Delimitarea in arhitectura si in oras

Universitatea de arhitectură și urbanism „Ion Mincu” V Disertație Autor: stud. Arh. Vaszi Benedek Îndrumător: conf. Dr. Arh. Kázmér Kovács 1 CUPRINS DELIMITAREA ÎN ARHITECTURĂ ȘI ÎN ORAȘ 1. INTRODUCERE ȘI ARGUMENT 2. CONCEPTUL DE LIMITĂ ȘI SENSURILE SALE CONOTATIVE 3. LIMITELE CARE CONDIȚIONEAZĂ FIINȚA UMANĂ 3.1. OMUL ȘI LIMITELE SALE 3.2. A DOUA PIELE A OMULUI – HAINA 3.3. A TREIA LIMITA SPAȚIALĂ – CASA 3.4. SPAȚIUL PUBLIC ȘI PRIVAT – ORAȘUL 4. PERICOLUL DEZ–LIMITĂRII 5. CONCLUZIE 7. STUDIU DE CAZ – MIERCUREA CIUC 7.1. ANALIZA AMPLASAMENTULUI 7.2. ATRIBUTELE LIMITELOR ÎN CAZUL INTERVENTIEI 2 1. INTRODUCERE ȘI ARGUMENT Scopul lucrării din față este de a defini și înțelege partea cea mai importantă din actul de creație a omului și anume actul delimitării. Delimitarea este un proces complex de stabilire a limitelor unui lucru 1; ca să putem înțelege în profunzime acest proces, este necesar să abordăm mai întîi mai multe concepte care stau la baza lui. Primul lucru care va fi discutat este conceptul de ființă umană. De ce? Pentru că ființa umană este cea care, datorită conștiinței sale, este capabilă să exercite actul creator. În prezentul studiu, conceptul de ființă umană va fi privit din perspectiva filosofului Gabriel Liiceanu, unde ființa are libertate gravitațională datorită limitării lui 2. Al doilea lucru discutat va fi felul în care crează ființa – care este deja limitată – limitele pentru altceva: adică despre actul de creație. Conceptul de creație în acest studiu va fi definit ca act de limitare a unui lucru, așa cum și ființa umană care a ajuns să-și înceapă existența tocmai prin faptul că a primit limitele sale de la "cineva". În mod asemănător, și ființa poate să creeze limite, adică să transforme haosul în cosmos. Însă cuvântul haos în cadrul actului de creație a omului pare că nu este cel mai potrivit, fiindcă creația omului se desfășoară într-un context deja limitat. Deci nu putem utiliza sensul denotativ al noțiunii de haos. Omul are impresia de haos despre lume pentru că este percepută ca incomensurabilă și de necuprins, dar lumea nu este haos tocmai pentru că există și are limitele sale. Contextul în care se desfășoară actul de creație a omului, îl putem denumi ca altă ordine. De exemplu, când cineva se află în mijlocul junglei, cu vegetație densă, cu mii de specii de insecte și animale, percepe spațiul ca pe un fel de haos, pentru că complexitatea regulilor prezente în natură nu poate fi cuprins în mintea lui. Deoarece cunoașterea totală a naturii nu este accesibilă omului, el nu însușește spațiul natural și simte necesar să îl transforme, să-l rearanjeze într-o nouă ordine pe care o stăpânește și controlează. Astfel, sintagma de ordine naturală pare a fi cea mai potrivită pentru denumirea contextului în care se desfășoară actul de delimitare. Constituirea limitelor nu este altceva decât aranjarea acestei ordine naturale într-o ordine care este perceptibilă pentru om (ordine artificială). Sursa:http://dexonline.ro/definitie/delimita"DELIMITÁ, delimitez, vb. I. Tranz. și refl. A (se)stabili, a (se) fixa limitele unui lucru; a (se) mărgini, a (se) limita. ♦ A (se) contura." 2 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, București,1994, p. 11 1 3 Spațiul cel mai mare va fi destinat conceptului de delimitare care este element esențial în actul creator al fiintei umane. Delimitarea și – esența sa – limita sunt termeni care vor fi studiați împreună. Limita în lucrarea de față va fi analizată ca element esențial nu doar în procesul de creație, ci și în existența ființei umane. Scopul studiului este de a sublinia faptul că arhitectura este în relație de interdependență cu multiple domenii și va arăta de ce diferitele conotații ale conceptului de limită din diferite discipline au efect asupra arhitecturii. Prin urmărirea și identificarea relațiilor între mai multe domenii care au efect direct asupra arhitecturii și invers, voi încerca să ajung să definesc care este tendința de tratare a limitelor aztăzi. În final, voi prezenta ca studiu de caz amplasamentul pentru lucrarea mea de diplomă, pe un teren aflat în centrul orașului Miercurea Ciuc, unde tratarea limitelor a jucat și joacă în continuare un rol foarte important, ca și în toate orașele de altfel. Va fi analizată evoluția istorică a orașului, în special prin felul în care a evoluat caracterul limitelor și felul în care ele au fost transformate după anul 1970 datorită intervențiilor brutale ale regimului comunist. Această transformare a limitelor o voi denumi dezlimitare și voi identifica efectele sale negative din punct de vedere social și arhitectural-urbanistic. 4 2. CONCEPTUL DE LIMITĂ ȘI SENSURILE SALE CONOTATIVE Limita este elementul care transformă spațiul indefinit și inexistent (haosul) și îl ordonează în cosmos. Ceea ce nu este definit, delimitat, nu poate exista pentru că nu-l putem percepe; este indescifrabil tocmai pentru că nu are limită. Limitele ordonează spațiul și sunt elementul de bază al proiectării de arhitectură. Omul, din momentul când a devenit constient de limitele sale, a avut dorința să se elibereze de ele. Asemănător, evoluția arhitecturii dovedește această tendință de eliberare în mod evident. Zgârie-norii au devenit simbolul efortului omenirii de a se înălța deasupra limitelor, iar recordurile de înălțime sunt depășite în intervale de timp din ce în ce mai scurte. Motivele nu țin doar de necesitatea de a mări coeficientul de utilizare a terenului, pentru că nu mai e destul teren pentru a construi, ci sunt și de natură psihologică. Vrem să arătăm că suntem curajoși 3 și capabili să ieșim dintre limitele noastre. Dar este oare bine ca balanța hotărârii asupra limitelor noastre între curaj și frică să fie înclinată spre curaj? Oare nu ar trebui să respectăm și să tratăm cu mai multă grijă aceste limite primite, care condiționează existența noastră? Pământul este limita cea mai puternică și cea mai prezentă in spațiul fizic al lumii noastre. Suprafața globului, in ciuda faptului că are o topografie foarte variată, delimitează “jos”-ul de “sus”. În mod firesc, arhitectura trebuie să se subordoneze acestui tip de logică de delimitare. Fiecare construcție are o bază, un fundament care se așează pe pământ și urmărește regulile date de context. Astfel, putem denumi limita de acest tip limită de gravitație, iar limita dinspre pământ spre cer limita ascensională. Avem aceste reguli fizice care conduc către anumite tipuri de limite datorită contextului nostru terestru. Astfel, putem afirma că orice limită depinde de context. Dacă de exemplu am trăi în spațiul interplanetar unde nu există gravitație, am avea cu totul altfel de limite spațiale. Separația de interior – exterior ar putea să fie la fel în orice direcție. Contextul dictează atitudinea gesturilor de delimitare pe care putem să le introducem în natură, altfel spus, este necesar ca această ordine umană să se muleze pe o altă ordine, ordinea naturală. Pe planeta noastră există medii infinit de diverse; (geografie și climat foarte variat) nu e de mirare deci, că oriunde în lume, în 3 Gabriel Liiceanu, idem, pp. 30-31-32. 5 funcție de caracteristicile mediului înconjurător, s-au format diverse culturi și forme de ordonare a spațiului. Primele semne în istoria arhitecturii de evadare sau mai bine spus încercarea de a evada dintre limitele date de mediu într-un mod fără precedent, putem considera că se pot observa în perioada industrializării, când transportul și circulația informației s-a accelerat în ritm alert. Expansiunea de resurse intelectuale și de resurse materiale a dat naștere fenomenului de globalizare, rezultând uniformizarea mai multor tipuri de atitudine față de anumite probleme. Astfel a început ordonarea spațiului să fie identică peste tot, indiferentă față de contextul dat. Evolutia actului de delimitare în arhitectură poate fi înțeleasă cu ușurință dacă urmărim evoluția exigențelor și aspirațiilor omului, pornind de la premisa faptului că arhitectura se definește ca știința și arta de a proiecta și construi, răspunzând la exigențele multilaterale ale omului. Exigență înseamnă o sarcină care trebuie îndeplinită neapărat. Dar cum putem identifica acele lucruri care sunt într-adevăr “neapărat necesare”? Lumea noastră de azi este caracterizată ca o lume veleitară 4, ca o lume a consumului în exces 5, în care posibilitățile de a ieși dintre limite oferite de tehnologia de azi fac ca acest fenomen să fie îngrijorător. Ieșirea dintre limite este un lucru firesc, dar nu întotdeauna este indicată și necesară. Dacă nu evaluăm consecințele fenomenului zilnic de dez-limitare, acesta s-ar putea să conducă la mai multe dezavantaje decât avantaje. 4 5 Gabriel Liiceanu, idem, p. 44 Jean Baudrillard, Societatea de consum, Editura Comunicare.ro, 2008 6 3. LIMITELE CARE CONDIȚIONEAZĂ FIINȚA UMANĂ • Spațiul intim • Corpul • Îmbrăcămintea • Casa • Orașul • Județul Condiționate de contextul natural • Statul • Continentul 3.1. OMUL ȘI LIMITELE SALE Condiția existenței omului este să primească limite. Procesul de luare în posesie a limitelor înseamnă încorporare. Corpul nostru este deci element esențial în definirea existenței noastre, fapt care face îndreptățit ca lucrarea să acopere parțial domeniul biologiei și antropologiei, deoarece geneza omului este experiența din care se inspiră actul de creație. Geneza omului are loc în microcosmosul mamei; primul „context“ în care omul primește pachetul de simțuri (văzul, auzul, pipăitul, mirosul), se întrupează și treptat el devine conștient de existența sa. Nașterea este primul eveniment prin care ființa umană își schimbă contextul de la corpul mamei la lume, la cosmosul terestru, de aceea se și spune: venire pe lume sau naștere. După această schimbare de context nu mai urmează decât o fază de dez-trupare, evenimentul morții, așadar viața noastră se desfășoară integral în cosmos. Totuși, în mod paradoxal, este posibilă reîntoarcerea, într-o anumită măsură în această stare de dinaintea în-ființării: prin somn. Somnul, această stare de repaus, permite reîntoarcerea în lumea elementară care există în noi, în întunericul trupului sau altfel spus în spațiul intim care ne însuflețește și de care suntem dependenți de-a lungul vieții noastre. Cantitatea necesară de somn depinde de vârstă și scade treptat cu trecerea timpului, spre maturitate. De exemplu un copil nou-născut doarme practic toată ziua și la fel fac și persoanele în vârstă. În acest spațiu intim și infinit al centralității noastre, în care intrăm cu suprimarea organelor senzoriale, trăim în mod voit sau nevoit mai mult de 7 jumătate din viața noastră. Paradoxal, acest spațiu infinit, similar haosului este accesibil tuturor și are caracter universal, dar totuși este resimțit ca spațiu singular, unde se află „eul” conștient și câteodată inconștient de existența sa. Jung spunea despre interioritate următoarele: universul își atinge limita nu la periferie, care nu există, ci în punctul său central; numai acolo există un dincolo de” 6. Acest spațiu îl vom numi spațiul interior absolut, spațiul cel mai intim al omului, de unde el obține energia necesară pentru trăirea cosmosului. Când ne trezim datorită organelor de simț, adică datorită corpului, intrăm în contact cu cosmosul, astfel vom numi corpul prima limită a omului care închide spațiul intim și face legătura cu spațiul extern. Sculptorul Antony Gormley demonstrează prin lucrările sale cum este posibil să conducă un privitor în acest spațiu subiectiv al obscurității interioare, pe care îl percepem ca pe un spațiu lipsit de obiecte, gol, fără dimensiuni și fără limite. Pentru expoziția de la Hayward Gallery din Londra, artistul amenajează într-o cutie de sticlă aflată sub o presiune de o atmosferă și jumătate, folosind lumina și abur ca materiale, un spațiu în care, pe măsură ce vizitatorul intră, dispare pentru sine însuși și pentru cei aflați în afara cutiei. Vizitatorul nu mai vede corpul său și ajunge la o stare de conștiință imaterială, eliberată de dimensiunile și limitele prin care viața îl ține captiv în „contextul obligatoriu” al existenței. Ca urmare a celor prezentate mai sus, procesul actului de delimitare se aplică contextului natural ca o proiecție abstractizată a spațiul interior, intim și central al omului. Deoarece această proiecție se traduce prin intermediul corpului (simțurilor), este relevant să utilizăm conceptul de spațiu în accepțiunea Heideggeriană care spune că omul înfruntă spațiul prin locuire. 7 Limita noastră exterioară este deja un lucru palpabil, concret, definit. Prin intermediul simțurilor suntem capabili să trăim experiența spațiului exterior (aflat în 6 7 C.G. Jung, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, București, 1997, p.187 Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Humanitas, București, 1995, p.180 8 afara corpului nostru). Această experiență este influențată deodată de caracterul corporal și de caracterul spațiului absolut intim al conștiinței. Asta înseamnă că lumea pe care o percepem trece prin aceste două filtre majore. Filtrul spațiului absolut interior în studiul de față va fi cercetat dintr-o perspectivă cultural-subiectivă, iar filtrul corporal dintr-o perspectivă bio-antropologică. Influența primordială pentru filtrul interior al conștiinței noastre provine din educație, prin intermediul căreia învățăm cum să ne raportăm la contextul familial, la contextul social și la contextul terestru; astfel, cu împletirea acestor două raportări și pachete de reguli învățate, se constituie sentimentul de apartenență la o anumită cultură sau loc și capacitatea de a decodifica limbaje complexe. Cea ce ne interesează pe noi în mod deosebit este limbajul limitelor spațiale, deoarece familiarizarea omului cu un anumit spațiu este posibilă prin decodificarea limbajelor limitelor. În următoarele capitole voi încerca să arăt cum evoluat controlul limbajului socio-spațial, de la o arie de influență având scară mai mică, la o arie de influență la scară globală. 3.2. A DOUA PIELE A OMULUI – HAINA Adeseori auzim că îmbrăcămintea este a doua piele a omului, iar casa cea de a treia. Pentru identificarea evoluției limitelor, merită să analizăm cum s-a transformat obiceiul de îmbrăcare, pentru că acest tip de limită, față de limita corpului, este mult mai flexibilă și poate reflecta atitudinea omului în timp real. În trecutul recent (acum aproximativ 100 de ani), lumea purta haine care reprezentau vârsta, statutul și apartenența lor la un anumit grup social. De asemenea, materialul și metoda de fabricare a hainelor reprezentau contextul sociocultural. O dată cu industrializarea și globalizarea se poate observa că a început o tendință de dezrădăcinare a rolului îmbrăcămintei de a reprezenta apartenența la un anumit loc și a apărut o uniformizare a vestimentației. Se răspândesc mărcile globale, iar obiceiurile de îmbrăcare sunt generate de modă, care progresiv absoarbe portul vernacular. 9 În vreme ce moda susține reprezentarea diversitatății, la port se poate observa că accentul este pus la semnalarea solidarității. De exemplu, cu apariția unor elemente noi în portul tradițional, intenția nu este de a marca o diferență, ci de a reproduce prin alte surse și instrumente sentimentul de comunitate; nu alegerea individuală sau componentele subiective sunt determinante, ci normele dictate de comunitate. În concluzie, portul vernacular nu se confundă cu moda, deoarece portul este reglat de comunitate, și este capabil să transmită sisteme de reprezentare bogate despre ea. Portul se transformă în modă numai atunci când își pierde funcționalitatea și valoarea acceptată de către o comunitate locală. Iată deci că se poate observa cum înfățișarea omului tinde către singularitate, către individualism și cum întoarce spatele comunității. 3.3. A TREIA LIMITĂ SPAȚIALĂ – CASA Acest capitol pornește având ca bază spațiul „interior-exterior” absolut al omului, de unde trece succesiv prin cele trei straturi de celulă spațială alese pentru cercetare: haina, casa și orașul. Așa cum omul are în posesie spațiu interior și manifestare exterioară, la fel are și casa, care este a doua re-proiecție a ființei. 10 Limitele spațiale arhitecturale, pot fi clasificate după direcția lor in spațiu față de care delimitează. Lucrarea de față țintește să analizeze limitele în privința a două categorii: limitele orizontale, limitele verticale. În cea ce priveste limitele orizontale, acestea au la rândul lor caracter bidirecțional: limitare spre pământ și limitare spre cer. În cazul în care un spațiu este delimitat de “bolta cerească”, nu este potrivit să utilizăm termenul de limitare, ci mai degrabă pe cel de adăpostire. Într-un spațiu interior tipic există două feluri de suprafețe orizontale: suprafața tactilă și suprafața protectoare, de adăpostire. Planșeul în casă este foarte important, deoarece în afară de obiecte de mobilier, este elementul cel mai important din punct de vedere tactil. În orice spațiu arhitectural neam afla, trăim în permanent contact cu pardoseala fie că călcăm pe ea, ne plimbăm, alergăm sau ne întindem pe o suprafața ei. Limitarea verticală este diferită de limitele orizontale: pe de o parte prin direcție, pe de altă parte prin caracterul de a putea fi dematerializat total, sau dispărea. Însă niciodată nu se poate neglija sau evita necesitatea de limite verticale pentru constituirea spațiului interior. De exemplu, în arhitectura modernă, utilizarea noilor tehnologii în domeniul materialelor de construcții (metalul, betonul armat, sticla etc.) a permis dematerializarea limitelor, și să se realizeze contact direct cu mediul învecinat (Glass House: Philip Johnson, 1949) , în pofida acestor noi posibilități, în conformarea spațială s-a păstrat gestul elementar de delimitare orizontală. Caracterul tactil și caracterul de adăpost al spaților se păstrează inevitabil, pentru că altfel nu am putea să vorbim despre spațiu interior. La construcțiile care adăpostesc viața privată este necesară separația interiorexterior după modelul ființei, deoarece oricicât de mult aspirăm să evadăm din constrângerile date de limitele noastre gravitaționale avem nevoie de intimitate. Precum nu putem trăi fără reîntoarcerea zilnică în spațiul nostru interior absolut, în mod analog nu putem scăpa de delimitare care oferă intimitatea spațiilor, adică interioritate (încă o dovadă pentru faptul că actul de delimitare este reflecția interiorității ființei). De aici putem deduce că exterioritatea ființei, adică corpul sau mai bine zis suma organelor senzoriale sunt „sursele” pentru elementele arhitecturale de intermediere între spațiul interior – exterior. 11 Pierre von Meiss spune despre fereastră că este concomitent ochiul, gura, nasul și urechea, care nu numai că determină aparența clădirii, ci este un element intermediator, care permite ocupanților să vadă, să audă și să simtă locul din care fac parte. 8 Pe lângă fereastră, mai fac parte din acest grup de „organe senzoriale” o mulțime de componente: ușa, balconul, bow-window, fațadele multimedia și, nu în ultimul rând, instalațiile tehnico-edilitare. Ieșirea din spațiul interior implică transformare comportamentală, pentru că diferă gradul de familiarizare între spațiul interior și exterior. Așa cum prezentam mai sus, familiarizarea omului cu un anumit spațiu este cu atât mai ușor cu cât limbajul delimitării spațiale e mai lizibil. 3.4. SPAȚIUL PUBLIC ȘI PRIVAT – ORAȘUL Se poate observa cum controlul limbajului socio-spațial a evoluat de la aria de influență locală având scară mai mică la o arie de influență la scară globală, pentru că controlul structurii sistemului de reguli s-a mutat succesiv de la comunitatea locală la comunitatea globală. Schimbul de informații și de resurse materiale este foarte rapid, mobilitatea sporită și tehnologiile avansate au generat o tendință puternică de uniformizare a limbajului constructiv. În societatea de astăzi, omul se “hrănește” mai puțin din centralitatea personală și se conectează la acest filtru global descentralizat. Încetul cu încetul, omul a reușit să cunoască din ce în ce mai profund – prin diferitele domenii științifice – și să tindă către controlul total asupra mediului natural, adică către artificializarea desăvârșită a lumii. Dacă acest control absolut s-ar realiza, putem să prevestim o lume panoptico-utopică, unde limitele își pierd relevanța, pentru că nu vom mai avea față de ce să ne îngrădim. Deoarece cunoașterea noastră se întinde pe tot teritoriul globului, nu ne simțim amenințați de nimic, suntem familiarizați cu mediul fiindcă este controlat de noi. (Din acest punct de vedere iese în evidență că delimitarea este de fapt domesticirea naturii în interesul propriu). Însă această viziune panoptico-utopică comite exact greșeala pe care a comis-o și modernismul: neglijează necesitatea omului de a se familiariza cu limbajul limitelor. Așa cum spațiul interior unei locuințe colective standard, pentru a fi acceptabil, se va 8 Pierre von Meiss, Elements of Architecture, Editura Van Nostrand Reinhold, New York, 1990, p.3 12 mula după normele reglate de individ sau familie, pentru a fi locuibil, ar trebui să se muleze și orașul după normele cetățenilor săi. Însă în orașul modernist, datorită caracterului de fluiditate spațială, neavând limite, nu mai există suprafață pe care să se manifeste limbajul urban. Erő Zoltán spune despre evoluția orașelor că în anii 80 a început o etapă inovatoare de reocupare a spațiilor urbane, când orașele europene s-au plictisit de motorizare și de presiunea incomensurabilă pe care traficul de autovehicule o exercită asupra spațiilor urbane, rezultată pe de o parte prin circulația, – pe de altă parte prin staționarea – vehiculelor. 9 În reformularea spațiilor, sarcina cea mai importantă pentru proiectanți este să identifice funcțiile posibile și necesare ale spațiilor urbane, înlocuind junk space-urile10 reziduale a modernității. 4. PERICOLUL DEZ–LIMITĂRII “Pentru că mi-am mutat temeiul în mine, pentru că sînt înconjurat doar de lucruri pe care eu leam făcut, sînt puternic. Sînt puternic şi singur. Dar pentru că in esenţa mea sînt dependent, pentru că în esenţa mea nu pot fi singur şi nu pot fi puternic în sine, în independenţa absolută ca experienţă a izolării printre lucrurile care depind de mine, eu fac experienţa morţii mele. Deabia când îmi pierd dependenţa ca temei al puterii mele, puterea independenţei ca temei al slăbiciunii mele devine vizibilă. In raportul cu lucrul făcut de mine puterea şi singurătatea mea se potenţează reciproc şi sfîrşesc in nimicirea mea.” Gabriel Liiceanu – Despre Limită, Raportul cu lucrul facut de mine. Fabricație și creație. Citatul de mai sus este extras dintr-un scurt capitol din cartea filosofului Gabriel Liiceanu; l-am ales pentru că-l consider de o importanță deosebită în formularea concluziei, deoarece transmite un mesaj care avertizează despre consecințele fenomenului de dez-limitare. Negarea contextului în arhitectură și intervențiile de tip acupunctură în cadrul orașului, care vizează aproape exclusiv exigențele individuale detașate de contextul 9 Interviu cu Erő Zoltán, arhitect – http://mindentudas.hu/riportfilm/item/2812-morav%C3%A1nszkymagazinm%C5%B1sor.html (3’:57“ – 4‘:56“) 10 Rem Koolhaas, Junkspace 13 socio-spațial conduc către destructurarea spațiului. Așa cum afirmă Daniel Comșa 11; putem discuta despre spațiul interior numai dacă acesta este delimitat prin intermediul unor elemente spațiale. Aceste componente spațiale care delimitează, în cazul ființei umane, sunt organele care constituie corpul; în cazul caselor este anvelopanta, iar în cazul orașelor sunt străzile și piețele, în sensul tradițional al cuvântului. Pentru a putea fi creată această relație între interior și exterior este necesară, deci, delimitarea. Simțurile nu ar avea sens, dacă nu ar exista spațiulreceptacul, de unde observăm și percepem lumea exterioară. Este cert faptul că tendenția organizării spațiale se direcționează spre dematerializarea limitelor, care generează efect spațial fluid, infinit. De asemenea, orașele construite după modelul modernist demostrează că intenția nu era construirea spațiilor urbane împrejmuite de închideri, ci expansiunea liberă, curgerea fără limite a spațiului. 5. CONCLUZIE Am văzut că încercarea de ieșire din spațiul intim, central al ființei umane este condamnată la eșec. Descentralizarea totală nu este posibilă, pentru că ar desființa limitele structurante a oricărui organism sau sistem și astfel ar rămâne doar distopie; e un obiectiv iluzoriu, la care nu este recomandabil șă ne aspirăm. Daniel Comșa, Interfața interior-exterior, Editura Universitară "Ion Mincu", Bucuresti, 2011, ediția a 2-a rev.,pp.91-92 11 14 6. STUDIU DE CAZ – MIERCUREA CIUC Miercurea Ciuc este reşedinţa judeţului Harghita şi cel mai mare oraş al său, situându-se în Transilvania, România, la intersecţia drumurilor ce legau Moldova de Transilvania. Din situarea sa geografică derivă și climatul orașului. Aflându-se la o altitudine între 650 și 720 metri deasupră nivelului mării, în depresiunea Ciucului și pe malul râului Olt, orașul are veri scurte și răcoroase, iar iernile au o durată de 5-6 luni. Climatul în Depresiunea Ciucului este rece (zona fiind numită și "Mica Siberie"), aceasta fiind o caracteristică a zonelor situate între munți înalți, Miercurea Ciuc aflându-se între Munții Ciucului și Munții Harghita, în bazinul Ciucului de Mijloc 12 . Un alt aspect important de menționat care are legătură directă cu poziționarea sa geografică este ceața, care uneori acoperă orașul chiar și zile întregi, creând pentru acesta o atmosferă de sumbru, gri, întunecat și nu foarte primitor pentru cei care pătrund în oraș coborând dinspre munți. Putem spune așadar că orașul apare izolat printre munți, izolat de celelalte orașe aflate în apropiere. Din cauza acestei poziții, orașul a reușit să-și păstreze autenticitatea și caracteristicile de-a lungul secolelor. Legat de istoricul locului, putem afla că nu se găsesc date scrise concrete despre când și cum s-a născut acest oraș. Primul document autentic care a atestat existența orașului este scrisoarea din anul 1558, emisă de regina Izabella, o scrisoare ce garanta privilegii prin care locuitorii din Miercurea Ciuc au fost scutiți de birurile ce trebuiau plătite. 13 În această perioadă încă nu existau în oraș activități meșteșugărești dezvoltate, așa cum deja existau în celelalte zone apropiate; acest fapt se poate pune și pe seama izolării orașului de celelalte regiuni, ceea ce conferea oamenilor o stare de nesiguranță față de lucrurile noi ce proveneau de dincolo de munți. În ultimele decenii ale secolului al 17-lea orașul a fost stăpânit de Habsburgi. La începutul secolului al 18-lea, situația economică a orașului era foarte grea, domnea sărăcia. Un lucru important de menționat și din punct de vedere arhitectural este faptul că orașul degeaba atrăgea negustorii care veneau cu ocazia târgului care se ținea în fiecare miercuri (de aici provenind și numele orașului), pentru că aceștia nu se putea stabili în oraș din cauza că era foarte puțin teren pe care se putea construi. 12 13 http://ro.wikipedia.org/wiki/Miercurea_Ciuc, Clima Vofkori György, Csíkszereda és Csíksomlyó képes története, ed.Typografica, Békéscsaba, 2007, pp. 24-26. 15 Dezvoltarea orașului era împiedicată și de izolarea sa, fiind destul de greu de ajuns la el. Cu toate aceastea, piața orașului formă, destinată tărgurilor, se lărgea încetul cu încetul. 14 Conform unei hărți realizate în 1750, în Miercurea-Ciuc existau 34 case de locuit și 54 clădiri de fermă. 15 Miercurea Ciuc avea și marele merit de a fi fost gazda sfaturilor generale ale scaunului Ciucului, acestea fiind un prilej de comunicare pentru a lua decizii și pentru a le înfăptui ulterior. Abia în anul 1878, Miercurea Ciuc devine reședința întregului comitat Ciuc, iar puțin mai târziu, odată cu deschiderea căii ferate, au intervenit și schimbări pozitive radicale în dezvoltarea orașului. La începutul secolului al 19-lea, orașul încă dădea imaginea unui sat. Urbanizarea a fost un proces foarte îndelungat. Orașul de-a lungul istoriei nu avea ca centru o piață, mai ales din cauza faptului că mlaștinile împiedicau ca arhitectura să se dezvolte simțitor. După 1876, nu numai imaginea orașului s-a dezvoltat, dar și structura urbană s-a lărgit seminficativ. Pe data de 5 aprilie 1897 se pune în mișcare traficul pe calea ferată care, pe de o parte, atrăgea după sine evoluția economică și cultura orașului, pe de altă parte conduce la apariția a unor noi străzi (de exemplu Strada Mihail Sadoveanu care conecta gara cu centrul administrativ al orașului, cu cetatea Mikó). În 1912 a fost întocmit primul plan de amenajare a orașului, care s-a putut aplica doar parțial din cauza izbucnirii primului război mondial.16 Primul război mondial aduce schimbări majore în imaginea orașului: marea majoritatea a caselor de lemn au ars în anul 1916. În anul 1910, orașul Miercurea Ciuc avea deja aproape patru mii de locuitori, iar cu douăzeci de ani mai târziu, ajunge la aproape cinci mii de locuitori; rămânând centrul regiunii, a devenit în cele din urmă, în anul 1968, reședința județului Harghita. Odată cu primirea acestui titlu sa început și industrializarea a întregului oraș, de fapt a întregului ținut. Oraș sau sat? Acesta era întrebarea care apărea în legătură cu Miercurea Ciuc de foarte multe ori de-a lungul istoriei. Oricât de ciudat pare acest lucru, la sfârșitul secolului al 19-lea a existat o încercare din partea orășenilor de a reduce rangul orașului la rang de sat.17 Din cauza faptului că cei mai mulți trăiau din 14 Daczó Katalin és Máthé Klára, A mi utcánk, ed.Tipographic, Csíkszereda, 2003, p. 4 Vofkori György, Csíkszereda és Csíksomlyó képes története,ed.Typografica, Békéscsaba, 2007, p.27 16 Daczó Katalin és Máthé Klára, A mi utcánk, ed.Tipographic, Csíkszereda, 2003, pp. 4-5 17 Vofkori György, Csíkszereda és Csíksomlyó képes története, ed.Typografica, Békéscsaba, 2007, p. 46. 15 16 creșterea animalelor, considerau că nu pot desfășura această activitate la oraș. La votul organizat în 1891 orășenii au votat în favoarea „satului”, dar la nivelurile de administrație mai înalte decizia nu s-a finalizat și astfel s-a păstrat rangul de oraș. Aflând aceste amănunte din viața orașului, se reflectă foarte bine și clar mentaliatea oamenilor din acest ținut, deci nu este de mirare că procesele de industrializare și urbanizare s-au realizat extrem de lent, și că noile tehnologii, în toate domeniile, inclusiv în arhitectură au pătruns foarte greu în bazinul Ciucului. Mai târziu însă, pătrund și aici influențele puternice dictate de comunism. După al doilea război mondial începe un capitol cu totul nou în viața orașului; inițial intervențiile au loc doar la periferii, dar după ce orașul a devenit reședința județului Harghita (1968), în anii ’80 a început demolarea centrului și construirea noului centru pe model socialist, cu o piață a „aplauzelor”. Din planul oraşului amintind de litera T pe vremea lui Orbán Balázs. în zilele noastre a rămas doar partea „orizontală”, adică strada Petőfi. Majoritatea clădirilor din str. Petőfi au fost construite la sfârşitul secolului XIX. sau la începutul secolului XX. Clădirile vechi din strada Virág (Florilor) au fost demolate în anii 1980-1989. Harta cu marcarea intervențiilor – 1976 – 2002 (Galben – clădiri demolate, Roșu clădiri păstrate) 17 Zona istorică este constituită din primul nucleu al oraşului, la care se adaugă arii structurate în etape succesive ale evoluţiei istorice şi arii care concentrează valori arhitecturale deosebite. Asupra zonelor istorice se instituie regimul legal de protecţie ce le conferă statutul de “Zonă de rezervaţie de arhitectură”. Acelaşi statut legal îl au zonele de protecţie a monumetelor. În prezent, majoritatea celor mai vechi și mai valoroase construcții păstrate se află pe strada Petőfi Sándor (numită în trecut Apaffi Mihály), stradă care figura deja pe planurile din 1750 și leagă cetatea Mikó cu centrul. Această stradă, care a scăpat de intervențiile brutale din anii ’80, a rămas și astăzi strada caracteristică a orașului Miercurea Ciuc. 18 7.1. ANALIZA AMPLASAMENTULUI Terenul se află în centrul orașului Miercurea Ciuc, la intersecția a două artere importante: strada Kossúth Lajos (semnificativ deoarece leagă intrarea de vest cu centrul orașului) și strada Márton Áron-Petőfi Sándor (semnificativ pe de o parte datorită valorii patrimoniului construit, pe de altă parte datorită conexiunii intrarea de nord – centru) având suprafață plată de circa 10000 de mp. Vecinătatea de est este constituit din frontul străzii Márton Áron format de clădiri având ca regim de înălțime parter și un etaj, construite pe teren cu pantă semnificativă spre direcția de est. În vecinătatea spre nord-est, unde terenul este delimitat de strada Kossúth se observă 19 o schimbare a logicii organice a țesutului, cu compoziție urbană modernistă. Zona amplasamentului ales, suportă tensiuni provenite datorate rupturii între țesutul vechi și nou. Odată cu transformările suferite în anii 80, orașul a pierdut mare parte din vechea structură parcelară, care a fost înlocuit cu un nou tip de abordare a țesutului urban: cel modernist. Relația organică de teren-casă s-a modificat radical, iar imaginea caracteristică a străzii cu front continuu care delimitează spațiul public și privat, se destructurează. În timpul perioadei comuniste, datorită impulsului demografic și industrializării, orașul este lărgit și înlocuit cu intervenții care rup continuitatea limbajului constituit de către comunitate. Strada Virág, strada care în trecut confera caracterul de târg al orașului, fosta arteră principală a țesutului urban a fost demolată 20 aproape în totalitate, rămânând doar o bucată de o lungime de 150m în partea estică a străzii astăzi numită Gál Sándor, măsurat de la intersecția cu strada Petőfi până în fosta pod din lemn care trecea peste pârâu (vezi ilustrația de la pagina 15). Harta cadastrală Miercurea Ciuc - 1906 Calitățile străzii Virág constau în faptul că avea o forma de fus, delimita și ordona spațiul public, avea un sistem de semne și un limbaj fizic-cultural care cita trecutul și contribuia la familiaritatea locuitorilor cu orașul. Noul centru nu mai este construit după normele constituite de către comunitate, ci după unele dictate de o forță politică și astfel proiectul urbanistic a fost controlat integral de ideile și viziunile lui Nicolae Ceaușescu, care la sfărșitul dictaturii sale nu a permis nici o replică față de decizia arbitrară; nu au fost luate în considerare nici măcar expertizele de specialitate (cum se întîmpla de altfel în anii ’40-’50 în cadrul organelor de proiectare din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej; de ex. Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (CSCAS), SAS, IRP etc.). În proiectarea noului centru scopul principal era că orașul trebuie să capătă un centru bazat pe modelul socialist. 21 Ana Maria Zahariade scrie despre procesele de transformare a orașelor că “România plecase târziu și forțat în acest proces rapid de modernizare, pe fondul unei economii medievale rudimentare și predominant agrare, al unei slabe culturi urbane, al unei stări de înapoiere generală” . Locuitorii orașului își pierd centrul 18 vechi care a acumulat cu timpul statutul de „spațiu interior” a orașului și primesc în schimb spații destructurate, care perturbează sentimentul de identitate. „Inima orașului”, împreună cu caracterul de târg al fostei străzi Virág este nevoită să se mute pe strada Petőfi. Aztăzi, strada Petőfi și casele care formează frontul străzii au statutul de monument istoric, și intervențiile arhitecturale sunt reglementate cu strictețe; protecția patrimoniului a devenit metoda principală de a controla spațiile reprezentative ale orașului. Valorile arhitecturale și valoarea de mărturie istorică au fost identificate, sunt protejate și întreținute, însă această stradă pietonală, pe lângă valorile sale fizice, ascunde valori mai complexe, aproape metafizice și mai greu de identificat. Strada pietonală Petőfi este locul unde locuitorii se simt “acasă” din mai multe motive: fronturile stradale sunt continue, delimitarea spațială public – privat este clar definită, ceea ce contribuie pozitiv la orientarea pietonului în spațiu și îi conferă sentiment de siguranță. Limitele spațiale urbane și anvelopanta clădirilor au proprietăți speciale care îndeplinesc necesitățile fizice și psihice a comunității orașului. Parterul și în multe cazuri etajele caselor aflate cu fațada spre stradă, sunt accesibile publicului, fiind dotate cu funcțiuni comerciale și servicii. Aceste spații semipublice, în pofida faptului că sunt proprietăți private și se închid de regulă în timpul nopții, nu numai că lărgesc, dar și adăpostesc o parte din spațiul public. Privit dintr-o perspectivă antropologică, spațiul public acoperit sau închis devine un fel de adăpost urban și contribuie la aprecierea estetică a fondului construit. Compoziția urbană a orașului Miercurea Ciuc este foarte variată, și astfel este posibilă o evaluare comportamentală a locuitorilor în diferitele tipuri de spații urbane. Este relevant pentru studiul de față ca strada pietonală Petőfi să fie comparată cu strada Virág și cu strada Revoluției din Decembrie, pe de o parte din motivul că toate cele trei străzi se află în apropierea terenului ales pentru proiectul de diplomă, pe de altă parte, pentru că aceste străzi prezintă diversitate de raport public-privat. 18 Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Editura Simetria, București, 2011, p.31 22 Plan de analiză: Spațiu public și privat, fără marcarea spațiilor interioare cu funcțiune publică. Pe strada Virág, construcțiile formează front continuu cu funcțiuni publice la parter, asemănător cu Strada Petőfi, însă cu diferențe semnificative de scară: locuințele colective au regim general de înălțime P+10; lățimea este de patru ori mai mare față de strada pietonală și profilul transversal prezintă raport alungit ascensional cu efect sufocant pentru pieton. Aceste compoziții arhitecturale, realizate în timpul perioadei comuniste, nefiind concepute după normele și legile dezvoltate organic de către comunitate, nu au capacitatea de a oferi sentimentul de familiaritate și de atașament, de aceea locuitorii orașului devin simpli utilizatori și nu resimt spațiile urbane ca „acasă”. Este important deci, pentru profesia de arhitect și urbanist-peisagist, să cerceteze și să releveze care sunt acele reguli nescrise și norme acceptate de către o comunitate pentru realizarea proiectelor, care să 23 genereze nu doar valori materiale, ci și valori cultural-estetice. Din păcate, procedeele de restructurări care au avut loc în anii ’80 au ignorat importanța creării valorilor multidisciplinare și astfel s-a petrecut o perturbare a conștiinței de identitate și o înstrăinare față de fondul construit. Conflictele și tensiunile în zonele de intersecție între socialist și clasicizant au rămas până în ziua de astăzi nerezolvate sau, abiordate cu intervenții indiferente și egocentrice care au ignorat problema. Nici proiectele întocmite pentru concursul de arhitectură din 1991, care propuneau să dizolve tensiunile la intersecția străzilor Kossúth Lajos și Márton Áron, nu au pătruns destul de adânc în problematica tratării limitelor spațiale și au tratat tema doar în sens funcțional și fizic. În cele ce urmează, voi face o relevare și identificare sumară a valorilor culturale din punct de vedere arhitectural, sumară pentru că multe analize și anchete sociale nu avem la dispoziție în momentul de față. Zona țintă supusă cercetării personale este compusă din străzile Petőfi Sándor, Gál Sándor și Márton Áron, alese după criteriul că sunt cele mai reprezentative străzi din oraș și cele mai frecvent frecventate de locuitori. Am analizat în mod special efectele delimitării spațiale interior-exterior și tratarea anvelopantelor, încercând să extrag esența gesturilor arhitecturale și să utilizez concluzille în proiectul meu de diplomă, fără ca rezultatul să fie o pastișă. Delimitarea gravitațională a spațiului public este procesul primar de gestionare a contactelor între casă, pieton și pământ. Tratarea suprafeței străzilor este foarte importantă, deoarece ocupă o bună parte din cămpul vizual și, fiind proprietate publică, este accesibilă și relativ flexibilă la intervenții. Textura pavimentului de pe strada Petőfi nu este în prezent satisfăcător de bine constituită, deoarece nu servește la orientare spațială și nu este diferențiată după fluxuri de circulație. Majoritatea construcțiilor datează din primul deceniu al secolului XX, realizate în stil eclectic și sporadic în stil art nouveau, păstrându-și caracterul original. Strada este construită în front continuu cu parcelele de formă alungită, cu latura scurtă spre stradă. Conformarea planimetrică a caselor este dictată în primul rând de această forma alungită a parcelelor, astfel volumul adiacent străzii este cel mai reprezentativ; aici își găsește loc accesul principal în curte prin intermediul unui gang și tot aici se află încăperile publice care deservesc direct strada. Pe latura lungă a parcelei, adiacent corpului principal se află celălalt corp de tip vagon cu funcțiuni 24 complementare. Toate casele adăpostesc funcțiuni comerciale și servicii, în unele cazuri locuire la etajul superior. Orientarea caselor cu latura lungă spre stradă, este un gest arhitectural care aduce multe beneficii spațiului public. Cu o astfel de orientare, funcțiunile publice la parter se prezintă pe o lungime mai mare pe stradă și conferă senzație primitoare pentru pieton. Modul de delimitare ascensională a caselor se face prin acoperiș cu două ape, având panta perpendiculară pe frontul stradal. Din acestă orientare a acoperișului rezultă că scara frontului stradal este mai apropiată de scara umană și permite iluminare naturală mai bună față de cazul în care clădirile ar fi fost orientate cu latura scurtă spre stradă (pentru că apărea frontul triunghiular înalt cât coama acoperișului). Cornișa superioară este elementul arhitectural care închide anvelopanta casei și este tratată special din motive tehnice (ca protecție a peretelui față de precipitații) și din motive estetice (ca răspuns la problematica închiderii peretelui spre cer). Cornișa intermediară separă nivelurile și divizează fațada pentru percepție vizuală mai coerentă și pentru proporționare apropiată de scara umană. În fine, la partea inferioară a fațadei este plasat panoul de soclu care conectează suprafața străzii cu fațada și protejează de uzură. La jumătatea lungimii de fațadă sau – în cazul în care parcela este mai îngustă – adiacent într-una dintre clădiri vecine este poziționat gangul, elementul de spațiu intermediar între public și privat. Intrarea în curte este accentuată și anunțată 25 printr-un volum ieșind cu 15-20 de cm din suprafața fațadei, care este ușor înălțat față de cornișa superioară și este lat de aproximativ o treime din lățimea totală a casei. Aceste volume-accente contribuie la efectul de ritmare a frontului stradal și ajută la orientarea mai bună, funcționând și ca mini-repere urbane, deoarece fiecare intrare este anunțată și prelucrată cu decorație și formă personalizată. Deasupra gangului, în registrul superior este plasat un alt element de spațiu interstițial, sensibil mai diferit de gang, și anume balconul. Deoarece balconul nu este accesibil publicului, oferă un spațiu interstițial cu caracter mai privat comparativ cu gangul, care are atmosferă cu caracter mai public, fiind accesibil în timpul zilei și are deschidere semnificativ mai mare. Comerț la parter Instituții Educație și cultură Funcțiunea predominantă pe strada Petőfi este cea comercială; sporadic, înâlnim instituții și în câteva cazuri speciale funcțiune de locuire la etajele superioare. De pe planșele de analiză se poate observa raritatea funcțiunii de cultură și de instituții culturale. Chiar și în “inima orașului” (piața Majláth Gusztáv Károly) se află un magazin universal construit în anul 1974, care dezavantajează imaginea urbană. Pentru a contrabalansa acest surplus de funcțiuni comerciale care țintesc consumul de materiale, proiectul ar trebui să adăpostească funcțiuni culturale și de socializare. Acestă premiză este justificată datorită faptului că în afara casei de cultură a sindicatelor, situată în vecinătatea estică a pieței “aplauzelor”, sunt puține construcții cu funcțiuni care să răspundă necesităților culturale ale orașului. Construită după limbaj centralizat și nu local, casa de cultură nu va fi niciodată considerată (psihic sau mental) ca adevărata casa de cultură a orașului. În schimb, proiectul meu de diplomă, ia în considerare limbajul spațial cultural-colectiv și țintește la o arhitecură care să fie resimțită ca „vatră a orașului”. 26 Pentru a întări conceptul arhitectural la un nivel temporal, voi face un gest arhitectural minimal de retrimitere istorică, semnalând poziția construcțiilor rase de pe teren. Deoarece terenul ales este unul de colț, pe lângă analiza generală a construcțiilor, am considerat util să studiez în amănunt arhitectura clădirilor de colț. Terenul, fiind conectat la două artere importante, este foarte valoros și trebuie să rezolve atât problema delimitării față de acestea, cât și problema tensiunii între țesutul vechi și cel nou. Din cauza faptului că scara contrucției propuse va fi semnificativ mai mare față de casele reprezentative analizate, aceste elemente esențiale identificate vor fi “uneltele” folosite în procesul de proiectare, dar produsul finit va fi novator și clar diferit față de construcțiile vechi. Criteriul cel mai important pentru proiectul meu de diplomă este ca acesta să se muleze pe legitățile recunoscute de către comunitatea orașului, acceptate și familiare, și în același timp să vină ca o completare a orașului existent, ca un fel de reactualizare pentru exprimarea culturii spațiale contemporane. Analiza limbajelor arhitecturale, și tipurile de delimatare spațială arhitecturalurbanistice, vor folosi ca ghid de proiectare pentru proiectul de diplomă, deoarece această structură complexă de limbaje este acceptat și familiar pentru orășeni, lucru dovedit de durata și frecvența „utilizării” spațiilor publice a străzii Petőfi. 27 BIBLIOGRAFIE: Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Editura Simetria, București, 2011 C.G. Jung, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, București, 1997, p.187 Daczó Katalin és Máthé Klára, A mi utcánk, EdituraTipographic, Csíkszereda, 2003 Daniel Comșa, Interfața interior-exterior, Editura Universitară "Ion Mincu", București, 2011, ediția a 2-a rev. Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, București, 1994 Jean Baudrillard, Societatea de consum, Editura Comunicare.ro, 2008 Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă Editura Simetria, București, 2011 Magda Radu, Despre interfață în arhitectură, ARHITEXT Suprafață-Interfață, Nr.6/2005 Iunie Mălina Conțu, Natura interfeței, ARHITEXT Suprafață-Interfață, Nr.6/2005 Iunie Ole Bouman, Roemer van Toorn, The Invisible in Architecture -Border, Academy group ltd., London, 1994 Pierre von Meiss, Elements of Architecture: from form to space, Editura VanNostrand Reinhold(International), New York, 1990 Studiu de fundamentare Puz Miercurea Ciuc- sc. Atr line.srl, proprietatea primăriei orașului Miercurea Ciuc 28 Vofkori György, Csíkszereda és Csíksomlyó képes története, ed.Typografica, Békéscsaba, 2007 WEBOGRAFIE: Antony Gormley, Blind light http://www.ted.com/talks/antony_gormley_sculpted_space_within_and_ without.html Csaba Ders, A szimbolikus rendszerek szerepéről az építészetben és a környezetalakítás kultúrájában http://epiteszforum.hu/a-szimbolikus-rendszerek-szereperol-azepiteszetben-es-a-kornyezetalakitas-kulturajaban Dicționar Explicativ (online) http://dexonline.ro Erő Zoltán – Interviu (3:57-4:56) http://mindentudas.hu/riportfilm/item/2812morav%C3%A1nszkymagazinm%C5%B1sor.html Orbán Balázs, Székelyföld leírása http://mek.oszk.hu/04800/04804/html/index.htm Sheikha Al Mayassa, Globalizarea localului, localizarea globalului. http://www.ted.com/talks/sheikha_al_mayassa_globalizing_the_local_lo calizing_the_global.html 29 SURSA IMAGINILOR 0. COPERTĂ http://api.ning.com/files/O5htqQ-7z5sTjD8ISPHUxvpuhn0j1KLzn67AOaip4FuDavrKnsllO4pAdvaTErm9q*RCG2i6xe*yorEyf EGO-hIhOITLwz3/BlindLight.jpg 3.1. OMUL ȘI LIMITELE SALE Blind Light http://www.antonygormley.com/sculpture/projects 3.2. A DOUA PIELE A OMULUI – HAINA Port traditional – http://3.bp.blogspot.com/3Q75lARcaxE/UUNsxoYsgLI/AAAAAAAAA9s/mEnDyMcTixY/s1600/se cui.jpg Modă – http://www.google.com/imgres?imgurl=http://player.hu/wpcontent/uploads/2012/08/divat01.jpg&imgrefurl=http://player.hu/eletmod/divat/s tilus-es-divat-na-jo-de-mi-akulonbseg/&h=400&w=770&sz=261&tbnid=YqsxGagqzMo2UM&tbnh=162&tb nw=312&zoom=1&usg=__TpNIvDMAnRMQgjQQuK0w5M8AxM=&hl=ro&sa=X&ei=itpqUZLpO-SN4ATin4DYDA&ved=0CCkQ8g0 7.1. ANALIZA AMPLASAMENTULUI Harta cadastrală Miercurea Ciuc – 1906 Proprietatea Primăriei Miercurea Ciuc. 30