenomenul
religios în sine poate fi definit prin observarea obiectivă a comportamentului
social.765 Religia devine un fenomen social integral, social prin origine, conţinut şi

762 Nu putem încadra altfel nici demersurile de factură structuralistă şi fără îndoială originale,

propuse de A. Niţu (ex. Reconsiderarea Ariuşdului...; Consideraţii asupra stilurilor ceramicii

pictate Cucuteni-Tripolie. Categoriile dinamice ale decorului, în Acta Moldaviae Meridionalis, V-
VI, 1983-1984, p. 27-68 etc.). Deşi îmbogăţesc ideea de „stil” ca idealtip, demersurile sale
rămân fidele aceloraşi reguli ale istoriei artei, îmbogăţind prea puţin cunoaşterea relaţiei reale
între categoriile de decor şi lumea simbolică pe care o reflectau. Desigur, caracterul izolat al
abordării sale, în ansamblul literaturii arheologice, se justifică mai degrabă prin lipsa de
familiaritate a conceptelor utilizate şi mai puţin pe critica pe care, pe bună dreptate, specialiştii
o puteau aduce bazei sale documentare. Nu este mai puţin adevărat că rafinatul demers al lui A.
Niţu se concentrează programatic asupra exploatării sistematice a unei unice categorii de
informaţie, deci către etapa finală a demersului arheologic, studiul artefactelor. O mai bună
contextualizare - deci o atitudine mai sceptică în raport cu categoriile stilistice deja definite - ar
fi fost mai profitabilă.
763 Începând cu perioada evoluţionistă, studiile etnologice au încercat permanent să definească

o perioadă magică, anterioară unui stadiu propriu-zis religios (J. Ries, Sacrul în istoria religioasă a
omenirii, Iaşi, Polirom, 2000, p. 11-30). Cadrul pozitiv în care este perceput comportamentul
religios îi va datora multe lui Auguste Comte, teoreticianul pozitivismului, iar Marx şi Freud
vor încuraja acest mod de tratare a religiei: ea este fie o speculaţie metafizică, fie o nevroză de
masă instituţionalizată (B. Wilson, Religia din perspectivă sociologică, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p.
10-16).
764 É. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 35-48.
765 Idem, Formele elementare ale gândirii religioase, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, passim.

235
finalitate, o emanaţie a conştiinţei colective.766 Or, modul pozitivist de tratare a
religiilor preistorice se afla deja la dispoziţia practicienilor români,767 iar
materialismul-dialectic nu reprezenta decât un caz particular în raport cu
tradiţia sociologistă şi materialistă concretizată de Durkheim. De altfel, el nu
este prezent decât prin elemente de limbaj (cum ar fi menţionarea
“suprastructurii”) şi prin accentuarea cauzalităţii economice.768 Feed-back-ul pe
care suprastructura îl transmitea infrastructurii nu este nici măcar amintit, iar
cauzalitatea este unidirecţională: religia reflectă obedient realităţile sociale, dar
nu contribuie la afirmarea sau perpetuarea lor. Nici Marx, nici Durkheim n-ar
fi găsit în acest model de înţelegere a religiei prea multe satisfacţii.
Chiar dacă materialismul se înstăpâneşte asupra teoriei de rang înalt -
religiile preistoriei, abandonate în afara modelului antropogenetic creştin,
fiind apoi pre-judecate de la tribuna înaltă a modernităţii -, şi în ciuda
“condiţiilor de seră” asigurate de doctrina oficială, credem că această
continuitate de interpretare nu este datorată doar autorităţii marxismului. Ca
şi în cazul artei, înţelegerea religiei preistorice este condiţionată, la un nivel
încă şi mai profund, de asimilarea comunităţilor preistorice cu cele rurale
actuale: dacă arta coincide artizanatului popular, religia este un amestec de
naivitate şi superstiţie cu scopuri practice şi, în general, omul preistoric nu
este decât un ţăran simplu. Singurele sale creaţii demne de interesul
arheologului sunt vasele, cu condiţia ca ele să fie frumos decorate.
Suntem din nou nevoiţi să constatăm că, în lipsa unor modele de
comportament explicit inspirate etnografic, preistoricienii români au lăsat ca
interpretările lor să fie preluate de simţul comun, iluzie eternă în spatele căreia

766 “Cauza obiectivă, universală, eternă a experienţelor religioase o constituie societatea.” Sacrul
este o sferă de forţe create de societate şi suprapuse realului: “pentru Durkheim, zeii sunt
popoarele reprezentate simbolic.”.(J. Ries, op. cit., p. 13-14). Tezele lui Durkheim vor fi
continuate de Marcel Mauss şi Henri Hubert. “Pentru Hubert şi Mauss, ştiinţa socială a lămurit
fenomenul religios, de vreme ce ne-a permis să-i vedem pe zei părăsind la vreme templele şi
lăsând să intre acolo lucruri omeneşti, dar sociale: patria, proprietatea, munca şi persoana
umană. Sacrul, idee-forţă în jurul căruia gravitează toate miturile şi toate riturile, stă în centrul
oricărui fenomen religios. În el intră şi noţiunea de zeu” (ibidem, p. 17). Preluând o serie de
postulate durkheimiene, şi L. Levi-Bruhl crede că modalităţile de a percepe realul sunt nişte
reprezentări colective comune membrilor unui grup social. Feuerbach va merge şi mai departe:
religia este o gândire umană proiectată ad extra, deci lumea zeilor şi a miturilor nu reprezintă
decât autointerpretarea omului. Direcţia de analiză a religiei pe temeiuri sociale îşi va prelungi
terminaţiile până în zilele noastre, cum stă dovadă, de exemplu, opera lui R. Girard.
767 Cea mai elocventă dovadă rezidă în modul de interpretare a plasticii şi, deci, a religiei

preistorice de către acelaşi Vl. Dumitrescu, în perioada interbelică. În cursurile sale susţinute, în
anii ’30, la Universitatea din Bucureşti, autorul considera că religia preistorică este rezultatul
incapacităţii omului epocii de a controla natura şi de a înţelege moartea. Prin urmare, el atribuie
toate intervenţiile neînţelese divinităţii. „Dar această divinitate, constatată în toate manifestările
lumii înconjurătoare, nu putea fi închipuită altfel decât în formă umană, deci anthropomorfă. Dictonul
grecesc care spune că «omul este măsura tuturor lucrurilor» exprimă un adevăr mult mai vechi
şi desigur nu cu înţelesul egocentrist al supremaţiei şi superiorităţii omului, ci cu înţelesul mai
larg dar absolut exact că nu putem concepe altceva decât ceea ce suntem obişnuiţi să constatăm cu
propriile simţuri şi prin prisma propriilor noastre însuşiri. De aceea divinitatea a fost de cele mai multe
ori concepută şi reprezentată anthropomorfic.” (s.n., Vl. Dumitrescu, Cursuri universitare..., p.
130-131).
768 De exemplu, E. Comşa crede că „Pe măsura dezvoltării economice a comunităţilor

neolitice, se completa şi conţinutul ideologic al credinţelor privind fertilitatea. Ne gândim mai

cu seamă la intensificarea cultivării plantelor şi respectiv la rodnicia pământului” (op. cit., p.
147).

236
tronează propriile lor predispoziţii şi experienţe culturale. Aşa se face că
observaţiile lor cu privire la arta şi religia preistorică ne edifică mai degrabă
asupra propriilor convingeri metafizice, decât asupra conţinutului de sens al
religiei şi artei preistorice.

IV.5. EŞECUL MARXISMULUI

IV.5.1. Victoria tradiţiei
Încercând să evaluăm acţiunea paradigmei marxiste, aşa cum am
expus-o în deschiderea acestui capitol, putem nota mari contraste între
aceasta, teoria şi mai ales practica arheologiei preistorice din România celor
cinci decenii de domnie ideologică a materialismului-dialectic. Deşi mulţi din
constituenţii marxismului sunt prezenţi în deprinderile interpretative ale
preistoricienilor români, ansamblul lor ezită să se manifeste.
Astfel, premisa omogenităţii pozitiviste între faptele culturale şi cele naturale,
permanent prezentă în discursul arheologic, deşi împărtăşeşte un punct de
vedere fundamental pentru marxism, are o origine mai veche, ce poate fi
precis circumscrisă perioadei interbelice şi climatului empirist. Ea nu apare, în
nici un caz, ca urmare a preluării atitudinii marxiste, care nu face decât să-i
certifice, încă o dată, fundamentul filozofic.
Atenţia acordată inventarului arheologic atribuibil orizontului tehno-economic
este superficială. Ea este vizibilă, în redactarea naraţiunii, mai ales în primele
decade postbelice, fără a modifica fondul interpretărilor cauzale, prin
înlocuirea explicaţiilor normative şi difuzioniste cu stări conflictuale interne.
Acest conformism politic nu detronează, în consecinţă, mijloacele tradiţionale
de inferare a cauzalităţii şi de explicare a variabilităţii culturale. Hazardul
mutaţiilor de populaţie - ele însele rareori condiţionate economic -, difuziunea
şi mutaţiile stilistice arbitrare rămân explicaţiile istorice preferate. Chiar şi
arheologia paleoliticului, ale cărei intepretări se bazează definitoriu pe un
inventar arheologic predominant alcătuit din unelte şi arme, conferă acestora
aproape exclusiv o semnificaţie stilistică, şi nu una funcţional-economică; în
consecinţă, sunt importul ideilor tehnologice şi bricolajul normelor moştenite
cele care explică diversitatea faciesurilor.
Pe de altă parte, materialismul simplist, dar fundamental, al
interpretărilor preistoricienilor este evident. El se datorează lipsei reale a unor
alternative teoretice, în contextul în care arheologia preistorică din România a
rămas, din considerente obiective sau subiective, în afara creuzetului de idei al
arheologiei occidentale şi, de ce nu, chiar al celei sovietice. Strict fundamentat
empiric, el este, de altfel, în mai mare măsură uniliniar decât cel propus de
Marx, dar rămâne străin de funcţionalismul coerent al “noii arheologii”, ca şi
de marxismul consecvent al arheologiei sovietice. În majoritatea situaţiilor, l-
am putea numi, fără riscul de a greşi, drept utilitarism: el explică funcţional
anumite secvenţe de comportament,769 fără a reuşi să integreze aceste
comportamente practice celorlalte domenii ale vieţii sociale, în ansamblul său
privită ca inertă şi conservatoare.

769 Mai precis, a decide fauna vânată pe seama tipului de proiectile utilizate şi, eventual, a unui

eşantion osteologic oarecare - inferenţă realizată frecvent - nu înseamnă a urmări organizarea

socială a vânătorii, ponderea sa în alimentaţie şi, eventual, consecinţele sociale şi simbolice ale
acestei activităţi.

237
 Un bun exemplu pentru tipul de materialism promovat în preistoria
românească este oferit de comportamentul simbolic, privit generalizat ca o
consecinţă pragmatică a nivelului de dezvoltare a economiei dominante. Doar
rememorând populara opinie a lui Engels, conform căreia aceste superstiţii
sunt “nerozii epocale”, se poate eventual sugera o legătură între această
interpretare şi cea marxistă. Păstrăm, însă, o rezervă: această simplificare a
comportamentului simbolic-religios este de multă vreme un bun comun al
europocentrismului antropologic creştin, tentat să privească formele de
manifestare religioasă anterioare revelaţiei creştine drept nebuloase
concretizări ale fobiilor şi, eventual, ale simţului practic al societăţilor cu statut
economic nesigur. Nici în această direcţie, deci, nu se poate vorbi cu
certitudine de o filiaţie marxistă a ideilor, ci de o coincidenţă de fapt, legată de
inconsistenţa teoretică a paradigmei cultural-istorice, întotdeauna tentată să
aleagă interpretările sugerate de simţul comun.
Cercetarea interiorului organizaţional al culturii, puternic simptom al
adoptării teoriei marxiste, rămâne accidentală şi se mulţumeşte cu speculaţii
calitative. Generozitatea (factice, financiară) cu care sunt colecţionate noi date
arheologice, mai ales în zorii noii epoci, a condus la concentrarea atenţiei
către o interminabilă descriere şi încadrare a martorilor stilistici, deci către
problemele particulare ale culturilor studiate. Între acest demers idiografic şi
stadialismul marxist nu exista, practic, nici o posibilitate reală de comunicare.
Pe de altă parte, colectarea unui set mai bogat de informaţii arheologice,
dintre care unele privesc organizarea socială preistorică era, în fond,
inevitabilă, din moment ce arheologia românească nu a rămas complet izolată
de modelul său occidental, iar noile generaţii au încercat, fie şi timid, să
inoveze.
Lipsa de popularitate a demersurilor pluridisciplinare şi integrarea
mecanică a acestora în cadrul interpretărilor expune, însă, elocvent
dezinteresul practic privind aspectele legate de viaţa oamenilor preistorici. În
fapt, practicienii consideră că pot delimita intuitiv aspectele “conexe”
tipologiiilor, cele ale economiei şi organizării interne a societăţilor studiate. În
consecinţă, se întâmplă frecvent ca, în generalizările lor speculative, să se
strecoare termeni de origine marxistă - din lipsa unui lexic mai potrivit şi, mai
ales, a unui interes rezonabil faţă de aspectele economice şi sociale ale
preistoriei. Cât de încununată de succes rămâne metoda “intuitivă”, o arată
inaniţia volumetrică şi de conţinut a capitolelor respective, simple anexe
grăbite ale scrupuloaselor descrieri de artefacte. În aceste încheieri abundă
regretele că “informaţia nu este suficientă” şi frazele care încep cu “este de
bănuit”, “probabil” şi, mai ales, prospectiv, “noi informaţii sunt necesare”.
Este neîndoielnic că aceste regrete ar fi fost cu greu împărtăşite de o
arheologie al cărei proiect de cercetare este marxist.
În ceea ce priveşte modelele de dinamică a culturii, vagile tendinţe
indigeniste din anii ’50-‘60 sunt net surclasate de difuzionism,770 singurul

770 Este interesant de subliniat că, din punctul de vedere al “modelor” arheologice, în Occident,

difuzionismul a avut cel mai caracteristic destin: promovat de Childe, atacat de arheologia
sistemică, revine în forţă ca urmare a exagerărilor anterioare. Antidifuzionismul ajunsese, de
altfel, la note ridicole: el multiplica “les épi-ceci et les proto-cela”, (cf. J. Clottes, op. cit., p. 237), prin
postularea cu orice preţ a evoluţiilor locale, sau a poligenismului diverselor tehnici şi invenţii.
Această “pudoare a difuziunilor” a afectat mai puţin arheologia paleoliticului, datorită apelului

238
model capabil să confere sens mutaţiilor vizibile în cultura materială. Viziunea
organicistă asupra culturii, în bună măsură responsabilă şi de aspectele
enumerate mai sus, obligă preistoricienii să găsească explicaţii la fel de apetent
biologice. Acestea au marele avantaj că sintetizează rapid, în forme sublimate,
fenomene complexe şi demne de interes istoric, cum ar fi aculturaţia şi
migraţiile. Metaforele biologice, în ciuda potenţialului lor sugestiv, nu ţin cont,
însă, de particularitatea circumstanţelor istorice. În orice caz, imaginea unor
unităţi culturale eterogene, învăţământ banal al unei experienţei istorice
elementare, nu ocupă atenţia preistoricienilor, care aleg ca idealtip
comunitatea preistorică perfect integrată, în care nu se întâmplă prea multe, ci
căreia i se întâmplă ceva, cum ar fi, de exemplu, dispariţia. Pe scurt, explicaţiile
acordă un credit preferenţial presiunii externe, din partea altor unităţi
echivalente, sau, mult mai rar, celei ecologice.
Cât priveşte asimilarea particularităţii culturale nivelului stadial supraordonat,
prin acel “covering-law” al lui Engels, nimic mai comod: contează prea puţin
poziţia nominală pe care o ocupă o cultură arheologică într-un sistem foarte
general şi, de ce nu, dispreţuit pentru simplitatea sa, câtă vreme această
subordonare nu are nici un fel de efect asupra analizelor cronologice,
stilistice, chorologice.
Ţinând cont de această check-list propusă de noi, suntem, credem noi,
îndreptăţiţi să tragem câteva concluzii.
Asimilarea, în perioada postbelică, de către autoritatea politică, a unui
cadru marxist, prea temerar pentru gustul pozitivismului de început de secol
XX, nu a făcut, pentru preistorie, ca şi pentru ansamblul istoriografiei, decât
să întărească încrederea în valabilitatea cunoaşterii empirice. Mai mult,
marxismul filozofic, care ocupă doar formal teoria de rang înalt, depăşea cu
mult interesele empirismului şi pozitivismului factologic al arheologiei
româneşti interbelice, devotat nivelului inferior de generalizare teoretică.771

său constant la comparaţii explicite cu comunităţile istorice de vânători-culegători, care se

deplasează pe distanţe mari, în contrast cu stabilitatea crescută a populaţiilor agricole. Tocmai
lipsa de interes pentru aceste observaţii etnografice i-a determinat pe paleoliticienii români să
fie mai degrabă tentaţi de “epi”-uri şi “proto”-uri, explicate nu pe principii de adaptare, desigur,
ci pe principii de continuitate (miraculoasă) a unor tradiţii excesiv de conservatoare. La această
orientare a participat, indirect, şi climatul marxist, întotdeauna tentat să crediteze cauzalitatea
internă în dauna celei difuzioniste. În contrast, amploarea atribuită difuzionismului în neolitic
neolitic vădeşte izolarea faţă de modele adaptativ-ecologice occidentale şi slaba dezvoltare a
studiilor interdisciplinare. Astfel că, datorită izolării şi preluării defazate a modelor teoretice,
situaţia arheologiei preistorice din România pare a fi rămas un negativ al celei occidentale.
771 Semnificativ, acelaşi fenomen de ierarhizare a interpretării pe niveluri teoretice este sesizat

(şi criticat) de L. Klejn: „Il y avait donc, dans les anées ’60, parmi les archéologues des pays
socialistes un système philosophico-métodologique de conduite pour l’archéologie theorique (niveau
supérieur) très bien développé et intégré. La recherche empirique, aves ses généralisations et
ses interprétations partielles (niveau inferieur), avait atteint un développement considérable. Entre
les deux, cependant, il n’y avait pas de théorie archéologique générale ou centrale, comparable à la
théorie des stades (niveau intermédiare)” (s.a., op. cit., p. 277). La rândul său, I. Hodder notează:
„...perhaps because of is political context in Europe, Marxist archaeology had remained
theoretically dogmatic rather than methodologically creative. In most, countries, at least until
recently, methodological and epistemological issues in archaeology had simply not been raised
in relations to Marxism. Here was a vacuum into which the methodologies of the New
Archaeology could easily be sucked.” (I. Hodder, Archaeological theory..., p. 15). Exact aceasta
a fost, în opinia noastră, situaţia pluridisciplinarităţii şi a arheometriei clujene.

239
 Prea general şi prea ambiţios pentru a fi operaţionalizat, cu deosebire
în varianta sa oficială diluată, marxismul nu a condus deloc la o reevaluare
serioasă a metodelor arheologilor. Principala provocare cărora au trebuit ei să
le facă faţă a fost asigurarea unei variante de mijloc între premisele cultural-
istorice şi modelul de dinamică istorică impus. Această variantă de compromis
va fi descriptivismul, care va împiedica atât elaborarea teoriei cultural-istorice,
cât şi a aplicarea materialismului-dialectic. Metodologic, conservarea
deprinderilor tradiţionale a asigurat o securitate ideologică impecabilă.
Tipologiile şi profilele stratigrafice nu pretindeau culoare politică, iar
elaborarea concluziilor în termeni marxişti nu putea înşela profesioniştii
cărora aceste texte le erau adresate.
Pe de altă parte, practicile de breaslă au participat activ la perpetuarea
unui model de cercetare ştiinţifică, poate simplist teoretic, dar foarte temeinic
instaurat în funcţia sa de paradigmă. Rigorile impuse de această “corectitudine
politică” a arheologului faţă de colegi au contribuit sistematic la eludarea
oricăror probleme fundamentale, cum ar fi valabilitatea postulatelor, în
favoarea unei repetitive practici de rezolvare a problemelor de tip “puzzle”.
Acest aspect ne va reţine atenţia în continuare.

IV.5.2. O cauză profundă pentru eşecul marxismului: sociologia

comunităţii disciplinare
În opinia noastră, eşecul învăţămintelor marxiste - ca de altfel şi cel,
mult mai greu de impus preistoriei, al discursului naţionalist - se datorează
structurii aparte a comunităţii disciplinare a preistoricienilor, edificiu deja
fundat în momentul începerii ofensivei materialismului-dialectic. Dacă
tăgăduiam, încă din introducere, influenţa directă a presiunilor politice asupra
arheologiei preistorice - şi proporţia modestă în care au fost încorporate
premisele marxiste o arată cu prisosinţă -, o făceam pentru că percepusem
interpunerea, între ansamblul socio-politic şi mediul profesionist, a unei
„zone de protecţie”. Impresia imediată a fost aceea că arheologia preistorică,
odată profesionalizată, s-a autonomizat şi s-a constituit într-un univers cu
reguli proprii, nescrise, dar ferme.
Credem că am găsit şi o confirmare a acestei impresii în câteva
remarci ale lui Pierre Bourdieu,772 care vin aici să nuanţeze conceptul de
paradigmă de cercetare pe care l-am amintit: „Cîmpurile de producţie
culturală le propun acelora angajaţi în ele un spaţiu al posibilelor care tinde să le
orienteze cercetarea definind universul problemelor, al referinţelor, al
reperelor intelectuale (adesea constituite de nume de personaje-far), al ism-
elor, pe scurt, un întreg sistem de coordonate ce trebuie avut în minte (ceea
ce nu înseamnă în conştiinţă) pentru a face parte din joc... Acest spaţiu al
posibilelor face ca producătorii unei epoci să fie în acelaşi timp bine
determinaţi în spaţiu şi timp şi relativ autonomi în raport cu determinările
directe ale mediului economic şi social”.773

772 P. Bourdieu, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999. Deşi adresate
cu deosebire câmpului literar, multe din conceptele sociologului francez se pot aplica şi
arheologiei, aflată, de altfel, în ipostaza sa productivă, nu foarte departe de literatură.
773 Ibidem, p. 41. Astfel că „... ar trebui examinate presupoziţiile, toate extrem de naive, ale

acestor imputări de paternitate spirituală conform cărora u n grup poate acţiona direct ca o
cauză determinantă sau ca o cauză finală (funcţie) asupra producerii operei... De fapt, trebui să

240
 Astfel că fiecare producător cultural nu există decât în şi prin
structura de constrângeri ale câmpului din care face parte. El este situat în
câmp şi, chiar fără a încerca să se distingă, acceptă tacit constrângerile şi
posibilităţile care i se prezintă ca atâtea „lucruri de făcut”: el face parte din
joc, joacă şi respectă regulile. În cele din urmă, „ceea ce se petrece în câmp este
mereu mai dependent de istoria specifică a câmpului şi mereu mai dificil de dedus sau
de prevăzut plecând de la cunoaşterea stării lumii sociale (situaţie economică,
politică etc.) în momentul considerat. Autonomia relativă a câmpului se realizează
tot mai mult în opere care îşi datorează proprietăţile formale şi valoarea numai structurii,
deci istoriei câmpului…”(s.n.)774
Înţelegerea arheologiei preistorice ca un câmp de producţie culturală
ne va ajuta să ne explicăm multe din atitudinile pe care le-au îmbrăţişat, la
nivel profesional, practicienii români. Acesta este motivul pentru care ne vom
opri din nou atenţia asupra unui moment al istoriei cercetării preistoriei din
România, care s-a demonstrat, la rându-i, decisiv pentru întreaga evoluţie
ulterioară a disciplinei: profesionalizarea. Reamintim că înţelegem prin
profesionalizare apariţia unei comunităţi ştiinţifice cu un statut academic clar,
unificată de un corpus de teorie, cu metode specifice şi cu obiective de
cercetare explicite. Altfel spus, profesionalizarea presupune o comunitate
unită de o paradigmă, conştientă de sine şi diferită de alte unităţi profesionale
echivalente. Or, “o comunitate, odată instituită, îngrădeşte curiozitatea
personală, organizează memoria publică şi impune în mod eroic certitudinea
în favoarea incertitudinii.”775 Vom vedea cât adevăr ascunde această
constatare pentru arheologia preistorică din România.
Am arătat că intelectualitatea României moderne a oscilat perpetuu
între două idealuri culturale, cel german şi cel francez, fapt vizibil, de altfel, în
instrucţia sa. Dacă, pe parcursul secolului al XIX-lea, instrucţia academică este
dominată de universităţile franceze, începutul secolului XX întăreşte net

aplicăm modul de gândire relaţional la spaţiul social al producătorilor: microcosmosul social în

care sunt produse operele culturale - câmp literar, câmp artistic, câmp ştiinţific etc. - este un
spaţiu al relaţiilor obiective dintre poziţii... Tocmai în orizontul particular al acestor raporturi de
forţă specifice se nasc strategiile producătorilor, formele de artă pe care aceştia le susţin,
alianţele pe care le fac, şcolile pe care le fondează şi aceasta prin prisma intereselor specifice
stabilite aici.
Determinările externe invocate de marxişti - de exemplu efectul crizelor economice, al
transformărilor tehnice sau al revoluţiilor politice - nu se pot exercita decât prin intermediul
transformărilor structurii de câmp care se produc. Câmpul exercită un efect de refracţie (precum
o prismă): aşadar, numai cu condiţia cunoaşterii legilor specifice ale funcţionării sale (al său
«coeficient de refracţie», adică gradul de autonomie) se pot înţelege schimbările...”(s.a.). (ibidem, p.
46-47).
„Este sigur că orientarea schimbării depinde de starea sistemului de posibilităţi... oferite de
istorie şi care determină ceea ce este posibil şi imposibil de făcut sau gândit la un moment dat,
într-un câmp determinat, nu-i însă mai puţin sigur că ea depinde şi de interesele (cel mai adesea
complet «dezinteresate» în sensul economic al termenului) care orientează agenţii - în funcţie de
poziţia lor la polul dominant sau la polul dominat al câmpului - spre posibilităţile cele mai
sigure, cele mai stabile sau spre posibilităţile cele mai noi printre cele deja social constituite sau
chiar spre posibilităţi ce trebuie create.” Confruntările nu lipsesc, dar strategiile, luările de
poziţie, chestiunile în legătură cu care se înfruntă „depind şi de starea problematicii legitime,
adică de spaţiul posibilelor moştenite din luptele anterioare care tinde să definească spaţiul
luărilor de poziţie posibile şi să orienteze astfel căutarea soluţiilor şi, în consecinţă, evoluţia
producţiei.” (ibidem, p. 49).
774 Ibidem, p. 54-55.
775 M. Douglas, op. cit., p. 143.

241
influenţa culturală germană. Începând cu “etapa winkelmanniană”, romantică,
şi în continuare, prin Gr. Tocilescu, V. Pârvan, I. Andrieşescu, sau I. Nestor,
şcoala germană de istorie veche devine sinonimul rigorii ştiinţifice şi al
intransigenţei metodologice. Identitatea dintre obiectivele de cunoaştere ale
preistoriei în Germania şi cele din România interbelică, alături de fascinaţia
pentru metoda germană, vor conduce cercetarea preistorică românească nu
numai la un fidel epigonat metodologic, ci şi la unul sociologic.
Emulii lui Vasile Pârvan îşi bazau competenţa pe experienţa căpătată
prin lucrul direct cu materialele arheologice, pe deprinderea tehnicilor de
săpătură şi a celor de seriere a artefactelor. În faţa masei tot mai mari de
material - ce avea să crească peste decenii -, arheologul trebuia să fie, înainte
de toate, un erudit al formelor tipologice. Experienţa practică devine o parte
fundamentală a competenţei sale - şi ea nu poate fi suplinită decât parţial prin
pregătirea teoretică. Or, o astfel de experienţă practică nu putea fi obţinută
decât printr-o lungă ucenicie pe lîngă autorităţile deja recunoscute drept
competente.
Însă cultul metodei va conduce rapid şi la cultul celor ce o
stăpânesc.776 Se creează astfel premisele unei relaţii speciale, cea dintre
magistru şi ucenic, cu diferite trepte de iniţiere şi, mai ales, predispusă, prin
contactul inevitabil direct dintre cei doi, la generarea unui adevărat “cult al
personalităţii”. Maeştrii empirismului se vor înconjura curând de noi ucenici,
în mod firesc pasionaţi, în mod necesar fideli. Idealizarea înaintaşilor
presupune auto-flatarea descendenţilor, iar arheologii înţeleg curând să se
recomande prin prestigiul profesorilor lor. Se pun astfel bazele unei veneraţii
faţă de trecut proprie unei categorii profesionale aflate mereu în umbra
propriei istorii şi producându-şi în serie propriile sofisme de justificare: cu o
descendenţă onorabilă, nobleţea disciplinei apare de la sine înţeleasă.
Preistoricienii devin o aristocraţie intelectuală de stat, în care erudiţia,
pasiunea şi, tot mai pregnant, conformismul, sunt garantele unei cariere
strălucite. Cultul ierarhiei şi al autorităţilor, născut în cadrele unei discipline
slab instituţionalizate, se va integra perfect deceniilor în care arheologia
preistorică obţine un statut recunoscut şi validat prin fondarea unor instituţii
specifice, iar etatizarea autoritară promovată de ideologia oficială, după 1950,
asigura un încă şi mai solid eşafodaj ierarhiei moştenite.777
Într-o atmosferă generală fundamental ostilă inovaţiilor, noul sistem
politic a fost nevoit, aşa cum am notat, să-i accepte pe liderii generaţiei
interbelice, întrucât competenţa lor nu putea fi uşor dispensabilă. Nevoiţi să

776 Dacă mica revolta metodologică a lui I. Nestor a fost efectivă, ea nu era decât superficială în
ceea ce priveşte organizarea internă a comunităţii: Nestor îl recuză pe Pârvan pentru a-i uzurpa
poziţia - deci pentru a-i semăna mai bine -, într-o perioadă în care opoziţia dintre generaţii este
caracteristica dominantă a lumii intelectuale. Va fi însă, prima şi ultima revoltă de acest tip,
timp de decenii, cu atât mai mult cu cât perioada ce va urma, riguros centralistă şi autoritaristă,
nu va permite nici un fel de entropie.
777 Sistemele sociale de tip dirijist sunt puternic bazate pe latura memoriei, pentru că, în cele de

tip concurenţial, eliminările graduale conduc la reorganizări, adevărate „schimbări dinastice”. În

plus, „coerenţa şi complexitatea memoriei publice vor tinde să corespundă coerenţei şi
complexităţii existente la nivel social” (ibidem, p. 113-114). Din acest motiv, istoriografia
arheologiei este, în România, incrementalistă şi hagiografică şi, de ce nu, searbădă: „Societatea
de tip concurenţial îşi sărbătoreşte eroii, cea de tip ierarhic patriarhii, iar sectele îşi sărbătoresc
martirii.” (s.n., ibidem, p. 114).

242
plătească un tribut variabil frazeologiei marxiste, şi nu scutiţi de persecuţii,
aceştia îşi vor păstra, în general, poziţiile academice şi de cercetare şi, nu în
ultimul rând, modelul de cercetare şi de evaluare a rezultatelor ei pe care îl
deprinseseră din perioada anterioară.
Perioada comunistă a fost, astfel, responsabilă, direct şi indirect, de
perpetuarea modelului ierarhic şi empirist anterior. Pe de o parte, prin
sprijinirea centralizării şi etatismului, sistemul întăreşte autoritatea liderilor
recunoscuţi, punând la dispoziţia acestora diverse pârghii de control al noilor
generaţii, cum ar fi conducerea doctoratelor, ca şi o difuză presiune
ideologică. Amplificând empirismul interbelic moştenit, noul regim creditează
în continuare experţii, iar dificultatea crescută a accesului la bibliografia
occidentală impune noilor generaţii un handicap greu de recuperat. Pe de altă
parte, impunerea obligatorie a unei teorii greoaie - refuzată cu obstinaţie de
tradiţionalismul arheologilor - a determinat, ca unică soluţie, refugiul în
descriptivism. În consecinţă, arheologia preistorică îşi perpetuează misiunea
“naţională”, cea de ordonare a culturilor arheologice. Mult prea preocupaţi de
aspectele aplicate ale cercetării, preistoricienii nu fac declaraţii privind
obiectivele generale ale disciplinei, pentru că ele apar de la sine înţelese:
recuperarea şi completarea trecutului naţional. Dacă preistoricienii evită
declaraţiile bombastice, este din cauză că misiunea lor ideologică, cea de
vectori profesionişti ai intereselor de stat, moştenită odată cu
profesionalizarea, era deja intimizată.
În calitate de clasă profesională integral educată şi remunerată de stat,
preistoricienii ocupă o poziţie aparent clară în cadrul general al statului. Cu
toate acestea, ambiguitatea statutului lor profesional - majoritatea beneficiind
de o educaţie universitară istorică - împiedică obiectivizarea pregătirii lor. Ei
rămân permanent o subcategorie de istorici, autonomia lor disciplinară
nereflectându-se într-o corespunzătoare diferenţiere în programele de
pregătire academică, ci în ucenicia prelungită: în continuare, arheolog este cel
care s-a ocupat suficientă vreme cu arheologia. Convingerea generală este că
arheologia nu se învaţă în şcoală şi nu încape în manuale - şi ea a fost
suficientă, de exemplu, pentru a nu publica astfel de manuale. În consecinţă,
vechiul sistem de instrucţie empirică va evolua paralel oricărei educaţii
universitare şi se va manifesta, în continuare, ca ansamblu de reguli nescrise
menite a perpetua ierarhia: autorităţile vor încerca şi vor reuşi să-şi eternizeze
metodele prin intermediul discipolilor.
Astfel că, în ciuda avansurilor pe care statul român le face pe calea
modernităţii, arheologia preistorică rămâne tradiţionalistă: fidelă trecutului
său, ermetică prin limbajul specializat, sobră şi elitistă.
Aminteam, la începutul demersului nostru, una din caracteristicile
modernităţii: desprinderea programatică de modelele culturale anterioare. Un
astfel de fenomen de ameliorare permanentă a fost sesizat şi în arheologie, cu
deosebire în lumea academică anglo-saxonă. Aici, fiecare nouă generaţie este
stimulată de mediul competitiv, de structurile descentralizate şi, în plan
general, de un weberian “spirit protestant”, să se dezică programatic de tezele
precursorilor.778 Se naşte astfel o revoltă perpetuă a noilor generaţii, ale cărei
rezultate se văd în invazia de reevaluări teoretice, mai mult sau mai puţin

778 A. Coudart, loc. cit., p. 161-166.

243
originale. Factori importanţi, cum ar fi centralizarea programelor academice şi
tradiţiile intelectuale diferite limitează un astfel de fenomen, în Franţa, de
exemplu, dar şi, mai ales, în Germania.779 Arheologia preistorică din România,
prin chiar circumstanţele profesionalizării sale şi, ulterior, prin condiţiile
asigurate de deceniile comuniste, s-a încadrat mimetic acestui ultim model.
Este semnificativă şi natura polemicilor, atât de aprinse în arheologia
românească, şi care transmit simpatii şi antipatii peste generaţii. Ea respectă
regulile de la sine înţelese ale unui joc social: conflictele de opinii au loc,
preponderent, orizontal, în sânul aceleiaşi generaţii şi în nici un caz între
generaţiile succesive, din moment ce generaţia precedentă se află mai aproape
de “timpurile de aur” ale începuturilor - şi conduce doctorate. Cu atât mai
nefirească şi ridicolă ne apare prezumţia, larg răspândită, că arheologia este o
formă pură, dezinteresată de activitate intelectuală, în care iniţiativa şi
preferinţele individuale sunt esenţiale. Dificultăţile de documentare ridicate de
activitatea de teren, care au reuşit să conserve aura romantică a disciplinei, au
întărit şi această convingere privind libertatea de selecţie a temelor de
cercetare, ca şi iluzia non-conformismului academic: nici vorbă de impuneri
tematice, selecţii apriorice ale metodelor, sau cenzură discretă a concluziilor.
Această “falsă conştiinţă” a facilitat tocmai înregimentarea în cadrul
modelului paradigmatic, practicienii pierzând din vedere faptul că aparent
insurmontabilele conflicte ştiinţifice dintre ei nu sunt altceva decât poziţii
formal adverse într-o relaţie structurală care, în profunzime, îi uneşte.
Nu poate surprinde, în acest context, identitatea aproape organică
dintre practicieni şi siturile eponime, “culturile”, sau “aspectele culturale” pe
care le definesc. Ea reflectă o severă lipsă de maturitate instituţională a societăţii,
dar şi absenţa unor standarde metodologice validate ca obiective. Tot ea explică
agresivitatea luărilor de poziţie, mai ales că, spre deosebire de istorici,
arheologii nu susţin (doar) teze istoriografice, ci “construiesc”, cu o
competenţă ezoterică, fapte istorice pe sărăcăcioase baze materiale - deseori
numai de ei ştiute în detaliu -, de unde ataşamentul carnal pentru teoriile
proprii, atitudinea lor patrimonialistă şi tendinţa către parcelarea
cunoaşterii.780

779 H. Härke, loc. cit.; U. Sommer, Deutscher Sonderweg oder gehemmte Entwicklung? Einige
Bemerkungen zu momentanen Entwicklungen der deutschen Archäologie, în P. F. Biehl, A.
Gramsch, A. Marciniak, Archäologien Europas, Geschichte, Methoden und Theories, Ed. Waxmann,
Münster, 2002, p. 185-196.
780 Comentând o serie de studii mai vechi ale lui Robert Merton, Mary Douglas are prilejul să

remarce: „savanţii de marcă, care în mod normal sunt paşnici şi generoşi, neagă cu
încrâncenare o descoperire similară sau anterioară, din pricină că pasiunile lor sunt dirijate de
felul în care este organizat sistemul ştiinţei... În ştiinţă, recompensele mari se oferă pentru
descoperiri atestate. Conceptul de descoperire originală este inclus în toate formele de viaţă
instituţională, laolaltă cu premiile şi botezarea plantelor, animalelor, unităţilor de măsură şi
chiar a bolilor după numele savanţilor care le-au descoperit. Raporturile interpersonale ale
oamenilor de ştiinţă sunt guvernate de o competiţie instituţionalizată în care fiecare pierde câte
ceva. Savanţi, care în alte condiţii se arată generoşi, sunt degradaţi de propria lor furie
distructivă atunci când un concurent pretinde că este înaintea lor. Ei sunt complet încurcaţi
atunci când dau peste date discordante, care nu se potrivesc categoriilor lor. Profesiunea are
numai de pierdut din pricina secretomaniei, care împiedică deschiderea intelectuală, iar metoda
ştiinţifică este direcţionată greşit, din pricina unui raţionament eronat: că repetiţiile înseamnă
risipă şi că pot fi evitate... Gândirea savanţilor este strânsă în corsetul corector al ştiinţei ca
instituţie, aşa cum gândirea noastră este prinsă în corsetul altor instituţii.” (op. cit., p. 106-107.)

244
 Structura sociologică, ierarhizată pe principiul experienţei şi
primatului, foarte firească pentru o sectă religioasă,781 este teribil de eficientă
în practica ştiinţifică. Şi aici există strategii de expulzare a ereticilor: când
cenzura nu este posibilă, ignorarea rezultatelor îi poate lua locul şi, în mod
evident, pluridisciplinaritatea a fost, în preistoria românească, dizidentul
favorit.
Interfaţa cu contextul istoric a participat, cu deosebire în ultimele
decenii, la accentuarea acestor trăsături, pentru că discursul arheologiei este,
în cele din urmă, rezultatul unei cereri sociale. Dacă iniţial, el a depăşit destul
de rar interesul unei elite intelectuale, cultura “grădină” a lui E. Gellner -
devenită realitate mai ales în România de după al doilea război mondial -, a
lărgit, fără îndoială, audienţa de care s-a bucurat activitatea arheologului. Dar
crisparea naţionalistă de după 1970 a provocat refuzul profesioniştilor de a
participa la simplificări şi abuzuri cu tentă vădit politică: arheologia era deja o
disciplină serioasă, cu standarde precise, deşi implicite. Structură internă a
breslei nu a permis compromisuri politice prea ample şi, treptat, nici o
deschidere către public, din moment ce acestea păreau sinonime. Pe acest
fond, arheologia profesionistă s-a izolat de simpatia şi suportul public. Aceste
trăsături vor deveni şi mai vizibile, pe măsură ce ideologia oficială va investi
mai mult în propagarea miturilor decât în îmbogăţirea realităţilor, deci se va
putea dispensa gradat de contribuţia empirică a arheologilor: miturile nu au
nevoie de rigoare, precizie şi factologie, dimpotrivă. Arheologii vor înceta
curând să mai conteze în istoriografia de curte, iar literatura lor se va
transforma treptat într-o ofertă dedicată consumului intern, al propriei bresle.
Prea rigidă pentru a atrage publicul larg, arheologia românească se va închista
în cadrul definit de propria erudiţie.
*
Ca să conchidem, deceniile comuniste, deşi responsabile de un
fabulos avans al arheologiei preistorice - prin investiţia financiară directă,
cercetările de amploare, mărirea şi instituţionalizarea comunităţii disciplinare -
, sunt totodată caracterizate de limite pregnante, de ordin intern şi extern, în
asimilarea acestor avansuri în corpusul teoretic al disciplinei, care păstrează
misiunea de cercetare, conceptele şi metodele interbelice. Lărgirea topicii

781 Sunt elocvente câteva remarci ale lui K. Popper: „... şcolile, în special cele primitive, se pare

că au o structură şi o funcţie caracteristice. Departe de a fi spaţii ale discuţiei critice, ele îşi
asumă sarcina de a răspândi o anumită doctrină şi de a o păstra pură şi neschimbată. Sarcina
şcolii este de a transmite tradiţia, doctrina fondatorului, a primului maestru, către generaţia
următoare, iar în acest scop, cel mai important lucru este de a păstra doctrina neatinsă. O
şcoală de acest tip nu acceptă niciodată o idee nouă. Ideile noi sunt erezii şi duc la schisme.
Dacă un membru al şcolii încearcă să modifice doctrina, el este expulzat ca eretic. Dar, de
regulă, ereticul pretinde că doctrina sa este adevărata doctrină a fondatorului şcolii. Aşadar, nici
chiar inventatorul nu acceptă că a introdus o invenţie; ci crede că s-a reîntors la adevărata
ortodoxie iniţială care, într-un fel sau altul, fusese denaturată. În acest mod, toate modificările
de doctrină - dacă are loc vreuna - sunt modificări făcute pe ascuns... Este clar că într-o şcoală
de acest fel nu ne putem aştepta să găsim o istorie a ideilor sau măcar materialul pentru o
asemenea istorie. Ideile noi nu sunt acceptate ca idei noi. Totul este atribuit maestrului. Tot
ceea ce am putea reconstitui este o istorie a schismelor şi, eventual, o istorie a apărării anumitor
doctrine împotriva ereticilor. Fireşte, într-o şcoală de acest tip nu poate exista nici un fel de
dezbatere raţională. Pot exista argumente împotriva dizidenţilor şi a ereticilor, sau împotriva
unei şcoli concurente. Dar, în principal, doctrina este apărată prin simpla afirmare, dogmă sau
condamnare, iar nu prin argumentare.” (K. R. Popper, Filozofie socială..., p. 24.)

245
arheologice - evidentă, de exemplu, prin analiza habitatelor preistorice şi prin
apariţia studiilor pluridisciplinare - este un simplu epifenomen al practicii, şi
nu o aprofundare a teoriei, mai ales că sursa tradiţională de inovaţii,
Occidentul, este tot mai îndepărtată, din pricina politicii oficiale şi mai ales a
modului în care comunitatea disciplinară înţelege să se adapteze noului
context. În sânul acesteia, întreaga perioadă este caracterizată de o educaţie
paralelă, mult mai eficientă decât lectura clasicilor marxismului, între care
Marx a fost, oricum, ultimul.
Lipsa dialogului dintre modelul oficial al dinamicii culturale şi istorice şi cel
acceptat şi aplicat de arheologi a fost evidentă. În acest moment, ar fi foarte greu de
susţinut ce anume a determinat această atitudine a practicienilor: tendinţa subversivă,
lipsa de eficienţă ideologică a sistemului sau, pur şi simplu, conservatorismul aparte
ale unei bresle elitiste. Probabil că toţi aceşti factori au jucat un rol, într-o măsură greu
de stabilit. Cert este doar că, statistic cel puţin, nici un model marxist nu a servit
vreodată alegerii unui sit, a unei metodologii, a unei analize socio-economice sau a
unor concluzii congruente cu materialul arheologic şi, în consecinţă, nu se poate
invoca o paradigmă marxistă pentru preistoria românească. Încorsetată între paginile lui
Engels privind preistoria, arheologia preistorică nu a putut reflecta la paginile lui
Marx privind istoria. Or, tocmai acestea s-au dovedit fertile în alte tradiţii de cercetare a
preistoriei. Mai mult, domeniul arheologiei preistorice s-a autoinstituit ca o oază de
securitate ideologică, căreia materialismul tradiţional îi asigura o imagine aparent
corectă politic.
Este nesigur că, dincolo de eventuala mândrie generată de refuzul
obedienţei, arheologia preistorică din România a avut doar de câştigat. Proliferarea
modelelor marxiste în literatura arheologică occidentală contemporană constituie un
argument irefutabil, de care arheologii români pot sau nu să ţină cont. Un fapt este
însă cert: interpretările preistoricienilor români, în general, nu au ajuns la gradul de
claritate şi coerenţă al teoriei marxiste, nicidecum să-l depăşească. Într-adevăr, marxismul s-a
arătat interesat sistematic de societate, ceea ce arheologia preistorică din România nu
face nici măcar azi. Şi tot până astăzi lipseşte, în arheologia românească, o eventuală
alternativă teoretică de o coerenţă comparabilă, care să sugereze cel puţin că, măcar
pentru a fi criticat, marxismul a fost luat în serios. În absenţa acestei replici, nu
suprinde că, aşa cum vom vedea, multe din conceptele marxiste, decupate din
ansamblul teoretic din care făceau parte, eventual rebotezate, încearcă zadarnic să
ofere consistenţă interpretărilor care încheie unele monografii. Nu susţinem aici,
desigur, consistenţa modelului teoretic marxist, deci răspunsurile standard pe care le
oferă, ci fertilitatea sa metodologică, deci întrebările pe care le pune. Avem în vedere
aici materialismul simplist şi funcţionalist al arheologiei preistorice din România, şi el
nu poate fi contestat. El a fost privit cu indulgenţă de teoria oficială, deseori prea
puţin competentă în a sesiza subtilităţile discursului sub care se ascundeau metodele
interbelice. Mai mult, el presupune o istorie gravitând de facto în jurul axei marxiste,
dar fermă în refuzul unui model mai coerent. Asimilat unui trecut întunecat,
marxismul este considerat încă principalul inamic al, paradoxal, ardentului materialism
arheologic!
Nu numai marxismul a eşuat în a se impune preistoricienilor, ci toate
inovaţiile care aduc atingere fondului teoretic şi metodologic cultural-istoric. Cum
fiecare problemă de tip “puzzle” rezolvată stimulează apariţia altor zeci de noi
probleme, arheologia preistorică se va complace în acest joc anticaristic al
succesiunilor culturale, fără să-şi pună problema utilităţii lui reale pentru progresul
cunoaşterii istorice. În acest stadiu va fi ea surprinsă de anul 1989.

246