Trei dorințe

STELIAN CARTACUZENCU MARIA MARGOȘ TREI DORINȚE editura PIM 2023 Editura PIM Editură acreditată CNCSIS – 66/2010 Șoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 109, Iaşi – 700497 Tel.: 0730.086.676, 0732.430.407 email: [email protected] www.pimcopy.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CARTACUZENCU, STELIAN Trei dorinţe / Stelian Cartacuzencu, Maria Margoş. - Iaşi : PIM, 2023 ISBN 978-606-13-7873-9 I. Margoş, Maria 75 929 TREI DORINȚE BIOGRAFIA UNUI VISĂTOR, GHEORGHE PARASCAN STELIAN CARTACUZENCU MARIA MARGOȘ BIOGRAFIA UNUI VISĂTOR, GHEORGHE PARASCAN 2023 Contact: [email protected] și [email protected] CUPRINS O DESTĂINUIRE INDIRECTĂ ................................................................... UN OM, GHEORGHE PARASCAN............................................................ COPILUL DIN CARTIERUL „LETEA”, TÂRGUL BACĂU.............................. CONTRASTELE DINTRE NORMAL ȘI ARTISTIC........................................ UN ELECTRICIAN LA FABRICA „LETEA” DIN BACĂU…………………………… ARMATA, O EDUCAȚIE A VREMURILOR................................................. ȘI CERCETAREA FACE PARTE DIN POVESTE........................................... REVOLUȚIA A VENIT............................................................................... SCHIMBĂRILE ADUSE DE DEMOCRAȚIE................................................. DRUMUL CĂTRE ARTĂ........................................................................... DIN CULISELE VIEȚII DE „STUDENT”...................................................... DRUMUL PICTURILOR ICONOGRAFICE.................................................. VISUL AMERICAN................................................................................... AMERICA, VENIM!.................................................................................. ARTIȘTI ÎN ȚARA TUTUROR POSIBILITĂȚILOR........................................ DORUL DE CASĂ DEVINE APĂSĂTOR..................................................... VISUL AMERICAN S-A SFÂRȘIT............................................................... MOARTEA UNEI MARI ARTISTE, VIORICA COCIOIU............................... ANUL ÎNTORSĂTURILOR......................................................................... UN ALT EVENIMENT CULTURAL ÎN FRANȚA.......................................... PREMII DUPĂ PREMII, OARE AȘA SĂ FIE!.............................................. NE APROPIEM DE FINAL......................................................................... DUPĂ 53 DE ANI DE CERCETARE, A APĂRUT CARTEA „UNIVESUL VIU” OAMENII CARE SCHIMBĂ ISTORIA......................................................... ÎN VIAȚĂ NU EXISTĂ FINAL.................................................................... ILUSTRAȚII PICTURI:............................................................................... BIBLIOGRAFIE......................................................................................... ANEXE..................................................................................................... 5 9 13 18 35 44 50 62 72 89 95 106 114 125 135 150 157 170 174 181 185 197 201 208 212 214 216 217 218 6 NOTĂ DESCRIPTIVĂ A AUTORILOR Cartea de față nu dorește discriminarea, sau denigrarea unor instituții ale Statului Român. Nu se dorește jignirea, sau a denigra persoane publice sau private. Evenimentele descrise au rol informativ și prezintă mai mult stările personajului principal, care pot fi diferite de realitatea vremurilor trăite. Numele oamenilor care se regăsesc în această carte sunt reale. Gheorghe Parascan a cerut acordul verbal ca numele oamenilor să apară în cadrul acestei cărți. Nu a fost refuzat de nimeni. În carte se mai întâlnesc personaje care, din păcate nu se mai află printre noi. Rolul informațiilor este ca oamenii respectivi să fie amintiți. Aceste persoane au dus la formarea artistică a lui Gheorghe Parascan, sau au fost colegi din viața științifică și artistică băcăuană. Dacă din greșeală, sau fără să vrem am jignit, am denigrat, sau discriminat pe cineva, autorii lucrării de față, cât și personajul principal Gheorghe Parascan își cer scuze. Nu acesta a fost scopul cărții de față. VĂ MULȚUMIM PENTRU ÎNȚELEGERE ȘI VĂ URĂM LECTURĂ PLĂCUTĂ!!! ACEASTĂ CARTE ESTE DEDICATĂ ÎN MEMORIA ARTIST PLASTIC VIORICA COCIOIU (1952 - 2006) ARTIST FOTOGRAF CONSTANTIN MARGOȘ (1970 - 2005) SCRIITOR ISTORIOGRAF PROF. EUGEN ȘENDREA (1951 - 2016) 7 8 F O DESTĂINUIRE INDIRECTĂ iecare zi din viața unui om este o filă dintr-un roman nescris. Puțini semeni deai noștri se apleacă asupra scrisului cu gândul de a se mărturisi publicului larg. Nu este ușor a-ți deschide sertarul, sufletului în văzul tuturor. Fiecare dintre noi avem amintiri în egală măsură și bune și rele. Multe întâmplări trăite rămân în taină nepovestite, pierzându-se în negura vremii. Volumul actual este o destăinuire indirectă și asta pentru că protagonistul Gheorghe Parascan, a fost mereu interesat de libertatea de exprimare artistică, fiind unul dintre puținele voci ce a luat atitudine împotriva diferitelor piedici apărute în calea artiștilor. Cunoscut ca un susținător a tinerei generații de creatori, sprijinindui și promovându-i în măsura puterilor sale, Gheorghe Parascan în timp și-a făcut și prieteni, dar și dușmani prin acțiunile desfășurate pe tărâmul artei. Privindu-i traiectoria vieții cu urcușurile și coborâșurile ei, cu zâmbetul, sau lacrimile vărsate, în timp toate la un loc a format subiectul unui volum interesant de biografie. Din cauza modestiei, Gheorghe Parascan refuză să-și semneze propria autobiografie, lăsând pe alții să o facă și să o povestească prin prisma sufletului lor, transformând astfel volumul în unul biografic. Răsfoind paginile descoperim o lume uitată, descrisă în cuvinte și susținută de imagini inedite. Farmecul copilăriei, visurile din adolescență, frământările și trăirile din tinerețe cu toate neajunsurile ei, cât și neputința de la bătrânețe, sunt oglindite în paralel cu actul creației, dându-i o importanță aparte. Lupta de a supraviețui într-o lume în care haosul e la el acasă, frământările sufletești care l-au marcat, nu l-au putut opri de a lua pensula în mână. Zilnic scufundat în improvizatul atelier de pictură, Gheorghe Parascan își eliberează în permanență trăirile cât și visurile, dar nu în ultimul rând recunoscând puterea 9 divinității, realizând numeroase icoane, unele dintre ele fiind modificate după simțul său artistic. Urmărindu-i activitatea descoperim, că tot ce a creat cu multă dăruire și dragoste a putut vinde, asigurându-și traiul. Lucrările plecate peste graniță, prezența în importante colecții de stat sau particulare certifică autenticitatea creației sale artistice. Lucrând în diferite tehnici și materiale artistul creează abordând diferite stiluri, fiind foarte ușor depistat în imensa simeză datorită propriei sale amprente stilistice de neconfundat. Această biografie vine ca o încununare a unei vieți în care arta a fost mereu pe primul loc, oferind astfel cititorilor diferite detalii din atelier cât și din viața particulară. Amintind de oameni și clipe Gheorghe Parascan punctează prin rândurile mărturisite, importanța prezenței unui crez artistic cât și existența urmăririi unor dorințe. Chiar titlul acestei cărți „Trei dorințe”, accentuează trăirile omului, pictorului, iconarului, Gheorghe Parascan, răsfoind-o și citind descoperim tainele sufletului său. Costel Iftinchi 10 „Impresionează în special atitudinea lui Gelu, pe care o cunosc foarte bine, extrem de pozitivă în fața vicisitudinilor vieții care nu au reușit să facă o victimă din el niciodată.” Ștefan Niculescu Maier 11 12 UN OM, GHEORGHE PARASCAN N umele meu este Stelian Cartacuzencu. Este prima mea lucrare de acest gen, scrisă alături de Maria Margoș. Municipiul Bacău a reprezentat pentru mine casa sufletului meu. Deși m-am născut în Tulcea, am auzit de Bacău din copilărie, atunci când echipa de fotbal de aici avea ambiții mari de performanță. Și astăzi îmi aduc aminte cum am văzut pentru prima dată orașul de tranzit al Moldovei românești. În anul 1999, după eclipsa de soare, ne întorceam de la Piatra Neamț. Eram sportiv junior la echipa de volei al „Clubului Sportiv Școlar Tulcea”. Era noaptea târziu, iar șoferul a refuzat varianta ocolitoare în favoarea bulevardului central. Am rămas impresionat de dimensiunea străzilor, ce se impuneau prin măreție și dezvoltare. Aici frații mei au jucat volei la echipa „Știința Bacău”. După o copilărie petrecută în orașul de la gurile Dunării, care se evidențiază cu locuri aparte, la 19 ani am ajuns la Bacău. Urma să fiu student la Universitatea „Vasile Alecsandri”. Printre prietenii vremurilor de atunci l-am cunoscut pe Răzvan Botez. Tatăl acestuia a fost profesor de sport. Deși tatăl lui Răzvan a murit prematur, în urma unei boli crunte, prietenul meu era vesel și spontan. Răzvan Botez lucra ca agent de pază la Universitatea „Vasile Alecsandri”. După o perioadă de timp, acesta îmi face cunoștință cu profesorul și istoricul Eugen Șendrea. Nevoia a făcut să devin prieten cu acest domn, despre care am observat, că era și scriitor. Printre lucrările sale se numără: „Istoria Municipiului Bacău”, „Istoria pe Placul Tuturor”, sau romanul „Gavril Buzatu, ultimul călău din Moldova”. Eugen Șendrea era un om al presei băcăuane. Desele mele întâlniri cu profesorul Eugen Șendrea au făcut să se materializeze în activități și în proiecte comune. Pentru început scriam în presa locală. Astfel, fără să vreau, am devenit colaborator la ziarul local „Informația de Bacău”. Am mai strecurat și alte materiale în altă publicație, numită „Ziarul de Bacău”. Astăzi, din păcate, cele două ziare nu se mai găsesc la chioșcuri. Primul articol publicat a apărut pe prima pagină. Printre interviurile publicate am avut ocazia, să-l cunosc pe Dan Dalban, pictor impresionist. Ajutat de profesorul și istoricul Eugen Șendrea, am publicat un articol amplu legat de artistul plastic Dan Dalban. La recomandarea redactorului șef al ziarului „Informația de Bacău” am realizat un articol despre „Liga Studențească din Bacău”. Acesta este departamentul studenților din cadrul Universității „Vasile Alecsandri”. După câteva luni am devenit 13 membru cu drepturi depline în cadrul „Ligii Studențești” din Universitatea „Vasile Alecsandri”. În cadrul Ligii Studențești, profesorul Eugen Șendrea a dorit renașterea unei reviste. Numele revistei era „Studențimea băcăuană”. Astfel, fără să vreau, am devenit redactor șef timp de zece numere, ce au apărut aproape lunar. Și astăzi îmi aduc aminte, cum l-am întâlnit pentru prima dată pe Gheorghe Parascan. Pictorul Dan Dalban a vrut să mi-l prezinte pe cel mai bun prieten. Astfel, ne-am întâlnit în oraș și am fost la reședința lui Parascan, unde stătea în chirie. Am fost primit ca acasă. Prietenul pictorului Dan Dalban devine prietenul familiei Parascan pe nepusă masă. Odată cu lansarea primului număr al revistei „Studențimea băcăuană”, sub atenta supraveghere a profesorului Eugen Șendrea are loc un vernisaj pe holul Corpului B a Universității „Vasile Alecsandri”. Pictorii prezenți erau Dan Dalban și Gheorghe Parascan. Unele din lucrările celor doi pictori au fost publicate în cadrul revistei studențești. Un proiect major unde profesorul și istoricul Eugen Șendrea a lucrat cu maximă responsabilitate, a fost „Istoria Universității din Bacău”. Odată cu schimbarea numelui din Universitatea din Bacău, în Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău cartea „Istoria Universității din Bacău” a devenit Istoria Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău. Această lucrare a apărut în a doua ediție, îmbunătățită. În cadrul acestui proiect istoricul și profesorul Eugen Șendrea m-a luat sub aripa lui, având calitatea de colaborator principal, unde am învățat multe. La insistențele profesorului și istoricului Eugen Șendrea tablourile pictorilor Gheorghe Parascan și Dan Dalban au apărut în cărțile scrise în cinstea istoriei Universității „Vasile Alecsandri”. În acea perioadă municipiul Bacău împlinea frumoasa vârstă de 600 de ani de la atestarea documentară. Tot timpul profesorul Șendrea se mândrea cu prietenii de valoare pe care îi avea, printre care și Parascan. Ziarele online au apărut și la Bacău, devenind o modă. La recomandarea profesorului Șendrea devin reporter în cadrul unei astfel de publicații. Aici am avut ocazia să îl cunosc mai mult pe Gheorghe Parascan. Am publicat un material care se găsește și astăzi pe internet. Anii au trecut, iar timpul și-a făcut prezența. Astfel fără să vreau, am finalizat atât studiile de licență cât și de master universitar din Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău. Am dorit să continui și să fiu student în cadrul Școlii Doctorale din Universitatea „Vasile Alecsandri”. După o evaluare riguroasă am devenit student aici. 14 Profesorul Șendrea ca să îmi vină în ajutor, mi-a recomandat să am câteva discuții pe teme de cercetare științifică cu Parascan Gheorghe. Astfel laborantul Gheorghe Parascan m-a introdus în lumea cercetării, în baza unor discuții ce au durat în jur de trei luni. Tot atunci Parascan dorea să publice o carte legată de „Universul Viu”, o carte având scopul descrierii elementelor particulare ale vieții. Tot la noi începuturi, profesorul Șendrea nu mă slăbea cu scrisul. O revistă despre cultura și evenimetele locale sportive apare la Bacău. Aici scriu materiale ample, sursa fiind colegii de suferință a fraților mei, care erau sportivi la „Clubul Știința” Bacău. Am răscolit după embleme locale, cum ar fi fostul fotbalist Chitaru, sau echipa de rugby „Chimia Bacău”. Din păcate, în ultima zi a lunii iulie a anului 2016, istoricul și profesorul Eugen Șendrea s-a stins din viață. Acesta a lăsat un patrimoniu de carte, având scop de promovare istorică locală și națională. Profesorul Eugen Șendrea a fost mentorul meu, omul care mi-a dat curajul să scriu, deși știu că nu o fac poate bine. Una din lecțiile învățate de la marele om Eugen Șendrea a fost obținută din multele discuții avute. M-a interesat să aflu de la acesta, ce îi „trebuie” unui scriitor. Și acum îmi aduc aminte răspunsul. Aș dori să reproduc textul, în stilulul caracteristic al omului Eugen Șendrea: „Stelișor tată, microbul l-ai luat de la mine. O să ajungi și în ziua maturității tale ca om. Atunci o să ai bani destui să scoți cărți, doar să vrei tu. Când ai să realizezi prima carte, ai să vezi cât de greu este. Nu ai să dormi noaptea, ai să te renegi, o să te critice, dar trebuie să dai înainte. Nu e ușor, dar să nu te lași niciodată”. Nu știu dacă îndeplinesc condițiile menționate mai sus de regretatul profesor Șendrea. Totuși, am considerat că povestea de viață a lui Parascan, trebuie scrisă fără doar și poate. Maria Margoș certifică munca deplină în echipă, astfel încât lucrarea de față să vadă lumina tiparului. În urma dialogului parcă nesfârșit cu Parascan am realizat o biografie unică și palpitantă. Mii de ore au fost dezbătute și scrise amănunt cu amănunt, astfel încât să apară această lucrare. Personajele din carte sunt reale. Scopul nu este de a denigra, sau de a vorbi urât despre cineva. Atât cât s-a putut, Parascan a obținut acordul oamenilor implicați în această poveste. Lucrarea de față prezintă tablouri pictate de artiștii plastici: Gheorghe Parascan, Maria Margoș și regretata Viorica Cocioiu. Picturile predominante sunt ale personajului principal Gheorghe Parascan. Povestea de față evidențiază mai mult piedicile artistice prin care a trecut un om ce și-a dorit întreaga viață să creeze. 15 Prima dorință a omului Gheorghe Parascan a fost să picteze, să fie artist plastic. Parascan a fost și este un pasionat al artei plastice. Creațiile sale împânzesc cu miile toate colțurile lumii. El estimează că a depățit numărul de 6000 de lucrări plastice: picturi în ulei, picturi pe sticlă, icoane pe lemn, icoane pe pânză, caricaturi, vitralii..., îmbinând mai multe stiluri, fiind un pictor polivalent. Tehnicile sale de pictură nu sunt definite, deși lumea spune despre dânsul, că este cumva pictor naiv. Totodată Parascan a răspuns toată viața prezent la toate evenimentele artei plastice, unde a fost invitat. Bucuria și-a găsit-o mai mult în aprecieri internaționale. Maestru desăvârșit în domeniul artei plastice, a ajuns la o idee, care ar trebui publicată. Prin combinarea celor trei culori fundamentale: roșu, galben și albastru, nu se poate ajunge la culoarea indigo. Unde îl găsim astăzi pe Gelu? Acesta trăiește într-un apartament din municipiul Bacău cu întreaga familie, în chirie. Astăzi, Parascan, predă uneori din tainele creației plastice copiilor și pasionațiilor de arte plastice. Maria Margoș, sub tăcerea din umbră a pictorului Gheorghe Parascan, este doamna artei naive din Bacău. Coautoare a lucrării de față, Maria Margoș este apreciată prin naturalețea lucrărilor, fiind premiată deseori la nivel național. Sensibilitatea umană este câștigătoare de cele mai multe ori. Dorința personajului principal a fost să studieze. Posibilitățile locale și cele sociale nu au permis acest lucru. Cu toate acestea Gheorghe Parascan nu s-a oprit din a studia. Ca să subliniem un pic subiectul, revenim la o mențiune primară. Gelu are ca studii Școala Profesională, „Letea” din Bacău. Astăzi, Gelu nici nu își mai găsește diploma de studii. Având doar o școală profesională și mii de cărți lecturate, a realizat peste 50 de invenții. Majoritatea din creațiile sale științifice au fost prezentate la „Saloanele Ingeniozității” din București, în perioada 1984 - 1986, obținând diverse premii. A fost membru în cadrul Academiei Române în Comisia de Inventică, Secția București, între anii 1988 - 1990. Nu mai vorbim de apariții în presă legate de descoperirile sale și premiile obținute, care nu sunt deloc puține. După 53 de ani de cercetări particulare a dorit să scrie o carte. A fost refuzat de profesori universitari, de edituri, pe motiv că nu avea studii. Tot ce spunea dânsul nu avea acoperire datorită lipsei de studii superioare. Societatea imorală și ipocrită în care un cercetător este recunoscut doar dacă are studii, a făcut din Parascan un învins, un om pus la perete. 16 Cu o ultimă speranță m-a contactat pe mine, Stelian Cartacuzencu. Eu am studii superioare, dar astăzi nu activez în domeniul specializărilor acreditate. Din dorința de a mai reînvia pofta de cercetare, am decis că este cazul să accept provocarea lui Parascan. Se dorea, a scrie o carte după 53 de ani de cercetare, a unui membru al fostei Comisii de Inventică al Academiei Române, București. Totodată este și singura persoană, care s-a mai gândit la mine după finalizarea studiilor de doctorat în Ingineria Mediului. După cinci ani de zile de pauză în domeniul cercetării științifice, Parascan s-a legat de mine ca de o ultimă speranță de înțelegere, privind ajutorul care îl pot oferi în domeniul studiilor sale. Am decis, în amintirea profesorului Eugen Șendrea, să nu mă gândesc la eșec. Tot timpul colaborarea cu Parascan am văzut-o ca pe o salvare din cotidian. Altă șansă nu aveam să ies din anonimat. Era parcă aceeași dorință ca a profesorului și istoricului Eugen Șendrea, să nu fie uitat. Ultima dorință a laborantului Gheorghe Parascan a fost iubirea față de semeni. Împreună am scris o carte. Cu toate acestea și-a dat seama, că nu a putut spune tot ce a cercetat doar într-un singur volum. De aceea în curând va apărea și al doilea volum al cărții „Universul Viu”. Datele din această carte biografică nu sunt rezumate în funcție de anii de viață. Totul se ghidează după modul de formare a omului Gheorghe Parascan. Prezentarea are un regim de proiectare, ce se întinde pe o perioadă lungă de timp. Gheorghe Parascan prezintă un model pentru mine și consider că povestea aceasta poate fi un punct de plecare pentru formarea unui creator în devenire. Dacă oamenii ar alege în viață trei dorințe, sigur una dintre ele ar fi fost banii. Este important să înțelegi tainele din spatele dorințelor unui artist. Acestea sunt faptele din spatele creației. Un creator este neînțeles de masa de oameni din jur. Dorința mare a lui Parascan era să fie înțeles de cineva. Pe mine m-a convins. Fără să vreau, debutez într-o carte biografică alături de Maria Margoș. Aș dori să mulțumesc oamenilor, care mi-au dat încredere să realizez această frumoasă poveste. Să auzim numai de bine!!! 17 COPILUL DIN CARTIERUL „LETEA”, TÂRGUL BACĂU B acăul anilor 60´ era un târg trist, cu maghernițe, case vechi și străzi înguste. Aflat în centrul Moldovei, apropiat de dealul din Sărata și la doi pași de confluența a două râuri importante, Bistrița și Siret, un târg mic și modest, cu oameni simpli și săraci. Muncitorii erau peste tot în fabricile băcăuane. Mai toate întreprinderile erau de stat. O altă activitate a zonei era agricultura. Prin târgul băcăuan se făcea pescuitul de plăcere. Micile afaceri locale erau nelipsite. Multe dughene vindeau încă nasturi și pânzeturi. Între anii 1955 - 1980 viața locală era marcată de schimbări majore. După instaurarea regimului comunist în România, autoritățile au început să implementeze politici economice și sociale, care au avut un impact semnificativ asupra vieții din Bacău. În acest timp, au fost înființate întreprinderi industriale și cooperative agricole. Regimul încuraja populația să adere la ideologia comunistă și să se implice în activități politice și culturale. Ce a fost bun în trecut, a fost uitat. Acum fața acestor locuri era în schimbare. Venea ziua buldozerelor, a clipei când până și zidurile orașelor se dărâmă, pentru a face loc noii orânduiri. Cu toate acestea, viața locală din Bacău a rămas modestă și dură. Mulți oameni trăiau în condiții precare, iar accesul la bunuri și servicii era limitat. În această stare, s-a dezvoltat și o cultură a muncii și a solidarității. Oamenii au fost nevoiți să lucreze împreună și să se sprijine reciproc pentru a supraviețui. În ciuda tuturor dificultăților, 18 în Bacău au existat și oameni deosebiți, care au făcut diferența în comunitate. Printre aceștia s-au numărat oameni de știință, artiști și activiști politici care au luptat pentru drepturile populației și au adus unele contribuții în domeniile lor de activitate. Acești oameni au reușit să creeze o oarecare atmosferă de speranță și solidaritate într-un oraș, care părea adesea să se zbuciume într-un trecut greu și trist. Prin eforturile lor, Bacăul a reușit să supraviețuiască și să se dezvolte în ciuda tuturor obstacolelor. Cu tot fastul egalitarist al noii orânduiri, noua generație de ștabi și politicieni, era în ascuns favorizată. Vile de cărămidă și alimente prin magazine retrase, erau asigurarea că unii sunt mai egali decât alții. Dar cine o să țină cont de toate acestea, când Bacăul era un loc de migrație, un loc unde pâinea se putea obține prin muncă în fabricile și uzinele moderne ale vremurilor? Munca pe linia de producție și în fabrici era mai bine văzută decât comerțul sălbatic al acelor vremuri. În anul 1882, în Bacău a început producția Fabricii de Hârtie „Letea”. Se afla la marginea de sud a târgului Bacău, pe cursul Bistriței. Persoana care a înființat fabrica a fost Radu Porumbaru, mare comerciant român al acelor vremuri. El sa îngrijit nu numai de bunul mers al fabricii, ci totodată a fost interesat și de condițiile de confort, odihnă și de ședere a muncitorilor săi. Pentru aceștia a dat în exploatare case de locuit din lemn și cărămidă, moderne pe atunci. Unele dintre ele rezistă și astăzi, aflate la câteva sute de metri față de fosta intrare în fabrică. Radu Porumbaru a înființat „Bazarul” tot în preajma fabricii, unde muncitorii puteau să-și cumpere: cuie, căruțe, unelte până la îmbrăcăminte. Tot în zonă a ridicat o mică biserică pentru rugăciuni și pentru slujbe. El nu a uitat nici cum își petrec oamenii muncii timpul liber. Pentru muncitori a inaugurat un mic parc cu bănci de lemn și o piață cu o fântână arteziană, unde erau plantate straturi de flori și arbori, unde în zilele toride găseai răcoarea. Pentru cei mici a întemeiat o grădină zoologică cu animale și păsări aduse din pădurile din apropiere. Aici puteai vedea: jderi, vulpi, lupi, un urs, dar și pițigoi, sticleți, porumbei și altele. Grădina zoologică a funcționat până în anii 60´. 19 Marele gospodar al Bacăului, Radu Porumbaru, a dorit ca în anul 1902, să facă un lucru, care și astăzi ar fi putut fi mândria Bacăului. Despre ce era vorba? Radu Porumbaru a dorit să realizeze două linii de tramvai cu tracțiune animală. Desigur, a rămas doar în stadiul de proiect. Fabrica de Hârtie „Letea” din Bacău a fost un loc de muncă important pentru mulți oameni din zonă, dar și unul al trudei și al suferinței. Sirena suna zilnic la 5°° dimineața, pentru a-i chema pe muncitori la muncă, iar aceștia începeau ziua într-o atmosferă tensionată și obositoare. Se spunea, că sirena în cauză era auzită până pe o rază de 10 Km. În data de 23 aprilie, de ziua Sfântului Gheorghe, a anului 1955, taman când suna sirena de la Fabrica „Letea”, la ora 5°° dimineața la maternitatea locală, într-o familie de muncitori migranți de prin părțile Tescanilor și Bucovinei, se năștea Gheorghe, alintat Gelu. Era primul copil al familiei Parascan, mai mult un necaz, decât o bucurie. Sărăcia bătea la ușă cu disperare și un copil la tinerețe era o problemă mare. O poză de familie îl prezenta pe Costică, tatăl lui Gheorghe, ca fiind cel mai mic dintro familie, tocmai sosită din preajma Conacului „George Enescu” din Tescani, într-o căruță, strâns la șold cu o curea pricăjită și înnodată. Pasămite aduceau sărăcia cu ei, căutând să o dea și altora, în schimbul unui boț de pâine și un loc unde puteau să pună seara capul pe pernă. Copilul Costică avea să facă încă de mic carieră la un crâșmar din Bazar, responsabil cu vinul adus din beci și cu servirea pe la mesele mușteriilor. Dat afară în urma unei înțelegeri suspecte cu un client, a ajuns pompier, mecanic de mocăniță și drojdier în trei schimburi la Fabrica „Letea”. Aici o cunoaște pe mama lui Gheorghe. Era venită tocmai din Maneuți, de la granița din nord. Fugise de acasă din cauza bătăilor învățătorului, care o punea să îngrijească de proaspătul lui copil, în loc să o învețe carte. Pe deasupra, o mamă vitregă o necăjise cât e ziulica de mare, pasămite să-i ia pământul lăsat de mama moartă într-un accident stupid, în timp ce tăia lemne de foc pe lângă casă... . Știa că la Bacău umblau câinii având colaci în coadă. Era vorba, care se auzea deseori din gura localnicilor, veniți de pretutindeni în speranța unei vieți mai bune. S-a întâlnit cu tânărul Costică, pe când lucra cu femeile nomade la legat șipcă pentru mașinile, care aveau să o transforme în hârtia de proastă calitate din cadrul Fabricii „Letea”. Tatăl copilului era pe atunci mecanic pe mocănițele de munte, care făceau cărăușie pe liniile înguste, parcă fără sfârșit din fabrică. Angajații de la Fabrica „Letea” munceau adesea în condiții grele și periculoase. Lucrau în schimburi, uneori timp de 12 ore pe zi, iar echipamentele și mașinile din 20 fabrică erau vechi și deseori defecte. Deși salariile erau relativ bune pentru acele vremuri, munca era epuizantă și periculoasă, iar mulți muncitori aveau probleme de sănătate, din cauza expunerii la substanțele chimice din fabrică. Mirosul de pirită fierbinte și cel de leșie se ducea, pe adierea vântului, prin toate cotloanele, ca o pecete a locului. Viața oamenilor de la Fabrica „Letea” era grea și istovitoare. După o zi de muncă aceștia se întorceau acasă epuizați, cu dureri de spate și de cap. Majoritatea locuiau în case mici și modeste, făcute din chirpici, scânduri, sau din cărămidă arsă și aveau doar cele strict necesare traiului modest. Uneori se întâmpla să se adune, să se întâlnească la un pahar de vin, sau să joace un joc de cărți și popice, dar în mare parte erau prea obosiți și prea ocupați cu munca lor pentru a avea timp și de distracții. Viața din zonă era simplă, liniștită și tradițională. Oamenii se ajutau între ei și petreceau timpul liber în moduri simple precum plimbările pe malul râului Bistrița, sau prin orășelul vechi. În Bacău, existau câteva locuri de promenadă, cum ar fi părculețul din centrul orașului, sau cinematografele muncitorești, dar mulți oameni nu aveau timp, sau bani pentru a merge acolo. În schimb, se adunau acasă, cu familia și prietenii, ori mergeau la biserica din Izvoare, sau cea numită Sfânta Parascheva, ori Sfântul Nicolae, vechi lăcașuri ale lui Dumnezeu. Oamenii care mergeau la biserică, o făceau pe ascuns. Era mare pacoste să te vadă tovarășii comuniști, oricând gata să te repeadă pentru credința ta ascunsă în măruntaiele sufletului. În ciuda tuturor greutăților, oamenii de la Fabrica „Letea” și din Bacău au rămas uniți și solidari, ajutându-se reciproc să depășească dificultățile vieții. Prin munca lor, aceștia au reușit să aducă un aport semnificativ în dezvoltarea economică și socială a zonei, dar și în lupta pentru drepturile îndoielnice ale muncitorilor și ale comunității însăilate din tot felul de neamuri. 21 Muncitorii frecventau duminicile Grădina de Vară din bazarul fabricii. Mergeau la film la cinematograful acesteia, apoi treceau pe la o bere rece, unde țigăncile vindeau semințe de bostan, sau de floarea soarelui și un țigan cânta la lăută pentru câțiva bănuți. Lumea era fericită. Berăria era un loc aglomerat, cu mese și scaune din fier sudate neglijent, pe un strat de pietriș amestecat cu frunze și puf sâcâitor de plop. Într-un colț al grădinii, un muzicant cânta la acordeon, un altul la vioară, pe la mesele unde micii calzi se pierdeau în burțile fandosite, adăugând o notă de romantism în atmosfera zgomotoasă. Țigăncile vindeau semințe în păhărele măsluite din lemn, înșelând privirile nevigilente. În mijlocul grădinii, oamenii se adunau pe lângă mese, chiuind uneori și dând din picioare, semn că mai știau a dansa după o sârbă strămoșească. Grupuri de muncitori stăteau la o masă uneori după vreo defilare, împărtășind povești și râzând. Unii dintre ei erau încă îmbrăcați în uniformele murdare de la fabrică, iar alții și le mai schimbau înainte de a veni la berărie, ca la un eveniment de primă clasă. Pe masa lor erau sticle goale de bere și farfurii având câteva resturi de mici rămase uitării. Într-un alt colț, o familie cu doi copii petrecea după-amiaza cu două halbe și înghețată pe băț din zahăr din vată. Mama ținea un copil în brațe, la piept, mimând alăptarea, în timp ce tatăl hrănea celălalt copil cu mici și cartofi prăjiți. Copiii mesenilor erau fericiți, jucându-se uneori cu o minge de gumă, în timp ce părinții savurau berea în zgomot de vorbe amestecate, fiecare pe limba lui. Un alt bărbat, un client permanent al berăriei, obișnuia să stea singur la o masă, citind ziarul „Steaua roșie”, ziarul Fabricii „Letea”, sau ațipind având capul pe masă între două halbe. Era un bărbat matur, cu un aer piedut și o expresie serioasă. Își sorbea berea lent, păstrând un ochi pe ziar și unul la lumea din jurul lui. Părea că trage cu urechea, la vorbele auzite între meseni de colo-colo. 22 În mijlocul mulțimii de la berărie se aflau și câțiva copii rătăciți, care se hârjoneau cu un cățel, lingușitor, printre picioarele mesenilor. Copiii erau curioși, dar săraci și veneau la berărie doar pentru a vedea lumea de acolo și pentru a asculta muzicanții. Atmosfera de la berărie era plină de viață și de bucurie, chiar și în mijlocul vieții grele a muncitorilor de la Fabrica de Hârtie „Letea”. Printre copii, retras cu părinții la masă, se afla uneori și un băiețel cu nasul ușor acvilin, care se bucura de atmosferă. Își amintea de filmul indian „Vagabondul”, sau „Mama India”, pe care tocmai îl văzuse la cinematograful fabricii. Gelu era un băiețel de zece ani cu ochi căprui, părul ușor albit, terminat în trei vârtejuri, semn că avea să aibă trei neveste. Îi plăcea să vadă oamenii cum se distrează și să asculte muzica țiganilor la lăută. Era fascinat de mirosul de mici proaspeți la grătar și de semințele de floarea soarelui pe care le-ar fi ronțăit cu poftă. Urmărea tăcut oamenii de la alte mese, care râdeau și glumeau, în timp ce el mesteca cu savoare mici cu pâine și muștar, sau scuipa cojile de semințe prăjite de floarea soarelui. Își dorea să se simtă mereu așa de fericit și relaxat, să aibă alături familia lui dragă. Lângă Fabrica „Letea” era un canal cu apă, care aducea de multă vreme plute de lemn de brad și molid pentru fabricarea hârtiei. Era un canal cu apă limpede, unde pescarii stăteau tolăniți la umbra răcoroasă a răchiților. Lui Gelu îi plăcea acest loc tare mult! I se părea de basm. Puțin mai departe era apa Bistriței. Iubea vara, 23 deoarece în fiecare an familia sa mergea la scăldat în apa limpede a Bistriței. Curată și răcoroasă îi împrospăta trupul și îi dădea senzația de libertate și bucurie. În acele zile însorite, malurile râului erau pline de viață și de voie bună. Familii de muncitori dezgoliți de salopete veneau să se refacă după truda dictată de sirena fabricii, care suna la fiecare 8 ore pentru a chema schimburile la trudă. Copilul își amintea, cum tatăl său îl arunca în joacă în apă râzând și cum încerca să înoate. Mama sa și surioara sa mai mică, Geta se jucau în nisipul alb și fin. Gelu se distra cu alți copii, sărind din piatră în piatră taman în apa raiului pământesc. Era o atmosferă de voie bună și de prietenie, unde oamenii se bucurau de timpul petrecut împreună departe de zgomotul și agitația orașului. Gelu era fericit să fie acolo, în mijlocul acelei lumi simple și frumoase și nu-și dorea să plece niciodată. Privea cu admirație apa cristalină a Bistriței și agitația peștilor în căutarea de hrană. Era fascinat de cât de mult trăiau acești pești în această apă sălbatică. Într-o zi, tatăl lui i-a arătat cum să prindă peștii argintii cu mâna. Acesta a văzut curiozitatea fiului său. Era nu doar curios, avea dorință să învețe. Și așa a început o lecție de pescuit cu mâinile goale, prin mâlul ce ascundea atâtea pericole imaginare, căci Bistrița era plină de raci cu foarfeci ascuțiți. Află că trebuie să se miște încet, să se ascundă după stânci și să aștepte cu răbdare. Simțea apa rece a râului și respira aerul curat și proaspăt. Peștii au început să apară și să înoate în jurul lor. Puse mâinile în apă și a început să se miște încet, încercând să simtă cât mai bine fiecare mișcare pe care o făceau vietățile. După o vreme, reuși să prindă unul. Își dă seama că nu numai peștii, totodată și el însuși făcea parte din această lume magică a naturii. Universul său prindea contur clipă de clipă, experiență cu experiență. 24 Așa se petreceau verile lui Gelu la malul Bistriței, înconjurat de natură și de oamenii săi iubiți. Erau momente de liniște și de înțelegere a lumii din jurul lui, care îi dădeau puterea de a înfrunta orice provocare. Băiatul, sora și părinții lui trăiau în Baraca Nr. 2, din curtea Fabricii „Letea”, între o fânărie și cimitirul fabricii. Erau acolo două barăci din scânduri și două cabane de munte muncitorești, pline de familii în care copiii erau toată ziua gata de harcă. Pe drumul spre colonie se afla un gunoi al fabricii, un agud uriaș, mormane de pietre uitate de când s-a construit fabrica. Gelu și ceilalți copii din a doua baracă erau mereu plini de energie și entuziasm, chiar dacă trăiau într-o atmosferă sărăcăcioasă. Deși nu aveau multe jucării, se descurcau foarte bine cu bunurile avute la dispoziție. Copiii de aici își făceau propriile jucării din materiale găsite prin curtea fabricii, sau gunoiul abandonat lângă colonie. Își amintea că el și prietenii lui făceau mașinuțe din bucăți de lemn, sau de metal, pe care le lansau apoi pe stradă și se întreceau să vadă care ajunge mai departe. Făceau arcuri, săgeți, pistoale sofisticate din platband argintiu. Uneori fabricau telefoane cu fir din cutii de conservă, de te minunai cum prin sfoara, sau sârma dintre ele ajungeau vorbele întregi și clare. Își atârnau flori de scaieți drept grade de generali. Trebuia să te ții bine la ce bătălii încropeau, de ziceai că e sfârșitul lumii! Uneori, cei mai îndrăzneți adunau trotil din vechile teatre de trageri, sau carbid. Circulau tot felul de povești legate de acestea. De multe ori cauzau rănirea copiilor. Atunci se confecționau în ascuns tunuri, având carbid și gloanțe în poleială. Zbura trotilul vâjâind pe lângă urechi, iar tunetele tunurilor te băgau în sperieți. Uneori îi ajutau pe părinți la muncile din jurul barăcii, sau în grădina de zarzavaturi, unde cultivau roșii, porumb și ceapă, legumele care îi ajutau să supraviețuiască. De multe ori un boț de mămăligă rece și câteva foi de ceapă erau o 25 masă gustoasă. În unele seri, în loc să se joace, se adunau cu toții la lumina lămpii, pentru a asculta povești înfricoșătoare, sau priveau stelele, ori chipul de pe Lună. Dar cel mai mult îi plăcea lui Gelu, să exploreze împrejurimile coloniei. În afară de gunoiul de la fabrică se mai juca într-un mic părculeț din apropiere, sau se aventura în pădurea de salcâmi, pentru a găsi comori ascunse. Viața în colonie era grea și plină de lipsuri, dar eroul nostru și ceilalți copii nu simțeau acestea ca pe un impediment. În loc să se plângă, își făceau propriile bucurii în fiecare zi. Baraca unde locuia, avea înghesuite în mici cămeruțe șapte familii și o liotă de copii, care mai de care mai năzdrăvani. Gelu și familia lui ocupau la un capăt de baracă două odăi din scândură văruită, invadate uneori de purici și ploșnițe. În camerele mici aerul era încărcat și sufocant, iar mirosul de umezeală și mucegai nu părăsea niciodată încăperea. Pereții erau subțiri. Abia se puteau numi pereți, pentru că de fiecare dată când un vecin tușea, sau vorbea mai tare, puteai auzi totul. Mobilierul era restrâns la strictul necesar: două paturi, un dulap, o masă și câteva scaune vechi și înțepenite. În unele seri, toate familiile se adunau punând țara la cale. Copiii jucau șotronul, sau păcălici în timp ce părinții le spuneau celor mai mici, povești, sau cântau melodii populare la modă. Însă nu erau rare momentele, în care viața în baracă era extrem de grea. În nopțile de vară, când temperatura nu scădea sub 30°C, era aproape imposibil să adormi din cauza căldurii și a mirosului de transpirație și murdărie. În plus șobolanii, gândacii și alte insecte nu făceau decât să-i chinuie și mai mult. Hoarde de ploșnițe flămânde ieșeau pe întuneric, dintre scânduri, sărind din tavan taman pe chipul celor mai fragezi dintre ei. Cu toate acestea, copiii din baracă erau învățați să se descurce cu puținul pe care îl aveau și să fie recunoscători pentru orice moment de fericire și bucurie pe care-l 26 trăiau împreună. Gelu își făcea prieteni printre copiii din vecinătate și, deși viața lor era grea, găseau mereu modalități de a se distra și de a fi fericiți. La un capăt al bărăcii era o ciușmea, iar la capătul celălalt un fel de latrină comună. În afara barăcii erau doar grădini modeste, pline de culoare și viață. Porumbul creștea înalt, având coceni bogați. Iepurii se jucau în jurul tufelor, la fel de sălbatici, ca și oamenii din ciudata așezare. Era ultimul loc unde cineva cu stare, ar fi dorit să se afle. Pe lângă grădini, era ciușmeaua din fier, care oferea apă curată și rece. Era adesea locul de întâlnire al vecinilor, care se opreau să ia apă și să facă schimb de știri. Latrina, rămășiță a vechilor gulaguri, era comună pentru toți locatarii și întotdeauna plină de mirosuri urâte. Pe cel mai bun prieten al personajului nostru principal îl chema Iosif. Era băiatul cel mic al directorului Fabricii „Letea”. Gelu îl cunoștea pe Iosif de la școală. De atunci, nu s-au mai despărțit, și petrecând mult timp împreună, deși veneau din lumi diferite. Iosif locuia întro vilă impunătoare, în timp ce Gelu și familia lui trăiau într-o baracă modestă în curtea fabricii. Deși proveneau din medii diferite, copiii nu simțeau diferența și erau apropiați. Dar nu toți copiii erau la fel de toleranți. Din cauza faptului că Iosif era evreu, unii copii de alte etnii din zonă îl loveau, sau îl jigneau pe stradă. Gelu era mereu acolo, pentru a-l apăra pe prietenul său, deși asta însemna adesea să primească și el aceleași lovituri. Însă el nu a regretat niciodată, că și-a apărat prietenul și a stat alături de el în momentele grele. Pentru Gelu, Iosif era cel mai bun prieten și nimic nu conta mai mult decât afecțiunea acestuia. În ciuda diferențelor sociale și culturale, cei doi aveau multe lucruri în comun. Amândoi mergeau la aceeași școală și deseori petreceau după-amiezile împreună. Iosif îi povestea lui Gelu despre viața din vila lui și despre cum era să fii fiul directorului unei fabrici mari. În schimb, Gelu îi povestea despre viața din baraca lui 27 și despre cum era să trăiești într-o comunitate sărăcăcioasă. Cei doi băieți se completau perfect și se ajutau reciproc, să înțeleagă mai bine lumea din jurul lor. În ciuda tuturor dificultăților, continuau să se vadă și să petreacă timpul împreună, iar prietenia lor era mai puternică decât orice prejudecată sau diferență socială. În clasa a cincea Iosif a fost mutat în altă Școală. Școala unde învăța eroul nostru, avea numărul 8 și era tot mai tristă. Locuia la doar 500 metri. Trecea liniile ferate și podul construit în locul unei vechi bariere. Era drumul care unea Bucureștiul cu nordul Moldovei. Pe acest drum, Gelu trecea zilnic cu inima strânsă de emoție și încordare. Îi era frică de trenuri. Veneau din ambele direcții, erau mari și fioroase. De fiecare dată când trecea peste pod, asculta huruitul vagoanelor. În plus, se temea de traficul intens, care îl făcea să meargă cât mai atent. 28 Școala Numărul 8 era o clădire lungă, etajată. Era locul unde Gelu se simțea în nesiguranță și petrecea mare parte din timp, rugându-se la Dumnezeu, să nu fie ascultat. În sala de clasă băncile erau vechi, iar tabla era mai mereu plină de praf de cretă. Tovarășa Știrbu, o învățătoare la finalul carierei era drăguță și îngăduitoare, dar era nevoită să asculte pe toți elevii ei. Prima notă a elevului nostru a fost un patru de mai mare dragu. Cine și-ar fi închipuit că la vreme de toamnă târzie, Dumnezeu avea să-l ocrotească în prima lui aventură? Acesta gândi că isprava cu nota patru era sfârșitul lumii. După terminarea orelor, în loc să se întoarcă acasă, o luă spre dealurile Sărata, din județul Bacău. În plin câmp, în Gospodăria Agricolă a Statului, filiala locală, Gelu avea să viziteze subit o mătușă, mare bucătăreasă pentru liota de tractoriști care forfoteau toată ziulica între un vechi aeroport și satele de sub dealuri. Mult s-au speriat părinții, rudele și învățătoarea, pasămite un copil de mai bine de 7 ani a fugit de acasă. Și tocmai unde? Pe un câmp pustiu, către o clădire izolată pe unde lupii tocmai ieșeau să atace în haite gospodăriile satelor învecinate. A doua zi băiatul a fost dus cu tractorul la școală. A pășit în clasă timid. Mult se minună, de faptul că nimeni nu îi adusese nici un reproș. Era incredibil! Toți parcă îl iubeau mai mult acum, ca oricând. Se vede treaba că Gelu, își începuse viața de pribeag! Aventura de călător tocmai a început. Avea să colinde în viață, țara în lung și în lat, să colinde străzile din Chicago, Washington D.C., drumurile din Fairfax, Gisors din Franța, Chișinău și Rodos. Și, de fiecare dată a făcut aceste călătorii studiind natura, expunând invenții, ținând conferințe sau organizând expoziții de pictură. Era începutul unei mari aventuri, îndrăzneala de a fi el însuși, într-o lume în care alții îți impun pas cu pas viața. În general, atmosfera din școală și de pe drumul spre casă era sărăcăcioasă și lipsită de strălucire, dar plină de vegetație. Aleea de castani a Fabricii „Letea”, presărată cu magnolii era de neuitat. Pentru Gelu, aceste momente reprezentau o oază de liniște și siguranță, ocazie de a se distanța de dificultățile și presiunile vieții, dincolo de această lume mică și modestă. Nu se dădea în vânt după școală. Își aducea aminte de prima zi. S-a simțit atât de neînsemnat! A venit la școală îmbrăcat cu haine vechi șifonate, în picioare avea niște șcrabi uzați, care abia îi acopereau degetele. În loc de ghiozdan avea o plasă din fir de nailon, cu ochiuri mari. Își amintea cum a văzut pe alți copii cu ghiozdane colorate, pline de caiete și rechizite noi, iar el se simțea atât de neajutorat și de sărac. În plus, când a ajuns la școală, a observat cum ceilalți copii se uitau ciudat la el. Era o amintire 29 tristă, care îi aducea lacrimi în ochi, dar care îi dădea și mai multă hotărâre să se desprindă de toți și toate. De fapt singurătatea avea să îl elibereze către lumea creației, către un drum ce a dus în final la scrierea acestei frumoase povești. Gelu se simțea de multe ori depășit de situație la școală. Uneori, învățătoarea lui explica subiecte, care păreau prea complicate pentru el, dar încerca să rețină cât mai multe informații. În pauze, în loc să iasă afară la joacă, își făcea temele. Obiceiul acesta începea să devină o regulă. Cu trecerea timpului majoritatea temelor le făcea în pauzele dinaintea orelor. Astfel avea mereu în minte cunoștințele proaspete. Poeziile le învăța greu seara, dar când se trezea, le știa ca pe apă. Chiar și la bătrânețe încă mai repeta una din sârbele românești pe note, una din acele teme obligatorii la orele de muzică. În școala elementară tabla a devenit dușmanul lui principal. Neagră, mare cât un perete, străjuită la catedră de profesorul de matematică, un om parcă creat să îl chinuie în tăcere. O oră întreagă era scos în fața tablei, în așteptarea unui minim semn din partea sărmanului elev, scris cu albul cretei, înaintea, sau în urma unui egal. Deși pare incredibil, acest profesor i-a dat eroului povestirii noastre atât de multe cunoștințe matematice, încât excela în lucrările scrise, unde avea la îndemână întreaga personalitate. Când Gelu trecea să facă exerciții la tablă, era știut că elevul era terminat de teroarea tăcerii, nu doar a profesorului, totodată și a întregii clase. Acest profesor, excelent specialist în matematică, avea să-i spună mamei lui, că este de fapt un elev mediocru și ar fi indicat să fie dat la o școală profesională. Dorința profesorului era să fie îndreptat către muncă, căci nimic bun nu ar fi de capul lui. Dar tot acest profesor îi spunea elevului său, că nu înțelege de ce în lucrările scrise lua deseori nota zece, în timp ce la tablă abia de scotea câte un cinci. Gelu și-a dat seama că va trebui să înțeleagă oră de oră la matematică lecțiile predate. A venit însă o zi a dezastrului. Ziua când o temă predată a fost în așa fel expusă, că nu a înțeles nimic. Cum temele nu mai erau din nou explicate, dar erau legate unele de altele, curând lăsă o gaură importantă în cunoștințele sale. Mare tristețe trăia în acele zile! Era elev prin clasa a VII-a. Ciudat, dar uneori în viață astfel de momente mai mult te întăresc. Excela deseori la: istorie, literatură, naturale, geografie, dar notele mici erau la matematică, fizică și chimie. Situația l-a pus la pământ. Toate aceste obiecte presupuneau calcule matematice legate de explicații naturale. Eroul nostru a observat înlocuirea ființelor și a substanțelor cu simple cifre. În natură nimic nu se pierde, totul se transformă. În matematică totul se reduce în final la o valoare numerică. 30 Da, era prea devreme să înțeleagă. Dar a început să se întrebe. De ce un număr era pozitiv, dacă se referea la drumul spre Lună și negativ, dacă se referea la drumul de întoarcere? La urma urmei, semnul minus la înapoiere nu făcea din număr un număr abstract. De ce să nu poți extrage radical din valoarea drumului de înapoiere, deși avea minus în față? Pe atunci bietul Gelu nu avea cum să înțeleagă, că matematica, datorită reducționismului continuu spre o singură valoare, nu avea cum să explice complexitatea unei naturi, în care nimic nu se pierdea, doar se transforma. Un pas mic pentru om, dar un pas uriaș pentru omenire! Aceste gânduri au început să-l macine. Cum poți explica matematic o celulă vie? Cu timpul avea să constate că în manualul de matematică, problemele folosesc mai multe axe numerice. În situația descrisă zero era plasat la capete, ori la mijloc și asta fără ca elevul să fie avertizat, fiind obligat să folosească uneori calcule nespecifice axei utilizate. Așa se face că numerele aflate cu minus în față, sunt când reale, când abstracte. Era vremea când studia norii, inventând, copil fiind, Norologia. Studia insectele, săpând în beci noaptea, cât țineau două lumânări, un adevărat tunel. Monta sârme de cupru, ce înconjurau ca o chingă un copac din fața geamului său, având rol de antenă radio pentru diodele, condensatorii și galenele de la un vechi telefon. Era vremea construcțiilor electronice. Dar ce erau undele radio? Cum de auzea în galenă posturi arabe și chiar unele chinezești? Întrebările au început să curgă unele după altele. În clasa a IX-a, pe când avea să fie elev la Școala Profesională „Letea”, toate aceste întrebări aveau să-i producă pentru prima oară în viață o stare de criză psihică. Era seară. Cerul înstelat se dorea parcă explicat. Deodată întrebarea „ce este existența”?, i-a creat în lipsă de răspuns, o stare de perplexitate imposibil de explicat. Inima îi zbătea cu putere în piept și o amețeală cumplită a pus stăpânire pe toată ființa sa. Au fost momente îngrozitoare. Nici măcar moartea nu ar fi fost mai dură decât acel moment. Dar se pare că Gelu fugea după o altfel de cunoaștere, decât cea strict școlară. Acestea și-au făcut culcuș în sufletul și în mintea tânărul nostru. Astfel de stări se repetară în acei ani. Era greu de explicat. De multe ori, se uita pe geamul clasei, uitând de ore și observând frumusețea naturii din jurul școlii. În timp ce profesorii vorbeau, el admira pomii înfloriți, păsările care zburau, sau plopii care se mișcau în vânt. Se gândea la toate ființele minunate create de Dumnezeu și dorea să trăiască într-o lume mai bună. Deși nu înțelegea unele din informațiile predate la școală, era foarte curios și voia să afle despre ele mai mult în lumea înconjurătoare. În timp ce-și făcea temele, 31 adesea își pierdea concentrarea și începea să se gândească la lucruri mult mai interesante, la întrebări la care nu găsea răspuns. Astfel, el descoperea multe informații noi, pe care nu le-a învățat la școală. Se simțea fascinat de ele. Gelu se simțea atras de frumusețea lucrurilor și de nevoia de a le transpune pe hârtie. Desenul era un mod de a evada din tristețea și sărăcia din viața sa și de a-și exprima creativitatea. A început să deseneze încă de mic copil, însă în timp simți să se concentreze mai mult pe această pasiune. De-a lungul timpului, desenul a devenit un mod de a se conecta cu lumea din jurul său. A început să creeze personaje și povești, dând viață unor lumi fantastice. Deși nu avea multe materiale de desen, găsea mereu modalități ingenioase, de a-și exprima talentul. Își folosea creioanele colorate și acuarelele pentru a da viață personajelor sale. Când unii din colegii de școală au observat abilitățile sale de desen, a început să primească comenzi de la ei. Desenul a fost mereu o sursă de fericire și de împlinire. Își exprima sentimentele și își crea propria lume. Așa a început viața sa de artist. Prietenia dintre Gelu și noul coleg de bancă, Stelian Uricaru, era strânsă. Cei doi împărtășeau secrete și visuri, se ajutau unul pe altul și se sprijineau în momentele grele. Împreună au înființat o societate secretă, care avea ca scop să lupte pentru dreptate. Aceștia petreceau timpul într-un colț retras al școlii, discutând planuri și strategii de acțiune. Fiecare membru avea un rol bine definit, iar activitățile lor erau ținute sub stricte secrete. Gelu se mulțumea cu gradul de „Viconte”. Cei doi au hotărât să lupte împotriva injustițiilor. Ei credeau că prin unirea forțelor și acțiuni bine coordonate, pot schimba lumea în bine. Erau plini de încredere, că pot schimba ceva în bine în jurul lor. Gelu era plin de speranțe și vise mari, dar realitatea era că părinții săi nu aveau posibilitatea să îi ofere o educație mai bună. Încă de mic copil, a crescut într-un mediu sărăcăcios și a trebuit să se descurce cu resursele limitate pe care le avea la dispoziție. Cu toate acestea, el și-a continuat pasiunea pentru desen și scriere, dorind să afle cât mai mult, despre lumea care îl înconjoară. În ciuda viselor sale, sfârșitul clasei a VIII-a urma să fie trist. A fost îndemnat să facă o școală profesională, deși visa să urmeze liceul. Dezamăgit, a mers mai departe și și-a continuat studiile. Cu timpul, și-a dat seama că acestea nu îi ofereau ce își dorea cu adevărat și a început să se concentreze tot mai mult pe pasiunile sale. În ciuda dificultăților, nu a renunțat la visul său de a fi scriitor. A început să scrie poezii și proză scurtă, adesea inspirată de natură. Avea o pasiune ciudată spre scrisul romanelor istorice și cele de călătorii. Își petrecea nopțile scriind și pictând, 32 încercând să-și îndeplinească visul. Îi plăcea să scrie folosind penițe redis, ori pene de gâscă ascuțite, înmuiate în tuș negru, în loc de banala cerneală. Când a venit vremea examenelor, s-a dus fără știrea părinților la un liceu de construcții. Deși avea note mari la examenul oral, a fost primul sub linia celor admiși. Pe atunci nu avea de unde să știe, că Dumnezeu îi pregătea un alt destin. Era copleșit de tristețe și deznădejde, când a aflat, că nu a fost admis la liceu. Toate visele și planurile sale de a-și urma, pasiunea pentru literatură și artă, păreau să se năruie. Se simțea neînțeles de lumea din jur și de părinții săi, care îi impuneau să urmeze o carieră mediocră, de banal muncitor. Își amintea cu amărăciune, cum visa să afle atâtea despre lume, să devină scriitor și să-și împartă semenilor gândurile și emoțiile sale. Acum aceste vise erau imposibil de realizat. Părea că a eșuat și că nu va reuși niciodată, să-și urmeze pasiunea. Tristețea sa era adâncă și dureroasă, iar el se simțea singur și neînțeles. Își dorea să își împărtășească durerea și dezamăgirea, dar nu găsea pe nimeni, care să-l înțeleagă. Învăța în acele clipe, că va trebui să trăiască singur în propria durere. Cu inima grea, acceptă oferta unui studiu de trei ani de electrician de întreținere și reparații la Fabrica „Letea”. Cu toate acestea, în adâncul sufletului său, tristețea și frustrarea continuă să-l macine. Își amintea cum visa să fie cineva, să afle atât de multe despre lume, dar acum era prins într-o rutină cotidiană la fabrica de hârtie. Era dezamăgit, că nu a reușit să se desprindă, de mediul în care s-a născut. Ca un blestem toată familia era implicată în viața grea de muncitor. 33 S-a îndrăgostit de arta picturii. A trebuit să urmeze „Școala Profesională „Letea”, unde a petrecut următorii trei ani, studiind electricitatea și lucrând în fabrică cot la cot cu muncitorii în orele de practică. Cu toate acestea, pasiunea sa pentru artă a continuat să crească, petrecând fiecare moment liber practicând și experimentând universul culorilor. 34 CONTRASTELE DINTRE NORMAL ȘI ARTISTIC G elu era foarte entuziasmat să înceapă cursurile de pictură, avându-l pe maestrul Burdujoc ca profesor. Deși școala profesională era mai importantă pentru un posibil viitor al său, considera că pictura era o pasiune, care îi oferea libertatea de a-și exprima creativitatea și de a evada din realitatea grea, impusă a vieții de zi cu zi. El hotărî să urmeze pictura la o școală de artă. La prima oră de pictură, împreună cu elevii aflați în clasă, au fost întâmpinați de profesorul de arte Ion Burdujoc. Acesta le-a vorbit despre istoria artei și despre miracolul culorilor. Gelu era foarte atent și încântat să învețe, tot ce era posibil legat despre pictură. Își amintea de fiecare dată când Burdujoc le arăta picturi, în timp ce le explica tehnicile folosite, detalii despre compoziție, amestecurile cromatice și în primul rând mesajul care trebuie transmis. Acest mare sufletist, pictor și profesor de artă, a fost printre foarte puținii creatori, care le-a vorbit despre mesaj, ca scop fundamental în pictură. Au mai fost câțiva, dar voalat, pentru că în vremuri comuniste nu se dorea să apară artiști cu atitudine, cu viziuni proprii. Erau vremuri tulburi. Artistul timpului trebuia să îmbrățișeze proletcultismul. Era vremea când mulțimile, erau folosite ca model de gândire limitată în zona suburbiilor artei. Burdujoc a observat că Gelu, făcea tot posibilul să fie lângă șevalet și culori. De câte ori profesorul venea la ore, tânărul era cu pensonul în mână. Era însă mereu o problemă. Subiectele trebuiau să fie îngăduite, iar mesajele cenzurate. Erai pus mereu să pictezi fabrici și uzine, muncitori și țărani. Bărbații, plini de mușchi, echipați în mineri sau forjori. Cei mai ascultători elevi pictau scene cu zile de defilare. Parada de 1 Mai, ori pe cea de la 23 August în care în tribune se aflau pionieri și activiști de partid. Odată, Burdujoc îl întrebă în șoaptă, pe elevul său Gheorghe Parascan, dacă i-ar plăcea să 35 restaureze împreună cu o echipă Biserica „Precista” din Bacău. Era un subiect tabu, căci acțiunea era ținută în taină. Mersul la biserică și pictarea icoanelor era un punct nevralgic al sistemului vremii. Tradițiile erau deformate în așa fel, încât hora de duminică a devenit balul de sâmbătă seara. Slujba din biserică „devenea” de cele mai multe ori ședință de sindicat și de partid. În fiecare zi se trezea devreme și mergea la școala profesională. După-amiaza petrecea timpul la școala populară de artă, unde se concentra asupra desenului și picturii. Chiar dacă era obosit, simțea o mare satisfacție în a învăța și a se perfecționa. Pictura a devenit cu adevărat, calea de a-și schimba destinul. Ura să fie muncitor. Poate scriitor, pictor și de ce nu savant! A găsit calea exprimării în pictură, o modalitate de a-și manifesta creativitatea și de a se descoperi pe sine. Fiecare desen sau pictură, îi aduceau o nouă satisfacție și îi întăreau dorința de a se dezvolta ca artist. Visul unui copil sărac nu prea a contat niciodată pe vremea lui Gelu. El nu s-a născut în cartierul cu vile de la „Letea”, ci trăind în bărăcile pentru nevoiași de la renumita fabrică. În vremea aceea, părinții acestuia, au primit fericita veste de sus, de undeva de la birourile de partid, că puteau să se mute la una din cabanele de lemn, în trei odăițe. Asta însemna că avea să aibă propria cameră! Această veste era peste puterea lui de așteptare. Un spațiu doar al lui! Un loc unde să picteze, să meșterească, să experimenteze! Viața începea să arate parcă mult mai frumoasă. Tânărul a pierdut șansa de a merge la Liceu, dar calea picturii era deja o certitudine. Nu a trecut mult și a început să se simtă atras de viețile lui Van Gogh, Gauguin, Edison și Nikola Tesla. Primul și al doilea nu aveau studii de artă, dar au ajuns celebri. Este adevărat că după moarte, dar asta să fie singurul neajuns! Edison a fost dat afară încă din clasa a IV-a, dar a ajuns cel mai celebru inventator din America. Numai un autodidact ar fi reușit performanța aceasta. O altă personalitate pe care Gelu o studia, era Einstein, autorul atâtor idei noi științifice. Este adevărat că avea studii superioare și o minte care zbârnâia ca o 36 fofează. Totuși, se zvonea că era un student care, cam lipsea de la cursuri, mai ales la cele de fizică. Eroul nostru avea însă un atu. Gelu s-a născut doar după cinci zile de la moartea lui Einstein! Desigur că toate aceste constatări, trebuiau să însemne ceva. Privea zilnic colecția de cărți, pe care începuse să și-o încropească. Erau din toate domeniile și din toate specialitățile. Le cumpăra din anticariat cu puținii lui bani de buzunar și chiar dacă îl depășeau, spera că într-o zi, va fi capabil să le înțeleagă, să îl ajute în a învinge destinul unui muncitor de rând. Oare ce îi va aduce viitorul? „Doamne, aș vrea să mă ajuți! Aș vrea să nu trăiesc în zadar. Aș dori, să nu fac umbră degeaba acestui pământ. Cât de mult aș dori, să cunosc adevărurile acestei lumi, cât de mult aș dori, să duc măcar 10 ani o viață de pictor, așa cum a avut Van Gogh și cât de mult aș vrea să trăiesc în iubirea semenilor mei!“ Cele trei dorințe erau: cunoaștere, artă și iubire. Oare Dumnezeu îi va asculta ruga? Și-a dat seama, că putea în sfârșit, să aibă un rost pe această lume. Începea să respire pentru cele trei dorințe. Putea deveni el însuși subiectul unui destin. În timpul liber, se concentra asupra desenelor și picturilor sale, încercând să-și îmbunătățească tehnica și să creeze opere mai interesante și mai complexe. Vărul său, Mircea Dinutz, absolvent de științe umaniste și șef de cenaclu literar la Casa de Cultură din Bacău, îl introduce în mediul poeților vremii. Aici a cunoscut frământările multor tineri, legate de creația literară. Află astfel, ce era cu adevărat poezia, proza și pasiunea de a scrie. Intra într-o lume mirifică, uneori înspăimântătoare. Printre literați circula ideea că un om, odată pornit pe calea creației, dacă nu își lua în serios chinuitoarea muncă, putea să devină un mare ratat, un individ pentru care nu aveai în final, decât milă. Ori, mila era cel mai jignitor lucru, care i se putea întâmpla unei ființe, a căror vise rămâneau neîmplinite. În plus, nereușita te plasa în zona crepusculară a mediocrității. 37 Contactul cu lumea literară a fost poate cel mai dur, din câte a văzut tânărul nostru. Dezbaterile infinite despre calitatea actului creației artistice se terminau mai mereu, cu condamnarea la neputință a curajoșilor veniți să li se aprecieze valoarea propriilor creații literare. Și ce era mai de temut, era simțul ratării, ce se așternea pe mintea și sufletul condamnatului. Ca în orice colectiv, câțiva au preluat frâiele organizării și judecării valorilor literare locale: Mircea Dinutz, Gheorghe Iorga, Nelu Herescu, și mulți alți tineri deschiși la minte. Cine își expunea poemele sau prozele discuțiilor libere, nu avea dreptul la nici un fel de apărare. Se considera că doar opera se poate apăra singură prin propria sa valoare, bineînțeles dacă o avea. Ședințele erau conduse de Mircea Dinutz, dar un grup de colegi se dovedeau la fel de incisivi. Era un adevărat spectacol! O tragedie la care autorii se expuneau de bună voie. Era singura șansă. Rareori plecau cu zâmbetul pe buze. De fiecare dată urma vizita la o berărie, unde lucrurile parcă se mai luminau. Condamnații zilei puteau bea o halbă, încercând să-și lingă rănile. Oare chiar nu avea valoare opera lor literară? Poeții își scoteau uneori câte o fițuică, însăilând câteva versuri, pasămite atmosfera de veselie generală, le aducea o clipă muza pe la nas. Dacă te aveai bine cu muza personală, desigur aveai cel puțin o șansă să îi învingi pe toți acești corifei de cenaclu, care nu scăpau nici un prilej, să te pună cu botul pe labe. Unii te luau la amănunt cu gramatica, alții îți comparau cuvintele cu a marilor scriitori și poeți de cea mai înaltă recunoaștere internațională. Dar când era vorba de poezia cu rimă, de obicei se pornea furtuna. Trecuse de mult vremea poeziei lui Coșbuc! Acum îi aveam pe Bacovia, Blaga și Nichita Stănescu. Mulți poeți cu versuri albe, scăpați din chingile măsurii și ordinii 38 impuse de numărul de silabe și rime inutile. Poezia devenise cu adevărat liberă. Nivelul de exprimare era de mii de ori mai intens, mai copt valoric. Gândurile poetului se amestecau în zvâcnirile fiecărui vers cu inima, cu sufletul, cu nevoia de a construi destinul. Deodată poeții aveau la îndemână un instrument, care îi smulgeau din poezia cu rimă, neputincioasă și care îi ținuse milenii în chingile regulilor impuse. Ori, sufletele nu aveau reguli. Creația devenise libertatea însăși. Eroul nostru ce se definește pe sine în povestirea noastră, începea să înțeleagă și să aprecieze în alte limite conceptuale creația în contextul vieții umane. Oare cenaclurile pe care le frecventa, nu erau asemeni lumii în care exista? La urma urmei opera plastică, ori literară, avea dreptul la autodefinire, dar și obligația de a conține mesaje cu destinatar omul, societatea? Avea arta un scop? Era omul scopul, consumatorul final? Nu facem opere de artă nici pentru pisici și nici pentru flori! Gelu medita ce sunt cuvintele în forma lor cizelată, poetică. Să faci artă de dragul artei? Oare cui îi folosea? Dar estetica pură, așa zisa artă fără mesaj, ce reprezintă? Profesorul Constantin Doroftei îi învăța la ore, că opera de artă nu trebuie să fie frumoasă. Rolul ei este de a transmite mesaje umane pozitive. Arta este estetică, sau simplu design? Cu timpul Gelu avea să afle că designul se poate breveta, asemeni unei invenții. Era estetica o invenție? Tânărul nostru era hotărât să învețe și să se dezvolte ca artist, să pună pasiune în căutările sale. În acei ani, reuși să îmbine cu succes studiile de pictură cu munca de elev, apoi de muncitor electrician. Profesorii de artă l-au îndrumat cu grijă, îi dădeau sfaturi, îl învățau tehnici diverse și stiluri artistice. Gelu a început să picteze portrete și peisaje, să experimenteze combinații de culori și să creeze picturi îndrăznețe, poate prea îndrăznețe pentru acele vremuri. A 39 observat că artiștii se fereau să discute anumite subiecte. În plus, elevii de la arte erau îndemnați subtil, să abordeze anumite subiecte, acele subiecte care erau mai potrivite politicului, decât nevoii naturale de exprimare. Pereții claselor de pictură erau înțesate de lucrări premiate la nivel național. Dar nici una din ele nu semănau ca mesaj cu operele din arta mondială, opere ale marilor artiști. Orice încercare de a picta liber societatea umană, se termina printr-o discuție incomodă. Să pictezi la infinit fabrici, uzine, ogoare, sonde, muncitori și țărani, era oare, ce visa Gelu să facă? Iar acest lucru trebuia, să îl facă toată viața? De multe ori biblioteca personală îl ajuta să înțeleagă, piedicile pe care le întâlnea. Uniunea Sovietică vindea la preț de nimic pe piața occidentală operele multor maeștrii moderni și contemporani, pe motiv că opera lor era decadentă. Gelu observă că în sălile de expoziții și ateliere oficiale, arta occidentală era exclusă. Se dorea, ca acestea să fie înlocuite cu arta proletcultistă. Adică cu lucrări ale lumii noi socialiste, ale omului nou, imaginea ce se impunea prin vrere și mușchi, mai mult decât prin inteligență și pasiune. De unde să știe, bietul de el, că în acele vremuri când el se chinuia să înțeleagă sensurile artelor, în lume existau societăți comuniste, în care intelectualii erau uciși cu bestialitate? Mulți oameni de rând cădeau pradă sistemelor sociale, până și pentru faptul că purtau ochelari de vedere, căci se considera, că ochelarii reprezentau inteligența capitalistă. Ori, tocmai de inteligență nu era nevoie într-o lume nouă, supusă palimpsestului. Mulți artiști din sistem erau sub umbrela palimpsestului, adică raderea definitivă a artelor vechi și înlocuirea cu o cultură simulacră, proletcultistă. Nivelul de cenzură era destul de ridicat în societatea în care, zi de zi trebuia să se lupte, pentru a împlinii cele trei dorințe. Oare Dumnezeu îl va ajuta? Va merita eforturile lui de a gusta din fructul oprit? Visa desigur la cunoaștere, artă și iubire. 40 Purta deja ochelarii nevăzuți ai intelectualului. Observă că intelectualii, oamenii care aveau studii superioare, erau rareori primiți în partid, de altfel singurul partid, cel despre care se scriau poezii și osanale, era unul prioritar muncitoresc țărănesc. De câte ori încerca să facă picturi în alte stiluri, decât cele sugerate, era privit de unii profesori cu suspiciune. Sărmanul profesor de grafică Constantin Doroftei, era cu adevărat timorat, când elevul său Gelu, picta în stil cubist. Gelu era însă pierdut pentru arta proletcultistă. Îl sufoca. Ca atare își vedea nestingherit de sfaturile subtile și executa lucrări din ce în ce mai neconforme timpului și mai ales locului. Așa că nu se mai supăra, dacă era trimis la plimbare, pe motiv că disturbă atenția clasei. Avea să afle mai târziu, că unii din elevi erau personaje plătite să își vândă colegii și profesorii. Nu este de mirare, că profesorii de arte erau precauți, putând să-și piardă serviciul! Uneori profesorul de pictură, Ion Burdujoc se apropia de Gelu și discutau în șoaptă despre aceste probleme. Îi tot spunea, că nu știe ce să mai facă cu „ăștia”, că se țin de capul lui, că vor să îl dea afară din școala populară de arte. Este posibil să piardă locuința și să rămână pe drumuri cu toată familia. Ca să își mai astâmpere necazul, profesorul pleca uneori la o bere cu elevii cei mari. Era o școală cu program de seral, unde elevii aveau vârste diferite, unii fiind chiar pensionari. Pasămite Burdujoc a reușit să înființeze primele organizații de artă locale, punând bazele chiar și unei sucursale ale Uniunii de Artă Plastică. Devenise incomod. „Era normal” ca noua orânduire să-l supravegheze, nefiind părtaș la organizația politică a vremii. Peste câțiva ani un alt profesor, extrem de liniștit și dedicat artei, începu brusc să se comporte extrem de ciudat. Alerga pe scările școlii în sus și-n jos, intra prin clase dezlănțuit și cu un zâmbet nefiresc pe buze. Vorbea tare și arunca glume ciudate elevilor și profesorilor. Se vedea de departe, că se întâmplase ceva. „Omul de fier”, care conducea școala și informatorii acoperiți, să fi descoperit pasiunea lui secretă pentru Yoga? Nu de mult, acest profesor l-a invitat în diverse zile, să îi viziteze atelierul. Acesta era de fapt mai mult o sală de meditație, în care se aflau un șevalet și un război vertical de tapiserie. Lucra tablouri folosind ceară încălzită colorată, obținând efecte cromatice deosebit de interesante. Pictura lui se chinuia să reprezinte personaje din basme. Făcea asta ca o acoperire a faptului, că nu practica în opera lui tendințele proletcultiste. Avea așadar de ce să se teamă de cenzura impusă de conducerea școlii. Pentru câteva zile profesorul în cauză a fost aproape „liber”. Un om căruia nu îi mai păsa, de ce ar fi putut să pățească. Nu mult după aceea a revenit la vechiul 41 comportament supus. Era prea mic, prea singur, prea expus. Și când te gândești, că nu dorea, decât să fie lăsat, să facă artă de valoare. Picta de mic copil. Era mândru că luase primul premiu important în pictură, la o vârstă la care alți copii abia învățau alfabetul. Deși mulți profesori de artă știau că nu vor sfârși bine, crezând că poate nu îi vede nimeni, se încăpățânau să iasă din tiparul obișnuit. Așa decurgeau zilele adolescentine ale lui. După truda zilnică seara începea să răsfoiască tot felul de cărți, care mai de care mai incitante. Călătorea alături de Jacques-Yves Cousteau și Dimitri Rebikoff prin adâncurile mărilor și oceanelor. Urmărea aventurile lui D'Artagnan și celor trei mușchetari Athos, Porthos și Aramis. Era atras în mod special de literatura științifico-fantastică, o zonă în care putea aduna cunoștințe despre viitor. Pentru el zborul în cosmos cu nave sofisticate, civilizații de neimaginat și O.Z.N.-uri care pot veni oricând pe sub ferestre, era o realitate. O vreme studiase „Cosmologia secolului XX”, de Jacques Merleau-Ponty. Așa a aflat de faptul că un autodidact poate găsi adevărul naturii, mult mai lesne decât un profesionist angrenat în structurile de cercetare științifică. Dacă fundamentul științei este greșit, tot sistemul se va prăbuși. „Un om capabil, autodidact, va încerca mereu și alte variante de asamblare a datelor experimentale, chiar cu riscul de a nu fi înțeles.” Această notiță scrisă în ultimele pagini ale cărții îl încurajă. Deja apucase pe calea neconvențională a artei plastice, de ce nu ar face la fel și cu domeniul cunoașterii? În urma numeroaselor lecturi a aflat de multe nepotriviri și ciudățenii științifice. Îl interesa problemele matematice nerezolvate, cum ar fi: trisecția unghiului oarecare, cvadratura cercului, construcția unui cerc și a unui pătrat cu arii egale, construcția poligoanelor regulate cu „N” laturi, precum și faptul că nimeni nu cunoaște încă taina apariției materiei vii… . Avea o idee cu adevărat curajoasă. Să faci știință în afara sistemului acesteia? Dacă sunt șanse mai mari, să descoperi adevărul lumii, de ce nu? Pe de altă parte milioane de savanți și-au încercat norocul 42 și nu au rezolvat atâtea și atâtea întrebări. Ce mai contează un gânditor, un școlit în plus, sau minus? Un om obișnuit înainte de a se aventura într-o astfel de tentativă de abordare științifică, s-ar gândi de 10 ori, ba chiar de 100, sau de 1000 de ori. Cine ar fi de acord să facă cercetare științifică, fără a se bucura de privilegiile vieții de cercetător cu patalama la mână? Puțini sunt oamenii care ignoră partea financiară și academică, oferită de un post în domeniul cercetării științifice. Dar acei puțini, au o cu totul altă structură. Ei au spiritul aventurii! Lipsa posibilitățiilor de a face studii superioare în domenii de cercetare, nu l-a oprit niciodată să studieze în particular. Dorința devenise un vis frumos. Mirajul era poate prea puternic în fața neputinței. Universul era o direcție, pe care tânărul dorea să o exploreze. La vârsta de 14 ani, Parascan Gheorghe începea să dea start cercetărilor despre misterul vieții. Obsesia pentru necunoscut îl transformă într-o persoană, pusă să înțeleagă legile naturii indiferent de orice opreliște. După multe întrebări și răspunsuri a înțeles, că trebuie să urmărească firul logic către adevăr. Vom vedea ce rezultate au urmat. 43 UN ELECTRICIAN LA FABRICA „LETEA” DIN BACĂU G elu a avut momente de îndoială și de incertitudine, însă pasiunea sa pentru artă și dorința de a se dezvolta ca artist și cercetător științific, a fost mai puternică decât orice altceva. A învățat să lucreze din greu și să-și urmeze visele, să nu renunțe la ce îl pasiona cu adevărat. În timp ce muncea ca electrician la Fabrica „Letea”, a avut ocazia să cunoască și să interacționeze cu oameni din diferite medii și să își lărgească orizonturile. Această experiență l-a ajutat să-și dezvolte abilități sociale. Dimineața întâlnea sutele de oameni din Fabrica și Școala Profesională „Letea”. Unii erau oameni simpli, pentru care inteligența nu era utilă, sau un lux de care nu aveau nevoie. Lumea lor se învârtea în jurul unui pahar de vin, sau unui pescuit de „somn” pe apa canalului „Letea”. Alții jucau cărți pe câțiva lei. Aceștia erau cei mai periculoși. Își pierdeau inutil timpul, dar îi mai trimiteau și pe cei mai tineri în satul alăturat după băutură. De multe ori treaba rămânea nefăcută, împinsă din schimb, în schimb în cadrul Fabricii „Letea”. O astfel de activitate a făcut, ca fabrica să funcționeze din revizie în revizie, numai pe activitatea de cârpeli, făcute de câțiva muncitori de întreținere din schimbul doi și trei. Elev fiind, era dator să își ajute muncitorul la care era repartizat. Dar mare i-a fost mirarea, când acesta îl puse să-i facă treaba și mai ales, să mai și țină de șase. Apoi punea capul în pumni, sprijinit de genunchi, lipit de motoarele aflate în revizie și trăgea la aghioase, de ziceai că e miezul nopții! Așa că Gelu, mai de voie, mai de nevoie învăță să desfacă, să curețe, să ungă și să remonteze motoarele cele mari, ce puneau în mișcare instalațiile care procesau fabricarea celulozei și în final hârtiei. 44 Mare sărbătoare a fost în secția E2, când tânărul Parascan își murdări pentru prima oară salopeta! Personalul de aici se ocupa de întreținerea a tot ce era electric. A fost suit în vârful unei scări înalte, pentru a schimba un bec electric, creație a lui Edison. Cum tot ce era în „Letea”, era plin de praf, unsoare și celuloză, tânărul învățăcel se umplu din cap până-n picioare de o negreală greu de îndepărtat. Dar reușise să își îndeplinească sarcina. „Acum ești de-al nostru, au spus muncitorii mai bătrâni. Până acum erai un fandosit, spălat și tras la dungă.” Unii se bucurau, îi strângeau mâna noului camarad, alții făceau bășcălie pe seama inocenței lui. Uneori unul din maiștri chema echipele la raport, când se întorceau de la intervenții și le spunea să se întoarcă cu spatele. Când dibuia pe hainele lor celuloză, începea să se răstească la ei, ba chiar să îi mai atingă cu o jordie. „Băi, nenorociților, de ce mă mințiți? Aveți pe voi celuloză de la fierbătoare, iar ați dormit. O să vă tai din salariu și atunci să vă văd!” Era bătrânul maistru Corocea, care știa toate locurile din Fabrica „Letea”. A fost și el tânăr. A dormit și el cam prin toate locurile ascunse pe zeci de hectare de acareturi. Cum fiecare echipă avea o bașcă, adică o mică încăpere pentru materialele de schimb urgent și scule, știa cât de bine se poate trage un somn bun de dimineață. Adevărata muncă o făceau cei din schimburi, dar între două urgențe pe secții, un somn bun, pe o bancă, sau pe o masă primitoare era o binefacere. Ca elev, Gelu petrecea două zile pe săptămână în fabrică. Muncitorul la care era repartizat, îl aștepta ca pe pâinea caldă. Băiatul se obișnuise repede cu programul de somn al acestuia, cu efortul depus din greu, lucrând de cele mai multe ori la desfacerea, curățarea și remontarea motoarelor electrice. Cu toate acestea, nu înțelegea de ce acel muncitor, mai primea și bani, pentru că îl avea în grijă! Tânărul Parascan a înțeles în acele zile, că mare era grădina lui Dumnezeu! 45 Într-una din acele zile, a rămas la orele mesei de dimineață în bașca de la fierbătoare o mică încăpere de la subsol, lângă o instalație veche germană de pornire a unor motoare impunătoare. Avea o jumătate de oră liberă. Oricum, nu își aducea niciodată pachet cu mâncare. Prefera să cumpere, cu puținii lei dedicați micului dejun, o nouă carte de la anticariatul din Bacău. A urmat cel mai îngrozitor moment prin care a trecut tânărul. Stătea pe o mică băncuță improvizată și cu un toc înmuiat în tuș, trasa desen după desen, mici schițe pentru idei ale unor noi tablouri. La un moment dat, o serie de tunete îngrozitoare și un fum gros au cuprins scările ce duceau spre bașcă, îndreptându-se taman spre învățăcel. Într-o clipă tânărul s-a îngrozit! Venea oare sfârșitul? Toată instalația de mare tensiune parcă înnebunise. Cablurile, groase cât mâna lui, se găureau cu trăsnete și tunete cumplite, din care țâșnea un fum gros înecăcios, ce a cuprins în câteva momente întreg subsolul. Ar fi vrut să fugă, să nu se asfixieze. Asta însemna însă, să treacă exact prin zona afectată, unde se putea ușor electrocuta. Era o situație fără ieșire. Gândul îi rămase pe ideea, că trebuia să nu atingă nimic din metal. Se chirci pe mica băncuță, cu genunchii înfipți în bărbie și a început să gângurească ca un bebeluș. Venise desigur moartea! Fumul cuprinse întreaga încăpere. Fulgerele ieșeau din instalație ca din norii din timpul furtunilor, iar trăsnetele în rafale îl asurzeau. Oare aici avea să se termine totul? La un moment dat, toate zgomotele de explozii au încetat. Doar fumul înecăcios a rămas. Era oare timpul de a încerca să iasă din bașcă? Cu un ultim efort, riscând totul, se ridică din starea de ghemuire și gângureală și o zbughi prin fumul mortal spre ieșire. Doar cinci metri îl separa de salvare. Când a ajuns dincolo de deschizătura ce ducea în sala fierbătoarelor, uimirea îl cuprinde și mai mult, de parcă nu era de ajuns sperietura prin care a trecut! La doar câțiva metrii, dincolo de intrare mai mulți muncitori își vedeau liniștiți de treabă, ca 46 și cum nu au auzit tunetele iadului. Se auzea doar zgomotul intens al motoarelor și fierbătoarelor, care făceau din butuci o pastă primară de celuloză. Nimeni nu a auzit și nu a văzut fumul gros. A fost un incident greu de uitat. Un elev era martorul unui eveniment produs de o veche instalație de înaltă tensiune. Când fumul se risipi, a observat zeci de găuri în cabluri și contactorul de sute de kilograme ars. Sub o bucată de metal folosită ca podeț peste niște conductori și plăci din cupru neizolate, trona un șobolan prăjit. Instalația era veche cât fabrica. Să pui conductori de o asemenea mărime, îngropați și neizolați era evident, o treabă venită din noaptea minții. A urmat o zi de neînțeles. Toți electricienii în vârstă și conducerea secției au reacționat, ca și cum sar fi ars un simplu bec. În câteva ore o întreagă echipă lucra la refacerea instalației deteriorate. Curios, nimeni nu l-a întrebat, dacă a pățit ceva. Se vedea, că totuși ceva nu era în regulă cu ei. Sau poate … cu el? De unde se aștepta să fie anchetat de conducere, a constatat că nu reprezenta de fapt … nimic. Tânărul nostru a stat cinci ani în Fabrica „Letea” și a văzut multe incidente. Electricianul de întreținere, avea să mai treacă prin câteva astfel de momente. La peste 21 de ani, Gelu era cu un elev, el fiind deja muncitor, la un montaj de lămpi electrice pe o schelă înaltă, deasupra unor motoare imense, aflate în funcțiune. În timp ce monta o lampă, elevul se juca la baza schelei cu o scândură desfăcută din ansamblul acesteia și care abia se mai ținea în vârful unui cui de structura de lemn. Înainte să coboare de pe platforma schelei, Gelu i-a atras atenția elevului, să nu mai tragă de scândură. Când a coborât, a văzut că schela abia se mai ținea, fiind gata să cadă. Oare ce s-ar fi întâmplat, dacă acel elev ar fi desfăcut puțin mai mult scândura? Instinctiv Gelu a atins ușor bucata de lemn desprinsă, când deodată toată acea imensă schelă s-a prăbușit peste motorul imens, aflat în funcțiune. O teamă perplexă l-a cuprins. A trecut peste unul din acele momente, în care viața și moartea se intersectează. La 23 de ani coșmarurile s-au transformat în realitate pentru tânărul Gelu. Acesta a trecut printr-un alt incident de o mare și tristă amintire. Lucra de un an de zile la Willem, secția unde butucii de lemn soseau, se descărcau, erau curățați de coajă și trimiși către un tocător de o forță incredibilă, care după ce toca arbori întregi, îi sufla circa 500 de metrii în depozitele instalațiilor cu ajutorul unei suflante unice suedeze. Gelu, deși nu avea dreptul să facă manevre în stații de 6.000 V, era trimis zilnic, de cel puțin două ori să pornească tocătorul și suflanta. Panoul de pornire, mult prea vechi, avea arcurile slăbite. Singura modalitate de anclanșare a barelor de 6.000 V, 47 era să introducă mâna, cu grijă în spatele butoanelor și să apese pe un arc metalic. Era o mișcare deosebit de periculoasă. Totul a mers cât de cât bine până într-o zi. Era perioada când Ceaușescu, președintele cel mai iubit de națiune, a dat ordin să fie oprite instalațiile câteva ore zilnic, pentru economie de curent electric. Tocătorul avea însă multe elemente la exterior. Fiind iarnă, gerul și zăpada deteriorau funcționalitatea cablurilor și contactelor electrice. În aceste condiții, la un moment dat, Gelu a declanșat ca de obicei pornirea instalației de tocat. Atunci sa produs o explozie a stației de 6.000 V. Reacția acestuia a fost atât de puternică, încât mușchii încordați l-au izbit de peretele opus panoului de pornire. Era al doilea incident la 6.000 V, prin care trecea. Surpriza a fost însă mult mai mare, când a aflat că simultan suflanta suedeză uriașă, s-a făcut bucăți. Părți din suflantă au zburat către mai mulți muncitori. Aceștia povesteau speriați, cum au luat-o la sănătoasa, iar bucăți din metalul suflantei zburau către ei, mai să-i strivească. Acest incident a eliminat din producție cea mai mare parte modernizată a Fabricii „Letea”, timp de 6 luni. Ca toate să înceapă prost, în ziua angajării lui Gelu, la frumoasa vârstă de 18 ani, a avut loc un accident mortal la fabrică. Un tânăr electrician de nici 20 de ani, a murit strivit în timpul unei operațiuni de ridicare, cu ajutorul unei macarale a unui motor electric imens, într-o groapă. De altfel, mulți din muncitorii de la atelierul electric erau mutilați, unii fără câte un deget, sau arși pe față de arcuri electrice… . După ce avea să părăsească fabrica, Gelu, a auzit deseori de întâmplări asemănătoare, în care unii cunoscuți sfârșeau cumplit. Acesta nu a avut întotdeauna o pasiune pentru lectură. A început să citească la 14 ani, când a avut un vis în care achiziționa cărți. De atunci a cumpărat o întreagă bibliotecă. Când s-a angajat, a început să facă rate la cărți. Cumpăra de la un distribuitor de carte de la Fabrica „Letea”, plătind lună de lună deseori jumătate de salariu. Uneori cărțile erau puse la 48 vânzare condiționat, trebuind să cumpere și marele volum dedicat lui Ceaușescu, ori rapoarte de congrese… . Era atât de dedicat achiziționării de cărți, încât cei de la fabrică au început, să îi atragă atenția, că trebuie să o lase mai moale. Un om deștept printre muncitorii de rând și pictor pe deasupra, era desigur o problemă. Partidul te observa zi de zi. Dacă considera, te trimitea el să înveți carte. Alegea 3 - 4 muncitori cu pedigree și îi trimitea pe banii fabricii la studii de maiștrii. Întorși de la studii erau aleși, dacă aveau susținere politică, maistri în funcție. Unii erau recomandați pentru a urma o facultate, devenind prin recomandare politică șefi de secții, adică ștabi în toată regula. Aveau întâietate la toate: casă, butelie și hrană. Dacă urmai din pasiune o facultate, puține erau șansele să te angajezi într-un loc de conducere. Erau posturi dedicate. Acest sistem este de multe ori folosit și astăzi sub o formă mai „democrată”. Este sigur și se bazează pe slugărnicie. Nu este de mirare, faptul că trăim într-o societate în care recomandarea, a înlocuit omul bun la locul potrivit. Deși la televizor, care rula cam două ore pe zi, se spunea că totul este perfect și totul se respecta, de fapt „totul” era un scenariu prost. Oamenii care mureau, în accidente de muncă, trebuiau uitați repede, iar cei mutilați erau nevoiți să lucreze tot acolo și în aceleași condiții. Era o realitate ascunsă în spatele vremurilor. 49 ARMATA, O EDUCAȚIE A VREMURILOR H otărârea lui Gelu de a face cercetare științifică în regim de autodidact, era neobișnuită. Idea era interesantă și controversată în istoria științei, cunoscută sub numele de „teoria științifică alternativă” sau „pseudo știință”. Deși poate fi adevărat că un cercetător autodidact, poate aduce o perspectivă nouă și inovatoare asupra subiectelor, este important să se sublinieze că procesul științific este unul riguros, bazat pe verificare, experimentare și validare empirică. În plus, teoriile științifice sunt fundamentate în baza observațiilor. Datele și cercetările empirice sunt testate de comunitatea științifică. Este important să înțelegi că orice afirmație științifică, trebuie să fie susținută de dovezi solide și să fie verificabilă prin experiment. În artă mulți artiști celebri au fost autodidacți. De ce nu ar fi la fel și în știință? Alchimiștii, azi considerați pseudo cercetători, au dat atâtea mari descoperiri în domeniul denumit mai târziu chimie. La urma urmei orice început de drum poate fi considerat, a fi în sfera pseudo științei. Când primul om a folosit focul, ceilalți au inventat săgeata și pictura. Trebuia să fie considerați, a fi departe de normalitate? Nu aveau universități și nici nu au primit vreo educație. Erau doar simpli observatori. Constatarea că lemnul plutește la suprafața apei, a dus cu timpul la cucerirea întregii planete de către om. Teama cercetătorilor profesioniști, de ce ar putea face autodidacții, este destul de subiectivă. Gelu dormea având cartea vieții lui Edison sub pernă. A citit-o de nenumărate ori. Îi știa fiecare întâmplare a vieții. Merita să trăiască aventura cunoașterii liber de orice constrângere, alta decât legile naturii. Era conștient, că societatea nu îi va recunoaște munca. Dar ce era mai important, recunoașterea sau încercarea de a găsi adevărul? Ce bucurie mai mare în viață decât să depășești nivelul de cunoaștere a legilor naturii? Teoria că fundamentele științifice ar putea fi greșite, nu este unanim acceptată în comunitatea științifică. Deși se presupune că anumite teorii, sau modele ar putea fi ulterior revizuite, acest lucru nu înseamnă, că întregul fundament al științei este fals. Știința se bazează pe metode și instrumente riguroase de cercetare, care sunt verificate de alți cercetători și care trebuie să fie consistente și replicabile, pentru a fi considerate valide. De asemenea, studiile științifice sunt evaluate și verificate prin procesul de revizuire, care își propune să asigure, că sunt coerente și că metodele de cercetare au fost aplicate corect. 50 Tânărul nostru trăia într-o lume străină preocupărilor celor din jur, băcăuanilor care își vedeau liniștiți de viață. Când vrei să treci granița banalității și începi o luptă cu necunoașterea și minimalismul social, nimic nu mai este de înțeles pentru cei din jur. Viața este în fond de o mare simplitate. Înainte de a merge în armată, eroul nostru a vizitat orașul Constanța în primul lui concediu. Spera să afle, ce trebuia să facă, ca să devină marinar. Călătoriile peste mări și țări îl atrăgeau nespus de mult. În inocența vârstei dorea să realizeze o plută asemănătoare cu vestita Kon-Tiki, unde antropologul Thor Heyerdahl a îndrăznit în anul 1947, să se aventureze în imensitatea apelor, încercând să demonstreze ideea că populațiile din insulele polineziene, ar fi putut proveni din America de Sud. Deși a plătit cinci zile cazarea la o familie din Constanța, Gelu s-a întors la Bacău doar după trei zile. Avea să se întâmple unul din acele evenimente hotărâtoare în configurarea marilor destine. După ce se bucură o zi de aerul marin, de apă și imensitatea ei covârșitoare, a ajuns în fața unui cinematograf. Era ceva, la care nu a rezistat niciodată. Îi plăcea să intre în atmosfera filmelor vizionate, pe care le trăia cu o profundă stare de apartenență. A luat un bilet, unde era scris numărul locului. Dar, când a intrat în sala de cinema, a observat că acel loc era ocupat de un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani, cu barbă și o șapcă de marinar pe cap. Deși sala era goală, în ea fiind abia câțiva mușterii și necunoscând obiceiurile locului, se apropie de bărbat și îi atrase atenția, că avea pe bilet taman numărul scaunului, pe care tocmai stătea. Acesta îl privi mirat și ia spus, că oricum sala era goală și că pot sta unul lângă altul. Așa au ajuns să discute, ba de una, ba de alta. „Nu vrei să mergi cu mine la pescuit pe mare?“, îl întrebă bărbatul. „Trebuie să prind câteva kilograme de guvizi. Ai putea și tu să ieși în larg. Am o mică ambarcațiune. Vorbesc eu cu grănicerii. Le zic că suntem rude. Mă cunosc, ies mereu la pescuit.“ 51 O asemenea invitație era neașteptată. Să fi fost acel om Dumnezeu? Cum de știa cât de mult își dorea să iasă în largul mării? În doar două ore, după terminarea filmului, cei doi se îmbarcau pe o barcă cu motor. Căpitanul acesteia, cu șapca de marinar, împinsă ușor spre ceafă, ajuns la ieșirea din portul civil din Constanța, îi explică unui grănicer, că îi era o rudă și ar vrea să iasă puțin în larg. În vremea aceea ieșirea în larg a persoanelor fără autorizație era interzisă. România se afla închisă între granițele sale. Iată cum Dumnezeu i-a împlinit lui Gelu un vis extrem de important. Nu știa, cum ar putea deveni marinar, dar în schimb destinul îl trimitea pentru puțină vreme în largul Mării Negre. Era pentru prima oară, când avea ocazia să simtă cu adevărat marea, valurile, nețărmurirea. Citise atâtea despre mările și oceanele lumii. Era mai mult decât, îndrăgostit de fiecare amintire livrescă ce o descria. De felul lui, băiat dintr-o zonă de dealuri, la 500 km distanță de cea mai apropiată mare, nu putea decât să viseze viața de marinar. Au ieșit în larg. Valurile mici și dese nu prezentau nici un pericol. Au pornit perpendicular pe linia țărmului, cam un kilometru. Bărbatul își scoase sculele de pescuit și își văzu de treabă nestingherit. Gelu privea marea cu nesaț. Era visul ascuns al oricărui om de pe această planetă. Oriunde în jur se afla aventura. Era însă ceva pe neînțelesul lui. De ce nu simțea forța mirajului mării? A visat de atâtea ori o ieșire pe mările și oceanele lumii. Iată că Dumnezeu i-a dăruit această fericită întâmplare! Nu îi venea să creadă. Marea Neagră era deodată un lucru banal. Nu tu fiori, nu tu atracție? Atâtea vise de adolescent frânte la împlinirea visului! A venit în Constanța să încerce, să aleagă viața de marinar, dar iată că Dumnezeu, i-a arătat că nu acesta este destinul său. În fond trebuia să aleagă. A cerut lui Dumnezeu ajutor, să îi îndeplinească trei dorințe. Dorințele au fost cunoașterea, o viață de pictor și iubirea de oameni, doar trei dorințe! Viața de marinar pe cât de frumoasă putea fi, îi rămânea străină. 52 În acele momente a înțeles că rostul lui în lume, era acela de a îndeplini cele trei dorințe. La întoarcerea din larg bărbatul îi oferi o bucată din drum volanul ambarcațiunii. Era ceva incredibil, ceva de vis și totuși atât de străină acea stare. Seara simți, că trebuia să se întoarcă la cărțile și pensulele sale. A înțeles pentru totdeauna, că avea de dus la capăt un destin. Deși mai avea de stat două zile, își luă rămas bun de la gazdă și s-a întoars cu primul tren în Bacău. Întreaga adolescență a dorit să se afle la vârsta de 20 de ani. Își imagina că acea vârstă, va fi cea mai prolifică în îndeplinirea viselor sale. Era însă atât de naiv. Se afla exact în perioada, în care avea să fie luat în armată. De obicei erai trimis la unități militare cât mai îndepărtate. Se aștepta să fie trimis undeva la graniță. De felul lui era poate prea timid, nefiind unul din acei băieți obișnuiți cu vicisitudinile vieții de militar. Pasiunile lui îi dădea un aspect pe măsură. Iubea cărțile, pictura, stelele și oamenii. Nu înțelegea, de ce trebuia să le facă rău. Să țină în mâini o armă având rolul de a ucide semeni, nu era tocmai ce își dorea. Cu doar câțiva ani în urmă și-a construit o lunetă. Așa și-a adus mai aproape cerul. Dar societatea îl îndepărta încă o dată, de la destinul ce îi era scris. Cu puțin timp în urmă, după o discuție în noapte, pe marele pod din Bazarul băcăuan, cu vărul său Mircea Dinutz au hotărât împreună, că vor face ceva deosebit în această viață. A trecut de mai multe ori prin starea de durere simțită față de băcăuanii săi, vărsând lacrimi de atașament sublim. A promis că va face atât de multe pentru ei! Acum însă va trebui să își amâne pentru prea multă vreme toate obiectivele. Avea să devină o neînțelegere, ceva pregătit să ucidă. Din fericire faptul că era electrician, avea să îl ajute. A fost ales să muncească într-o unitate militară din Focșani. Instrucția a făcut-o într-o unitate aflată în mijlocul naturii. O pădure seculară în care generații după generații tropăiau cu arma în mână, învățând să trăiască intens și cu devotament viața de militar. Au fost două luni cumplite. De jur împrejur doar lanuri de porumb și câmpuri de pepeni verzi. Soldații din gardă erau expuși la tot 53 felul de evenimente. Unul din ei a fost mâncat în post de un lup. Alții, plecați cu o mașină la furat de pepeni, au lovit mortal pe stăpânul terenului. Uneori erau trase în noapte focuri de armă. Au fost cazuri, când unii soldați erau împușcați de proprii camarazi. În Garnizoană s-au întâmplat cinci evenimente mortale, în perioada în care a stat Gelu în armată. În perioada de instrucție, dinaintea jurământului militar, îi era mereu foame. Nimic nu putea astâmpăra foamea soldatului brutalizat zi și noapte. Unii povesteau, că obișnuitul ceai era botezat cu bromură, pentru ca tinerii să uite de viața lor sexuală. Mulți dintre soldați aveau tendința, de a fugi spre libertate prin lanurile de porumb. Unii chiar au reușit să treacă peste toate posibilele temeri și să fugă. De obicei erau prinși, ori erau chemați la armată în leatul următor. Odată ce nu aveai depus jurământul militar, erai oarecum iertat pentru fugă, dar nu și de armată. Nici Gelu nu era încă hotărât. Va fugi prin lanurile de porumb, sau va rămâne de voie, sau nevoie să-și facă stagiul? Unii din cei care fugeau, se întorceau după câteva ore. 54 Ca și Gelu, camarazii lui se gândeau, că zilele trăite în acel loc infernal, ar fi trebuit să fie încă odată sacrificate. Când au aflat gradații, că în garnizoană există un pictor, l-au închis în magazia unității, să le picteze vestitele valize de lemn. Erau momente de liniște. Uneori scăpa astfel de instrucțiile interminabile. Nu după mult timp au aflat și ofițerii, că au un pictor în unitate. Gelu le picta mici tablouri cu peisaje, sau portrete. Cele mai fericite momente erau cele petrecute la bucătărie. Spălatul vaselor, curățatul și tăiatul cartofilor într-o mașinărie ingenioasă din mijlocul pădurii erau activități bine venite. Toate erau la pachet cu bucăți de pâine, unsă cu rămășițele prânzului fugar. Până și ceaiul având bromură era mai bun ca niciodată. A trebuit să treacă multe luni, până când durerile de stomac, rănile picioarelor din bocancii vechi și oboseala, aveau să fie înlocuite de obișnuință. Era pentru prima oară, pus să doarmă în dormitoare cu peste 70 de soldați. Viața ca zonă era din ce în ce mai influentă. Cele trei dorințe ale tânărului Gelu au dispărut complet din peisaj. O ceață cumplită a căzut peste mintea acestuia. Era o altă persoană. Unul din caporali îi luă într-o zi în pădure și le dădu comanda, să se dezbrace toți la pielea goală. Era o comandă neobișnuită. Înjura și își bătea joc de bieții soldați aflați la cheremul prostiei lui nelimitate. A ales un soldat mai încet la minte și îi ordonă să cânte versuri vulgare și incestuase despre mă-sa. Cu alții încropi o formație de violoniști. Fiecare avea câte două bețe, mimând o formație de muzicanți, ca pe la nunțile de prin sate. Multe întâmplări nefericite, au avut loc în acea perioadă. Asta însă le întrecea parcă pe toate. Nu va uita niciodată acea scenă cumplită a dezumanizării. Oare, cum de este îngăduit, ca oamenii să fie atât de mult și de des dezmembrați sufletește? Să 55 fie oare el, băiatul în pielea goală, aflat în mijlocul câtorva plutoane de tineri sălbatici dezbrăcați de tot ce era omenesc? Uneori plutonul lui era echipat ca de război și duși în fugă kilometrii întregi până pe malurile Milcovului. Aici erau puși să sape adăposturi în mâlul malului până la epuizare. Nimic din toate acestea nu ar fi fost nefiresc, dacă acele gropi nu ar fi fost făcute de soldați echipați ca de război, printre grupurile de localnici ieșiți la plajă. Fetele în costum de baie îi privea cu dispreț. Era ca și când se denaturau clipă de clipă. Armata avea la origine, nobilul scop de apărare a unei societăți de dușmani. Care dușmani? Odată desființat spiritul uman, ce mai rămâne oare? Și soldatul era membrul societății. Dar ce mai rămânea din el? Unde se mai găsea în inima și crezul lui sensurile nobile umane? Când plutoanele de soldați aflați în deplasare pe trotuarele Focșanilor, întâlneau vreo fată, aceasta ieșea din mijlocul lor terminată de injurii, apropouri și atingeri. Așa a trecut un an și trei luni. O viață fără viață, total inutilă și dezumanizată. Gelu aproape că nu mai știa rostul celor trei dorințe. A început să urască viața. Armata era ceva ce parcă nu se mai termina. Puțin înainte de a se elibera, un incident nefericit se termină cu o internare la Spitalul Militar din Focșani. Era un caz de flebită la piciorul stâng. Doctorul a propus tăierea piciorului. Era internat la o secție de bolnavi care sufereau de o boală cumplită, artrită. Rând pe rând membrele pacienților se uscau și trebuiau tăiate. Erau imagini de coșmar. Într-un final s-a aplicat un tratament de recuperare, care într-o săptămână l-a pus din nou pe picioare pe tânărul soldat. A avut noroc. Ultimele săptămâni trăite în unitatea din Focșani, s-a petrecut într-o atmosferă de bătaie de joc. Ceaușescu a prelungit armata cu o lună și jumătate, soldații fiind trimiși forțat la muncile câmpului. Cum unitatea lui efectua deja munci zilnic, a rămas în cazarmă. 56 Frustrarea era fără limite. Erau ținuți mai mult ca generațiile anterioare lor și asta îi înnebuneau. Nimeni din leatul lor nu mai voiau să facă nimic. Stăteau cât e ziulica de mare la soare. Uneori se câțărau pe acoperișul comandamentului în plină zi și jucau renumitul pâr-poc. Făceau atâta tămbălău, că nici măcar comandatul nu știa ce să mai facă. Erau zile care scoteau din soldați și ultimele fărâme de omenesc. Vestea eliberării îl aduse pe Gelu la disperare. Oare se va putea descurca în viața civilă? Aproape că a utat cum se repară instalațiile de la Fabrica „Letea“. Nu a mai pictat serios de multă vreme. Uneori treceau și câte patru luni, până ce ieșea din unitate. Singurele femei pe care le întâlnea, erau o bucătăreasă și două angajate civile, fete de ofițeri. A uitat complet de viața obișnuită. Teama că nu se va mai adapta la viața lui obișnuită, era o mare temere. Aștepta ca alții să-i ordone ce să facă. Devenise un robot. Odată eliberat își reluă vechile ocupații. Munca la „Letea“ ca electrician de întreținere era pentru el lipsită de sens. Urma să mai lucreze la Fabrica „Letea“ încă un an, până la încetarea contractului de școlarizare. La școala de artă atmosfera era tristă, profesorul Ion Burdujoc își pierduse viața în urma unei „situații” imposibile. Profesorul Constantin Doroftei a plecat în altă localitate. Acum era altă atmosferă de atelier, alți elevi și alți profesori. Gelu a rămas singur din nou. Trebuia să o ia de la capăt. Din nefericire era terminat. În primul rând că armata îi furase inocența și starea de ființă umană. Visele trebuiau să fie reconstruite din nou pas cu pas. A fost singura perioadă din viața acestuia, când cele trei dorințe erau mai mult decât o amintire. În perioada serviciului militar a avut un coleg pictor și el, ce dorea să devină călugăr la Mănăstirea Bistrița. Oare nu se putea călugări și el? Copernic, Galileo, Mendel, capi ai științei au fost personaje, ce au activat în mediul credinței. Decât 57 muncitor inutil, poate că o viață de călugăr i-ar permite să își continue cercetările științifice și să evolueze ca pictor iconograf. Cu astfel de gânduri, fără să spună nimic părinților, luă trenul spre Piatra Neamț. A umblat multă vreme pe străzile micului orășel, gândindu-se ce urma să facă. Era o hotărâre extrem de importantă. Deși l-ar fi apropiat de Dumnezeu, rămânea totuși departe de știință. Aștepta un semn de la Dumnezeu. Oare avea să-l primească? Mult după prânz se apropie de autogară. Află că biletul costa o anumită sumă de bani. Se hotărî. Va pleca la mânăstire. Deja își vedea viitorul. A scos banii din buzunar și constată că avea exact valoarea unui bilet spre Mănăstirea Neamțului. Curios, cam aceeași sumă ajungea și pentru un bilet de întoarcere cu trenul spre Bacău. Să fie oare acesta semnul așteptat de la Dumnezeu? Dacă mergea la mânăstire, munca lui va fi oare înțeleasă? Este oare Biserica Ortodoxă, în stare să accepte în rândurile ei un călugăr cu preocupări științifice? Copernic și Galileo au suferit mult, din cauză că au rostit adevăruri științifice. Giordano Bruno a fost chiar ars pe rug. Era în dilemă. Îi ceruse lui Dumnezeu să-l ajute să afle cunoașterea. O va putea avea la mânăstire? 58 Au fost momente de mare tensiune. Se hotăra destinul său, destinul celor trei dorințe. Când mergi la mânăstire, ești desigur menit a fi călugăr. Doar așa vei face față unei vieți monahale. Ținea în mâini banii de bilet. Încotro? După multă chibzuială se hotărâ că își va continua destinul. A luat un bilet de tren spre casă. Avea aproape 23 de ani. Era o primăvară caldă. Obișnuia să ia orașul la pas. Bacăul vechi începea să dispară clădire cu clădire. Buldozerele au devenit prezența cea mai firească a centrului orașului. Apoi au apărut una câte una macaralele, gata să ajute la construirea de noi blocuri, marile realizări ale lumii noi. A întâlnit în acea zi pe una din străzi pe o fostă colegă de pictură. Dumnezeu a găsit o soluție de nerefuzat. Destinul său urma pentru prima oară să se împlinească. Soțul ei, inginer în cercetare silvică, era în căutarea unui laborant la Parcul Dendrologic Hemeiuș, Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice. Un post în activitatea de cercetare științifică, chiar și de laborant, era o soluție mai mult decât așteptările sale. Dar pentru a ajunge la Parcul Dendrologic, trebuia mai întâi, să-și dea demisia de la „Letea” . În acele timpuri se cultiva obiceiul politic, ca un angajat să lucreze o viață întreagă în aceeași întreprindere. Era o mare rușine pentru o întreprindere să fie părăsită de un angajat, mai ales că a fost școlarizat de aceasta. Avea noroc însă, că a terminat perioada de contract, trei ani pe muchie. Plecarea se făcea însă exclusiv prin demisie. Erai obligat să lucrezi două săptămâni zi de zi fără nici o absență. Au fost două săptămâni, încărcate de întâmplări opuse. Sarcina șefilor de secție era să îl determine să nu plece. Însă așa ceva nu avea să se întâmple. Era prea determinat să-și schimbe destinul. La capătul perioadei de demisie îl aștepta munca de cercetare științifică, o muncă destinată doar marilor minți ale umanității. Este atât de greu să ieși din normalitate, din mediocritate! Să ai neșansa distrugerii unui țel, pentru a te rata în banalitatea unei activități de rutină, era imposibil! 59 În ultima zi, ștabii secției E2, se comportă cu tânărul nostru cu asprime. Încercară în zadar, să-l determine, să renunțe. Unul din ei țipă la el disperat. „Tu trebuie să rămâi la „Letea” electrician. Ăsta este rostul tău. Nu poți pleca nicăieri!” Cum nimic din toate rugămințile și țipetele lor nu au avut efect, aceștia i-au desfăcut contractul de muncă. Dar, ca răzbunare, aveau să-i șteargă toate drepturile, cum ar fi vechimea și alte beneficii ale școlarizării. Așa a plecat de la Fabrica „Letea” acest tânăr, care dorea cu atâta patos, să devină un cercetător adevărat. În buletinul său avea să fie trecut articolul de lege privind desfacerea contractul de muncă. Acest articol era recunoscut de miliție ca exclus social și pasibil de vagabondaj. De câte ori se gândea la acele evenimente, Gelu își spunea, că oricâte piedici se vor pune în calea destinului, Dumnezeu îl va ajuta pe cel în cauză, să îl ducă la împlinire. La doar 10 km de Bacău, în Comuna Hemeiuș, se afla una din cele mai importante colecții de plante exotice, în Parcul Dendrologic, în grija Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice, filială pe o mare parte a Moldovei. Parcul se afla între două șosele importante și era între satele Hemeiuș și Lilieci. Locul încă purta urmele daniilor lui Ștefan cel Mare, care a dăruit Mânăstirii Neamț vechea moșie Fântânele. Locul era deosebit de interesant. Aici se întâlnea o colecție de aproximativ 1.300 - 1.500 de specii de arbori și arbuști de proveniență planetară. Parcul era la origine grădina unui mic castel cu aparențe din secolul XIX. Atât Castelul roșu, cum era denumit, cât și o clădire cu un etaj, numită Casa Albă aflată la două sute de metrii, erau utilizate din 1970. Locul aparținea de filiala locală a I.C.A.S. cu sediul în Ștefănești, aflat în sudul capitalei București. Era un colectiv divers, cam opt zeci de persoane, din care câțiva aveau datoria de a efectua studii de protecția pădurilor. Din cauza perioadei obligatorie, necesară demisiei de la Fabrica „Letea”, Gelu a întârziat trei zile de la începerea prevăzută de angajare 60 în noul post. A fost la o clipă să piardă postul de laborant, după ce renunțase la toate beneficiile postului de electrician. Entuziasmul lui era imens. Timp de două săptămâni își manifestă ideile novatoare. Gelu a adus câteva pagini scrise despre o specie de viermi de mătase, originali din Korea. Era vorba de o specie, necunoscută în țara noastră, care trăia liber în natură în pădurile de stejar. Laboratorul a primit sarcina de a testa câteva mii de ouă aduse de Nicolae Ceaușescu și Elena în urma unei vizite în extremul orient. Cum asemenea viermi nu se aflau în România, nu existau date referitoare la creșterea lor. Prima sarcină a noului laborant a fost să găsească documentația referitoare la această specie inedită. Pentru prima oară, biblioteca personală avea să își dovedească utilitatea. A găsit mai bine de câteva pagini de informații științifice. Așa își începu truda de „cercetător”. Din nefericire între el și mediul de cercetare era o mare prăpastie. Nu era vorba de studii, ci de clasa socială. Nu mai era egalul colegilor ca între muncitorii de la Fabrica „Letea”. Tânărul Gelu era un biet laborant, un fel de prelungitor bun la toate al unui inginer specialist în cercetare științifică. De fapt laborant, sau muncitor era același lucru. 61 A ȘI CERCETAREA FACE PARTE DIN POVESTE urmat o perioadă de câțiva ani de experimentări și cercetări. Experiențele se făceau prin realizarea de monitorizare a mediului silvic, fiind studiate diverse insecte cum ar fi cărăbușii și coropișnițele. Se mai analiza modul de distrugere a solariilor din pepinierele silvice de către cârtițe. Uneori, iarna pe zăpadă colinda, pentru a experimenta diferite combinații chimice, repelenți, care se puneau în vârful puieților brazilor și molizilor împotriva consumului cervidelor. Gelu a început munca de cercetare săpând șanțuri, ce înconjurau parțial pepinierele silvice și monta ca protecție diferite materiale izolatoare biodegradabile. Rostul era cel de izolare, față de cârtițele ce trăiau, în zona în care ocoalele pregăteau noile generații de arbori. A fost o perioadă intensă de măsurători statistice. De obicei se efectuau analize legate de infectarea cu ouă de insecte a probelor de stejar, aduse din întreaga Moldovă. Aceste măsurători comparate an de an, i-au demonstrat faptul că insectele studiate prin numărul lor, de ouă depuse pe crengile de stejar, aveau unele patru, altele cinci ani de ciclu, demonstrat la nivelul valorilor procentuale anuale. Practic se putea anticipa perioadele de infestare maximă cu o anumită specie de insectă a pădurilor de stejar. Un cercetător științific din I.C.A.S. (Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice) Câmpulung, din nordul Moldovei, specialist în insecte, i-a arătat la microscop un exemplar al unei muște foarte rare. Sunt cunoscute doar cinci exemplare în întreaga lume. Era o muscă relicvă a altor vremuri, a căror indivizi încă mai zboară printre noi. Imaginea acelei muște avea să-l domine multă vreme. Spre deosebire de muștele actuale era alcătuită dintr-un corp fațetat, ceva în genul unui diamant prelucrat. 62 Atunci a înțeles, că insectele au trecut prin mai multe faze, în care forma lor, care aducea inițial cu un cristal, a devenit în final aerodinamică. Gelu studia periodic apele din lacurile și canalele din parc, observând evoluția populațiilor de vietăți microscopice. Este greu de descris minunile biologice, pe care avea ocazia să le vadă, să le înțeleagă. Studia an de an creșterea în volum a diverșilor arbori. Așa a înțeles, cum un arbore se îngroașă pe un fond de aparentă respirație. Nimic nu era nou, totul se realiza după procese ciclice. Își dădu seama că în spatele acestor observații putea descoperi ceva cu totul nou. Dar, oare ce? Fizicienii ne tot spun, că natura este compusă din spațiu, timp, materie și gravitație. De ce nu ne spun nimic despre legea ciclicității, care de fapt este tot atât de importantă ca și celelalte legi? Oare cristalele nu sunt materie vie? Dar câte asemănări au ele cu aceasta? Se înmulțesc, se hrănesc folosind mineralele din mediu și se dezvoltă… . E un fel de materie vie solidă. Dar, care putea fi secretul real al vieții? A încercat să pătrundă în această taină de atâtea ori, dar nici o idee nu se dovedea viabilă. La ce bun să fi citit atâtea și atâtea cărți despre natură, dacă nu putea înțelege, de ce vietățile arătau, așa cum el le vedea sub microscop și pretutindeni în jurul lui? Toate teoriile despre apariția materiei vii se limitau la o posibilă activitate chimică inițială. Activitatea era urmată de o evoluție de miliarde de ani în formă unicelulară, după care, brusc au apărut organismele pluricelulare. Care era cauza tuturor acestor evenimente? Tot studiind diversele fenomene și efecte de natură fizică, își imagină o serie de aplicații, un fel de invenții inedite la acea dată. A propus televizorul cu transmisie prin țeavă. Aici se adăuga și o telecomandă terestră pentru sateliții de pe orbita Pământului. Odată, rămas singur în laborator, a reușit să scoată prisma optică din microscop și să treacă razele Soarelui prin ea. Astfel a obținut un spectru vizibil, pe întreaga suprafață a peretelui din laboratorul unde lucra. A privit și a meditat ore în șir asupra spectrului electromagnetic. A fost momentul declanșării primelor idei, care aveau în timp, să îl conducă la structura spectrală electromagnetică a materiei vii. Teoria evoluției a lui Charles Darwin era considerată cauza dezvoltării materiei vii de la simplu, la complex. Nimeni nu înțelegea de ce o combinație chimică, în mod întâmplător, s-a comportat altfel decât normalul chimic și a născut normalul biologic. Acesta era secretul pe care îl căuta și el alături de întreaga știință a vremii. Ce proprietăți aveau primele elemente chimice, care ar permite ca un comportament chimic, să se transforme în comportament biologic? 63 Era o perioadă de pionierat în viața acestuia, ca de altfel și pentru cercetarea biologică. Ce nu pricepea, era faptul că cercetările biologice, se făceau pe principii statistice. Ori se știa că aceste cercetări, ne spun statistic, cum se întâmplă lucrurile, nu și de ce se întâmplă. Lipsa cunoașterii cauzelor fenomenelor naturale biologice făcea imposibilă descoperirea realului, nu doar comportamentul aparent matematic. Din nefericire cercetătorii erau implicați doar în cercetări statistice. Anul 1983 a început cu o întâmplare tragică. Tânărul nostru laborant a primit sarcina, de a se duce la un laborator, să mute un cablu electric, care bloca închiderea unei uși. În acea încăpere pereții erau stropiți pentru dezinfectare cu aproximativ 5 litri de formol. S-a dus, a mutat cablul din dreptul ușii, apoi în doar câteva minute a avut o stare de vomă imposibil de oprit. A început să elimine o cantitate mare de sânge. Se vede treaba că formolul din acea încăpere, l-a afectat la nivel de plămâni. Acea încăpere era pregătită pentru viitoarele experiențe cu insecte. Incidentul a fost urmat de trei luni de spitalizare și alte șase luni de concedii medicale. Evenimentul putea să fie unul, care să ducă la decesul acestuia. Era însă destul de rezistent, mai ales că avea antrenamentul lungilor călătorii prin natură. Internat fiind, a avut ocazia, să cunoască mediul sanitar din România. Fiind un accident care afecta plămânii, a fost internat în spitalul TBC din Bacău. Era spitalul groazei. Pacienții mureau unii după alții. Nu mai exista nici o garanție că pacienții dintre pereții lui, aveau să plece pe picioarele lor acasă. Moartea era atât de banală, încât brancardierii făceau concursuri cu tărgile pline de morți între spital și morgă. Când a văzut prima oară această cumplită stare inumană, își dădu seama că puțini erau oamenii care se nășteau cu empatie, cu respect pentru ființa apropiată. Uneori bolnavii aveau un comportament inexplicabil. Pe lângă faptul că erau bolnavi de TBC și de diabet, unii înnebuneau brusc. 64 Un tânăr pacient de care se atașase în doar câteva ore, se schimbase complet. A făcut din încăperea salonului o adevărată scenă de teatru. Pernele erau desfăcute și împrăștiate prin întregul salon. Țipa și se mișca asemeni unui om, care nu se poate controla. Când medicul intră la vizita de dimineață, bolnavul a sărit la bătaie. Peste puțin timp avea să își afle sfârșitul. Oare viața lui, în care își propuse să facă atât de multe, urma să se termine? Ca de obicei, lună de lună Gelu cumpăra revista „Știință și Tehnică”. Într-una din paginile revistei era un anunț despre un posibil concurs de invenții și idei științifice. Semnatarul rubricii care anunța posibilul concurs, se numea Ștefan Niculescu Maier. A hotărât, ca în pofida tuturor problemelor medicale pe care le avea, să facă tot posibilul, să participe la acel concurs. A fost o vară plină de idei, care mai de care mai ciudate. Avea însă, să meargă în concurs cu o lucrare despre comunicațiile în spectrele atomice. Era o idee formidabilă, în care înlocuia principiul comunicației în lungul razelor electromagnetice, în axa transversală pe spectrul electromagnetic. Cu 65 alte cuvinte, în fiecare punct din spațiul tridimensional ocupat de radiațiile electromagnetice, se putea transmite un întreg mesaj. Acest lucru era posibil prin utilizarea spectrelor de linii atomice, supuse efectelor câmpurilor electrice, câmpurilor magnetice, presiunii osmotice, efectului stark, efectului zeeman, efectului Einstein. Rolul acestora era acela, de a produce modificări ale poziției liniilor de emisie atomice ale elementelor chimice. Aceste modificări erau supuse unui limbaj codificat, care în momentul recepționării mesajului putea fi ușor decodificat. Astfel, se puteau transmite mesaje pe distanțe enorme folosind spectrul electromagnetic, codificat lingvistic. Fiecare mesaj era transmis nu longitudinal pe raza electromagnetică, ci putea fi construit transversal pe acesta, adică în interiorul fiecărui punct din spațiul tridimensional. Această invenție propusă avea să îi schimbe laborantului Gelu întreaga concepție despre realitatea înconjurătoare, descoperind ulterior faptul că spațiul așa zis cu trei dimensiuni, era de fapt alcătuit dintr-o multitudine de spații, ce fac parte din axa spectrului electromagnetic, adică spații numite unde electromagnetice de diverse dimensiuni. Faptul că putem percepe în mediul ambiant simultan unde electromagnetice diverse ca lungime de undă, cum ar fi: undele radio, undele calorice, undele vizibile, ne arată, că acestea sunt independente unele de celelalte, adică nu se afectează reciproc. De asemenea, dacă undele electromagnetice din spațiul denumit tridimensional au aceeași lungime de undă, rezultă că ele nu pot ocupa același spațiu 3D, dovadă variația amplitudinii (intensității). Așadar spațiul 3D avea cu adevărat o structură de natură electromagnetică. În știința contemporană spațiul este de natură abstractă. Albert Einstein a încercat să demonstreze, că spațiul 3D ar avea o structură, care reușește să se curbeze în jurul corpurilor mari. Studiul ar explica atracția corpurilor și fenomenul gravitației. Dar nimeni nu a reușit să demonstreze existența reală a gravitației, astfel înseamnă că problema este deschisă. Oare spațiul 3D electromagnetic este spațiul realității însăși? Amplitudinea variabilă nu este o reorganizare spectrală ? Invenția propusă, avea să se numească „Comunicații în spectre atomice” și avea să fie prezentă la „Salonul Invențiilor Trăsnite”, organizat de Revista „Știință și Tehnică”, la Muzeul Tehnicii „Dimitrie Leonida” din București, în anul 1984. Jurizarea concursului a fost făcută de Alexandru Mironov și un reprezentant al oficiului național de invenții. Gelu sosise la București special pentru jurizare, dar cei doi nu lau luat în seamă. Erau mai multe panouri, în care Gelu prezenta diferite modalități 66 de modificare și codificare a liniilor de emisie-absorbție atomice. Pe una din planșe se afla varianta optică cu becuri diverse, care reușea să emită mesaje în spațiul ambiant, folosind lumină produsă în medii electrice, magnetice, gaze… . „Să fie adevărat?”, întrebă reprezentantul O.S.I.M.-ului. „Da, dar va fi aplicată cam peste 100 - 150 de ani”, răspunse cunoscutul om de presă de știință, Alexandru Mironov. Reprezentantul O.S.I.M.-ului rămase dezamăgit de răspuns și plecă mai departe. Deci nu interesa în prezent. Tânărul nostru nu credea, că va primi vreun premiu în acest concurs. Mare a fost mirarea, când au fost citite premiile acordate de către Revista „Știință și Tehnică” la acel Salon. Gelu a luat premiul III pentru invenția: „Comunicații în spectre atomice”. Ulterior a aflat că, de fapt, ar fi trebuit să ia premiul I, dar juriul nu a fost de acord. Ștefan Niculescu Maier, student fiind, mult mai tânăr decât Gheorghe Parascan, care era printre organizatorii acestui Salon de invenții, primul de acest fel, a reușit să publice o planșă legată de această invenție în Revista „România de azi”, publicată în cinci limbi pentru ambasadele României din întreaga lume. Inteligența Artificială de azi conoaște studiile de acest gen de comunicații. Era o reușită unică în viața tânărului laborant. Pentru prima oară i s-a recunoscut capacitatea de creație. A concurat la nivel național. Erau creatori din întreaga țară. Începutul vieții sale de inventator devenea mai mult decât realizabil. Cum acest Salon de Invenții se ținea la Muzeul Tehnicii din București, Gelu a avut ocazia să vadă câteva invenții celebre. Era fascinat de mașinăriile ce produceau fulgere. Avea însă să afle adevărata poveste a „Pilei Karpen”, denumită de autorul ei pila termoelectrică cu temperatură uniformă. Cunoscuta invenție era prezentă în muzeu și atrăgea în mod deosebit atenția publicului, dar mai ales a participanților la salon. Directorul muzeului le spuse însă că nu era adevărata Pilă, era doar o replică. Piesa a fost 67 schimbată cu una făcută la Iași. Pasămite era făcută din metale foarte scumpe și o comisie de inventariere a observat că producerea de curent, ar fi diminuat gramajul acesteia. Așa se face, că adevărata pilă a fost oprită din funcționare și pusă într-un seif. Pentru participanții la salonul de invenții a fost arătată Pila, adevărata Pila Karpen. Așa a avut posibilitatea să o vadă și să afle că aceasta nu mai funcționa de ceva vreme. Avea atâtea idei, încât în anul 1985 avea să primească premiul I al „Salonului Ingeniozității”, „secția teorie”, organizat de Revista „Știință și Tehnică” la Uzina Metaloglobus din București, Sectorul 4. Dar cel mai important premiu avea să îl primească în a treia ediție a „Saloanelor de Invenții” organizate de Revista „Știință și Tehnică”, ce purta denumirea de „Salonul Ingeniozității 1986”. Pentru organizatori era doar un simplu premiu III. În realitate acest premiu era mai mult decât își putea închipui un biolog. Era expunerea observației științifice a legăturii directe dintre radiațiile roșii solare emise pe spectrul optic al hidrogenului solar și clorofila „a”. Mai exact era analizată linia H – α, roșie, și faptul că în procesul de fotosinteză clorofila „a” are un maxim de absorbție de aproximativ aceleași valori a radiațiilor roșii. Lucrarea avea denumirea de „Procesul de fotosinteză”. Studiul premiat era de fapt începutul unei noi abordări în biologie. Era pentru prima oară, când se spunea explicit despre o legătură mai mult decât certă, dintre spectrul electromagnetic solar și procesele fizice de la nivelul absorbției clorofilei „a” din plantele verzi. Au urmat ani întregi de studii biofizice legate de subiectul spectrului solar și structura 68 celulelor vii. Numeroase premii științifice aveau să-i fie acordate cu prilejul unor sesiuni locale și naționale din silvicultură. În anul 1988 avea să devină membru în „Comisia de Inventică” a Academiei Republicii Socialiste România, Secția București. A avut astfel ocazia, de a ține conferințe în Aula mare a Academiei Române despre experiențele proprii, legate de structura celulelor vii și a legilor matematice procentuale ale culorilor florilor naturale. Gheorghe Parascan a fost numit secretar al „Tehnic Club Bacău” alături de cunoscutul profesor universitar Valentin Catană, de la Facultatea de Subingineri din Bacău. Cadrul universitar Valentin Catană era responsabil cu activitatea de inventică la nivelul municipiului Bacău. Valentin Catană dorea să verifice cunoștințele lui Gelu. Cine ar fi crezut, că un biet laborant putea fi capabil de atâtea reușite? Chemă așadar la Bacău pe cunoscutul profesor universitar Mircea Rusu, de la Institutul de Fizică Atomică. A fost o ședință memorabilă. Inițial Gelu habar nu avea, că era supus unui examen legat de cunoștințele sale. Profesorul Mircea Rusu îl tot întreba de propunerile științifice și rezultatele obținute în ultimii ani. Eroul nostru avea să răspundă cu entuziasm la fiecare întrebare. Pasiunea se vedea în ochii lui, în agitația mâinilor sale, care nu se mai opreau, încercând să demonstreze, când și cum obținuse acele rezultate. După mai bine de un ceas și jumătate, profesorul Valentin Catană îl întrebă pe profesorul Mircea Rusu, ce părere are? „95% corect, 3% mai trebuie verificat, 2% nu știu”, a răspuns cunoscutul profesor universitar Mircea Rusu. A fost momentul când Gelu și-a dat seama, că a fost supus unui examen legat de cunoștințele sale și de capacitatea de creativitate. Era evident faptul că postul de secretar al „Tehnic Club” Bacău, era cu adevărat o responsabilitate deosebit de importantă. Viața a început să îi dăruiască vise împlinite laborantului Gheorghe Parascan. Părea a fi un om fericit. Cu toate acestea viața reală a acestuia era cu mult diferită. Pe cei din jur nu îi interesau reușitele sale. Ar fi fost poate mai bine pentru ei, dacă acesta nu ar fi fost un simplu laborant silvic, poate un inginer așa cum se cuvine unor minți, în care creativitatea științifică și tehnică merită să se împlinească. Am ignorat un pic viața personală a eroului nostru. Gheorghe Parascan era căsătorit și avea trei copii. Pasiunea acestuia pentru cercetarea științifică era privită în familie ca pe o pierdere de timp. Nu a mai pictat de câțiva ani. A renunțat la 69 pictură, deoarece i se scotea mereu ochii, că trebuie să picteze pentru bani. Uneori viața este crudă. Când îți dorești să urci mai sus, cu atât mai multe piedici primești din partea societății. Salariul de laborant era mic. Soția era bolnavă și cei trei micuți necesitau toți banii, pe care îi avea. Uneori trebuia să plece la diverse saloane de invenții și sesiuni științifice în Bacău, București, Brașov, Botoșani. Gelu s-a împrumutat, fără să știe soția, din bugetul pentru plata asociației de locatari. Noul șef de asociație de bloc, la fiecare întârziere de plată mai mare de o lună și jumătate îl dădea în judecată, cerând instanței să fie evacuat, ca fiind un prost platnic. A ajuns de trei ori în sala de judecată. Era de fapt în acțiune o cumplită mafie. Apartamentele fiind de stat, la neplata datoriilor la timp, erai prin hotărâre de judecată evacuat. De ani de zile primea corespondența deschisă, ruptă, pe care scria cu pixul de un cenzor poștal, că așa a fost primită. Când preda un brevet de invenție către O.S.I.M. (Oficiul de Stat de Invenții și Mărci), Gheorghe Parascan semna un contract de cesionare privind invenția sa, cu statul român. Trebuia ca timp de 5 ani de zile să nu mai vorbească nimănui de acea invenție. Se obliga să distrugă orice document legat de ea. Anual în R.S.R. (Republica Socialistă Română) erau acceptate ca invenții aproximativ 2.000 de dosare. Această cifră avea să-l pună pe gânduri. Era imposibil ca la nivelul României, inventica să se limiteze doar la un număr atât de mic de dosare de invenții și aparent atât de constant. Era evident că ceva se întâmpla în spatele acestor cifre. În curând a primit și răspunsul. Revista „Știință și Tehnică” publica faptul că doi americani au inventat o mănușă pentru comunicare utilă surdo-muților. Curios, aceeași revistă, în urmă cu doi ani, l-a premiat pe eroul nostru, pentru un pachet de invenții, din care făcea parte și proiectul unei mănuși electrice vibratoare pentru comunicații a persoanelor surdomute. Prototipul inventat era folosit pentru comunicația utilizând alfabetul braille. Era un sistem de comunicare la distanță între persoanele cu dezabilități, în special pentru categoria de oameni surdo-muți. Ce e drept, invenția acestora avea în plus câteva mici piese electronice. Câțiva ani mai târziu, în mediul științific, președintele țării Ceaușescu era acuzat de mai mulți inventatori și oameni de știință, că ar fi vândut secretele unor invenții. Poate că n-ar fi așa, dacă cineva ar ști unde se găsesc, spre exemplu, dosarele datelor științifice din perioada comunistă. Una din practicile folosite de O.S.I.M. era să te sprijine, să depui un dosar care promitea. După câteva luni primeai o notificare că mai au nevoie de bibliografie, ori că invenția este deja brevetată. Dacă nu puteai fi convins, de faptul că ai muncit degeaba, erai pasibil de o dispariție subită… . Oricum, 70 erai dat pe mâna securității pentru supraveghere. Conform actului de cesionare, dețineai un secret de stat, fapt ce însemna, că puteai primi oricând orice condamnare printr-o înscenare. Activitatea de inventică se dovedi total neproductivă. Era chiar periculoasă. Gheorghe Parascan a prezentat în doar câțiva ani peste 50 de idei, și a depus 13 dosare la O.S.I.M.. După Revoluție a primit și el un brevet personal, pentru o foarfecă de tăiat mlădițe de dud. Totodată a aflat că mai are câteva brevete la diverse instituții ale statului român. Marile idei de invenții încă nu au fost depuse la O.S.I.M.. Oricum, nu le-ar fi înțeles nimeni. Un astfel de dosar era purtat pe la mai multe persoane din sistem, semnate și de aceștia. Mulți obțineau beneficii sociale, dacă dovedeau, că făceau invenții. De fapt nu interesa pe nimeni invenția ca atare. 71 REVOLUȚIA A VENIT O ricât de bine ai fi pictat, dacă nu respectai tendințele artei proletcultiste și nu erai parte dintr-o anumită categorie socială agreată de partidul unic, tot nu puteai face o expoziție de artă. Cultura la acea dată era una dintre cele mai supravegheate domenii. Mințile libere erau periculoase. Puteau să se răzvrătească. Ori tocmai de așa ceva nu avea nevoie acel sistem social. Artistul era condamnat la mediocritate. De altfel artiștii adevărați și-au cerut iertare de la poporul român, după anul 1989, pentru că au acceptat tacit să facă jocul comuniștilor. Ca atare nimic din ce a produs comunismul, nu a reușit să se ridice mai presus de pseudocultură. Atâta vreme cât adevărații artiști au fost eliminați din sistemul cultural și înlocuiți cu artiști de partid, produși în universitățile conduse de partid și cenzurate la sânge, la ce ne puteam aștepta? Din cadrul uniunii scriitorilor au câștigat literații proletcultiști din propria pepinieră. La arte plastice numărul de locuri pe secție era în jur de cinci persoane anual și acelea recomandate. Nu este de mirare că în comunismul fals, un fel de pseudo comunism, totul era la limită. Puținii îndrăzneți își luau de la sine, dreptul de a pune adevărul naturii și pe cel al artelor mai presus de adevărul politic. Dacă Gelu ar fi urmat un traseu obișnuit în acea perioadă, unde ar fi putut oare ajunge? Nu a avut niciodată dorința unei cariere. Scopul vieții lui a fost descoperirea adevărului despre viață. Nu o dată a constatat faptul că rezultatele descoperite în timpul cercetărilor sale, îl duceau în direcția unor concluzii total diferite de cele predate în școli și universități. Era un simplu laborant, care explica legile fizice 72 plecând de la legile biologice. Știința contemporană a mers pe calea explicațiilor oferite de fizică, chimie și biologie. Aceasta să fie oare greșeala? Era și normal ca pe un asemenea traseu evolutiv, viața să apară ca un produs secundar, deci să aibă un început. În realitate, conform observațiilor sale, celulele, organismele și ecosistemele aveau structuri determinate de spectrul electromagnetic solar. În acest caz nu se mai putea vorbi despre apariția vieții. Era vorba despre un mecanism simultan de evoluție, în care materia vie era părtașă a manifestărilor fizice încă de la început. Această idee era demonstrată atât de procesele de emisie și absorbție la nivel de linii atomice, moleculare și macromoleculare, cât și de rezonanța undă structură. Acțiunea făcea ca dimensiunea organitelor, să fie mereu prin preajma dimensiunii undelor absorbite, unde intense în spectrul solar. Așadar Gelu începea să gândească într-un alt dialect al științei. Sfârșitul anului 1989 s-a finalizat, după cum toți știm în urma Revoluției, de fapt o lovitură de stat suprapusă nemulțumirii sociale. Gheorghe Parascan avea să încheie anul cu reușitele la concursurile Revistei „Știință și Tehnică”. Rezultate notabile avea în activitățile legate de cercetare, inventică, promovarea cercetării fundamentale. Prima din cele trei dorințe, pentru care a cerut îngăduița lui Dumnezeu, se materializase în mare parte. În seara zilei de 18 decembrie 1989, Gelu a primit o scrisoare de la Academia Republicii Socialiste România, în cutia poștală să participe la o prezentare, pentru care avea să prezinte studiile sale despre culorile florilor, în cadrul unei Sesiuni 73 științifice, a Comisiei de Inventică, Secția București. Scrisoarea era desfăcută. A fost adusă de la poștă târziu, iar evenimentul avea loc a doua zi. Data de poștă era însă dovada, că scrisoarea se dorea pierdută. Scrisoarea era de fapt o dovadă, pentru a primi acceptul participării de la I.C.A.S. Hemeiuș. Deși ora era înaintată, a plecat la București în acea noapte. Era 18 decembrie 1989. A plecat cu trenul Bacău – București, alături de un alt inventator băcăuan. Acesta propunea la rândul lui să promoveze o idee ingenioasă de extracție a rulmenților, folosind un aliaj care se topea la mai puțin de 100 C°. Avea să fie ultima activitate a Academiei R.S.R.. Ca niciodată Aula mare a Academiei era plină cu specialiști din domeniul ingineriei, specialiști aduși din București. Când Gheorghe Parascan a intrat în sală, este prezentat ca fiind nou venit. Gelu împărțea în sală o mână de foi volante, pe care a imprimat invenția, despre care voia colegul lui, să vorbească publicului. În momentul când înmâna pagină cu pagină, în sală era o oarecare agitație. Ce erau oare acele foi? Erau oare altceva? Să fi fost manifeste? Câțiva bărbați s-au repezit să vadă, despre ce era vorba. Aveau să se liniștească. Nu, nu erau manifeste, erau doar prezentarea unei invenții. Gheorghe Parascan s-a așezat apoi la o masă liberă, în stânga sălii, nu departe de masa prezidiului. La masa lui se așeză un bărbat, preocupat parcă de orice altceva, numai de știință nu. Era atent mereu la tot ce făcea Gelu. Deși laborantul nostru a observat că era urmărit cu privirea, nu îi păsa. Toți știau că nu avea nimic de ascuns. Persoana de lângă Gelu era singura figură cunoscută din sală. Un lucru nu știa eroul nostru la acea dată și oră. Aveau să se întâmple lucruri din ce în ce mai stranii. De multă vreme nu l-a mai întâlnit pe Ștefan Niculescu Maier! Gelu știa că a fost mutat cu serviciu în altă localitate. Avea să afle ceva mai târziu, că a fost arestat pe motive politice. Nimeni nu l-a informat pe laborantul nostru că la Timișoara, Revoluția a început. În data de 19 decembrie, după ce invitații au prezentat cercetările și invențiile, într-o sală încălzită ca niciodată în ultimii doi ani, un activist de partid a promis că următoarea ședință, trebuia să îi adune pe cei de față din nou, peste doar o săptămână. Această ședință avea să îl urmărească multă vreme în amintiri. A participat la ultima activitate a Academiei R.S.R. (Republica Socialistă România). De când Elena Ceaușescu, soția conducătorului suprem, a fost numită doctor docent, nu a mai fost făcută nicio altă numire. Subiectul era considerat tabu. Activitatea academiei se rezuma la ședințele diverselor grupuri, printre care și cel al Comisiei de Inventică, secția București, din care făcea parte și Gelu. Era un timp, 74 când puțini oameni din domeniul cercetării științifice știau unde se află în București această nobilă instituție. La doar câteva ore de la terminarea conferinței, ținută în Aula Academiei Române, în data de 19 decembrie, laborantul băcăuan se plimba prin centrul Bucureștiului. Nu era singur. Parcă de nicăieri un grup de tineri alergau pe trotuarele aglomerate, executând exerciții militare. Sunt de la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), îl lămuri pe Gelu, Adrian Tăbăcaru, profesor la Liceul „Metaloglobus”. Acest profesor era nepotul marelui pedagog Grigore Tăbăcaru, ce avea casă memorială în Hemeiuș, Bacău. Adrian era unul din organizatorii „Saloanelor Ingeniozității” și membru în Comisia de Inventică. Uneori Adrian îl oprea seara după ședințe, în apartamentul său, vizavi de casa lui Zoe Ceaușescu. Profesorul Adrian Tăbăcaru îi face o propunere neașteptată lui Gelu. „Ce zici, vii să mă ajuți cu niște desene pentru lecțiile copiilor? ” Parascan a fost încântat de invitație. Au cumpărat ceva provizii, apoi au urcat în vechiul bloc, la etajul 1. Gelu a lucrat mai bine de două zile și două nopți la tot felul de desene și texte școlare. Datorită faptului că proiectul era urgent, Adrian și Gelu au lucrat fără oprire două nopți. Au golit frigiderul și au fumat nu doar toate țigările, chiar și toate chiștoacele. Obosit și extenuat, părăsește Bucureștiul la primele ore ale zilei de 21 decembrie, urcându-se în trenul de Bacău. După un drum cu puține întârzieri ajunge la Bacău. Datorită faptului că trenul a sosit spre înserare, nu mai putea să ajungă la sediul I.C.A.S. Hemeiuși. . Totuși a făcut un popas la „Tehnic Club” Bacău, ce avea repartizat sediul la etajul Casei de Cultură din municipiul Bacău. Aici donase doi saci din cărțile din biblioteca personală. Pe hol Gelu a întâlnit pe o persoană responsabilă cu activitățile culturale și tehnice, care alerga și dădea disperat din mâini. Nu înțelegea ce se întâmplase. Gelu l-a întrebat o problemă legată de activitatea „Tehnic Clubului” Bacău. Răspunsul a fost unul total de neînțeles! „Ție îți arde de prostiile astea, când se întâmplă atâtea probleme grave?” se răsti la Gelu, cu un dispreț de neînțeles, după care alergă spre una din ieșiri. La ce s-a referit acest personaj? Gelu nu auzise, că oarecum ceva grav se întâmplă. Nu știa de ce l-a enervat? Casa de Cultură din Bacău era pustie. Ei bine, a fost liniștea de dinaintea furtunii. 75 Amețit de oboseală, după două nopți nedormite, Gelu se îndreaptă spre casă pentru un somn neîntors. A doua zi plecă la muncă, la obișnuita lui preocupare din laboratorul de Protecția Pădurilor. Se anunța o zi liniștită de decembrie. Lumea se gândea că în curând vor veni sărbătorile de iarnă și costisitorul Moș Gerilă. Vor avea oare ce pune pe masă? Asta era întrebarea lui Gelu. De mult nu a mai reușit să ducă familiei o bucată de carne pe masă. În urmă cu niște luni, după o coadă și o jumătate de zi pierdută la Piața Centrală, din municipiul Bacău, a reușit să cumpere un tacâm de curcă. Era o amintire atât de urâtă. Când să îl pună în oală, simți un miros de stricat îngrozitor. Aruncând restul alimentar la câinii vagabonzi, constată totodată că până și lor le era greață să se apropie de o așa stricăciune. Oare se va schimba ceva în țara asta oropsită? În jurul orei 11°°, printre șoaptele din laborator, vocea inconfundabilă a lui Alexandru Mironov, auzită la difuzorul de comunicări interne, conectat la sistemul radioului, ne îndemna să deschidem televizoarele, unde se va transmite un important anunț. Era cu adevărat ceva straniu. Prea semăna cu anunțul dat la radio, în ziua de 23 august 1944, scenă nelipsită în filmele comuniste din acea vreme. Într-unul din laboratoarele de Amenajări Silvice exista un calculator și un televizor color. Unii colegi s-au instalat deja în scaune în fața acestuia. Trebuie să fi fost vorba de un anunț important al lui Ceaușescu. Dinspre Timișoara veneau veștile oficiale, încă de dimineață. Niște vagabonzi tulburau liniștea publică. La orele prânzului s-a aflat oficial de la televizor, că Revoluția română a început. Ceaușescu nu mai era Președinte… . Acea clipă a fost ciudată, nefirească. Toți cei din încăpere, majoritatea ingineri, au luat o poziție de apărare. Deodată cineva exprima la televiziunea publică, ce ei gândeau și sperau în ascuns. Nu puteau să se bucure pe față. Dacă cineva i-ar fi văzut și de ce nu, raportat? Au fost atâtea anchete ale securității, trimise de Elena Ceaușescu în instituție, plângeri anonime, care nu se mai terminau. Și acum deodată, 76 acest anunț covârșitor! O rumoare generală, o rumoare care aducea cu ea teama de necunoscut. Au luat cu toții hotărârea să meargă acasă fiecare la familiile lor. Erau departe de oraș, așa încât se grăbeau. Când Gheorghe Parascan a ieșit pe poarta mare a Parcului Dendrologic, nu avea de unde să știe că de fapt a fost și ultima lui zi de muncă obișnuită de cercetare. Câteva luni mai avea să mai petreacă în laboratorul de care s-a atașat ca nimeni altul. Începea o nouă eră, una a libertății? Mașinile treceau în viteză, claxonând de bucurie. Era un entuziasm peste tot de nedescris. Un șofer de autobuz, oprea și lua navetiștii împrăștiați în lungul drumului spre Bacău. Era bucuros, așa că nu lua nimănui nici un ban. Șoferul autobuzului a anunțat că în fața Consiliului Județean se adunase multă lume. Dacă până în acel moment a trecut printr-o stare de perplexitate la aflarea marii vești, în momentul când a pășit în Bacău, Gelu a hotărât că trebuia să vadă cu ochii 77 lui adevărul. În fața Consiliului Județean Bacău erau câteva mii de oameni, înghesuiți în jurul clădirii ca strugurii sub teasc. Oamenii strigau cu disperare și voie bună, cât îi țineau puterile „Jos Ceaușescu!” Da, era adevărat. Era ca în câteva dintre coșmarurile lui. Gelu se visase în câteva rânduri strigând cuvinte anticeaușiste, cât și că avea să meargă desculț prin centrul Bacăului. Avea să vină și ziua când va merge descult prin centrul Bacăului, dar nu singur, era alături de mii de băcăuani, care se bucurau de victoria echipei române de fotbal, într-un meci internațional. A intrat în zona unde oamenii se simțeau ca în prima linie de front. Toți ridicau un pumn în aer și strigau la unison: „Libertate!” și „Jos Ceaușescu!”. Trebuia să aleagă, era cu poporul, sau dorea conservarea lumii, care tocmai începea să se destrame. Cei din jur strigară o dată „Jos Ceaușescu!”. Gelu ținea pumnul strâns în jos pe lângă corp, buzele înțepenite și țipătul în interior. Cei din jur au strigat a doua oară. Gelu strânse mai tare pumnul, își mușcă buzele și împinse mai adânc în sufletul lui strigătul. Cei din jur strigară a treia oară „Jos Ceaușescu!”. După o clipă, ultima clipă de îndoială și teamă din viața lui, a izbucnit cu frenezie, ridicând pumnul revoltei până la cer. Acum nimeni nu îl mai putea opri. Era pentru prima oară în viață, liber. Gusta cu nesaț libertatea, secundă cu secundă! Era clipa când se scria istoria! Puține astfel de zile au oamenii într-o viață, când au șansa de a fi implicați în evenimente majore. Era fericit. În urmă cu doar două ore era cetățeanul cuminte. Oița legată lângă destinul său, identic cu al tuturora. Muncea la ordinul partidului unic, lipsit de tot ce era omenesc. Acum, da acum a înțeles că s-a născut a doua oară și că noua viață nu mai era dependentă nici de Ceaușescu, nici de securitate. Totul a fost înlăturat de cuvântele „Libertate” și „Jos Ceaușescu”. 78 Uneori întâlnim diverși oameni, care privesc cu dispreț libertatea. Sunt oameni, care nu au avut nevoie de ea. Oameni care au primit-o pe gratis și abia dacă știu ce să facă cu ea. Este unul din lucrurile ce reprezintă inima, spiritul, arta adevărată. Cât de mult ne-a urât sistemul, de ne-a furat libertatea de a iubi, cunoașterea și creația? Ori, omul era om doar pentru că iubea, cunoștea și crea! Oricare regim care te vrea rob, îți va interzice cele trei atuuri. Și ce mai rămâne? O viață de turmă care slujește egoismul unora. La ora aceea Gelu era liber cu adevărat. Avea însă să afle că de fapt, în schimbul unui strop de libertate va fi interzisă, prin selecție politică, cunoașterea și arta. Uneori, cel mai important lucru în viață este să trăiești din plin marile clipe sociale, marile reușite, chiar dacă sunt doar în inima ta pozitivă, în mintea ta eliberatoare, izvor de mir omenesc, cu vițe ascunse în divinitate. Centrul Bacăului era unul și același cu întregul Bacău, cu întreaga țară. Nimeni nu mai dorea să se întoarcă în turmă. Pe atunci Gelu simțea că participă la o revoluție. Dar bucuria începea să se diminueze oră de oră în următoarele 3 zile. La un ceas după primele lui strigăte împotriva regimului, s-a hotărât să apere la îndemnul actorilor din balcon, spatele clădirii Consiliului Județean Bacău. În înghesuiala momentului, cineva a ieșit din clădire cu un carnet, un pix și cerea noilor revoluționari buletinele. Era o situație ciudată. Te ofereai de bună voie să te sacrifici într-o luptă, în care nimeni nu știa finalul și ți se cerea buletinul, fără de care nu puteai să cumperi la acea dată nici o pâine, căci doar cu el puteai avea cartelă. Și, dacă revoluția era învinsă, buletinele erau dovezile trădării. Ca atare acest dublu joc era făcut cu un scop. Cum în politică nimic nu este fără un interes ascuns, urma să aflu că se strângeau dovezile pentru viitorii eroi ai așa-numitei revoluții. Când ești 79 implicat cu adevărat în revoluții, nu semnezi prezența. Eroul nostru avea să constate în acele zile, cum numeroși indivizi apăreau pentru cinci minute, își făceau simțită prezența, semnau într-un caiet de actul prezenței și apoi dispăreau în neant, mulți dintre ei primind beneficii ulterioare ca eroi ai revoluției. Gelu a dorit să fie erou cu adevărat, în sensul că risca totul pentru ce părea a fi libertate, așa că a scos buletinul și îl întinse celui având carnetul. Acesta îl privi cu dispreț și zise: „Tu, nu!” De ce în toată viața lui, Gelu primea doar răspunsul „Tu, nu”? Unde a greșit oare? Poți refuza oare un revoluționar, în mijlocul unei revoluții? Brusc, întristat a întins buletinul sub nasul celui având carnetul și pixul albastru. Un sfert de oră îi băgă documentul până în adâncul sufletului. Enervat, acesta face semn unui tânăr, pe care de altfel îl cunoștea pe Gelu, de la Cenaclul S.F. (Științifico – Fantastic) . A luat buletinul cu oarecare bruschețe și se adresă aceluia. „Ai grijă de el ! Nici un metru nu-l lași mai mult de punctul în care stă!” Acesta a fost primul contact cu noile autorități. De unde să știe el, că din acel moment nu va mai putea mișca în front în propriul lui oraș natal? Buletinul lui a fost refuzat, cum au fost refuzate și rezultatele muncii de cercetare, creațiile, iubirea față de semeni. Când nu e să fie, nu e și gata! Puțini înțeleg cum te simți ca om, când ți se pun piedici. Când poți, dar nimeni nu are nevoie de tine și totul se sfârșește în mediocritate generalizată, doar pentru că ești pus între ghilimele. Pe seară, la ușa din spatele consiliului județean a apărut comandantul armatei din județul Bacău. Acesta din urmă se umflă în pene și cu un râs plin de bătaie de joc se adresă mulțimii. „Ce e cu voi aici? De ce apărați voi clădirea? Dacă vin teroriștii cu o mitralieră, vă curăță pe toți!” Acesta zâmbea cu gura largă. Pasămite își zicea, că de mult nu mai văzuse asemenea fraieri. Era în doar două ore al doilea semn evident, că aparențele erau înșelătoare. Trebuia să plece din acel cerc de 1 - 2 metri, la care era condamnat să facă revoluția, de către omul având carnetul și pixul albastru. Se simțea ca un om, care trecea din lac în puț. Nu reușea să iasă din această situație penibilă a revoluționarului fără revoluție din cauza unui birocrat al evenimentelor în curs. Probabil era scenaristul care își tot nota în carnețel mutarea personajelor dintr-un loc în altul, dintr-o scenă în altă scenă. Îl montase pe Gelu în scena cu voluntariatul. Acesta se hotărî să părăsească 80 spectacolul. Din consiliul județean tocmai ieși ziaristul Ioan Enache. Aveau să plece împreună către ziarul local. Era seara zilei de 22 decembrie 1989. Revoluția era în toi. În încăperile de la etaj ale redacției fostului „Steagul Roșu”, devenit subit „Deșteptarea”, o mână de redactori și tipografi din vechea echipă pregăteau în mare neliniște primul număr al ziarului băcăuan. Era uimitor faptul că la nivelul nici unei autorități din Bacău, nu a existat niciun fel de opoziție. Dacă până mai ieri, toți îl susțineau pe Ceaușescu, acum în ziua Revoluției îi vedeai pe toți punând umărul la reușita acțiunii revoluționare. Această situație era anormală, deoarece se demonstra, că totul era o înțelegere, ba chiar una destul de evidentă a tuturor forțelor interne, atât politice cât și ale diferitelor ministere de apărare. După zeci de ani de comunism și închinăciune față de partidul unic și de familia Ceaușescu, chiar nu exista nimeni care să se opună? În cadrul redacției ziarului „Deșteptarea” singurul om izolat, dar care se afla totuși la datorie, era nici mai mult nici mai puțin decât fostul redactor șef. Nimeni nu putea spune că nu a fost pentru revoluție, fiind prezent, dar nici împotriva Revoluției. La fel se putea spune în cazul întoarcerii lui Ceaușescu, că el a fost la datorie, dar alte forțe obscure au hotărât, ce și cum să-i fure ziarul. Fiind un adevărat voluntar, Gelu se oferi să scrie și el un articol în primul număr al ziarului „Deșteptarea”. Avea ocazia să intre alături de redacție în istoria evenimentelor locale din acea noapte de pomină. Materialul venea în sprijinul creației tehnico-științifice într-o lume nouă, o lume în care epoca Ceaușescu era o amintire. În felul acesta putea intra în vâltoarea evenimentelor prin opinie personală, sau se autocondamna la tot ce se poate mai rău în caz de învingere a Revoluției. Cea mai mare parte a nopții de 22 decembrie eroul nostru a petrecut-o la mijlocul scărilor, care duceau la primul etaj al redacției. Stătea de pază în acel loc cu gândul că dacă, ar fi venit teroriștii, de care toată lumea se temea, chiar dacă ar fi fost 81 împușcat, cei de sus poate ar mai fi avut timp să se ascundă, care și cum ar fi putut, pentru a-și fi salvat viața. O vreme au venit pentru a păzi redacția, câțiva studenți entuziasmați și plini de sentimente revoluționare, așa cum le stă bine tinerilor să fie. Împărțiră între ei și Gelu, toate țigările pe care le aveau, apoi au cules și au fumat toate chiștoacele din zonă. La un moment dat au sosit câțiva soldați, înarmați cu ordin de a apăra noul ziar, aflat în curs de apariție. Săracii de ei tremurau cu arma în mână. Unul spunea speriat, că a auzit o împușcătură. Toți trăiau cu teamă că Revoluția bucureșteană, avea să se repete, la nivel de ropote de gloanțe și în târgul Bacăului. Alergau dintrun colț în altul prin curtea redacției ziarului, ca nu cumva să fie surprinși și uciși de niscaiva teroriști. Se pare însă, că au primit ordin de retragere, așa încât serviciul lor de pază nu a durat nici măcar o oră. Spre dimineață toată lumea era ocupată cu paza și producția ziarului la mașina de tipărit, o rotativă germană care se pare, că împlinea 100 de ani de funcționare. La orele 7°° ale dimineții Gelu a primit o sarcină, împreună cu încă o persoană să ducă soldaților din fața consiliului județean primul număr al ziarului „Deșteptarea”. Evident în sufletul eroului nostru era o bucurie mare! Gheorghe Parascan a publicat un articol, în primul număr al ziarului „Deșteptarea”, fără să își dea seama, sau să realizeze că numele lui a intrat în istorie, alături de redacția vremurilor. Articolul publicat pe ultima pagină a ziarului, care anunța pentru prima dată libertatea în urbea băcăuană incrimina fostul regim. Speranța eroului nostru era mare și viza nașterea cu adevărat a unei lumi a libertății de creație. Ajuns în fața Consiliului Județean Bacău a constatat, că acolo nu se afla nici un om. În spatele acestuia un pluton de soldați înarmați își ducea veacul. Unde erau 82 oare băcăuanii, pe care cu doar câteva ore în urmă îi părăsise, pentru a se duce la ziarul local? În dimineața zilei de 23 decembrie Gelu ajunge în sfârșit acasă, în mijlocul familiei. Toți l-au dat dispărut în mijlocul evenimentelor Revoluției. Luat de cursul întâmplărilor și neavând nici un mijloc prin care să-și anunțe familia, a fost dat dispărut. A încercat să se odihnească, dar taman acest lucru era imposibil. Toți locuitorii Bacăului au pornit către magazinele alimentare, unde se zvonea, că a fost adusă brânză. La magazinele de produse casnice se găsea de asemeni săpun la vânzare. Ce mai zbucium, ce mai zgomot! Mii de oameni fără bani încercau să cumpere la greu brânză și săpun. Așa a început capitalismul, sau mai bine spus societatea post comunistă din Bacău. Acum avea frigiderul plin cu brânză și baia cu săpun, să spele păcatele unei întregi epoci… . A doua seară Gelu a plecat să își ducă destinul revoluționar până la capăt. Era a doua zi după revoluție. Toți redactorii și tipografii erau la datorie. Trebuia scos al doilea număr al proaspătului renăscut ziar „Deșteptarea”. Acum era de-al casei. Era unul dintre oamenii care avea să trăiască eliberarea presei. România intra în era libertății cuvântului. Aproape de orele 3°° noaptea telefonul redacției a început să sune nervos. Un mesaj chema presa la un eveniment extrem de important, care se ținea în sala de concerte din preajma liceului de artă. Redactorul desemnat, azi mare istoric literar băcăuan, l-a luat pe Gheorghe Parascan ca însoțitor. Toată lumea se ferea de teroriști. Rolul lui era cel puțin de bodyguard, unul cam subțirel la trup și încovoiat de nevoi. Cu toate astea, eroul nostrul era implicat trup și suflet în cursul evenimentelor. Străzile erau pustii, astfel încât nu se zărea nici un pericol pe distanța dintre redacție și Ateneu. Însă o mare surpriză îi așteptau la capătul acestui drum. Au fost chemați pentru a consemna noua conducere a culturii băcăoane. Nimeni nu avea cum să știe că în acea noapte, în cadrul acelui eveniment, va avea loc începutul sfârșitului Revoluției românilor. 83 Din acel moment Gelu participă direct, trimis de Dumnezeu, la propriul său destin de artist. Cu ochii și urechile lui era martor, la numirea celor care aveau să conducă pe viitor cultura. De multe ori după acea noapte avea să audă o vorbă celebră „noaptea ca hoții”. Era la Bacău, a doua noapte a Revoluției și noaptea la ora 3 se întâmpla un eveniment de neînțeles. Zeci de artiști așezați pe scaune după căprării, se adunaseră pentru a alege pe cei ce îi vor reprezenta pe viitor. Urmă un mare tămbălău deoarece în loc de alegeri libere, cei din F.S.N. (Frontul Salvării Naționale) aveau deja numiri după propriile lor dorințe. Scandalul a pornit fără zăbavă, căci nu era drept să fi fost chemați atâția artiști, pentru a li se comunica niște hotărâri luate la centrul Revoluției București, în loc să fi avut parte de alegeri libere. După două ore de vociferări au plecat toți, care pe unde locuiau, fără ca adunarea să voteze pe cineva anume pentru șefii de la: teatru, muzică, pictură, literatură și câte funcții or mai fi fost nevoie. Peste doar câteva zile avea să constate toți, că în posturile culturale au fost numiți, doar cei care trebuiau să iasă, adică artiștii care erau deja pe podiumul vechii orânduiri. Așa au ajuns unii la mare preț în două orânduiri opuse ca ideologie. Dacă erai bun comunist puteai deveni un foarte bun capitalist. Ce mai pui că proaspăta numire, venea la pachet cu numeroase beneficii! Acest moment extrem de important, rezultat al pseudo revoluției băcăuane, nu este amintit nicăieri, dar el poartă în sine și ca vină, fiecare clipă a culturii acestui județ din următoarele zeci de ani. Ideea că artiștii de partid sunt chiar artiști, a indus în eroare, datorită propagandei unui sistem care nu dorea cu adevărat o ingerință a unor artiști liberi în mediul de comandă culturală a noului sistem. Cine și-ar fi imaginat în acea noapte de 23 - 24 decembrie 1989, că vom păși în noua lume, îmbrăcați în salopeta unor urme ale culturii proletcultiste, în care cultul personalității continua să respire în detrimentul libertății de creație? Actorii și literații au fost artiștii cei mai implicați în fenomenul Revoluției din anul 1989. Astfel putem spune că datorită lor, omenirea 84 a participat la primul spectacol cultural, care imită o revoluție. Astăzi se cunosc detalii despre regiile imagistice din timpul Revoluției televizate, cât și acelei cumplite balconiade bucureștene, în care mii de gloanțe trase spre conducerea Revoluției, nu a atins pe absolut nimeni. Gelu ajunge la locul de muncă abia în data de 24 decembrie. Era un haos! Inginerii în silvicultură și muncitorii în pepiniere s-au adunat într-o ședință de sindicat. Aceștia au propus, nici mai mult nici mai puțin, decât ca directorul instituției să devină șef de sindicat. Evident omul și-a dat seama de comicul situației și le explică angajaților, că funcția de director era opozantă în noua lume, el neputând fi șef peste sindicaliștii care impun condiții de muncă. Această întâmplare făcea parte din seria de gafe, rezultate din schimbările de neînțeles ale unei lumi ce se dorea liberă. Fără doar și poate viața de atunci era încărcată de amintirile fostei rânduieli. În următoarele luni aveau să aibă loc greve, pe considerentul că angajații vor să dea afară un patron din propria lui firmă. A urmat o perioadă atât de tristă și de comică, în care oamenii învățați, considerau că a fi vânzător, adică comerciant era una din cele mai rușinoase meserii. Cu toate acestea mulți dintre băcăuanii care au rămas fără servici datorită schimbării, erau puși peste noapte, pentru a nu muri de foame, să vândă tot felul de mizilicuri, într-o Românie devenită o țară talcioc. Se lucra la diferite teme de cercetare, analize de infestare a pădurilor. Nimeni însă nu știa, ce urma să se întâmple cu Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice din Hemeiuș. Pe vremea aceea avea în buzunar numărul de telefon al lui Alexandru Mironov, pe care îndrăzni să-l întrebe cât va dura în cercetarea științifică degringolada post revoluționară, până când lucrurile vor reveni la normalitate. Acesta i-a spus, că este posibil ca situația din cercetarea științifică, să-și revină cam în doi ani de zile. Doi ani pierduți, chiar dacă erai angajat 85 al unui institut de cercetări, era un timp prea lung, într-o lume în care brusc totul se transformă. Deodată, Gelu și-a dat seama că studiile științifice și libertatea sunt lucruri care pot merge mână în mână. Să experimentezi libertatea, era cu totul ceva nou. Ce rost avea să lâncezească următorii ani, când putea zbura în orice clipă? Ieșirea din impas a venit ca o propunere extrem de atractivă din partea fostului șef de cenaclu „Science Fiction”. Era vorba de Sandu Ungureanu, autorul unui mic roman SF, pe care Gelu îl aprecia în mod deosebit. „Nu vrei să fii tehnoredactor la săptămânalul băcăuan „Pur și simplu”?” A doua zi dimineață, a fost invitat la sediul redacției, aflat în Casa de Cultură a municipiului Bacău. Atunci s-a întâmplat una din acele minuni, care au rostul de a-ți schimba tot cursul vieții! Ideea de a lucra la un ziar și încă unul revoluționar, deoarece s-a născut la câteva zile de la data marii încleșteri dintre epoci, era covârșitoare. Într-o nouă lume, unde cercetarea științifică nu se știa, ce se va întâmpla cu ea, activitatea într-o redacție de presă era cea mai nimerită. Era poate singurul participant civil neangajat în noaptea Revoluției, la însăilarea unui, ziar din Bacău. Paginile acestuia stă mărturie a dăruirii sale pentru noua lume, în primul număr a ziarului „Deșteptarea”. Este puțin probabil, că aceste evenimente să nu fi avut legătură cu Dumnezeu. Prea se iveau continuări ale destinului în variante înșiruite ca oferte pe timpul unei întregi vieți! Când o stare dispărea în viața lui Gelu, Dumnezeu venea și îi umplea viața cu altceva, la fel de valoros, la fel de minunat. Oare erau „vinovate” pentru acest dar al lui Dumnezeu cele trei dorințe? Din clipa în care a pășit în redacția săptămânalului „Pur și simplu” , Gelu nu s-a mai întoars niciodată la Hemeiuș, în Laboratorul de Protecție a Pădurilor. Cu timpul s-a adeverit că hotărârea lui era justă. În câteva luni, din cei 80 de oameni care lucrau în institut, au mai rămas câțiva. La drept vorbind, încă și azi acest institut lucrează în regim minimal. Gloria cercetării științifice din silvicultură s-a pierdut total, fiind înlocuită de o exploatare sălbatică a arborilor. Erau vremuri când, laboratorul unde lucra Gelu, încerca să salveze din toate punctele de vedere pădurea. Acum protecția pădurilor a devenit de mult o glumă. Activitatea la ziar începea dimineața la ora 9°° și se încheia târziu, seara, uneori chiar spre dimineață în zilele în care săptămânalul era dus la tipografie. Era tehnoredactor, redactor și uneori răspundea de executarea caricaturilor. Activitatea de tehnoredactare implica mult calculul dimensiunii literelor și cuvintelor turnate în plumb. Se desena o schiță a viitorului ziar, se calcula după un anumit tipic, cât spațiu ar fi putut ocupa fiecare din materialele propuse pentru un anumit număr al ziarului. 86 Devenise expert în calcularea mărimii articolelor și montarea lor în viitoarea matriță. Apoi mai erau și corecturile făcute direct în tipografie. Mai multe linotipuri lucrau cu îndârjire nopți întregi la paginile ziarelor turnate în plumb. Într-una din zile un cutremur de 5.5 grade zgudui clădirea tipografiei din Bacău, care din cauza greutății plumbului de la etajul 1, prinse a se clătina cu o forță incredibilă. Viața la un ziar și încă unul apărut la câteva zile după o revoluție, era extrem de trepidantă. Gelu avea ocazia să vadă și să scrie despre multe ascunzișuri sociale. Veneau la redacție, de la oameni simpli, la oameni importanți. Unii dintre aceștia aveau să fie angajați sau colaboratori. Mai târziu, majoritatea au devinit personaje, ce au ocupat unele din cele mai înalte funcții din România. Ziariști importanți, senatori, deputați, primari, ofițeri au fost îmbogățiți de sistem. Ce mai spuneți de faptul că, anumiți redactori de la „Pur și simplu” s-au implicat în prima campanie de alegeri a Președintelui României? Poate mai mult ca oricând Gheorghe Parascan a început să observe mecanismele formării noii lumi pe umerii ofertanți a vechilor structuri. Dacă în noaptea de 23 decembrie 1989 a fost martorul acaparării funcțiilor culturale de către foștii colaboratori din sistemul cultural, acum a avut ocazia observării redistribuirii influenței sociale. Rareori a reușit să își depășească condiția unui om din afara sistemului. Fuga după influență și tunurile financiare îi transforma pe unii români în mici fiare, gata să sacrifice orice și pe oricine. „Sinuciderile” se țineau lanț. Activitatea din presă l-a ajutat să evolueze și ca un caricaturist. În viața sa a participat la câteva saloane de caricatură din Hemeiuși, Bacău și Constanța, primind în general premii importante. Practic, puține sunt ziarele din Bacău, din acea perioadă, care să nu fi 87 publicat caricaturi desenate de Gelu. Problema caricaturilor era una extrem de sensibilă. Ceaușescu folosea caricatura ca modalitate de critică ascuțită, ori ușor ușor politicienii au început să condamne pe față caricatura, ca fiind o formă de artă ce strica imaginea lor. Astfel că, au dat destule legi, care să șteargă adevărata caricatură de pe teritoriul României. Tot ce a rămas, ar fi doar o portretizare simplistă, ușor comică, bazată pe oarece deformări ale feții. Cercetarea științifică și zilele petrecute demult în mijlocul albumelor de artă și pânzele de pictură erau doar amintiri în viața lui Gelu. 88 SCHIMBĂRILE ADUSE DE DEMOCRAȚIE G elu simțea că începea să piardă orice legătură cu visele sale. Capitalismul postcomunist era unul de tip sălbatic. Rarele ocazii în care încerca să se apropie de vreo personalitate cu preocupări creative, erau din ce în ce mai rare. A venit timpul marilor afaceri cu mărfuri ieftine, aduse din Bazarul Turcesc din Istanbul. Tinerele fete migrau drept dansatoare de club, iar tinerii își căutau norocul pe meleaguri străine. Părea că poporul din România a devenit o nație de căpșunari. Secția de Inventică a Academiei Române a fost desființată. I.C.A.S. Hemeiuș devenea tot mai mărunt. Acum nimeni nu mai apăra pădurile. Tăierile de păduri au venit ca o soluție salvatoare. Plantațiile pe care Gelu și șefii de teme de cercetare le împânzise în jurul Bacăului, cu echipele de plantatori de prin zonele Luncani, Sărata și Lărguța începeau să dispară puțin câte puțin. El și-a adus aminte de viața lui Edison, pe vremea când lucra pe aparatele bursiere. Muncea pe rupte, dar fără nicio mulțumire. Când vezi cum o întreagă societate devine bolnavă din cauza virusului banului, îți dai seama, că faptele oamenilor sunt cu mult sub mediocritate. Ce lipsea României postdecembriste, era cultura și educația de tip constructiv, pasională. Ceaușescu ne silise să ne situăm viețile în afara oricărei valori voluntare. Ne oferea la comandă lecții politice și subcultura cultului personalității. Cum ar fi putut exista într-un asemenea mediu diversitatea mișcării plastice franceze? Pionieratul nostru era fad, plin de dezamăgire, nesusținut de valorile libere. Eram închiși mereu între granițe, siliți să înghițim telejurnalul de seară ca porumbeii boabele de mei. Ne autoflagelam în continuare cu fleacuri orientale. Blugi și mărgele văcsuite, fuste de țigănci și cămăși cu fireturi aurite. 89 Îi lipseau atât de mult scandalurile artiștilor de la Luvru, atmosfera expoziției celor refuzați! Își imagina hohotele de râs ale iubitorilor operei lui Cabanel, când priveau nătângi operele lui Manet. A dispărut din Bacău și ultima pată de melancolie a vieții boeme de artist. Profesorul universitar Valentin Catană, unul din pilonii Institutului de Învățământ Superior Bacău, fost prieten de familie cu Președintele României ales, îl luă pe Gelu la o întâlnire cu acesta, care tocmai era în vizită la Consiliul Județean Bacău. Toți profesorii din institut îl îndemnau la o discuție serioasă cu acesta, pentru a putea să îi propună finanțarea unei noi Universități. Zis și făcut. Toată zona era extrem de aglomerată. Trecură cu greu până la ușa din spate, de care nu reuși să treacă. I se recomandă să ia legătura cu președintele, când va ieși afară. Profesorul universitar Catană era dezamăgit. De când se știa, era oricând primit în instituție. Era reprezentantul politic al învățământului superior băcăuan. La aproape o oră de așteptare președintele își face apariția. În acel moment profesorul Catană, parcă cu o ultimă speranță, intră în dialog cu acesta. Gelu era la mai puțin de un metru de cei doi, auzind discuția. „Aș vrea să vă vorbesc”, a grăit profesorul universitar Catană. „Nu am cum, altă dată”, a răspuns președintele României ales, plecând în treburile lui însoțit de servicii. Câte vise au fost spulberate în acea clipă! Nu aveau să se mai întâlnească niciodată. Era convins că va obține o finanțare pentru învățământul superior băcăuan. Acum nu mai spera nimic. Trist, cu fața întunecată îi spune lui Gelu: „Hai să mergem la o tărie.” Niciodată nu a fost invitat să bea alături de profesorul universitar Catană. Totuși umilirea trăită l-a doborât. Ce avea să le spună colegilor, care la rândul lor lau trimis cu o asemenea misiune? La câteva luni, profesorul universitar Valentin Catană avea să plece dintre cei vii. Tristețea îl copleși. Unii spuneau că a murit de inimă rea. 90 Gelu trebuia să fugă, să se regăsească pe sine. A primit un telefon de la București, de la Adrian Tăbăcaru. Avea să-și încerce norocul în domeniul comerțului cu amănuntul. Îl vizită în București. După o scurtă acomodare în capitală, au făcut o vizită la Patriarhie. Aici au fost informați de o posibilă comandă. Era vorba de Calendarul Ortodox a anului 1992 și Mica Biblie. Cât timp Gelu a lucrat la „Pur și simplu”, își făcuse o autorizație pentru activități de tipar și editură. Reîntors la Bacău a demisionat de la săptămânalul „Pur și simplu”. A cumpărat un bilet de tren. Avea în buzunar doar bani de dus, lucru extrem de neînțeles. A plecat la București cu gânduri mari. Au fost trei luni incredibile! La finalul lor, Editura lui Gelu și Firma prietenului lui au scos de la tiparul „Casei Scânteii” 800.000 calendare ortodoxe în patru culori. Era o premieră absolută. A semnat un contract care specifica faptul, că dacă până la livrare calendarul era publicat de altcineva, trebuia să plătească întreaga sumă drept despăgubire. Tipărirea a fost executată în timp de două săptămâni, pe două tiparnițe simultan. Acest eveniment avea să uimească întregul colectiv al „Casei Scânteii” și al conducerii bisericii de la acea dată. A reușit, nu numai să tipărească întreaga comandă în doar două săptămâni, totodată a îndeplinit și clauza contractuală. A făcut cea mai mare comandă anuală de tipărire a Bisericii Ortodoxe Române, într-un timp record! Două vagoane de calendare pentru toată țara. Un asemenea lucru, fără ajutorul lui Dumnezeu, greu este de crezut, a fi realizabil. Spre sfârșitul anului 1991 avea să trimită în București încă 28.000 de exemplare din Mica Biblie. Acest episod este deosebit de important. Dumnezeu i-a arătat calea reîntoarcerii, la destinul pentru care era hărăzit: cunoaștere, artă, iubire de semeni. Și asta într-un moment 91 în care în România cercetarea științifică a fost distrusă, arta era supusă intereselor de partid și iubirea de semeni era călcată în picioare. În comunism legătura cu biserica a eroului nostru a fost limitată. Gelu a reușit să restaureze icoana de la intrarea bisericii ortodoxe din localitatea Gârleni, județul Bacău. A fost o rugăminte a unui coleg de servici. A durat 3 luni de zile transportul și restaurarea. Totul a fost realizat într-un secret absolut. Comuniștii cu funcții interziceau o astfel de activitate, contrară indicațiilor de partid. Un gest din partea lui Gelu dedicat credinței și artei sacre. Tot el a pictat mai multe tablouri religioase. Printre cele mai apreciate au fost copii ale Sfântului Sebastian. Biblioteca de artă personală era în mare parte plină cu imagini ale lumii creștine. Practic jumătate a istoriei artelor era dedicată artelor religioase. Curios, nu? Toate cele trei dorințe ale adolescentului nostru, erau de fapt încărcate cu informații, în care divinul exista și constituia baza, sistemul de referință universal. Primele cuvinte din Biblie se referă la cunoaștere. De altfel, credința și cunoașterea sunt același lucru, căci sunt legate istoric. Ce a fost mai întâi: credința, sau știința? Oare nu promovează Biblia de mii de ani în paginile ei modul de curățare al omului, dând moduri de însănătoșire, adică moduri ale științei naturale? Singurii oameni de știință care se opun religiei cu adevărat, provin din rândurile ce promovează experiențele. Măsurătorile fenomenelor, condiționate de un anumit mediu exterior și o rețetă experimentală, constituie singurele lor dovezi anticredință. De fapt acești cercetători refuză faptul că, prin experiment se poate afla doar o infimă parte a structurii și modului evoluției fenomenelor și nimic mai mult. Construcțiile tehnice și tehnologice nu sunt știință fundamentală. Domeniul reprezintă rezultatul punerii cap la cap de rezultate aplicabile ale experimentelor. 92 Asta nu înseamnă că unii cercetători, care folosesc experințele, fac cercetare fundamentală. În plus, odată ce valorile cercetării aplicate sunt capabile de distrugerea întregii planete, îi înțelegem pe acești experimentaliști, care în măsura implicării lor în activități lipsite de etică, vor să nu se mai simtă vinovați față de Dumnezeu. Unii dintre ei cred că observațiile cosmosului sunt cercetare fundamentală. Specialiștii fac tam-tam pe ideea că nu îl văd pe Dumnezeu. În realitate fac doar experimente, observații și măsurători exact ca în cazul experimentaliștilor. Abordarea lor este în baza încercărilor privind crearea unui concept cosmologic, ca pe o simplă realizare tehnică. Acest mod de acțiune este unul productiv tehnologic, dar total neindicat cosmologic. Dacă se așteaptă la aflarea adevărului prin experiment, va fi imposibil. Natura are cu totul alte baze fundamentale, decât științele preferate ale oamenilor specializați. În primul rând specialiștii în rezistența și proprietățile materialelor nu aplică cu strictețe legile cercetării fundamentale. Ei nu se îndoiesc de experimente, ignorând legea supremă a cercetării fundamentale, adică a te îndoi, sau a nu fi sigur pe tine. Odată cu îndoiala aruncă la coș și credința. Acum înțelegem de ce știința contemporană, pune pe ultimul loc cercetarea științifică fundamentală. Neavând acces la informații relevante teoretice, au trecut la finanțarea științei aplicate. Mai mult de atât, propun posibile rezolvări ale științelor fundamentale. Sunt în măsură să folosească bagaje de date infime ale măsurătorilor lor în concepțiile simpliste, conservatoare și comode. Experimentaliștii lucrează cu idei vechi, unele de mii de ani, cum ar fi atomii egal materie și unde electromagnetice ca fiind componente separate de atomi. În realitate, experimentele ne arată că sunt același fenomen. Atomii sunt cel mai probabil pachete de unde statice cu aspect 3D de particule, care pot genera unde electromagnetice similare ca lungime în mișcare, care sunt percepute ca unde ce aparțin spectrului electromagnetic. De altfel, spectrul electromagnetic este fenomenul real, atomii fiind doar pachetele de unde mici, precum undele gama. Această zonă, adică spectrul electromagnetic, este percepută indirect prin masă, mișcare, pipăit… . Artele au fost dintotdeauna încărcate de misterul religios, oricât de mult ar dori unii să ne spună, că tradițiile sunt mai importante, finanțând la nivel de state conservarea tradițiilor într-un mod anticredință. De asemeni, iubirea nu este doar o realitate hormonală, ci o încredere în divinitate. În acest context putem înțelege, 93 de ce ideea de iubire este distrusă de politic. Însăși înlocuirea cununiei religioase cu cea de la primărie este un act, care supune regulilor politice iubirea ca simțământ și liberul arbitru al relațiilor interumane. În plus, sentimentul de atașare față de semeni nu poate avea fundament fără căldura umanismului și iertării, factori cu prea mult iz divin pentru a putea fi ignorați. 94 C DRUMUL CĂTRE ARTĂ ând Dumnezeu îți dă un dar, el își arată doar puterea. Cu banii primiți prin credința sa, Gelu a ajutat mai mulți oameni și a făcut unul din cele mai ciudate experimente ale lumii libere. Experimentul a avut un singur scop să creeze un mecanism economic, care să permită unui grup de 15 persoane aflate în șomaj, majoritatea cu studii superioare, ca în limitele unei firme să creeze o sursă permanentă de venituri. Timp de 3 luni primea fiecare un salariu peste cel maxim primit de ei anterior, un birou, plata impozitelor la zi, în schimbul imaginării unor afaceri, care să funcționeze ulterior, pentru ca fiecare să-și găsească sursa viitoare de venit. Proiectul era destul de generos. Le dădea șansa atâtor oameni să facă marea încercare spre posibilitățile lumii libere. Dar se vede treaba, că era cu mult prea devreme să riște totul, în condițiile unei gândiri socialiste, de care mulți români nu au reușit nici azi să scape. Au preferat ca după cele trei luni, să își găsească locuri de muncă sub umbrela posturilor plătite de stat. Erau cu toții învățați că, lipsiți de inițiativă, e mai lesne să faci în viață slujbe la stat. Ce să faci atunci când tata și mama te ține sub fustă și îți dictează ce și cum să faci, având oricând o răsplată asigurată? Nimeni dintre cei implicați nu au trăit exclusiv în afara indicațiilor politice ale nației, nu au trăit din propria muncă, în regim liber concurențial. Cum era și de așteptat, proiectul se dovedi prea futurist pentru cei implicați, astfel încât rând pe rând s-au retras, fără să ducă la capăt nici un proiect fezabil. Întâmplările din acea perioadă, extrem de multe și variate, unele extrem de triste, dar și pline de speranțe, îl aduse în situația de a căuta o ieșire din labirintul social al acelor vremuri, ce tulburau mințile oamenilor. A întâlnit multă minciună și oameni îndoielnici. Gelu însă nu mai rezista să ducă o viață ce se îndrepta spre cele mai tenebroase momente. Trebuia să ia o nouă hotărâre. Singura speranță a rămas 95 pasiunea și rostul vieții lui, în care a făcut deja pași importanți, cunoașterea științifică, în special cea fundamentală legată de tainele celulelor și organismelor vii. A fost momentul când Gelu a renunțat să se mai întoarcă la familie. Lipsit de venituri, de pofta unei zbateri zilnice pentru obținerea bucății de pâine, fără buletin de identitate, începu să hălăduiască prin Bacău, Comănești, Onești, București. Zadarnic a încercat, să-și recupereze unele pierderi. Aproape tot ce primise de la Dumnezeu, a fost dat celor din jurul lui cu toate intențiile bune. Cea mai periculoasă viață este cea bazată pe compromisuri și interese opuse. Așa a fost viața lui Gelu în comunism. Compromisurile acelor vremuri erau aplauzele, lecțiile politice obligatorii, umilința acceptată a individului, a rasei umane, a acceptării inculturii, practicarea proletcultismului în artă, teama de securitate, ignorarea unei căsătorii pe baza iubirii firești, neșansa de fi fericit din mii de cauze sociale, de morală comunistă. Pe lângă situațiile enumerate era îndoctrinat față de statele necomuniste, declarate de sistem dușmani de moarte… . Din acea perioadă, Gelu a șters din minte și suflet ideea de compromis. Pornea din nou de la zero. Avea oare destinul lui să confirme noua cale, de această dată alături fiind conștient de Dumnezeu? În acea perioadă a cunoscut pe doamna, care avea să-i devină soție. În centrul Bacăului soarta îi adună pe cei doi la o coadă la pâine. Nu s-au mai văzut de peste 10 ani. Era o fostă colegă de la clasa de pictură, Ion Burdujoc, într-un an superior. Colegii obișnuiau pe atunci să conducă fetele din clasă până la scara blocului lor, astfel că erau un grup de 3 - 4 persoane, care își povesteau unii altora viețile de zi cu zi. Au mers la o cafea, unde în câteva ore aflară unul de la altul ce și câte trăiseră. Gelu trecuse deja de 40 de ani, iar Viorica era cu trei ani mai în vârstă. Așa că au avut destule să își povestească. Viorica cu regret îi spuse lui Gelu, că mama ei i-a interzis să își încerce norocul la facultatea de artă plastică, pe motiv că artiștii sunt niște pierde vară și ea, ca femeie nu este indicat să intre în rândurile lor. Această poveste era parcă la indigo cu a vărului acestuia, Mircea Dinutz, sfătuit să meargă la muncă și să renunțe la visul lui de a fi literat. Din fericire pasiunea învinge deseori prostia socială, astfel încât acesta avea să urmeze nu una, ci două facultăți de filologie, ajungând după o viață tumultuoasă un cunoscut critic literar, membru activ al Uniunii Scriitorilor din România. Viorica divorțase de soțul pentru care renunțase la toate în tinerețe. Prietena ei cea mai bună avea să se ocupe de fericirea lui pe ascuns. Datorită lui, a renunțat 96 definitiv la pictură. El nu înțelegea rolul artelor în viața lor, astfel că îi încuie într-o cămară materialele artistice: culorile, pensulele și pânzele. Trebuie să fi fost mâna Divină a lui Dumnezeu! Adunase de pe drumuri străine, doi foști perdanți în ale artei. Nu de mult, Gelu află de la prietenul lui Făcăuaru Dorel, că în Bacău funcționa o facultate particulară de artă plastică, la care era student în primul an. A fost o veste extrem de apreciată de Viorica și se hotărâră să încerce. A urmat o vară cum numai în zona Parisului se mai întâmplă. Ziua Viorica Cocioiu lucra ca secretară la o fabrică importantă din Bacău, care repara avioane. În restul timpului cei doi puteau fi întâlniți în cunoscutele activități de pictură în peisaj, pentru crearea unui dosar cu lucrări necesare în acea toamnă la examenul de admitere. Cum niciunul dintre ei nu aveau casă, se întâlneau doar pe străzi, în parcuri, pe malul apelor, luând activitatea de creație în modul cel mai serios. Toamna a adus cu ea nu doar tristețea unei naturi mohorâte, gata să intre în iarnă, a venit și cu bucuria intrării Vioricăi Cocioiu la facultatea de artă, eveniment aproape incredibil la care a renunțat sub presiunea familiei. Timpul petrecut în singurătate, zece ani de viață lipsită de pasiuni, o aduse la starea de renunțare la tot ce erau vise și activități creatoare. Primul pas în a-și recuceri destinul a fost intrarea la facultatea de artă. Așa a început cea mai prolifică perioadă artistică din viața celor doi. Din cauza banilor de taxe și a faptului că Gelu a părăsit cu ani în urmă liceul, acesta renunță la speranța de a fi student. Cu toate acestea a primit acceptul de a audia cursurile de artă, însemnând o activitate de împlinire a primelor clipe adevărate spre împlinirea celei de-a doua și de ce nu a treia dorință: arta și iubirea. Erau amândoi produsul familiilor lor în mare parte, fără casă, sau posibilitatea de a închiria una. Dimineața Viorica lucra ca secretară, după amiaza era în atelier și seara se ducea în dormitorul ei din apartamentul familiei, unde trăia drama proprie alături de părinți. Gelu a locuit o vreme la fostul lui coleg Geo Văduva, de la școala de artă populară. Acesta a terminat facultatea de arte plastice din București, cu o 97 notă care îl propulsa teoretic în rândul posibililor mari artiști. A trecut însă prin drama locurilor de muncă, impuse de regimul lui Ceaușescu. A trebuit să fie despărțit un an de zile de soția și copilul lui, aceasta fiind încă studentă, când el deja a terminat cursurile. Din păcate ochii care nu se văd, se uită. Așa s-a trezit Geo fără familie, căci soția s-a recăsătorit după un divorț, la care acesta pierdu evident și copilul. A revenit în Bacău de ceva vreme. Preda desenul la școlile din zonă. Cum a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Bacău, a hotărât, că era timpul să se ocupe de pictură cu adevărat. A renunțat la compromisurile sociale obișnuite. Din nefericire o veche boală, pe fondul consumului ocazional de alcool, se agravă având să-și piardă viața, taman când un artist se află în putere și pârg. Geo Văduva, a fost pentru Gelu, acel prieten, care avea să-l însoțească în artă, încă din primele zile ale școlii populare de artă. Deși era elev la o altă clasă de pictură, mai mare cu un an, venea să pozeze noilor elevi din lipsă de fonduri. Curând era un obișnuit al clasei și se împrieteni și cu profesorii. Profesorul lui, pe care îl stima în mod deosebit, fiind un apreciat pictor, chiar și director al școlii de arte în care pictau, om chibzuit și bine înfipt în postura sa socială. Îl punea pe Geo Văduva să învețe „tehnica palimpsest”, la mare vogă în viața artistică băcăuană, cât și în întregul sistem comunist. Această tehnică presupune pictarea, raderea pânzei cu cuțitul de paletă, apoi repictarea acesteia într-un ciclu aproape infinit a unui tablou. Practic era metoda ideală de a învăța pictura la cote maxime, dar în final aveai surpriza că erai un bun artist, dar lipsit de operă. Gelu nu putea uita, cât de mândru era Geo de profesorul lui și de pictura la care lucrase în acest sistem un an întreg. Înainte de examenul de artă de la București, după patru ani de muncă, dosarul lui conținea câteva picturi. A luat examenul cu 98 note foarte bune, mai ales că proba practică o părăsi doar după 20 de minute. Examinatorii îi apreciaseră nu doar curajul, totodată și spontaneitatea și abordarea unui stil contemporan evident. Acest tânăr a fost un exemplu de tenacitate. Toată viața lui avea să îl învețe pe Gelu diferite tehnici la care excelase în facultate. Din nefericire, când se adresă mentorului lui băcăuan, mare artist, dacă ar putea face o primă expoziție personală, a primit și el ca și alții replica: „De ce te grăbești, așteaptăți rândul.” A fost, poate momentul cel mai devastator din viața lui. Își respecta profesorul ca pe nimeni altul. Nu expunea de teamă să nu fie sub așteptările maestrului său. Așa s-a încheiat dorința de împlinire artistică a plasticianului Geo Văduva, omul care știa totul despre tehnicile artei, care predase la numeroase generații de copii arta. O expoziție personală, doar atât aștepta să primească acceptul profesorului, pe care îl idolatriza. Această dorință nu se mai împlini niciodată. Avea să părăsească această lume însă cu un mare succes într-o expoziție a U.A.P.-ului (Uniunea Artiștilor Plastici) Bacău, care viza inventivitatea. A expus o pictură cu spatele, oferind vizitatorilor spre admirație un dos de pânză obosită de atatea dezamăgiri. Din păcate nici un coleg din U.A.P. nu l-a cunoscut la valoarea lui. Pentru ei era un pierde vară, a cărui talent nu ieșise la lumină. Ei nu știau că în spatele neafișării lui artistice, se afla ideea psihopată a unui mentor. Acest artist, prieten apropiat avea să îl invite în acea perioadă de criză în locuința atelier personal. Îl puse pe Gelu în fața unui șevalet. A luat una din pânzele lui imaculate, a pregătit o paletă, culori de ulei, pensule, practic ce avea mai bun. Încerca să îl determine pe eroul nostru să se reapuce serios de pictură, mai ales după ce renunțase în urmă cu mai mulți ani, din cauza condițiilor impuse. Avea voie să picteze doar pentru bani. 99 Gestul prietenului lui Gelu îl umplu de sentimente uitate, dragostea sfântă pentru munca de artă. Gheorghe Parascan a uitat să mai tragă o linie să își verse focul pe o pânză și să țină o pensulă în mână. Era din nou un novice. A fost o seară deosebită. Doi ratați în pictură din cauza unora de care depindeau, s-au adunat între pereții unui atelier. Din micul atelier nu mai plecau de mult opere de artă. Aici avea loc doar tragismul banal al post promisiunii de a atinge absolutul. A fost seara în care, cu un chin nefiresc, pentru un om care a sacrificat pentru artă nu numai copilăria dar și tinerețea, Gelu a renăscut ca artist. A doua zi, când Geo se trezi, a văzut o pictură neașteptată. Era pictat Taurul de la Altamira. Animalul o speriase pe fetița lui Don Marcelino Sanz de Sautuola, arheolog amator, care a valorificat informația existenței unei peșteri cu picturi în 1868, la 30 de km. de Santander, Spania. Soarta acestui mare sufletist și autodidact a fost la fel de crudă ca a artistului în devenire, Gelu. Deși Sautuola a dăruit lumii o valoare imensă, a primit ca răsplată, din partea mediului științific, numai ironizări în presă și dispreț pe linie de profesionalism. Abia după moartea arheologului lucrurile au revenit la o stare a normalității, descoperirii artei rupestre. De altfel aceasta a fost soarta celor mai mulți artiști, oameni de știință, inventatori, sau de alte profesii, care de regulă erau autodidacți. „Toros, toros!”, avea să strige speriată micuța făptură, fata lui Sautuola, la vederea unui taur deasupra capului, ce alerga înspăimântător pe tavanul unei peșteri. Acest taur era poate motivul, care l-a trezit pe Gelu la realitate. Din ziua aceea, ușor, ușor reveni la pictură, ajungând să-și creeze, nu doar lui, dar și celor apropiați adevărate destine în arta plastică din România. Universitatea Mihai Eminescu din Botoșani a deschis la Bacău, pentru câțiva ani, o filială în fostul cămin pentru elevi la Liceul Nr. 5. Erau săli mari, impozante la etajul 1. Prima lecție de desen a fost o discuție despre cunoștințele fiecăruia referitoare la desen și pictură. Profesorul 100 Crăiță Mândră Vasile era cunoscut drept caricaturist cu premii internaționale valoroase și pictor focșănean. Era mutat la Bacău cu mai mulți ani în urmă, unde a predat ca profesor la școala populară de artă, la o secție de pictură, apoi a devenit profesor la liceul de artă. Primul contact avut cu profesorul Crăiță a fost în Focșani. Ca soldat, Gelu a fost chemat cu plutonul din care făcea parte la o întâlnire culturală organizată de Casa Armatei. Comandantul Casei îl avea invitat ca personalitate pe marele maestru Crăiță Mândră Vasile, prezentat ca un caricaturist profesionist de mare valoare. Era o vreme când era permanent prezent în Revista „Urzica”. Caricaturile sale erau inedite, nu doar ca idei, totodată avea un stil diferit, ieșind în față printr-un desen ce înlocuia rigoarea cu o linie curgătoare. Toți studenții, evident încă boboci, au început să îi spună maestrului Crăiță, câte realizări artistice au avut. Pasămite erau mulți dintre ei obișnuiți cu arta. Majoritatea erau destul de în vârstă. La sfârșitul audienței, văzând cât de talentați sunt, îi rugă să uite absolut totul din ce au învățat până atunci. Trebuiau să o ia de la zero! Rumoarea studenților nedumeriți era de neevitat. „Adică de la … zero?” „Prima lecție”, a spus Crăiță. „Scoateți blocul de desen și realizați umbrele unei hârtii… . ” A luat o foaie de hârtie albă, a mototolit-o și a aruncat-o în mijlocul clasei. Trebuiau desenate umbrele. Era o lecție fundamentală de valorație monocromă. Această lecție a fost cea mai grăitoare din viața lui Gelu. De câte ori era în impas, avea să-și amintească lecțiile a doi profesori: Ion Burdujoc care îl învățase că nici un centimetru dintr-o pictură, nu trebue să se repete în aceeași lucrare și lecția profesorului Crăiță Mândră Vasile care-l învățase că valoarea unei opere crește prin numărul de pete de nuanțe diferite pe fiecare culoare într-o lucrare. Chinezii merg până a realiza chiar și două sute cincizeci de nuanțe. 101 Lecțiile de desen erau de multe ori completate de adevărate lecții de culoare și de meticulozitate. Au fost ani grei în viața maestrului, când a trebuit să treacă de la arta monumentală la pictura de șevalet. Crăiță era un artist încă de când își pregătea culorile și pânzele. Viorica și Gelu erau invitați deseori să îl viziteze pe maestru și pe fiul acestuia Marius Crăiță, coleg la pictură într-o clasă superioară. Au cunoscut astfel viața de atelier. Lungile discuții despre artă și actul picturii în sine erau la ordinea zilei. Astfel își ocupau cu folos timpul, reușind să participe de multe ori ca privitori la modul de concepere a unei opere de Crăiță tatăl și Crăiță fiul. Atelierele de pictură ale artiștilor din U.A.P. (Uniunean Artiștilor Plastici) erau un miraj aparte. De câte ori veneau în acest labirint al talentelor, își amintea de viața de boem din Paris a refuzaților, deveniți ulterior cei mai de seamă artiști europeni. Uneori erau primiți să viziteze și alte ateliere din clădirea de pe strada Bradului, din municipiul Bacău. Graficianul Marciuc, profesor și la facultatea de artă băcăuană, era considerat cel mai bun desenator din Moldova. Era curios faptul că își trăise copilăria la doar un kilometru de casa străbunicii lui Gelu din satul Costișa, din Rădăuți, județul Suceava. Povestea uneori cum părinții îl încuiau în casă, apoi plecau la câmp. Astfel că și-a petrecut multă vreme desenând an de an, până când și-a încercat norocul în lumea artei. Desenele profesorului universitar Marciuc și tehnica personală erau garanția bunului gust, având incluse o sumedenie de cunoștințe. Studiile sale și experiența erau predate la facultate nu doar ca simplă informație, era ca un dialog de la un artist la un viitor artist. La una din lecții le-a demonstrat tuturor studenților cum trebuie gândit un simplu desen anatomic după toate legile artei. Desena din memorie oasele unui picior, apoi tendoanele, mușchii reali, antrenați într-o mișcare, apoi realiza pielea. În final șterse oasele, tendoanele și mușchii piciorului. Rămaseră cu toții muți. Pe planșetă mai exista doar o linie trasată perfect anatomică a pielii piciorului, în 102 care puteai cu ochii minții să simți întreaga anatomie. Era un maestru al genului. În acei ani avea să le dea studenților o altă lecție, menită a crea valoare artistică. Pe vremea aceea Gelu poza ca model pentru clasele de pictură. Era modul lui de a fi tolerat în facultate, fiind doar un simplu audient. Studenții trebuiau să îl deseneze bust timp de douăzeci de minute, apoi de la capăt pe o altă hârtie de desen aceeași lucrare doar în zece minute, apoi într-un singur minut. Mare a fost surprinderea, când profesorul Ovidiu Marciuc le-a cerut să încerce și în doar zece secunde. În final toți studenții au pus în ordine desenele. „Ce părere aveți, întrebă profesorul?” Studenții analizau desenele și au identificat propriile greșeli. Desenul făcut în 20 de minute era obosit de atâtea amănunte inutile. Se pierdea cu totul spontaneitatea, acea tușă prin care Francisco de Goya realiza personajele picturilor sale. Au văzut cu toții, cum în desenul realizat în zece minute liniile inutile dispăreau. La desenul de un minut deja puteau zări elementele esențiale, acea lucrătură datorată muzei artelor. Desenul realizat în doar zece secunde era atât de apropiat de arta adevărată, în care studenții au tras doar două-trei tușe, dar care purtau în ele tot hăul sensului artistic. O lecție de neuitat! Te obliga să mergi pe calea simplității brâncușiene! Așa decurgeau acele zile, poate cele mai intense din viața lui Gelu. Era flămând mereu de cunoaștere. A înțeles că a doua dorință a lui, pictura, era la fel de grea ca și prima, cunoașterea. Profesorul Crăiță era o adevărată comoară. Povestea studenților atâtea învățăminte despre culori, amestecuri, contraste, compoziție și valorație. Odată, maestrul Crăiță a observat că din neștiință Gelu a folosit la o ședință de peisaj, un amestec de galben cu verde. Mulți pictori fac această greșeală, dar nu și un maestru. Răbdător, profesorul Crăiță se apropie de cei doi, Viorica și Gelu și le vorbi calm, ca un tată grijuliu, să nu mai facă acest amestec, ci să încerce unul apropiat, poate cu un ocru galben, ocru maro. Culorile de pământ 103 erau mult mai puțin țipătoare. De obicei erau folosite pentru picturi exclusiv în ocruri, adică în culorile pământului. În pictură intervenția unui ocru poate salva o lucrare, ori peisajul era fundamental în tablourile în stil impresionist și postimpresionist. Imediat ce galbenul a fost scos din lucrare, din acea combinație spălăcită, ce o forma cu verdele, peisajul lui Gelu parcă prindea viață. Cândva, profesorul de grafică Constantin Doroftei le preda o lecție despre efectele optice. La acea oră de curs Gelu a reușit o lucrare dintr-un amestec de verde și galben, care avea un efect înspăimântător asupra privitorului. Așa a învățat să dea artei bidimensionale o forță enigmatică în decursul timpului. În perioada când Gelu era în armată, unul din colonei, de câte ori vedea în jurul lui culoarea galbenă, avea să sufere de dureri de stomac. O culoare, o simplă culoare pentru un pictor, dar un necaz zilnic pentru un alergic la frecvența galbenului. Într-o Tabără de pictură studențească, din preajma Monumentului DA-DA din Moinești, închinat lui Tristan Tzara, poet și eseist evreu, de naționalitate română, cofondator al mișcării dadaiste, maestrul Vasile Mândră Crăiță a invitat studenții la o lecție de aplicare a ultimelor accente, la un tablou care trebuia să fie finalizat. Au privit cu toții peisajul bine realizat și care putea fi deja considerat a fi gata. „Voi mai adăuga șapte accente pentru a finaliza pictura. Vă rog să numărați!”, îi rugă acesta pe studenții curioși de așa ispravă. Cum de știa maestrul despre faptul că vor fi doar șapte tușe de accente? Și așa a început numărătoarea: „Una”, a spus profesorul după ce aplică o tușă puternic contrastantă. Studenții au repetat după profesor. „Două”, și repetară studenții, fiind din ce în ce mai atrași de eveniment. „Trei!”, Crăiță aplica tușele în ideea ca, prin contraste puternice, să scoată în evidență acele trăsături fundamentale ale picturii, care puneau în evidență însuși mesajul acesteia. Numerotarea a continuat în sincron, primul profesorul apoi studenții. „Șase!”, studenții erau în delir. Urma cea de-a șaptea tușă cu rol de accent. Se va opri oare maestrul la aceasta? Crăiță medită o clipă la nevoia lucrării de a primi ultima tușă. De aceasta depindea maxima lui valoare! Este posibil ca artistul și opera lui să fi comunicat în acele clipe, o legătură ce ținea de forța mesajului, transmis prin arta picturii. „Șapteee!”, cu o ultimă mișcare largă, gestul unui matador în fața unui taur sălbatic, maestrul nu se dezminți, creând un adevărat spectacol, o lecție de cum trebuie finalizată o operă de artă. 104 Toți au rămas uimiți în fața unei demonstrații, ce ținea de măiestria creatorului. Ultimele accente sunt pentru un tablou, ce este considarat a reprezenta suflul lui Dumnezeu peste trupurile lui Adam și Eva. 105 DIN CULISELE VIEȚII DE „STUDENT” A șa erau multe din zilele petrecute în lumea artiștilor băcăuani. Serile le petreceau, artiștii și studenții, la cursurile și atelierele de pictură ale facultății de artă. Nopțile, până târziu, la o cafea, uneori se prelungeau discuțiile despre valoarea artistică și tehnicile artei. Dumnezeu avea să le dăruiască o legătură strânsă, o cale care să-i ducă la ce era de fapt viața plină de mistere a grupurilor unite de creație. Este greu să-ți imaginezi viața de artist fără începuturile ei reale, care din fericire este cea mai prețioasă perioadă din viața acestora. Era de fapt desprinderea de normalitatea banalității și supunerea la caznele creației. Alături de Marius Crăiță și alți studenți, Gelu participa la discuții interminabile despre construirea obiectului de artă. Era de fapt perioada când artiștii și studenții de la arte, din Bacău, erau angrenați cu adevărat în discuții de tip cenaclu al artelor, la fel de realiști și exigenți ca în vechile cenacluri literare. Viața de zi cu zi a facultății de artă era plină de provocări. Au fost înscriși peste șaptezeci de cursanți, dar au terminat șaptesprezece studenți. Viața îi trăgea pe tot felul de alte căi pe cei nehotărâți în a urma destinul de artist. La această facultate deviza era: „Intră cine vrea, iese cine poate!” Timp de doi ani de zile Gelu a pozat cursanților. A avut astfel ocazia să se afle simultan la trei clase de pictură, la orele de atelier. Astfel participa tăcut la multe lecții importante, în care artiștii, dintre cei mai mari din Bacău, București, Iași și Suceava, predau desenul, desenul anatomic, istoria artelor, sculptura și pictura. În primul an a dat examene la toate obiectele. Alexandra Titu și Constantin Prut, doi dintre cei mai mari critici de artă i-a invitat pe Gelu și Viorica la București, în ideea de a găsi o colaborare artistică. Gelu participă alături de studenți la primele două expoziții, dar din cauze obscure nu a mai fost 106 primit, nici la cursuri și nici în expoziții. A rămas singur iarăși. Notele mari și prietenia cu artiști și critici de primă mărime au stârnit intrigi printre studenții care, se doreau a fi în față, dar fără să riște propria comoditate. Mulți îl tratau pe Gelu ca pe un pierde vară, om fără casă, fără servici, om bun la toate într-o instituție școlară. Unii cunoșteau fosta viață de cercetător a eroului nostru, apreciat cândva în România. De unde să știe ei, că era singurul băcăuan care a fost premiat de revista „Știință și Tehnică”? Gelu a ținut peste 50 de conferințe despre propriile descoperiri științifice, unele în marea sală de conferințe ale Academiei Române. Presa națională a scris numeroase articole legate de activitatea științifică și de inventică a lui Gelu. Totodată Gheorghe Parascan a vorbit 20 de minute la „Programul 1 Național” într-un interviu luat de Alexandru Mironov, tartorul publicisticii științifice din acea vreme, despre marea lui descoperire: structura electromagnetică a celulelor vii..., lucrare care era cu adevărat premergătoare Teoriei Evoluției Darwiniste… . Studenții vedeau în el aparențele unui om, care de fapt nici măcar nu se afla printre ei. „Vei ajunge vestit datorită desenelor noastre!”, i-a spus o studentă. „Da, poate! ” Dar era convins, că aceste desene, vor ajunge la coș imediat ce vor termina cursurile. Este greu de crezut că un artist, care trăiește din alte surse decât pictura, va avea vreodată puterea creativă, care să întreacă în valoare un artist, care a trăit arta pe pâine, mizând pe veniturile produse din propria muncă creatoare. Ideea falsă în spațiul fost comunist că nu poți trăi din artă, nu este decât una din minciunile politice, care avea ca scop controlul artei. Cei din jur abia de ghiceau cine era Gelu și ce voia să facă cu viața lui. De obicei lua o figură de om banal, om bun la toate. Seara își scotea, în camera de locuit improvizată, dintr-o baie a facultății de artă, manuscrisele de cercetări științifice. Lucra retras de lume, la ce avea să devină „Teoria structurii 107 electromagnetice și evoluția adaptativă”. Idea avea să modifice pentru totdeauna originea chimică în originea fizică a evoluționismului lui Charles Darwin. Gelu, având ca studii o școală profesională, finalizată la Liceul „Letea” din municipiul Bacău, a trimis o serie de rezolvări ale unor probleme imposibil de rezolvat din matematică, la Academia Română. Nefiind academician, plicurile au fost returnate, cu sfatul de a le publica într-o carte, acestea fiind rezolvate într-o manieră ce merita cunoscută. Erau acolo propuneri de rezolvări inedite ale următoarelor subiecte de studii: trisecția unghiului oarecare, dublarea cubului, desenarea unui pătrat si unui cerc cu arii egale, o metodă tabelară de aflare a numerelor prime la infinit, construcția poligoanelor regulate și neregulate cu „N” laturi. Gelu, în prostia lui și cum la dus capul, după ce a studiat zeci de cărți de specialitate, a muncit două decenii la aceste rezolvări. Majoritatea rezultatelor obținute făceau posibilă utilizarea spațiul 3D în loc de 2D, propus în geometria susținută de algebră. Un lucru era sigur. Geometria era cu totul alt domeniu al naturii decât algebra. A căutat să facă demonstrații, care arătau că, rezolvarea algebrică pentru multe probleme este un nonsens. Toate problemele de geometrie pot fi rezolvate doar prin argumente geometrice 2D sau 3D, adică folosind geometria apei care preia forme geometrice cognoscibile. Ca exemplu, Gelu a folosit fapul că apa este capabilă să determine volume geometrice dorite, cum ar fi în problema legată de crearea de cercuri și pătrate cu arii egale. Practic, eroul nostru a adăugat noi instrumente, ce duceau la rezolvarea problemelor în spațiul 3D. Rezultatele erau greu de interpretat, sau nu se puteau înțelege în cazul spațiului 2D. Instrumentele folosite de Gelu erau apa și foarfecul, care se alăturau riglei și compasului. Viorica Cocioiu, avea să renunțe și ea după o vreme la serviciul de secretară al Uzinei de Avioane, cunoscută ca fosta U.R.A.. Acum locuiau doi huhurezi, multe zile și nopți în baia Facultății de Arte, din municipiul Bacău. Acest loc improvizat a devenit între timp cancelaria profesorilor artiști și uneori casa de urgență a Zanetei. Zaneta era studenta aflată mereu pe drumuri, navetista din Coșnea, tocmai din vârful 108 Carpaților de la granița Bacăului cu Transilvania. Mulți studenți veneau și lucrau până seara târziu. Temele erau uneori dificile pentru niște elevi, care au urmat cu mult timp în urmă cursurile școlii populare de artă, sau doar cochetau cu pictura. Viorica în plus avea o dublă boală de ochi, făcând-o egala marelui El Greco. Picta personajele preponderent pe înălțime. Cum profesorii nu înțelegeau fenomenul, o siliră să îi modifice desenul, umflândul ipotetic pentru a semăna cu dorința lor, care aveau o vedere obișnuită. Din păcate un astfel de student, în zilele noastre este desființat. Din fericire El Greco și Modigliani au avut parte de ignoranța profesorilor care nu suportă varietatea biologică a picturii. Cum ar fi arătat azi arta fără cei doi maeștrii? Uneori vigilența scăzută a profesorilor care se consideră cenzori în artă, face posibile talente să iasă la lumină, învingând hachițele sistemelor culturale. Uneori studenții organizau mici serate, la care invitau profesorii. În timpul acestor petreceri colegiale se organizau mini expoziții, dansuri, tombole cu obiecte de artă pictate de studenți. Odată, în ziua de salariu a profesorilor, studenții au organizat o licitație de artă. În deschidere erau expuse la licitație rând pe rând autografele profesorilor, care acceptau provocarea. Această deschidere îi stârni pe profesori și au intrat cu toții în horă. A umat ca și studenții să-și încerce norocul. Rând pe rând curajoșii au venit pe scenă supunând la licitația de artă câte una, două picturi. La început au luat-o toți ca pe o joacă. Curând însă profesorii o luară în serios și au început să liciteze la greu operele studenților, dovedind că acestea aveau acel mirific secret care le transforma în posibile opere de artă. Adică, era ca și când profesorii recunoșteau valoarea elevilor lor. Mirajul licitației operelor studenților continuă câteva ore. Spectacolul valorilor se termină abia când profesorii aveau să își lase buzunarele goale. Licitația a fost oprită din lipsa de lichidități. Unii studenți au primit oferte destul de atractive. Puține momente a întâlnit Gelu, despre care să merite atât de mult să îi iubească pe acești oameni. În plus avea mulțumirea că era oarecum 109 responsabil cu licitația. Ca de obicei Crăiță Mândră Vasile a achiziționat două din lucrările lui Gelu. Era un colectiv destul de închegat. Viață de boem, artist boem, atât cât era lăsat să fie de către societate și familie. Câțiva însă erau pe baricadele artei, renunțând la oricare altă activitate. Lecțiile de pictură, desen, compoziție, culoare, sculptură erau îmbinate cu ore de istoria artelor, limbi străine, filosofie, anatomie artistică, pedagogie… . Multe din aceste materii, îi erau deja cunoscute lui Gelu. Personajul nostru a avut în biblioteca personală majoritatea cărților de artă apărute înainte de 1989. Când auzea de ceva nou și când putea, nu se da în lături să cumpere cărți de artă. Gelu a devenit în curând un bun cunoscător al istoriei artei. Acesta îi aprecia în mod deosebit pe renascentiști, impresioniști, cubiști, și pe oricine se desprindea destul de mult de turmă. Dar toate acestea nu i-a dat șansa să iasă din anonimat. Gheorghe Parascan avea la Fondul Plastic câteva icoane, făcute fără suflet, care au stat un an de zile la vânzare. Cum nici una nu s-a vândut, au fost preluate din magazinul Fondului și s-au transformat în cadouri. Gelu nu avea nici o speranță în a fi competitiv, pe o piață iconografică impecabilă, ținută de artiști cu activitate serioasă în arta religioasă. Problema era că eroul nostru, nu făcea parte din Uniunea Artiștilor Plastici. Din acest motiv nu avea voie să vândă decât icoane, cravate, felicitări și mici bijuterii cu iz artistic. Arta majoră, era rezervată doar pentru profesioniști, nu și pentru el. În tot acest context avea să se hotărască încotro va evolua artistic. Oricum, ca simplu audient formal, al unei facultăți de artă, nu ajungi nicăieri. Lipsa unei surse de venit era din ce în ce mai acută. Singurul sprijin, îl mai primea din când în când de la maestrul Crăiță. Era pe punctul de a claca. Nimic nu mai mergea. Încotro să o ia? Gelu a petrecut 5 luni, aprofundând cu seriozitate, modul de a picta profesionist. Acum știa cam tot ce trebuia, pentru a face o pictură să prindă viață. Viorica i-a propus lui Gelu să devină vânzător de cartofi într-o piață din Bacău, la unul 110 din vechii ei prieteni. Era desigur calea ei. Calea lui era însă alta. Nu se temea să o ia mereu de la început. Așa a procedat și când se ocupa doar de cercetarea științifică. Pentru a găsi drumul cel bun, trebuia să meargă pe multe ulițe. Da, asta era viața unui autodidact, a unui om care își construiește și își consumă în același timp viața, ca o lumânare, care odată aprinsă, arde frenetic până la capăt. Nu își mai amintea de când nu s-a mai odihnit cu adevărat, de când a fost un om obișnuit. Cu doar ceva timp în urmă a hotărât să nu se mai gândească la ziua de mâine. Dumnezeu a zis că omul va avea, ca și păsările hrana necesară zi de zi. El nu trebuia să se zbată pentru ce era firesc pe lume. Uneori avea parte de o pâine, o conservă. Era destul pentru un biet învățăcel, chiar dacă avea peste patru zeci de ani. Câteodată își împărțea puținul cu studenții care îi treceau pragul, adică studenții boemi, care își căutau și ei calea. Era o amiază extrem de călduroasă. Tocmai ce Gelu a vizitat Fondul Plastic și stătea terminat și trist, în fața magazinului Luceafărul din Bacău. Era pe punctul de a intra în cea mai întunecată perioadă a vieții sale. A fost momentul când a simțit că cele trei dorințe vor deveni doar un vis. În rest doar întuneric. „Dute la atelier și amestecă în preparația icoanelor soluția…”, se auzi o Voce în mintea lui Gelu! O Voce? O soluție? Să fie Dumnezeu? A fost cert, cea mai măreață zi din viața eroului nostru. Se întâmpla acel moment divin în care nu credea vreodată. A auzit o Voce, dar nu una din acele Voci de care se plâng bolnavii că îi chinuie, a fost o voce care s-a adresat direct lui Gelu, care i-a dat o soluție, despre cum avea să lucreze o icoană. Gelu a plecat cu nerăbdare la atelierul încropit în baia părăsită din facultatea de arte. A pregătit materialele pe care Vocea, i-a spus să le folosească. Apoi a început munca la prima icoană, care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna. Acel moment a fost punctul de start privind dorința de a fi cu adevărat 111 un artist. Gelu dorea să fie pe acest drum măcar timp de zece ani, asemeni lui Van Gogh, transformat din purtător de cuvânt al Domnului, într-un artist cu suflet dăruit omului de rând. Dumnezeu ne așează pe toți pe locurile la care dorim să ajungem, dar nu oricum. Trebuie să fim în stare de sacrificiu pentru acel loc. Acesta este modul în care Divinitatea te poate împlini. Icoana pictată de Gelu prindea oră de oră o formă inedită. Lemnul folosit, obosit de timp, își reveni la viață într-o haină nouă. Deodată acel lemn simplu și modest, a luat forma unei picturi de o vechime aparentă impresionantă. Se părea că au trecut sute de ani peste ea. Seara Viorica a dormit în patul improvizat din ușile abandonate vechi de pe etajul unu, al căminului unde se afla facultatea. Viorica era obosită, dezamăgită, la fel de neîncrezătoare în viitor ca și Gelu. A doua zi dimineață Gelu a pus pensula jos. A astupat obosit tuburile de culori și privi, poate cel mai sfânt obiect iconografic pe care îl pictase vreodată. De pe șevaletul său improvizat, îl privea un sfânt, dintr-o lume a cărei urme era de sute de ani. Imaginea era ușor naivă, asemeni modului de lucru arhaic, ascunsă sub perdeaua unui timp nedefinit. Un cântec de rugă adresat lui Dumnezeu din inimă, din suflet, cu speranță nesfârșită. În zorii zilei Gelu a pus capul pe o pernă improvizată, pe patul lui din uși improvizate, în baia atelier, în facultatea de arte din Bacău. A doua zi, a observat că toată munca lui părea să fie în zadar. Soluția indicată de Voce, începea să se usuce și să cadă de pe lemn. Era oarecum descumpănit. O astfel de pictură inedită să se piardă din cauza unui așa de mic amănunt? Trebuia găsită o soluție. Da, soluția avea să apară curând. Era în joc viața lui de inventator. A participat cu zeci de invenții în saloanele organizate de Revista „Știință și Tehnică”, și chiar de curând la „Salonul de Invenții” din Bacău, secția cercetare științifică, unde a luat premiul I. Da, 112 soluția fixării preparației era datoria lui firească. Aceste cunoștințe Dumnezeu i le-a dăruit deja de mult cu ani în urmă. La doar câteva ore Gelu a găsit soluția. Își aminti cât de mult visase să obțină o pictură care să aibă suprafața crăpată, pentru a crea noi posibilități de exprimare plastică. Uite, Vocea îi dăruise acea tehnică. Trebuia doar să o fixeze pe suprafața lemnului. Soluția lui dădu roade. De această dată Pictura era cu adevărat Divină. Cu un desen naiv, cu un aspect de timp îndelungat. Un mesaj profund creștin, regăsit în inima unui pierdut în ale artei, fără nimic altceva decât cele trei dorințe: cunoașterea, arta, iubirea de semeni. Curând Gelu a fost vizitat de un colecționar local. Pleca la Paris și dorea să ia de la el câteva lucrări pentru cadouri. A rămas impresionat de acea icoană. A dorit-o din tot sufletul și mai comandă câteva. Era nemaipomenit. Dumnezeu i-a dat un dar pe care avea să-l prețuiască întreaga viață. Nu după mult timp Gelu a dus o icoană la Galeria Muzeului „George Apostu” din Bacău. Nici nu ajunge bine înapoi la atelier, când un telefon a prins viață. Era anunțat că doar după o oră un turist din Franța a cumpărat icoana cu 90 de dolari! Destinul vieții de artist a început. Dumnezeu începea să aibă din nou răbdare cu păcătosul de el. Peste câteva zile Gelu îl vizită pe maestrul Crăiță, cu gândul să-i spună ceva. Acesta îl privi cu îngăduință. A încercat de mai bine de un an să îl ajute pe Gelu în fel și chip. Îl împrumutase chiar și cu 50 de dolari. Cu acești bani Gelu a făcut o autorizație de comerciant. A renunțat la autorizație după trei zile. Motivul erau aprobările de la Primărie, pentru care Gelu era chemat la două săptămâni, fiindcă nu ducea niciodată nici o atenție birocraților vremii. Crăiță l-a privit încurcat. Nu știa ce să zică. Doar, i-a spus descumpănit, că nu știa cum să-l mai ajute. Gelu însă a luat un zâmbet larg și îi spune cu toată stima: „Gata, nu mai trebuie să mă ajutați. Acum totul s-a schimbat. Am venit să vă înapoiez datoria.” Rareori vezi un om nedumerit cu adevărat. El nu știa de ultimele întâmplări din viața lui Gelu. Îi datora acestui om enorm de multe. Era nu doar profesorul lui, maestrul Crăiță era omul care l-a îngăduit ani de zile în preajmă și încă în cea mai grea perioadă a vieții sale. Un lucru nu știa profesorul Crăiță. A venit, trimis fiind, la Bacău, exact pe postul fostului profesor Ion Burdujoc, de la școala de artă. Dumnezeu i-a dăruit lui Gelu prin maestrul Crăiță, acea parte a sufletului umanist asemănător cu a regretatului profesor, Ion Burdujoc. 113 DRUMUL PICTURILOR ICONOGRAFICE D arul Vocii, era fără tăgadă al lui Dumnezeu. Un astfel de dar nu trebuie rătăcit în așteptare și uitare. Gelu a început să picteze sute de icoane inedite utilizând tehnica nouă, revelată. Multe din ele au luat calea Galeriei de Artă a Uniunii Artiștilor Plastici din Bacău. De aici lucrările au fost trimise și altor Fonduri Plastice din Iași, Focșani, Piatra Neamț, Constanța, Brașov și București. O mai veche cunoștință, muzeografă a Muzeului de Artă din Bacău, lucra la o firmă care organiza expoziții cu vânzare. Așa se face că singurul impediment al succesului era chiar Gelu, munca și dăruirea lui artei sacre. De pretutindeni veneau vești, care mai de care mai îmbucurătoare. România acelor ani era o țară vizitată de mulți turiști, așa încât multe din lucrările sale plecau dincolo de graniță. Fondurile plastice aveau posibilitatea de a da documente vamale picturilor, astfel încât acestea odată achiziționate, puteau pleca pe loc oriunde pe acest Pământ. Uneori Gelu era anunțat de drumul și destinația icoanelor sale: Franța, Italia, Germania, Spania, Malta, Israel, Norvegia, Suedia, Belgia, Olanda, Anglia, S.U.A., Canada, Mexic, Hong Kong... . Un client al Fondului Plastic băcăuan a comandat zece lucrări. Lucrările erau fără pictură, doar preparația. Clientul era din Liban. În țara lui erau interzise artele sacre din afara religiei lor. Atracția colecționarilor de artă, era combinată cu valorile sacre ale acestor lucrări inedite. Unii dintre iubitorii de artă îl invită pe Gelu să îi arate colecțiile lor de picturi. 114 Mare a fost uimirea când alături de pictori profesioniști recunoscuți, erau puse și icoanele semnate de el. La începuturile acestei divine întâmplări, eroul nostru avea să treacă și printr-o altă aventură, care avea să-l ducă pe una din paginile Ziarului „Monitoru” din Bacău. Unul din prietenii lui Gelu, din cenaclurile literare locale, poetul Gigi Măgureanu, îi propuse să îi vândă niște tablouri, în Piața Centrală din Bacău. Era greu să fi refuzat o astfel de rugăminte. Măgureanu era în aceeași stare de existență, din cauza unui handicap sever la una din mâini. Gelu îi oferii trei icoane proaspete ca pâinea caldă, ce nu au apucat să se usuce încă bine. Curios să vadă dacă trecătorii aveau să aprecieze lucrările, Gelu se duce și el să privească acest mod inedit, de punere în valoare a picturilor sale. Gigi le puse pe capota mașinii unui moldovean de peste Prut, printre tot felul de mărunțișuri. Nu trecu mult și un preot și dascălul lui, trecură. Se opriră, au întrebat ceva la care Gigi nu știa să răspundă. „Puteți să-l întrebați chiar pe el”, le zise acesta. „Autorul se află chiar în preajmă. ” Aceștia îl întrebă dacă este autorul și cât dorește pe icoane. I-a spus că nu el hotărăște prețul, fiind dăruite prietenului său. Preotul dădu din cap și a plecat mai departe. Dar, doar după un sfert de oră, doi polițiști de la paza pieții au venit. Au privit icoanele și au cerut buletinele de identitate, atât lui Gelu, lui Gigi poetului și moldoveanului pe capota căruia se aflaseră icoanele, din lipsă de spațiu, căci piața era arhiplină. Polițiștii au luat buletinele, cele trei icoane și pe cei trei inculpați. Au mers la secția de Poliție a pieții. Unul din polițiști, un tânăr de vreo două zeci și doi de ani, frumos aranjat în proaspăta lui uniformă, a vrut să îl prindă de braț pe Gelu și să-l împingă spre ciudata și inedita destinație. Oare în ce bucluc reușise Gelu să se bage din nou? Totul a avut sens, din mila față de un confrate artist, aflat ca și el în dificultate. 115 „Să știi că am să mă plâng primarului”, îi spuse Gelu polițistului. „Așa sunt tratați artiștii în Bacău?” Săracul polițist, când auzi de primar, a început să mai lase din strânsoarea brațului, ba uneori îl lăsă liber, arătându-i calea. Un astfel de eveniment stârni curiozitatea mușteriilor înghesuiți în piață. Trei arestări, din care un cetățean străin, acuzați de furt de icoane ortodoxe din patrimoniul de stat al bisericii. Se vede treaba că preotul care nu de mult a văzut icoanele a făcut o reclamație. Cum se zvonea faptul că polițiștii, care arestau hoții de icoane, erau înaintați în grad, Gelu a înțeles ce se întâmpla. Bașca, când auzi acuzația de furt, când Gelu însuși tocmai a pictat icoanele, a început să râdă cu un dispreț vizibil, față de comicul situației. Timp de o oră cei trei presupuși hoți au fost anchetați de polițiști. Polițiștii erau întregi la minte, dar erau puși de sistem să își tot bage nasul, care pe unde era nevoie de cineva să descurce faptele. Odată ce Gelu a recunoscut că era de fapt autorul picturilor, devenite probe de acuzare, moldoveanu a primit buletinul, ca fiind nevinovat. După o oră își făcură apariția doi ofițeri care lucrau la o secție specială antifraudă. Imediat ce au intrat în secția de poliție, ofițerii l-au recunoscut pe poetul Gigi Măgureanu. Se vede faptul că știau ce activitate are, așa încât îl eliberă și pe el. Apoi au luat în mâini icoanele. A fost de ajuns ca unul din ofițeri să apese cu degetul pe icoane, că vopseaua proaspătă s-a lipit de ele. Au zâmbit o clipă, s-au îndepărtat spre ușă și doreau să plece. „Dar, cum rămâne cu dumnealui? Ce trebuie să facem acum?” „Voi l-ați ridicat, voi să vă spălați pe cap cu el”, a fost răspunsul experților. Timp de încă un ceas, doi din polițiști se întrebau ce și cum, nereușind să ia vreo hotărâre. „Dacă doriți, vă pot arăta alte zeci de icoane în două galerii de artă din Bacău”, a propus Gelu. Cum, mai existau astfel de icoane și ei încă nu știau? Polițistul cel mai tânăr a primit ordin să verifice informația. De aceia domnul polițist nedumerit îl urmă pe Gelu la una din Galerii. Ajunși la locație, 116 polițistul a întrebat-o pe fosta muzeografă a Muzeului de Artă din Bacău, care se ocupa de expoziția cu vânzare, ce este cu icoanele inculpatului. Muzeografa a înțeles că are ocazia, să facă o expunere despre arta băcăuană. Pe nerespirate se apucă a înșira toată lumea, viața artistică și operele de pictură ce se aflau în Bacău. Bietul polițist, incapabil să înțeleagă într-un fel arta, abia reuși să scape de lecția de istorie artistică, la care doamna muzeografă deborda de inspirație. „Uf”! oftă după un ceas polițistul, scăpat de chinul lecției intelectuale de artă. „Dacă vreți, vă invit să-mi vedeți și icoanele aflate la Fondul Plastic!” a spus Gelu. „Nu, gata pentru mine este destul. Nu mai rezist. Poți să mergi singur la poliție să le spui că totul este în ordine.” Se vede treaba că situația nu era de competența poliției. Oare cum reușise eroul povestirii noastre să intre într-o așa tărășenie și așa bucluc? Gelu ajunge din nou la Poliția Pieții. Buletinul este înapoiat și este lăsat să plece. Bucuros că adevărul a ieșit la lumină, s-a întors o clipă și a întrebat personalul de acolo: „Icoanele rămân arestate?” Neavând nici o justificare să le rețină, icoanele au fost înapoiate autorului, cu sfatul de a avea grijă. Ce fel de grijă? Adică să nu mai picteze? Ceva era desigur putred. Dumnezeu și întreaga civilizație depuneau un efort intelectual uriaș pentru ca omul să ajungă artist. Biserica și poliția se pare că aveau alte scopuri sau erau doar aparențe înșelătoare! La mijlocul anului 1991, Gelu a fost întrebat de Părintele Georgescu, care era șef cultural la Patriarhie. Întrebarea era una consultativă. Părintele Georgescu dorea să înainteze în Parlament o Lege care să dea drept de unică folosință a picturii icoanelor exclusiv Bisericii ortodoxe. Era o întrebare care evident putea crește fondurile Bisericii. Fața incomodă a acțiunii era 117 faptul că punea în imposibilitate de creație pe toți artiștii și tinerii îndrăgostiți de artă din România. La finalul anului 1992, Parlamentul României avea să voteze o lege în favoarea artei sacre, executate de pictori iconografi aflați sub egida bisericii. Legea aprobată este folosită încă, în clipe de crize economice, în negocierile cu statul. Pentru a nu crea profunde indignări în lumea culturii și artei plastice, biserica se rezumă la a raporta autorităților concurența firmelor. Fără doar și poate situația nu este clară, iar Dumnezeu, a fost sechestrat de biserică și îndepărtat prin lege, din inimile artiștilor. Mai pe înțelesul tuturor, prin legea bisericii ortodoxe române, se oferea un oarecare drept, de a confisca icoane, idiferent de apartenență. Astfel iconografia liberă, artistică, se află la cheremul bunului simț al autorităților bisericii. Toate icoanele pictate și expuse în galeriile de artă și fondurile plastice sunt pasibile în orice clipă, de a fi confiscate. Ulterior problemele artiștilor au crescut. Biserica fiind considerată O.N.G. de utilitate publică, este cea mai mare consumatoare de fonduri de stat culturale, acordate de Ministerul Culturii, primării și consilii județene. Artiștii independenți, chiar și cei profesioniști sunt expuși permanent acelei Legi. Arestarea lui Gelu de către poliția pieții a făcut subiectul unui articol în „Monitorul” local de-a doua zi. Articolul a avut un așa succes, încât multă lume a început să îl respecte pe Gheorghe Parascan și să-i achiziționeze picturile din Fondul Plastic. Fără să vrea personajul nostru a devenit cunoscut. La trei ani de la înființarea facultății de artă din Bacău, aceasta a rămas fără spațiu. Sălile de cursuri și ateliere trebuiau eliberate. Era vacanță, astfel încât Gelu și Viorica s-au ocupat de tot ce era nevoie pentru evacuarea locului. Asfel încât, tot calabalâcul necesar cursurilor, șevaletele, planșele, picturile, au fost depozitate întruna din băile de la un etaj superior. Gelu a rămas din nou fără un acoperiș deasupra capului. Era însă în putere să închirieze o locuință. 118 Profesorul care își luase dreptul de a conduce facultatea băcăuană, nu a știut cum să procedeze într-o astfel de situație. S-a baricadat în casă, și nu a deschis nici o poartă nimănui, timp de aproape două săptămâni. Cursurile facultății au fost reluate într-un alt spațiu improvizat peste câteva luni. A fost un moment greu de suportat. Nimeni nu era în măsură să le spună nimic studenților, despre viitorul lor legat de cel al filialei băcăuane de artă a Universității „Mihai Eminescu” din Botoșani. Nu de mult, când încă mai funcționau atelierele facultății de artă, un grafician băcăuan neprofesionist, dar apreciat de autoritățile vechi culturale, ocupând cândva postul de director al Casei de Cultură din Slănic Moldova, s-a întors după mulți ani din Germania. Era unul din acei oameni, care orice făcea, considera a primi merite înzecite. Sub butonul de la sonerie al garsonierei sale sta scris cu pix albastru direct pe varul tocit de timp: „Aici stă poetul Aron, pe care Dumnezeu l-a ajutat să îl transforme în Aaron”. Adică îl transformase prin valoarea sa artistică într-un mic zeu al inteligenței umane. Era fericit să povestească viața lui de grafician și mica lui expoziție de o zi într-o galerie din Germania. A făcut greșeala să își cheme fosta nevastă în Germania. În lupta pentru cetățenie, aceasta a fugit cu avocatul lui, care se ocupase de acte. L-a păcălit că îi mai trebuiau acte personale din România, astfel că îl trimiseră cu primul tren să le aducă. Fraierul om, nu știa că odată plecat, în acei ani tulburi, nu se mai putea întoarce în Germania! Gelu și Aron se întâlniră în zona casei acestuia și a fost invitat la o bere de proaspătul crai, venit din Europa bogată. L-a rugat pe acesta, ca în puținele zile de vacanță neprevăzută în România să îi facă intrarea la facultatea de artă. Era ahtiat după studente și ar fi vrut să-și încerce norocul. Oricum nu avea cum să îl împiedice, fiind un apropiat al pictorului care supraveghea facultatea, așa că îl invită la cursurile de atelier. Gelu a avut astfel ocazia, de a vedea pentru prima oară, cum un artist îngâmfat, încearcă să agațe studentele de la artă. Când s-a deschis ușa larg, „Aaron” își luă un aer de măreție inegalabilă. Era doar un artist desăvârșit și mare poet auto divinizat, după cuvintele notate sub soneria garsonierei sale. O clipă a văzut că în atelier se 119 aflau mai multe studente și dădu să zâmbească, ca apoi în clipa următoare să studieze preocupat picturile acestora de pe pereți. După o clipă de tăcere acesta izbucni într-un răcnet de buhai neprihănit: „Cine este vaca aceea, care a făcut o astfel de pictură?” Toți din atelier au rămas perplecși. Nu mai avea nimeni curajul să zică nimic. „Vaca” din gura amatorului de studente era prezentă. Această întâmplare îi aducea lui Gelu un exemplu de prostie pe fond de îngâmfare crasă. Era un exemplu de artist, pentru care arta nu era decât un mod de a trage foloase din cele mai picante. Desigur că s-a șters pe bot să guste din mierea studentelor. Se dovedi un misogin fără pereche. Dar înainte de a fi luat în colimatorul vieții reale, Aron îi propune să-i închirieze lui Gelu garsoniera, dacă îi va da anticipat chiria pe un an, căci el urma să plece curând din țară. Gelu a reușit să își vândă într-o singură zi toate icoanele din fondul plastic, unor prieteni afaceriști și cu banii porni alături de Viorica la adresa acestuia. Aron a rămas mut de uimire. De unde mai devreme abia dacă Gelu avea de o bere, venea acum cu o sumă de 100.000 de lei, plata pe un an a chiriei. Cum Aron, zis mai nou Aaron, nu mai avea bani, acesta își luă lucrurile personale și părăsi garsoniera după convenția făcută. În acea noapte a jucat jumătate din bani la Poker mecanic. Aron nu a mai reușit să plece în Germania. Marele artist venit din Europa a rămas un veșnic vizitator la masa cârciumelor băcăuane. Spre final a avut pretenția ca, chiriașul lui să părăsească garsoniera cu mai bine de o lună înainte de termen. Aron avea să moară peste câțiva ani ignorat de toți și toate, nimeni nereușind să îi mulțumească egoul îngrozitor. 120 Timpul a trecut și așa au revenit la viața normală cei doi artiști în devenire: Viorica Cocioiu și Gheorghe Parascan. Aveau să se mute succesiv în peste 15 locuințe, în cei 12 ani de trai împreună. De fiecare dată amenajau o cameră drept atelier, unde picturile ieșeau una după alta și plecau pretutindeni, din Japonia și până în S.U.A.. În ultima zi a Vioricăi în postul de secretară la uzina de reparat avioane, eroul nostru tocmai a vândut o serie de lucrări. Din banii obținuți au luat primul lor televizor, un sport alb negru și o mașină de scris, în ideea în care aceasta avea să își deschidă un birou de dactilografie. Acea mașină nu a mai fost folosită niciodată. Succesul lucrărilor lui Gelu le asigurau o viață liniștită. Avea acum timpul să lucreze și ea. Împreună în următorii ani au realizat 17 expoziții, unice prin ineditul lor, multe consemnate de presa vremii. Viorica, deși era studentă în anul IV la facultatea de artă, a dorit extrem de mult să își înceapă viața de artist liber și să-și facă prima expoziție personală de pictură. Avea un presentiment al unei vieți scurtate de o boală grea. Era deja la o vârstă înaintată și încă nu a gustat din bucuria unei personale pe simeze. Ca atare s-au dus la profesorul ei, să-i ceară acceptul. „De ce vă grăbiți?” le spuse acesta. „Așteptați-vă rândul.” Aceste vorbe îl lovi pe Gelu, ca și cum ar fi fost un trăsnet. Știa din plin ce însemnau aceste confesiuni. Același profesor s-a adresat și lui Geo Văduva: „Așteptați-vă rândul.” Gelu a constatat că rândul însemna în realitate moartea acelui profesor, care deținea construcția întregului sistem plastic băcăuan, extins din zona Muzeului de Artă și până la nivelul galeriilor particulare. Idea de a renunța la expozițiile personale a demoralizat-o complet pe Viorica Cocioiu, astfel încât au început să caute locații, unde ar putea expune. Dumnezeu nu te părăsește niciodată, dacă ai sufletul curat. Odată vestea dată în țară, Viorica și Gelu au primit o serie de invitații de a face expoziții în spații neconvenționale. Gelu expunea o mare parte din icoanele semnate de el, iar Viorica propriile ei viziuni plastice. 121 Una din cele mai ciudate expoziții a fost organizată la inițiativa organizației de tineret a unui partid de stânga. O jumătate de zi au muncit cei doi să panoteze o întreagă expoziție. În acea seară urma ca tinerii din partid să se întâlnească cu prim-ministrul României. Totul a decurs firesc până la sosirea tineretului de stânga. Văzând atâtea icoane, pe pereții unde ei urmau să benchetuiască și de teamă față de Dumnezeu nu au vrut să intre în sala festivă, decât după ce icoanele ar fi fost scoase. La o așa veste ce puteau face cei doi? Au venit și au luat cu grijă rodul artei lor, rod de care cei tineri se pare că nu prea mai aveau nevoie. Ce-i drept le era teamă ca Dumnezeu să nu îi vadă. Tinerii doreau să danseze, să consume alcol și să fumeze. Cu aceste vicii ar fi putut pierde din bogățiile unui ambient. Cu greu reuși Viorica să deschidă în timp o expoziție sub treptele interioare ale Muzeului de Artă. Simultan cu această expoziție profesorul ei de pictură avea să verniseze o altă expoziție la aceeași oră, la etaj. Aceasta pregăti o masă de protocol plină de bunătăți, care mai de care mai gustoase. Aștepta ca profesorul ei și vizitatorii să coboare și pe la ea, să deschidă micuța ei expoziție. Cum acesta nu îi îngăduise deschiderea de expoziții personale, profesorul plecă fără să întoarcă capul spre aceasta. Vizitatorii văzând această scenă, ieșiră încurcați după maestru. Nimeni nu înțelegea ce se întâmpla. Cum putea avea un asemenea comportament față de propria lui studentă? Câțiva apropiați își luară inima în dinți și s-au întors la Viorica. A fost una din cele mai nenorocite expoziții din viața acestei artiste. Viorica a reușit totuși, ca împotriva obiceiului etern al Galeriei „Alfa” din Bacău, de a păstra spațiul expozițional doar pentru maestrul zilei, profesorul acesteia, ca veșnică închinare zilei lui de naștere, din luna februarie, să deschidă cea mai mare 122 expoziție personală a ei din Bacău. Lucrările eroinei împânziră spațiul întregii galerii, unele fiind suspendate pe sfoară prin sală, într-o atmosferă de fantastic. Era pentru prima oară în România, când un artist, prezenta într-o expoziție întreagă pictură 2D + 3D, în tehnica stereografică. La intrarea în expoziție vizitatorii primeau o pereche de ochelari stereografici și deodată picturile parcă prindeau viață, ieșind sau intrând în reliefuri multiple. Succesul expoziției a întrecut orice așteptări. Majoritatea erau colaje, în care pictura venea ca o uniune generală a spațiilor multicolore, bine organizate compozițional. Privitorul putea mângâia formele 3D, fiind stăpânit de contactul inedit cu pictura în relief. Deoarece facultatea de artă nu a fost acreditată, studenții trebuiau să mai facă o serie de cursuri din nou. Așa s-a făcut, că Viorica și o parte din studenți au terminat Facultatea la Iași și au dat examenul de licență la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”. Acest eveniment a fost accesibil și lui Gelu, ca însoțitor al studentei Viorica. A avut astfel ocazia să primească cea mai importantă lecție despre artă din viața lui. Unul din studenți prezentă picturile sale spre examinare. Profesoarele care participau la examinare i-au pus o singură întrebare. „Care este mesajul picturii?” „Care să fie”, spuse acesta amuzat, „este pictată prietena mea.” „Te mai întreb odată”, zise șefa comisiei de examinare. „Care este mesajul picturii tale?” „Ce mesaj să fie, am pictat-o și gata.” „Cred că nu ai înțeles întrebarea. Care este mesajul picturii prezentate în acest examen?” „Hai doamnă,” spuse iritat tânărul student. „Este pictată prietena mea. Eram la o cafea și mi-a pozat.” Era răspunsul unui student vasluian, un om obișnuit să se dezvolte independent de viața culturală obișnuită. Se vedea de departe că habar nu avea despre legile artei și mai presus de orice, despre esența artei, adică a mesajului transmis. „Te rugăm să revii la anul, să te examinăm. Vei avea destul timp să te gândești la mesajul pe care vrei să-l transmiți prin pictura ta.” Acest student abia peste 5 ani reuși să termine examenul de licență în artele plastice. Abia atunci, a avut Gelu ocazia să se gândească serios la nevoia absolută de mesaj al operei de artă. A stat ani de zile în facultatea de arte din Bacău și nimeni nu vorbise cu adevărat și apăsat despre mesaj. Ceva era în neregulă. Cu timpul avea să-și dea 123 seama care era cauza. Mulți profesori veneau ca artiști consacrați din perioada comunistă. Atunci nimeni nu vorbea deschis despre mesaj, deoarece prin acesta se putea transmite poziționări anticomuniste ale artiștilor. În arta plastică trebuia să se respecte, ca unică opțiune proletcultismul. Operele de artă erau închinate forțelor conducătoare, partidului comunist, muncitorimii și țărănimii. Cum astfel de persoane nu aveau cunoștințele necesare procesării culturii universale și a artelor libere, România și întregul sistem comunist rămaseră la o formă culturală primară, dictată doar de masele populare, adică de mințile care confundau artele cu tradițiile. Această deformare în arhitectura artelor din România, avea să aducă multă suferință artiștilor, căci nimic serios nu poate fi făcut în lipsa valorilor artelor internaționale. Practic, cei mai mulți artiști erau independenții. Aceștia erau pe vremuri expuși o dată pe an la Galeriile „Alfa” din Bacău, apoi în spațiul de la etaj al Gării băcăuane. Veneau din tot județul, sperând ca și de ei să se vorbească. După revoluție se desființă și această unică expoziție anuală. Era și normal ca acest fenomen să ducă la minimalizarea artelor libere. Deodată câțiva artiști din sistemul cultural, au cenzurat artele independente păstrând doar acei artiști cu o activitate proletcultistă recunoscută. Acum înțelegea de ce la facultatea de artă din Bacău nu se predase nicicând cu adevărat mesajul. Un artist care respectă arta liberă, nu va înghiți niciodată gluma celor din cultură. „Așteaptă-ți rândul! Nu te grăbi!” Acesta este sloganul, care îi elimină pe artiștii incomozi. Prostia este că în timp ce oamenii caută să crească interesul pentru artă și activități artistice, câțiva aleși, interzic accesul în spațiile expoziționale de Stat. Declarau ca fiind artiști doar câțiva funcționari, aleși din vechea artă proletcultistă. România nu mai este țara în care marele Van Gogh ar mai putea exista. În plus artele considerate de comuniști ca fiind decadente încă nu sunt predate în facultate la nivelul valorii lor. Astfel unii profesori transmit subliminal că impresionismul, cubismul, portretul și arta religioasă, nu fac obiectul artelor adevărate. Cu o asemenea viziune cine mai poate vorbi despre nevoia mesajului transmis de lucrările plastice? 124 C VISUL AMERICAN asa și atelierul artiștilor Viorica Cocioiu și Gheorghe Parascan, aveau mereu ușa deschisă tuturor prietenilor. Acest obicei, Gelu îl moștenise de la unul din marii scriitori și matematicieni băcauani, Nelu Herescu. Pe vremea lui Ceaușescu, profesorul Nelu se ocupa exclusiv cu meditațiile la matematică și scrierea romanului cu titlul „TU”. Despre această carte Manolescu, avea să îi spună că este interesant, dar că va trebui să schimbe mult din acțiune, acest roman fiind legat și de personaje de etnie ebraică și evenimente din Israel. Din nefericire acest interesant personaj, una din mințile mari din cenaclurile băcăuane, a fost exilat întrun cămin de sprijin a persoanelor cu probleme mintale. Din cel mai celebru matematician băcăuan, a ajuns, expulzat din Germania, să devină un om al străzii, fapt pe care nu puteau să îl suporte multe din autorități. Veștile ce veneau despre viața lui izolată, povesteau despre un scriitor, înconjurat permanent de hârtii și manuscrise. O altă tristă poveste a culturii băcăuane. Unul din vizitatori a fost vestitul ceramist Anton Ciobanu, care s-a întors după zece ani din America. Acesta dorea realizarea unei galerii de ceramică particulară în Bacău. Era anul 2003. Cum plecarea lui a fost înainte de revoluție, reuși cu mare greutate să realizeze o mare expoziție în clădirea Muzeului de Istorie, fără sprijinul autorităților culturale. Organizase și o expoziție la Teatrul „Bacovia”, cu mare succes la public. Dar nefiind în sistem, mai degrabă un autodidact, a fost minimalizat ca artist. Periplul lui în America era deosebit de interesant. Obișnuia să vină și să le povestească lui Gelu și doamnei Viorica viața din lumea artei americane. De unde aveau cei doi să știe, că doar peste câțiva ani vor face și ei marele salt în cultura americană, fiind invitați la rândul lor să deschidă expoziții în Washington D.C și Chicago? 125 La fel ca și Gelu, era absolvent al Școlii Populare de Artă din Bacău. Oare de ce Anton Ciobanu, Gheorghe Parascan și Viorica Cocioiu, absolvenți ai Școlii Populare de Arte din Bacău au ajuns să expună personal în Statele Unite ale Americii? Iată o întrebare care ar putea da de gândit. Aceștia, ca și Van Gogh sau Gauguin, nu sunt produsul exclusiv al sistemului. Libertatea de creație și-a pus amprenta, curajul de a face altceva decât formula indicată. Era dreptatea unui Dumnezeu, care își vede sufletele pline de căldură, ori reci și egoiste. El va răsplăti întotdeauna pe oamenii ce își iubesc pasiunea pozitivă și semenii. Anton Ciobanu a primit post-mortem titlul de cetățean de onoare a municipiului Bacău. S-a dovedit, că doar atâta era îngăduit sistemului cultural băcăuan să admită. La ce folos? Pe cine a bucurat această tristă plecare din viață, a unui artist independent? Anul 1999 a sosit cu pași repezi. România era în haos economic și social. Totul se mișca pe niște străzi mereu în construcții, pline de gropi și pericole. În primăvara acelui an Gelu a cunoscut un agent de vânzări, care dorea să facă comerț cu artă pe internet, în cunoscuta firmă Ebay, vedeta zilei. Au urmat trei luni de tatonări. Oare ce fel de artă se poate vinde pe Ebay? Timp de trei luni de zile Gelu a pictat numeroase tablouri în mai multe tehnici. A auzit și știa atât de multe despre arta occidentală. Icoanele erau însă o artă a ortodoxiei. În clipa în care a pictat primele lucrări în stil cubist, prețurile în licitații au crescut în mod accelerat. Rolul lui consta în a recomanda firma, pictorilor dornici să-și valorifice lucrările. Firma în cauză a agentului de vânzări, care se dovedi în final că ținea secret prin contract, nu dădea voie colaboratorilor artiști să se înscrie personal să își vândă tablourile. 126 Pe atunci modul de comercializare prin licitații online, era necunoscut majorității. Cele mai bine vândute opere de artă erau cele cubiste, pictate de copii. În doar câteva luni aceste lucrări ajungeau și la 3.500 de dolari. Dar până să se obțină astfel de rezultate, a fost ceva muncă. La început firma vindea uneori picturile unui artist suprarealist băcăuan, timbre, munți de timbre și pachețele de dinți și țărână, de pe pământul cunoscut a fi al Draculei. Patronul firmei văzând impactul studiului de piață a lui Gelu, i-a spus că până în toamnă el își va putea termina vila și Gelu va putea cumpăra eventual o mașină. Era o perspectivă nouă în viața lui, astfel încât s-a hotărât să treacă și mai serios la treabă. Au ajuns numeroși artiști la firma de licitație pe internet. Vânzările urcau săptămână de săptămână. Fiecare primea un mic procent din sumele încasate, pe care le putea vedea în Ebay. Pe atunci artiștii nu știau că acea sumă nu reprezenta de fapt realitatea. Uneori suma de vânzare era de sute sau de mii de ori mai mare ca suma afișată, aceasta fiind de fapt o ofertă mai veche. Acest aspect i-a permis patronului firmei să vândă lucrări de artă cu valori de sute și mii de dolari, în contextul în care artiștii primeau câțiva dolari și eventual o pânză și câteva tuburi de culori în ulei. Toamna anului 1999 a venit. Patronul își termină vila, dar Gelu nu primea decât câțiva lei, și aceia de multe ori sub valoarea materialelor folosite. Practic acesta a ajuns să aducă bani de acasă. În spatele patronului în cauză, se afla o întreagă echipă pusă pe căpătuială, care ținea secretul înscrierii și funcționării licitațiilor. Odată, Gelu s-a dus la firmă cu Viorica Cocioiu, să intrebe dacă măcar ea a vândut pictura ei de licență. Era o lucrare mare, cubistă, superbă, la care a muncit din greu. Pe lista de încasări apărea cu câțiva dolari. Ca să scape de ea patronul îi aduce o pictură ca să îi explice cum arată lucrările cerute pe internet, lucrări estimate la peste 1.000 de dolari. A urmat un moment de perplexitate. Îi aduse ca exemplu nu o pictură oarecare, ci era chiar propria ei pictură. Era dovada supremă că artiștii erau înșelați. 127 A fost momentul în care Gelu s-a hotărât să termine cu această situație. Firma în cauză avea să mai țepuiască sute de artiști din întreaga Românie. Trimitea agenți la facultățile și liceele de artă din țară, le dădea o pânză și culori și rareori câte un ban. Secretul era acela de a pune în licitații prețuri secrete mari, astfel încât negocierile neștiute cu unii clienții, nu se știau niciodată. Acel patron ajunse să cumpere clădiri și terenuri intravilane și dorea să cumpere însuși Combinatul Fondului Plastic, pentru a obține fabricarea culorilor de pictură. Studenții din mai multe localități au început în anul următor o revoltă datorită lucrărilor furate sau vândute pe nimic. A fost perioada de mizerie a modului cum unii comercianții de artă respectau artistul din România. Încasările acestui patron au crescut într-o asemenea măsură, încât a reușit să emigreze în America, departe de scandalul produs în viața artiștilor din țară. Cu greu Gelu a reușit să achiziționeze prin Adrian Tăbăcaru, prietenul din București, un vechi calculator 486. Timp de trei luni a încercat tot felul de metode de a se înscrie și a putea vinde în Ebay picturile lor. Era nevoie să cunoști limba engleză, să știi cum funcționează programele, regulamentul licitației, cum să realizezi în engleză comunicarea cu oameni câștigători al dreptului de achiziție. Cel mai greu lucru a fost achiziționarea unui card utilizabil online, de la o bancă, de 500 de dolari. Practic era un depozit de bani care stătea la cheremul băncii, atâta timp cât aveai acel card. Gelu nu va uita niciodată clipa când s-a hotărât să descopere secretele Ebay. A vizitat o Cafenea Internet. A plătit taxa de utilizare. Datorită faptului că nu știa să își facă adresă de email, a rugat o tânără angajată a cafenelei să îl ajute. Este îngrozitor să te afli într-o lume, despre care nu știi nimic. El, omul care a realizat atât de multe în viață, nu știa să trimită un simplu email! Acest handicap l-a întâlnit adesea la oamenii de artă. Erau reticenți la noile realizări tehnice. Preferau să scrie în continuare cu stiloul, închiși în atmosfera cunoscută a secolului XX. Îi 128 vedeai ducându-și la poștă corespondența, încercând să declare propria viață ca fiind conservatoare. Din nefericire pentru ei dacă nu își resetau opțiunile, rămâneau pe dinafara noilor posibilități sociale. Apariția calculatoarelor a schimbat modul de muncă. Apariția imprimantelor a aruncat la coș linotipurile și tipografiile de plumb. Apariția internetului a unit întreaga lume, a schimbat întregul comerț și întreaga viață a planetei. Neacceptarea acestor schimbări te scotea de pe masa concurențială fiind eliminat de societate. Erai doar un om prins în ghearele unei realități morbide. Au trecut trei luni și câteva încercări de colaborare cu alții, care ori sperau să preia totul sub control, ori luau aproape totul. La finele anului Viorica și Gelu, hotărâți să își vândă singuri picturile, se mulțumeau să se limiteze la un calculator 486, o imprimantă, un vechi aparat foto și un card de 500 de dolari. Acum cunoșteau atât de multe. Luminița, sora lui Gelu avea să îl ajute cu scrisul corespondenței în limba engleză. De altfel avea deja create modele de corespondență proprii, pe care le folosea fără prea mare bătaie de cap. Anul 2000 a sosit. Nu semăna de loc cu anul 2000, de care comunismul ne tot vorbea. Nu curgea de nicăieri lapte și miere, nu locuiam pe Lună, dar Gelu avea acces la internet. Pas cu pas reluă încă o dată înscrierea în licitație. Toți pașii i-a făcut conform afișajelor. În doar o zi erau fericiții posesori unici ai tehnicii vânzării propriilor lor picturi. Viorica a făcut un cont bancar, fiind în așteptarea plăților realizate utilizând cecuri. 129 Curând a început ca picturile lor să fie licitate. Prețurile ajungeau de obicei între 20 și 200 de dolari. Au trebuit să facă forme legale de trimitere a lor prin serviciul de patrimoniu. Cheltuielile erau semnificative. Taxe vamale mari, taxe de patrimoniu, taxe bancare, taxe de licitații, care puteau ajunge la valori importante din prețul lucrărilor. Mai erau cheltuieli cu ambalarea picturilor, care evident trebuia să ajungă la destinație oriunde în lume, în cea mai mare siguranță. Dacă se întâmpla ca unele pachete sau picturi să fie distruse, cumpărătorii primeau o altă pictură, un alt pachet. Acest lucru s-a întâmplat destul de des. Unele pachete ajungeau tăiate, picturile erau distruse, cele desenate pe hârtie, erau îndoite de poștași, sau pur și simplu erau depozitate și uitate în alte localități, decât cea din adresa de trimitere. Mai erau și falșii cumpărători, țepuitorii care, trimiteau bani în rate și care după un mic, avans dispăreau pe veci din Ebay, revenind cu alte adrese și denumiri. Cei mai periculoși erau cei din concurența locală. Aceștia trimiteau scrisori licitatorilor, să nu cumpere picturile lui X, sau Y, deoarece sunt țepuitori. Deseori licitatorii le trimiteau astfel de corespondențe, care le demonstrau încă o dată cât de sălbatică devenise piața de artă, singura capabilă să întrețină financiar destinele celor ce doreau să fie artiști. Cu toate aceste neajunsuri Viorica și Gelu au reușit să facă primii pași. C.E.C.urile au început să vină. Tot mai mulți cumpărători trimiteau mulțumirile lor pentru picturile primite. Mulți își cereau scuze, pentru faptul că acele lucrări erau cu mult mai valoroase decât plățile făcute. Unul din cumpărători lucra întrun birou din Complexul de clădiri, format din cele două turnuri gemene din New York. Comanda pentru prietenii afaceriști seria de picturi ale lui Gelu, numite „Businessman”. Peste cinci sute de picturi semnate de cei doi, aveau să plece în următorii ani pe toate continentele locuite. Principala piață se dovedi a fi cea din America de Nord. Statele Unite era beneficiara unui întreg trafic de opere de artă din întreaga lume. 130 Gelu a analizat de ce se vindeau bine lucrările cubiste. Practic, artiștii aveau inițial dreptul de afișare al propriilor picturi pe aceeași pagină cu a lui Pablo Picasso și a altor mari artiști ai lumii. Asta le dădea posibilitatea de a fi vizualizați de proprietarii de galerii, care văzând noi oportunități, începeau să achiziționeze picturi la prețuri mai mici, pe care le revindeau pe piața americană cu mii de dolari. Din nefericire, pe măsură ce tot mai multe oferte erau în licitație, Ebay a luat cea mai mare hotărâre negativă, în detrimentul artiștilor contemporani. Practic a separat lucrările pe perioade temporale. Astfel artiștii din prezent nu se mai aflau pe aceeași pagină cu Pablo Picasso. Brusc prețurile au scăzut. Un alt impediment era cunoscut sub zicala: „Nici un american, din comoditate, nu va apăsa butonul pentru a studia pagina a doua a afișajului din Ebay.” Acest fapt se vedea, din modul în care decurgeau licitațiile. Erau tot mai rare și mai mici. A fost momentul în care arta contemporană se învârtea în licitație în jurul a 250 de dolari. Ce trebuia să facă oare pentru a crește din nou prețurile după gafa Ebayului, care a separat artiștii pe perioade istorice? Nu după mult timp Gelu a găsit o soluție! Va picta lucrări mai mari. Prima lucrare expusă de dimensiune crescută a fost de un metru pe un metru jumate. Vama nu permitea transportul pachetelor mai mari de un metru. Pânzele erau desfăcute și trimise sul, fără rame sau șasiu. Nu mică le-a fost surpriza celor doi artiști când acea pictură a ajuns la 570 de dolari, în condițiile în care artiștii contemporani au ieșit din marea licitație a pieselor de mare valoare. Acest amănunt nu avea cum să scape atenției celorlalți comercianți și artiști din Ebay. Curând au fost scoase la vânzare, picturi de dimensiuni mari. Chiar Gelu a pictat o lucrare având dimensiunea de un metru pe trei metri, care s-a licitat cu 900 de dolari. La o asemenea cifră, evident că taxa Ebay se ridica ea singură la peste 150 de dolari. Crescute erau evident și taxele bancare și ale firmei de transmitere a banilor. Gelu și Viorica nu erau însă 131 simpli comercianți de artă. Ei erau în primul rând artiști. Problemele lor erau legate de valoarea reală a picturilor lor și nu de cât prețuiau în licitații. Multe din aceste lucrări, aveau să afle în 2005, în călătoria lor în S.U.A., că puteau fi estimate ușor la 5000 - 6000 mii de dolari. Altfel spus, piața de artă americană primea pentru foarte puțin, opere de artă de valori importante. Pictura pop americană era, foarte asemănătoare cu lucrările din târgurile noastre de vechituri. Picturile de peste ocean erau doar puțin mai colorate în tehnica acril și evident era populată cu peisaje în care diferite modele de vile din lemn aparent, o mică apă și un podeț erau nelipsite. Între timp a apărut și aparatura de imprimare pe pânză a picturilor. Ebay-ul a devenit un spațiu în care reproducerile concurau cu picturile reale. Unele reproduceri ajungeau în primele luni de invazie chiar și la 2500 de dolari. Cumpărătorii nu puteau fi însă păcăliți la infinit, astfel că la un an aproximativ, acestea se vindeau pe gratis, dacă comandai o ramă. Una din zilele aparte ale acelor vremuri a fost când un redactor de la o televiziune, de la cel mai important jurnal al zilei, le propune lui Gelu și Viorica să dea un interviu televizat pe tema comerțului de artă de pe Ebay. Era ceva cu totul inedit în acea vreme și curiozitatea era extremă. Astfel artiștii băcăuani s-au făcut cunoscuți, arătând noua metodă de comercializare a artei pe cel mai vizionat program, la o oră de vârf. Din imagini se putea observa bucuria celor doi și a redactorilor care au avut ocazia să vadă în direct o încheiere de licitație. Vedeau cu toții cum prețul creștea clipă de clipă. Care mai de care săreau în sus de bucurie. Erau toți cuprinși de febra unei realități de care românii nu au avut parte. Așa au aflat în acel an artiștii din România că pot să își vândă singuri propriile lor picturi. A fost un moment memorabil. Mii și mii de artiști și agenți au început să fie prezenți pe simezele Ebay. Au crescut vânzările de artă pe internet într-o măsură incredibilă. Erau zeci de mii de pagini pline cu lucrări. Chinezii veneau cu prețurile cele mai mici. Făceau 132 reproduceri pe care le vindeau la 10 dolari bucata. Atât ajungea în România doar o pânză goală. Gelu trebuia să găsească o nouă soluție. Fără prea multe ezitări a apărut ideea de a replica în viziune proprie „Guernica” lui Picasso, dar să fie în culori. Lucrarea era de doi metri pe un metru. Experiența picturii în stil cubist era deja o realitate. Tabloul s-a vândut cu 1000 de dolari. Peste câteva luni, artiștii de pe întreaga planetă pictau „Guernici” color. La una din investigații erau afișate un număr de 3000 de lucrări, numite „Guernica”, aflate simultan în licitație. Așa își petreceau Gelu și Viorica vremea acelor ani. Dacă Bacăul nu îi dorea pe simeze, în schimb lumea îi adora. Viorica își cumpără o mașină. Acum puteau pleca prin țară, în lungi călătorii. În fiecare lună două săptămâni lucrau și două colindau prin natură. Așa s-a făcut, că Gelu a trecut aproape prin toate zonele pe care le studiase cândva. Vechile plantații experimentale, pe care le realizase, pe când lucra la Hemeiuș, erau deja mari și îmbietoare. Dorul de cercetare se înfiripă din nou. Revenea cu alte forțe și posibilități de studiu. Avea un acoperiș deasupra capului, închiriat, un calculator, apoi altul mult mai performant, aparat foto, imprimantă. În plus internetul a devenit o mare bibliotecă de cunoștințe științifice. Gelu a trecut la reluarea muncii de cercetare. Avea ocazia de a studia legile fizice, natura, cosmosul și cucerirea planetelor. Era interesat de zborurile navelor către exteriorul sistemului solar. Privea ades imaginile obținute cu telescopul spațial „Hubble”. Tot mai multe informații le obține de la planeta Marte. Caietele lui se înmulțeau lună de lună. Începea marea luptă cu tainele naturii. În data de 11 septembrie 2001, în urma atentatelor sinucigașe împotriva Statelor Unite, de către Al-Qaeda, Ebay avea să decadă pentru o perioadă. Pachetele trimise către Statele Unite erau super verificate. Unul din iubitorii artei lui Gelu, a comandat pentru biroul lui din unul din Turnurile Gemene, două noi picturi. Din nefericire nu 133 avea să mai primească niciodată un semn de viață de la acesta. Era un moment de atașament față de suferințele newyorkeze. După jumătate de an licitațiile au început să crească. Vânzările au urcat și încă la prețuri mult mai importante. Acum picturile lui Gelu valorau 1500 de dolari. Era prea frumos! Oare cât putea să mai țină această stare de evoluție, parcă prea frumoasă? Dar a venit și ziua terminus a Ebay. A început războiul din Irak. Pachetele de picturi nu mai ajungeau în S.U.A. întregi. Lucrările erau tăiate, desfăcute și distruse. Se ducea o politică de descurajare a comerțului de orice natură. Astfel că Ebay-ul s-a reprofilat. Vindea multe reproduceri imprimate și rame pentru tablouri. Numărul imprimeurilor au întrecut la un moment dat pe cele ale picturilor reale. Prețurile au căzut la limita inferioară. Așa s-a încheiat cea mai liberală piață mondială de artă. Politica își spunea cuvântul. Arta și artiștii aveau să revină în vechile poziții, uitați din nou de societatea modernă. Lucrările de artă au început să fie mai ieftine decât ramele. Trist, dar era o realitate din care nici azi încă nu s-a ieșit. Viorica și Gelu obișnuiau să plece, în călătorii prin țară cu mașina, alături de poetul Petru Scutelnicu și profesoara Elena Scutelnicu. Vizitau mânăstirile din nordul Moldovei, locurile minunate din Bacău, Neamț, Suceava, Lacul Sfânta Ana și Lacul Roșu. Erau călătorii în care vizitau locurile sfinte, locuri în care Gelu avea să găsească inspirația pentru starea de creație iconografică și spirituală. Cei doi prieteni s-au dovedit plini de atașament. Aceștia au rămas alături mulți ani în viitor, atât la bine, dar mai ales la greu. Dumnezeu i-a trimis în viața lui Gelu cu un scop vădit. Petru și Elena Scutelnicu aveau să fie nașii de cununie religioasă a lui Gelu în două rânduri. 134 AMERICA, VENIM! O admiratoare a iconografiei lui Gelu era o cunoscută colecționară de artă din acele timpuri, medic particular din Bacău, Iulia Ștefănescu. Aceasta l-a promovat mai bine de 15 ani în mediile frecventate. Cu diverse ocazii Gelu avea să realizeze o lucrare pentru București, închinată lui Corneliu Coposu, o altă serie de picturi pe lemn, cu Facultatea de Medicină și Farmacie din Iași, cât și o serie largă de lucrări iconografice realizate pentru diverse lăcașuri de cult din județul Bacău. În perioada unei vacanțe a facultății de artă, Viorica și Gelu au restaurat catapeteasma unei biserici din zona Romanului, Bozieni. Au urmat o serie de lucrări sfinte și restaurarea unor lucrări religioase aflate la încrucișarea drumurilor. Una din capodopere era alcătuită din șase mari icoane ortodoxe, având dimensiunea de un metru pe doi metri. Acestea au fost realizate în tehnica sticlei pictate și fuzionate, în cuptoare speciale la 700 de grade, cu sticle color importate din Italia. Gelu a primit o comandă de a realiza peste 50 de icoane și prăznicare pentru o mânăstire din Plopana, județul Bacău. Peste mai mulți ani, prin intermediul Fundației Gallieri avea să îmbogățească patrimoniul mai 135 multor lăcașuri de cult din România, într-o tehnică nouă, utilizată de Gelu în domeniului vitraliilor contemporane. Căderea Ebay-ului trebuia întâmpinată, prin revenirea pe piață a artei din România. Peste o mie de icoane au fost vândute pe piață de către fondurile plastice din Bacău, Iași, Brașov și București. Unul din prețuri a urcat până la 315 euro. Timpul trece și un incident neplăcut în lume are loc. Se întâmplă un mare cutremur în data de 26 decembrie 2004. Seismul a avut 9 grade pe scara Richter și a avut loc în estul Oceanului Indian. Numărul victimelor era de peste 150.000 de persoane, doar în primele ore ale formării unui uriaș tsunami. Tristețea se simțea pretutindeni. A reluat de curând legăturile cu Ștefan Niculescu Maier, emigrat de mai mulți ani în Statele Unite. Gelu îi propunea o serie de invenții, cu mai multe posibilități de a construi case pe insulele Pacificului, rezistente la tsunami. Era cu adevărat o mare provocare. Nu după mult timp Ștefan Niculescu Maier vine cu o ofertă de nerefuzat. Acesta le propune celor doi artiști băcăuani, Gelu și Viorica, să participe la un mare eveniment cultural politic din America dedicat Holocaustului. Gheorghe Parascan trebuia să trimită Ambasadei României din Washington, mai multe mostre de picturi care să onoreze această manifestare comemorativă. Evenimentul era dedicat marii tragedii a holocaustului din cel de al Doilea Război Mondial. Era un subiect deosebit. Mesajul avea să fie transpus, în picturile propuse pentru o expoziție itinerantă în mai multe orașe importante din Statele Unite. Evenimentul avea să fie deschis cu ocazia recunoașterii aportului negativ al României la Holocaust. Președintele României, de atunci, avea să ceară iertare poporului evreu, pentru cele întâmplate. O asemenea expoziție trebuia să fie, evident pe măsura evenimentului. Gelu propune să fie pictat Bacăul vechi, oraș construit în mare parte de români de naționalitate ebraică. Totuși o altă idee s-a dovedit mult mai incitantă. Ștefan și Gelu au hotărât ca proiectul pentru Ambasadă, să fie onorat cu mostre pictate cu Sinagogi din România. Tatăl lui Ștefan a fost evreu. Astfel 136 că el putea înțelege, tot ce trebuia făcut într-o asemenea inițiativă. Prietenul lui Gelu, Ștefan a finanțat execuția a cinci din cele 30 de picturi necesare expoziției. Timp de o lună, Gelu a realizat tablourile, cu o mare atenție la detalii, capabile să fie recunoscute de evreii americani de proveniență română. După ce a terminat lucrările, Gelu a primit acceptul organizatorilor de a finaliza proiectul. Cu banii trimiși, Gelu a cumpărat pânze, culori, uleiuri, lacuri, pensule și tot ce era necesar execuției celei mai importante expoziții din viața lui. Au urmat luni de muncă fără oprire. Lucrare după lucrare încerca să redea atmosfera unor Sinagogi cunoscute în România. Lipsa pașapoartelor și al vizei americane a făcut ca artiștii băcăuani să nu poată pleca la timp în America. Până atunci eroul povestirii noastre a fost doar pentru o noapte la o expoziție, la Chișinău. Era de neimaginat ca el însuși să plece în marea aventură americană! Ștefan și soția lui pictorița Dorothy Maier au hotărât să îi cheme pe Gelu și pe Viorica Cocioiu în Statele Unite ale Americi, pentru o perioadă de șase luni, timp dedicat expozițiilor. Era o invitație care se dovedea cu mult peste orice așteptare. Ca și Gelu prezența Vioricăi la Washington D.C. îi facilita deschiderea unei mari expoziții personale la Ambasada României, pe lângă numeroase participări la alte expoziții colective. Picturile ei, ce aveau să fie realizate în Statele Unite ale Americii, peste 250, aveau să ajungă în expoziții din: Los Angeles, Chicago, Washington D.C., Virginia. Grafica Vioricăi Cocioiu a avut un efect deosebit asupra multor colecționari americani. Gelu și Viorica după ce au obținut viza de plecare în America și au primit biletele de Avion dusîntors, se pregăteau pentru aventura vieții lor. Erau încărcați cu două valize și 30 de picturi. Drumul către Washinghton D.C. era cu escală pe aeroportul Heathrow din Londra. Cei doi artiști se tot întrebau. Oare ce însemnau toate astea? Cum de era posibilă traversarea Atlanticului la bordul unui 137 avion gigant, la o înălțime de 12.000 de metrii? Tot timpul zborului a fost zi. Direcția spre apus la viteza de traversare aeriană era apropiată de viteza de rotație a Pământului, așa încât seara se lăsa abia după atingerea reliefului nord-american. Dedesubtul avionului, la mare distanță de norii compacți, abia de lăsau frânturi din imaginea Atlanticului. Din când în când în zare, puteau fi văzute alte curse. Pământul era deja ușor curbat și aproape că se aflau în spațiul cosmic. Se aflau în marele Univers. Acest zbor îl apropie pe Gelu de o realitate cum abia de își putea imagina. Să fii pe viu în zona dintre Pământ și Univers, era ceva de neimaginat, cu doar puțin timp înainte. Încotro? Da, încotro îl îndrepta destinul lui? Iată că, doar trăind și muncind din greu, cea de-a doua dorință a lui, începea să prindă viață. Era în sfârșit un artist care se construiește pas cu pas, vis cu vis. Era un fel de Van Gogh, un simplu pasionat de artă și știință. Un om obișnuit care a hotărât să învingă prin valoare și nu prin diplome amăgitoare. Era o viață cu un țel major, schimbarea multor concepții umane. A făcut acest lucru în cercetarea științifică, în inventică, oarecum și în artă. Nu era el oare cel care a descoperit faptul că, culoarea indigo este o culoare fundamentală, ea nefiind practic obținută din culorile fundamentale: roșu, galben și albastru? O nouă teorie a culorilor nu ar schimba atâtea și atâtea concepte plastice! Apoi compoziția plastică policromă, studiată în tandem cu prietenul său dr. prof. în artă Dorel Făcăuaru. Nu propunea oare o nouă abordare, a modului de a concepe o pictură? Nu el și Alexandra Titu, unul din cei mai importanți critici de artă, discutau problema culorii indigo ca posibilă culoare fundamentală, subiect viabil într-un proiect de articol pentru Revista „Arta”? Să abordezi arta având mii de cunoștințe noi științifice, este o cale atât de rară în viața unui artist contemporan, dar atât de reală în cea a vechilor maeștrii. Oare Leonardo da Vinci nu era un savant artist? Era de fapt unul din cei mai mari autodidacți ai lumii medievale. Era omul care a transformat pictura, dăruindu-i 138 frumusețea tușelor de culori în ulei. A excelat în direcția picturilor cu personaje, având o anatomie perfectă. Oare nu el studiase mușchii în real? Artistul își proiecta nu doar visele proprii, avea o viziune a întregii omeniri, cucerind prin exemplul său viitorul civilizației. Răbdarea creatorului adevărat se întinde pe o viață. În timp ce un absolvent de studii superioare se epuizează, în tot felul de posturi inventate de societate, creatorul liber se consumă încet, fără regrete și fără așteptări. Artistul are o singură țintă: să descopere o mică fărâmă din adevărul lumii, fărâmă pe care să o poarte ca mulțumire în propriul suflet. Cu doar câteva zile în urmă, unul din cei mai cunoscuți redactori din presa băcăuană, Mihai Buznea, fost redactor șef la „Deșteptarea”, publică în „Ziarul de Bacău”, un articol impunător despre plecarea în Statele Unite, a celor doi artiști. Erau în acele pagini publicate și o serie de imagini ale picturilor ce vor fi prezentate publicului american. În plus a primit promisiunea că lui Gelu, aventura americană îi va fi publicată, în regim de corespondent de presă. Gelu avea acel ziar cu articolul publicat, care se dovedi a fi un material util la vama de pe aeroportul din Washington D.C.. Vameșul a controlat toate actele necesare. Erau invitați oficial de către Națiunile Unite, să realizeze o serie de expoziții în mai multe orașe, în baza unei sponsorizări oficiale americane. Din nefericire cei doi nu cunoșteau limba engleză. Asta era un impediment. Ziarul cu anunțul expoziției a fost pus pe biroul vameșului. Deși nu știa limba română, vameșul a înțeles că în pachetul cel mare aveau picturile din ziar și că urmau să fie prezentate în mediul diplomatic român din Statele Unite. Pentru a putea intra pe teritoriul american, Ștefan a trebuit să gireze staționarea pe șase luni, cât și tot ce era legat de viața lor curentă și garanta că, după terminarea vizei, aceștia urmau să revină în România. 139 După mai bine de 20 de minute, cei doi artiști, au primit ștampila de trecere a vamei. Au luat valizele și pachetul cu cele treizeci de picturi și au pornit spre Noua Lume. Erau primii pași în infinitul posibilităților umane. Pășeau cu adevărat pentru prima oară în viața lor în Lumea Liberă. Aveau de transmis un mesaj deosebit de important! Oamenii de pretutindeni trebuiau să se unească, să se iubească, să trăiască împreună în cele mai bune relații. Gelu ducea cu sine mesajul poporului român numeroșilor evrei de origine română și nu numai din Statele Unite ale Americii. România își recunoștea vina în nefericitele întâmplări din perioada Holocaustului. La capătul drumului de acces se afla în așteptare Ștefan Niculescu Maier, fost redactor la România Liberă după revoluție. Era același Ștefan care îl invita pe Gelu la prima expoziție de invenții din București, organizată la Muzeul Dimitrie Leonida, de către Revista „Știință și Tehnică” din București. Era acel cineva trimis de Dumnezeu în viața cuiva, pentru a-i modela destinul. Pe vremea când s-au întâlnit la redacția Revistei „Știință și Tehnică”, pentru prima oară, Ștefan era un student plin de viață, care avea alături de pasiunea sa pentru logică, tinerețea. Au schimbat mai multe pagini de corespondență, despre invenții, propuneri și proiecte tehnico-științifice. Ștefan îi publicase lui Gelu în „România de Azi”, revista Ambasadelor României, prima invenție: „Comunicații în spectre atomice”. Acum iată, îl aștepta din nou pe aeroportul din Washington D.S., pentru a împlini destinul celor trei dorințe: cunoaștere, artă și iubire de semeni. Washington D.C. se dovedi o capitală imensă, care în noapte era imposibil de descris. Era primul contact cu una din cele mai dezvoltate țări ale lumii, în cel mai prolific moment al istoriei umane. 140 Anul 2005 reprezintă anul când omenirea trecea prin faza sa cea mai benefică. Călătoria cu mașina prin orașul și localitățile ghicite în galaxia de lumini infinite, târziu în noapte, aproape că le dădea un fior născut în alte lumi, în alte vieți. Cei doi artiști au uitat o clipă de tot ce erau, de tot ce au făcut vreodată. Se renășteau în sfârșit într-o lume despre care nu știau practic nimic, dar care se dovedea peste puterile lor de a o înțelege. După mai bine de o oră, Gelu și Viorica au ajuns la Ștefan acasă. Locuia într-o zonă plină de vegetație, într-o vilă tipic americană. Dorothy, soția acestuia, o mare pasionată de pictură, ia primit cu toată dragostea ei. Gelu o cunoștea încă din perioada când se cunoscuse cu Ștefan, așa încât atmosfera se deschise. Când au plecat la culcare, Gelu nu reușea să închidă ochii. Se plimba în noapte pe unul din holurile laterale ale vilei, privind cu nesaț, luminile care trimiteau frânturi din ce se numea America. Era atât de nerăbdător și cu greu se oprea să nu deschidă ferestrele în noapte și să respire necunoscutul. Prima zi în America a fost mai degrabă una festivă. Au făcut cunoștință cu cei doi copii pe care Ștefan și Dorothy îi creșteau cu multă grijă, dar în condițiile impuse de viața și obiceiurile americane. Unui copil american nu poți să-i faci reproșuri, trebuie să fii permanent în preajma lui și să participi la viața lui școlară. Erau duși la școală, apoi duși la locul de muncă al părinților, unde aveau toate condițiile să se hrănească și să își facă temele. După orele 17°° familia întreagă se întorcea acasă și începea adevărata viață de familie. A fost o zi de adaptare. Dorothy le prezentă casa, le spune celor doi munsafiri că puteau lua orice doreau din frigider. Le arătă cămara și locurile înconjurătoare. Gelu și Viorica au 141 desfăcut pachetul cu picturi, apoi au vizitat atelierul de la etaj al celei care era de fapt o pictoriță plină de talent, Dorothy Maier. Ștefan îi anunță că urmau să facă peste doar două sătămâni o expoziție în marele Templu „Sholom” din Chicago. A primit deja mesajul de deschidere a expoziției, trimis oficial de Ministrul de Externe al României, ce avea să fie citit în fața celor invitați. Nu peste mult timp avea să apară în „Ziarul de Bacău”, prima știre despre sosirea celor doi artiști în America. Doi artiști trăiți în est, în lipsurile unei lumi primitive, ajung în lumea tuturor posibilităților. „Sosirea noastră în Statele Unite a fost oarecum precipitată, dar chestiunile s-au rezolvat în cel mai pur stil american și lucrurile au fost puse la punct. În această primă intervenție din State vă vom spune, că am avut parte de o călătorie frumoasă și plăcută, pe parcursul căreia am survolat Europa și Oceanul Atlantic. Nu înseamnă, însă, că ne-au lipsit emoțiile legate de peripețiile inerente unei astfel de călătorii. Am plecat din Bacău miercuri dimineață, eram în 18 mai, și am ajuns în America cu două avioane. Cu prima cursa am ajuns la Londra, megalopolis care ne-a copleșit pur și simplu prin dimensiunile sale, dar și prin dimensiunile arhitecturale. Pur și simplu am avut senzația că Londra este cât Ardealul nostru. În primul rând, aeroportul era uriaș, așa că a trebuit să luăm în interiorul său un autobuz. Era cât peaci să pierdem avionul la Londra, pentru că s-au modificat locurile de îmbarcare, dar cu engleza noastra am reușit să ne descurcăm. După ce am trecut de toate vămile și am primit OK-ul să stăm șase luni în State, ne-am îmbarcat în avionul de Londra – Washington, care era un BOEING 717. Așa am putut vedea lumea de sus, de la douăsprezece mii de metri… . Am survolat, pe deasupra norilor, o parte din Franța, apoi Olanda și, în sfârșit, oceanul. Nici nu vă imaginați ce priveliști oferă Anglia și Statele Unite văzute 142 noaptea! Este incredibil cât de frumos poate să fie! Nici măcar sentimentul de fantastic nu ne poate reda cu adevărat trăirile! În sfârșit, iată-ne ajunși pe continentul american! La aeroport ne aștepta Ștefan, cel care ne-a înlesnit, organizat și care susține acest program de promovare prin artă a imaginii țării noastre în lume. Și iată și casa în care vom locui o jumătate de an. O vilă superbă, ce se ițește dintre arborii unei păduri impunătoare. Este, așadar, locul pentru a vă spune că FAIRFAX este o zonă presărată numai cu vile, care mai de care mai cochete, dar și cu blocuri construite din materiale ușoare. Da, totul este croit numai din lemn și sticlă, dar asta nu înseamnă că vilele, casele și blocurile sunt ieftine. Prețul lor, sau al unui apartament somptuos, este de cel puțin 500.000 de dolari! Mă rog, doar ne aflăm în țara tuturor posibilităților și al societății de consum! Luxul costă, dar face banii! Primele contacte cu vecinii noștri ocazionali? Acum doua zile am fost într-un mare parc, la o petrecere, asezonată cu… BARBE-Q! Cu 10 dolari mâncai cât puteai și participai la tombola unde puteai câștiga ceva mărunțișuri. Am fost apoi la pescuit pe malul unui lac și unde toată lumea arunca peștii înapoi în apă, așa că ne-am lăsat de pescuit, dar asta numai până când vom merge la ocean. Cu ce se mai ocupă oamenii de pe aici? Se merge zilnic la mall-uri de toate mărimile și felurile. Numai magazinul specializat pe lucrări de pictură este cât Luceafărul (complexul comercial de patru etaje din Bacău), dar pe … orizontală. Facem respectiva precizare, fiindcă am constatat că în jurul Washingtonului nu sunt clădiri înalte, ci doar până la trei niveluri. Practic, Fairfaxul este o pădure imensă întretăiată de șosele și plină cu vile! Dar, gata cu distracția! Aici se 143 muncește, nu se mimează munca. Așadar, muncim și noi de zor ca să putem pleca la Chicago cu mașina pe 1 iunie. În această călătorie vom vedea o buna parte din America, așa că vom avea despre ce sa vă scriem. Între timp am făcut rost și de un adaptor pentru curent electric, pentru a ne putea încarca aparatul foto; asta pentru că aici, prizele arată altfel și curentul care le alimentează este de numai 110V. Așadar, de mâine vom face poze la greu. Deocamdată, atât! Doar câteva impresii și sentimente. Ne vom reîntâlni, prin intermediul reportajelor noastre, cu experiența americană și demersurile pe care le vom întreprinde aici pentru ca, prin intermediul artei noastre, să facem lobby României. Așteptăm cu nerăbdare prima noastră expoziție, despre a cărei tematică v-am informat deja: „Sinagogile din România”. Gheorghe Parascan, Viorica Cocioiu” În dimineața zilei de 1 iunie 2005, diplomatul Gheorghe Predescu, consul general al României la Chicago sosi în Fairfax să îi conducă spre marele oraș al verticalelor. Această călătorie s-a dovedit una dintre cele mai ciudate din viața lor. Se călătorea pe o autostradă plină de autovehicule înșirate ca mărgelele de țară, pe numeroase benzi pe ambele sensuri. Între benzile de sensuri diferite se găsea adesea un zid de beton. Era luni dimineață. De două zile nici un animal lovit de mașini, în încercarea de a traversa o șosea imposibil de trecut, nu a mai fost ridicat. Pasagerii din mașină, printre care și artiștii plastici băcăuani, aveau să numere peste 100 de animale accidentate, majoritatea căprioare. Se vorbea de gravitatea unui accident dintre o mașină în viteză și o căprioară. Practic autostrada despărțea America animalelor sălbatice în două. Această situație semăna atât de mult cu încercarea unor turme de a trece printr-un râu plin de crocodili flămânzi! Puținele dealuri întâlnite în cale erau singura variație de peisaj. 144 Mașinile zburau pe lângă păduri întinse, ferme și orășele, multe dintre ele având un aer de poveste. Peisajul și arhitectura americană era cu totul aparte. Nimic din ce era în România acelor ani, nu putea fi regăsit în acele meleaguri. Gelu a umblat doisprezece ani prin pădurile din țară, dar acel iz al pădurilor de pe celălalt continent nu l-a găsit în amintirile lui. Cel mai impresionat a fost la vederea unei firme care fabrica rulote. În jurul ei toți locuitorii trăiau doar în rulote. O lume întreagă în rulote! Uneori șoselele se încolăceau unele peste altele, uneori suprapuse, alteori adevărate meandre de beton. Era interesant, că tot acest circ al autostrăzii te aducea mereu, pe o cale pe care nu era nevoie să te oprești. Era o autostradă care îți păstra constantă viteza, libertatea de mișcare infinită, apoi te așeza la locul tău pe una din benzile noilor șosele. Din 50 în 50 de kilometrii erau spații de parcare și tot ce era nevoie pentru o destindere binemeritată, de revenire din starea de perplexitate novice. Adevărul era că America îl termină pe bietul român, pierdut în mrejele estice, orientale. 145 Bizantinismul european estic ne-a izolat de propriul prezent al civilizației umane, urlând înfiorător a neputință. Uneori ieșeau din coroanele arborilor, imense paralelipipede pline de gemulețe, semn că acolo oamenii își trăiau clipele. Multe cuburi, multă geometrie, o lume de cristale gigantice, în care furnicarul uman își construia propria soartă. Întâlnirea cu orașul metropolitan Chicago este la fel de importantă ca trecerea ecuatorului. Nu poți uita niciodată grandoarea momentului. Pe măsură ce te apropii dinspre est spre vest, blocurile, abia zărite la orizont, ajung să te cufunde în ambianța lor izbitoare, strivit de greutatea inimaginabilă a formelor lor, a imposibilității măcar a cuprinderii imaginii lor, în toată măreția. Nu vezi decăt bucăți de ziduri, ziduri ascunse după alte ziduri, până la un orizont ce se află nu mai departe de propriul creștet. Obișnuiți cu un orizont la nivelul solului, Viorica și Gelu se aflau la o cană de ceai, în care lingurile metalice încep să danseze zgomotos. Un oraș în care nu reușeai să parchezi, căci la fiecare colț un polițist îți făcea semn, să mergi înainte. Mașinile parcate, mașinile din trafic, numărul mare de benzi aglomerate, zgomotul motoarelor, a șirurilor infinite de autovehicule, strivite de zgârie-nori, acesta era Chicago, un colos de necucerit, de nestăpânit. Un oraș care trăia prin el însuși, ceva ce un biet moldovean din Bacău greu putea înțelege. Mașina consulului a trecut de Chicago și se afundă în cartierele interminabile. A oprit în cele din urmă lângă singura casă din beton din zonă. Aici ne aștepta un domn. Era unul din cei mai bogați români din zonă, un ardelean, alături de familia lui, constructor de blocuri din scânduri, după obiceiurile americane. Acesta și familia lui îi întâmpină, obișnuit să găzduiască invitații din România, vedetele chemate a da spectacole în spațiul american. Ne-a dus la subsolul vilei, într-o sală imensă de fitness, unde se afla și un dormitor pentru invitați. Deodată gazda, ardeleanul nostru, 146 îl trase pe Gelu și îl duse la frigider. Îl deschise larg și îi zise: „Aveți aici tot ce doriți. Oricând puteți lua tot ce vreți din acest frigider. Cârnați și șuncă de casă și uite aici, pălincă tare de maramureș, făcută aici în ferma proprie din America.” Ce e drept, e drept. Un păhăruț de țuică românească în America era o bunătate greu de refuzat. Gelu a rămas uimit, cum de gazda îi arătă frigiderul și îi spune să se servească singur oricând. Abia a doua zi Gelu înțelese că odată ce intri în casa unui american, ești practic considerat membru al acelei familii. Ori, în America masa se servește la comun, frigiderul este comun, hrana și toate evenimentele celor din casă sunt la comun. Dacă cineva observă încălcarea acestei reguli, autoritățile pot veni să te controleze. Aveam să mă conving de această obligație în Fairfax în lunile următoare, când primarul a venit de două ori să verifice dacă eram bine primiți. Totodată pe acesta îl mai interesa dacă aveam cumva, hrană separată, fapt ce însemna că în acea casă, stăteau de fapt două familii și nu una singură. Aveam să fim găzduiți timp de 10 zile în palatul harnicului nostru ardelean. Pleca zilnic la muncă, veșnic constructor, aliat cu un american care se ocupa de toate documentațiile pentru înălțarea de blocuri cu trei etaje. Așezămintele erau din scânduri de lemn, adevărate construcții, incredibil de solide, pe care obișnuia să le vândă apartament cu apartament. Doritorii majoritari erau românii din Chicago, la prețul de 250.000 de dolari, o valoare obișnuită în State. Omul nostru termina la fiecare patru luni un bloc, astfel că își permitea să aibă tot ce își dorea. Își făcuse casa din piatră, spre stupoarea întregii zone. Obiceiul american este să faci o vilă din lemn, bine izolată, cu etaj și subsol. Cele mai ieftine case erau la nivelul solului, dar tot la prețuri de peste 200.000 de dolari. Cel mai scump în Chicago era terenul. Singura posibilitate de a construi, era să cumpere căteva vile apropiate, pe care le demola și în locul lor construia un bloc de trei etaje. După cum se vedea, metoda era 147 viabilă. Românului nostru nu îi plăcea să vorbească în engleză, așa încât în casa lui, româna era la ordinea zilei. Consulatul României din Chicago, era într-un turn aproape de malurile unui mare lac. Acest luciu de apă era o adevărată mare interioară, care se întindea în nord, spre teritoriul canadian. De la etajul birourilor oamenii se vedeau forfotind, insecte bipede într-o lume a uriașilor. Primirea a fost cordială. Tot personalul consulatului era la muncă, de la primele ore. Una din tinerele angajate urma să îi ajute, cu tot ce era nevoie în realizarea primei expoziții, ce urma să fie realizată nu departe de acel loc, în Marele Templu „Sholom”. Așezământul era cel mai mare templu din partea de Nord a Statelor Unite. Când vii din estul Europei și te aciuiezi taman în buricul civilizației umane, în Chicago, nu poți să te mai înțelegi. Îți dai seama cât de departe ai fost, de tot ce este fundamental la nivelul civilizației umane. Obișnuit ca în jurul său lucrurile să fie împietrite în forma lor similară epocii comuniste, de tip arhaic, cu blocuri cutiuțe și tragedii colective pre și postrevoluționare, Gelu a căzut în tăcerea acelui om care deschide ochii și rămâne mut de uimire. „Așadar lumea civilizată există!”, gândi acesta. În toată viața, de până la finele lui 1989, Gelu era pus de partid să-i urască pe americani, ca fiind o civilizație decadentă, una a inegalității. De câte ori venea un american, chiar cercetător român fiind la origine, directoarea Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice din Hemeiuș, le interzicea angajaților să discute cu el. A trăit ipocrizia unei societăți autosuficiente, un fel de boț de mămăligă, ascuns, ca nu cumva să ajungă lumina la el. Acum era în Chicago, printre milioane de americani, oameni care își vedeau fiecare de viețile lor, care îl priveau ca un egal al lor. Se simțea cu adevărat vinovat. Se lăsase înșelat de minciunile estului. Până mai ieri America era pentru el o ceață și încă una groasă. Dar iată că s-a dovedit o sursă de lumină și civilizație! La drept vorbind singurii care își puneau în acele momente astfel de probleme, era doar ei, Gelu și Viorica. Cine putea măcar ghici în Chicago drama de sine pe care o simțeau aceștia? Lumea civilizată chiar exista. O putea pipăi, mirosi, gusta. Gelu a ieșit de pe strada lui băcăuană, unde eternul șantier nu schimbă decât bordurile, ca unic semn al marii civilizații estice. Va mai fi oare pe viitor el însuși, sau își va vedea adevărata neputință, veșnica neputință în fața minciunii, în fața realității? Se simțea ca scos din junglă și așezat pe o tipsie de zei, înfulecat de propriile stări rătăcite. Da, lumea exista cu adevărat. Casele oamenilor de aici atingeau cerul, ambarcațiile se odihneau în porturi, mașinile se mișcau asemeni sângelui pe arterele orașului. 148 Când s-au dus spre templul „Sholom”, au urmat direcția spre vest. Străzile erau înțesate de mașini, într-un curs continuu, imposibil de traversat. Gelu a fost anunțat că există treceri subterane, altfel cum ar fi putut localnicii să ajungă la plajele de la marginea lacului? 149 C ARTIȘTI ÎN ȚARA TUTUROR POSIBILITĂȚILOR lădirea Templului „Sholom” se zări pe partea stângă a străzii, plină de măreție, o clădire monument pentru o cauză pe măsură. Aici urma să facă Gelu prima sa expoziție din Statele Unite. Au descărcat pânzele, pliantele și cărțile poștale editate cu acest prilej. Sala de expunere era așezată în interiorul unui spațiu impunător, un volum de simțire Dumnezeiască, orientală. Personalul templului oferi toată asistența necesară, căci se putea vedea, că în acele zile, avea să aibă loc un eveniment important. Români, evrei și americani, aveau să se întâlnească într-o clipă de aducere aminte și iertare, așa cum nu a mai existat niciodată. În zilele următoare expoziția ajunge pe simeze, pregătirile erau gata. După terminarea zilei de muncă, Gelu și Viorica porneau pe malul Lacului, până la Consulat, încercând să respire aerul din Chicago, cu acea poftă a celui rătăcit printre stele. Uneori întâlneau mici porturi de ambarcații, care îți umpleau privirea de forme elegante, albe, adevărate lebede pe valuri. Avea să picteze cu drag aceste nave și scene inedite din Chicago. Cel mai mult îi atrăgeau zonele cu oarecare iz european. Clădiri din altă generație, una mult mai conservatoare, dar nu pentru americani. Era pentru neputința acceptării schimbării în inima unui etern estic. Plaja era plină de trecători. Unii se opreau câteva clipe și își înmuiau picioarele în apa călduță de iunie. 150 Gelu și Viorica se hotărâră să facă puțină plajă. Rămas în slipul lui european, Gelu se bălăci puțin în Marele Lac din Chicago. După puțin timp se echipară și porniră din nou pe plaja fierbinte, urcând agale printre pescăruși către Consulat. În urma lor o echipă de polițiști se opriră, de parcă ar fi vrut să discute ceva cu ei. Ajunși la Consulat, au început să râdă. Au aflat că tocmai erau să fie ridicați pentru nepurtarea unui costum bărbătesc de baie decent. America are desigur și ciudățeniile ei! Cel rușinos este bărbatul și nu neapărat femeia. Ca atare costumația lui de plajă, nu poate fi decât un pantalon care să acopere genunchii. În vila din Chicago cei doi au trăit zece zile de poveste. Aveau la dispoziție un subsol, bucătăria și o mare încăpere la parter. Moda americană de a uni bucătăria cu o cameră de vizită, era interesantă. De la un mobilier luxos, până la un televizor extraplat, de mărimea unei mese de ospăț, totul li se păru a fi opulență. Sărmanii, nu-și dădeau seama că asta era de fapt normalitate. Toate astea făceau parte din visul omului de rând american: casă, mașină, job, hrană și weekend… . Cel mai frapant lucru era faptul că mulți americani își abordau în fața casei steagul propriei origini. Astfel că puteai vedea ades în ditamai America chiar și steagul României, alături de cel american. Era un mod nou, normal de integrare într-o mega cultură a vestului. Oamenii obișnuiau să se salute, să zâmbească, să întrebe ce mai fac. La fiecare câțiva kilometrii, o biserică creștină, indiferent de ce confesiune, îți era accesibilă. Dumnezeu era cu toți, prin toți. Întâlnirea cu populația evreiască de origine română din Chicago, era o mare ocazie ca Gelu să mediteze la rolul acestui eveniment în viața lui. Într-un final Gelu era un ortodox. Da, un ortodox care îl aprecia pe Iisus, pe marele fiu al lui Dumnezeu, cel pe care îl pictase cu pioșenie de atâtea și atâtea ori în icoanele lui. Ori Iisus era un evreu, un mesager venit să consfințească Vechiul Testament și să aducă iertarea și iubirea printre semeni. Ce 151 putea fi oare altceva, dacă nu o legătură a lui Gelu cu vechiul Testament? Acesta a reușit să picteze mii de icoane. Gelu a mai publicat calendarul ortodox pentru toată România. O altă lucrare publicată a fost Mica Biblie. A pictat și a restaurat câteva lăcașuri sfinte. A făcut expoziții, în care arăta lumii mesajul iconografic creștin. Cu toate aceste aspecte, Gelu era pe cale de a face una din cele mai inedite expoziții din lume. Punea pe simezele din Marele Templu „Sholom” din Chicago, picturile lui cu sinagogi, în care vechiul popor își va recunoaște lăcașurile credinței în vechiul Testament. Era de fapt împlinirea acceptării uniunii Vechiului și Noului Testament. Iată unde îl aduce Dumnezeu, la unirea Propriei Sale Istorii Divine. De ce Europa a făcut atâta rău unor oameni, care, ca și toți ceilalți aveau deopotrivă dreptul de a trăi în pace pe acest Pământ? Toată această ură care izbucnea din când în când în istorie, distrugea sufletul umanității. Nu îi ceruse el, oare lui Dumnezeu ca una din cele trei mari dorințe ale lui să fie iubirea? Da, iubirea de semeni, gândul care aduce mereu pacea. Da, Dumnezeu îi oferea lui Gelu accesul la valorile artei, ca el să o poată folosi în dorința divină de iubire între semeni. Nu visase niciodată acest rol, această călătorie și misiune. Dar iată că Dumnezeu l-a adus pe căi ascunse, în situația de a împlini această mare cerință. Da, oamenii, indiferent de credința lor, sunt datori înainte de toate să fie oameni pur și simplu, căci toți sunt o apă și-un pământ în fața lui Dumnezeu. Atașamentul lui Gelu pentru iubirea emanată de creștinism, venea acum să îmbrățișeze originile cele vechi ale Bibliei. De fapt Expoziția lui nu reprezenta unitatea? Ce Părinte dorea oare ca ura să fie piază rea printre copiii lui? Da, toți ne dorim iertarea. Iertarea devenea cu adevărat fundamentală, iertarea însemna revenirea la iubire. În ziua expoziției, Marele Templu „Sholom” se pregăti să onoreze evenimentul, pentru care s-au pregătit cu toții depunând atâtea eforturi. Cele treizeci de picturi, ale tot atâtor sinagogi din România, erau aliniate pe simezele galeriei. Sala mare a 152 Templului era plină de mese mari împânzite în tot spațiul. Invitații au venit din tot ținutul, atât membrii ai diplomației, organizatori, membrii ai comunității evreiești americane, evrei de origine română, un preot ortodox din comunitatea locală a românilor, români, redactori de presă și radio… Într-o atmosferă cordială și respect profund, aveau să ia cuvântul consulul general al României la Chicago, Gheorghe Predescu, care a citit în plen mesajul transmis comunității ebraice din Chicago și întregului popor evreu, de către Ministrul de Externe al României. Prin acest mesaj România și autoritățile românești își cereau iertare populației, care a avut atât de mult de suferit în perioada Holocaustului. A urmat discursul ținut de Ștefan Niculescu Maier, ca unul din organizatorii evenimentului, alături de alte discursuri ale invitaților din partea organizațiilor evreiești din Chicago. Expoziția „Sinagogi din România”, pictate de Gheorghe Parascan, venea ca mărturie artistică a momentului uman ce avea loc. Rând pe rând, vizitatorii au trecut prin sala de expunere a lucrărilor. Unii evrei de origine română aveau să-și recunoască Sinagoga, despre care ei, sau părinții lor au avut atâtea amintiri. Pereții galeriei purtau urmele cromatice ale templelor ebraice din România. Arta îmbinată cu divinitatea și istoria, s-au dovedit a fi o forță unitară, care să determine oamenii să se respecte reciproc. Nu erau simple peisaje, simple clădiri, mai mult sau mai puțin în stil impresionist, totul avea o încărcătură umană milenară. Expoziția în sine a devenit un Templu. Ea ne amintea de Facerea Lumii, de Adam și Eva, de generațiile biblice care au determinat evenimentele lumii antice. Regăseai în acea expoziție bazele spiritualității, revelațiile Bibliei. Când obiectul de artă primește consfințirea umanismului și divinului, arta nu mai este doar estetică pură. Oare nu asta a dorit și Van Gogh în operele sale, el un om al lui Dumnezeu? Trăim într-o lume în care uităm, că arta a fost încă din peșteri dedicată unui scop. Ea a avut mereu capacitatea și darul de a transmite mesaje subtile. 153 Oare nu poezia l-a determinat pe marele poet antic Ovidiu să renască ideea de iubire? Redefinirea pas cu pas a iubirii, a uniunii umane, nu a schimbat oare optica vieții dintre bărbat și femeie? Tremurul și teama curată a celor ce iubesc, care se mulțumesc cu atât de puțin, dar trăiesc atât de intens. Oare nu aceste forme de existență înseamnă de fapt artă? La ce folos o pictură tehnică impecabilă, dacă ea nu oferă decât delimitarea esteticului? La ce folos atâta efort ca să creăm simple echilibre perfecte, bine meșteșugite? Oare viața nu revine, cu mult mai multă forță, taman în locurile lăsate în părăsire? Oare arta nu este minunea pe care omul se apropie de divin? Darul prin care am putea schimba răul în bine? O mână întinsă celui de lângă tine, nu este oare lucrul cel mai bun din lume? Nu ne-am săturat oare de discursul etern, artă pentru artă? Expoziția din Templul „Sholom” din Chicago, a fost un succes. Dar nu unul neapărat de presă, nu unul neapărat artistic, nu unul neapărat pe gustul oricăror critici de tot neamul. A fost expoziția ce trebuia să fie în fond o operă de artă, purtătoarea unui mesaj uman desăvârșit. Oare arta nu are nimic în comun cu trupul uman, cu formele sublime ale unei scoici, cu trupul unei feline? Da, toate acestea, ca și obiectul de artă poartă amprentele vieții. Această conștientizare nu ne dă oare dreptul, să privim arta ca făcând parte din însăși legile naturi? Oare nu avem arte pentru toate simțurile noastre? Chiar și pentru capacitatea umană de a gândi, de a reacționa la stimulii universului? Dar asta este chiar structura luminilor multiple pe care soarele ne modelează ființa și simțurile. Arta nu este o evadare din normalitatea legilor lumii. Nu le încalcă, arta le pune în valoare. Oare compoziția lucrării de artă, nu este modul de a respecta legea? Teoria culorilor nu este ea însăși recunoașterea legității electromagnetice în opera 154 vizuală? Și însuși mesajul transpus prin varii tehnici, posibile și imposibile, nu rămâne de fapt neschimbat? A doua zi după eveniment, Viorica și Gelu au fost conduși prin marele Chicago. Mare surpriză, căci au avut ocazia unică, de a vizita un important muzeu de artă. Deși a visat să viziteze de atâtea ori Luvrul, Gelu a avut senzația că acest vis putea și tocmai se împlinea aici, în acest oraș al giganților. Sălile pline de picturi, care mai de care mai importante, multe din ele, le studiase în anii trecuți, se aflau peste tot. Să privești măreția artei renascentiste, artei europene medievale, artei impresioniste, cubiste, abstracte, până la ultimile noutăți în lumea artelor, era o oportunitatea de a accede la noțiunile de bază ale valorilor adevărate umane. Lucrări impresionante ale artiștilor de pretutindeni, abia amintite în cărțile din biblioteca lui, erau gata să-l îmbrățișeze, să-l readucă la farmecul culorilor fundamentale, pentru ca apoi să îl împrăștie pe o întreagă pânză. Van Gogh, Gauguin, Picasso, Jackson Pollock, Henri Rousseau le Douanier, ei toți și mulți alții, făceau parte din personajul povestirii noastre. Gheorghe Parascan nu era un vizitator oarecare, venit să admire picturile maeștrilor. Era el însuși omul care tocmai încerca să dea viață noilor istorii. Vizita în unul din cele mai înalte turnuri din Chicago a fost o ocazie deosebită. De altfel aceasta este prima și poate cea mai importantă opțiune turistică a zonei. Să privești Chicago din vârful Turnului John Hancock Center, este peste puterea imaginației. Până la etajul 98 au luat două lifturi. Viteza de deplasare era amețitoare. Simțeau cum își iau zborul spre cer. La etajul 98 se afla amenajat un local plin de clienți. Dacă doreai să te apropii de ferestrele mari, era imposibil. Accesul se făcea pe bază de consum. Așa se face, că pentru câteva prăjituri, la un preț piperat, cei doi artiști băcăuani au avut ocazia de a încerca mirajul zborului imaginar. Prin comparație, diversele turnuri din 155 preajmă, se chinuiau parcă să crească, rămânând neputincioase pe traseul înălțimilor. Oamenii, da, oamenii erau de fapt doar niște furnici, mii de furnici a căror forme abia de se lăsau ghicite. De acolo veneau și ei. Erau la fel de insignifianți, la fel de mici în tot ce putea fi omul. Dumnezeu i-a dat omului pământul, iar păsărilor, cerul. Iată însă cum acești giganți, adevărați confrați ai Turnului din Babilon, veneau să reconsidere totul. 156 U DORUL DE CASĂ DEVINE APĂSĂTOR ltima noapte petrecută în Chicago a fost o experiență nocturnă a citadelei. Gazda le oferi șansa de a vedea orașul noaptea. Pe măsură ce intrau în zona marilor turnuri, luminile ferestrelor se deplasau pe cer, alcătuind o imensă galaxie. La miezul nopții Chicago era la fel de aglomerat ca ziua în amiaza mare. Zadarnic au căutat un loc de parcare. Pretutindeni polițiștii le făceau semn să se deplaseze. Nici un centimetru nu mai era accesibil. Experiența nocturnă din Chicago greu puteai să o uiți. Nu era o simplă călătorie cu mașina, era o intrare direct în spațiul cosmic, o agitație cât forfota unei întregi națiuni galactice. În timpul revenirii în Fairfax, mașina a oprit pentru scurt timp la Ambasada României din Washington D.C.. Aici avea să se organizeze o dublă mare expoziție, abia peste câteva luni. La etajul clădirii, Viorica Cocioiu, își va întinde pânzele. Acestea vor fi toate pictate pe pământ american. La parter se va deschide în toamnă Expoziția lui Gheorghe Parascan, care va fi adusă de la Chicago. Contactul cu spațiul Ambasadei, dă certitudinea celor doi artiști, că totul va fi la cote înalte. Urma o vară în stil american. Multe din evenimentele acestei veri aveau să apară în presa băcăuană, în „Ziarul de Bacău”... . Periplul American, cunoscut ca titlu: „Șase luni americani”. Garajul vilei soților Maier deveni un atelier de pictură în toată regula. Dorothy și copiii aveau să vină și ei din când în când, pentru a picta împreună. Acum eram cinci 157 pictori, de care Ștefan avea să se preocupe, ca niciodată să nu le lipsească pânzele, culorile, pensulele. Era pentru prima oară în viața lor, când aveau la dispoziție atâtea materiale de pictură. Vizita la unul din importantele magazine cu produse pentru pictură, i-a dat pe spate. O clădire imensă în care se aflau tot felul de materiale, de la pânze la șevalete. Acum puteau lucra în sfârșit cu adevărat! Gheorghe Parascan a visat mereu un mecena, dar că acest lucru se va întâmpla, chiar și pentru cele șase luni americane, nu ar fi crezut. Cei doi pictori băcăuani au muncit din greu în atelierul de pictură. Viorica Cocioiu avea să lase pe pământ american peste două sute cincizeci de picturi ulei și grafică, iar Gelu adăugă încă cincizeci. Multe din picturile lor mai vechi împodobeau casele colecționarilor americani, încă din perioada succesului lor pe Ebay. Dar spre deosebire de atunci, acum erau ei înșiși pentru o vară americani. Viața culturală a Ambasadei României era încărcată de evenimente din cele mai interesante. La unele din acestea au fost invitați și ei, ocazie pentru care puteau expune arta lor. Cu ocazia „Festivalului George Enescu” pe pământ american, aceștia au realizat lucrări dedicate evenimentului, de fapt o expoziție adevărată dedicată marelui muzician de la Tescani. Să nu uităm însă că tatăl lui Gelu a crescut gard în gard cu moșia din Tescani, de unde emigrase în Bacău. Ca să ne referim la același loc, Mircea Dinutz, literat băcăuan, vărul lui Gelu, a fost muzeograf la conacul lui Enescu. Gelu avea să picteze portretul fetiței Ambasadorului. Toți membrii casei s-au hotărât să organizeze o tabără de pictură pentru copii în Fairfax. Zis și făcut. Timp de o săptămână, Viorica Cocioiu avea să predea copiilor dornici de a face artă, în timp ce Gelu va asigura funcționalitatea atelierului unde aceștia își vor desfășura activitatea. Copiii aduși de părinți, își ocupau zilnic locul la 158 șevalete. Aveau să picteze fiecare două picturi. Deși comunicațiile erau destul de dificile, un ajutor neprețuit a venit din partea celor doi copii ai lui Ștefan și Dorothy, Alina și Daniel. A fost o săptămână încărcată. Copiii depuneau tot efortul realizării unor picturi pe măsura talentului lor nativ. Una din fetițele de origine americană era de culoare. Cu un patos de copil își pictă tatăl, un bărbat de culoare albă. Refuză însă să o picteze și pe mama ei. Aceasta era evident de culoare. Așa află Gelu de faptul că la nivelul copiilor existau o serie de aspecte educaționale. Dacă americanii maturi se acceptau deja de multă vreme unii pe alții, indiferent de culoarea și originea lor, țara fiind una prin excelență cosmopolită, copiii încă mai purtau urmele unor foste concepții. Așa se face, că fetița de culoare, își pictă doar tatăl alb. Ziua finală a taberei de pictură din Fairfax, care a adunat mai mulți copii români și americani în fața șevaletelor, se termină cu un vernisaj. Aici au fost acordate multe diplome și s-au ținut numeroase ședințe foto. Cât de puțin trebuia, pentru a aduce fericirea pe chipurile oamenilor! Familia americană, de fapt familiile națiunilor ce trăiau pe tărâmul Lumii Noi, se dovedea extrem de unită. Deschiderea societății pentru faptele frumoase era evidentă. Oare de ce în estul Europei lucrurile și faptele trebuiesc a fi atât de complicate? La ce bun să impui societății libere, mecanismele greoaie ale unui sistem impus de comuniști, în a aplica ștampila pe orice accept de zâmbet? Dorothy Maier, alături de unul din prietenii de familie, iubitor de artă, le oferi șansa unei vizite la Muzeul de Artă din Washington D.S., nu departe de Casa Albă. Intrarea era liberă, ieșirea însă te costa câțiva zeci de dolari. Nu, nimeni nu îți cerea vreun ban, dar fiecare vizitator aproape că nu rezista în fața miilor de albume de artă, frumos așezate în rafturile unei mari librării. Numărul mare de vizitatori le dădu senzația că toți acei oameni pierduți printre obiectele de artă, sunt ca și ei prizonierii unei pasiuni lăuntrice pentru culori. Era 159 pentru a doua oară când Viorica și Gelu erau în vizită la unul din cele mai importante Muzee de Artă din Lume. Apropierea de picturile atâtor mari pictori și sculptori prezenți în Istoria Artelor, avea să îi copleșească. Unul din cei mai importanți sculptori expuși era Brâncuși, conaționalul lor. De altfel era singurul sculptor, a căror opere se aflau în totalitate la interior. În plus era expusă și o posibilă sculptură a acestuia. Asta dovedea grija față de opera unică a lui Brâncuși. Pentru americani, sculpturile lui Brâncuși erau comparate parțial cu operele lui Picasso. Este imposibil, să nu simți în astfel de momente clipa aceea de prețuire față de nația ta. Da, erau în Marele Muzeu de Artă din Washington D.C., lângă ce apreciau americanii cel mai mult, munca de creație a unui român, plecat din satul Hobița din Gorj. În weekend familia Maier se îmbarca în mașină: fetița și băiețelul lor, alături de Viorica și Gelu și mergeau pe noi meleaguri. Una din cele mai apreciate destinații se dovedi a fi un mic orășel îndepărtat, care avea un număr impresionant de galerii de artă. Una din două case se dovedea a fi o galerie și asta pe mai multe străzi paralele. Un asemenea orășel era cu adevărat de invidiat. Prețurile lucrărilor de artă ajungeau adeseori la 6000 de dolari. În astfel de călătorii, aveau cu ei mai mereu câteva picturi, pe care le puteau lăsa în diferite galerii particulare. Visul lor era totuși acela de a 160 deschide propria Galerie în Fairfax. Investiția era estimată a fi de aproximativ 20.000 de dolari, pe o perioadă de probă de trei luni. Exista însă și posibilitatea de a face o expoziție în galeriile existente din Washington D.C. cu doar 2500 de dolari, venitul pe o lună al unui american obișnuit. O galerie putea să asigure cu această sumă două săptămâni pe simeze și publicitate expoziției. Alte galerii anunțau organizarea de expoziții cu taxe fixe pentru artiștii aflați la distanțe de până la 50 de mile. Toate aceste oportunități erau adevărate comori pentru arta și viața culturală liberă. Multe țări aveau închiriate spații în Muzeul de Artă din Washington D.C., în care își promovau artiștii. America se dovedi a fi destul de deschisă artelor și expunerii lucrărilor tuturor artiștilor, fără deosebire de nație, școlarizare, sau alte aspecte pe care societatea românească le impunea. Cum arta nu era o meserie, una cum ar fi medicina, era lăsată să evolueze în baza pasiunii naturale. Talentul nu se formează. Doar Dumnezeu este capabil să-ți dăruiască destinul de artist. Ori a te împotrivi destinului, era ca și cum, guvernele opace sar fi opus lui Dumnezeu. În toate localitățile unde arta era în mare vogă, exista și cel puțin un anticariat în stil local. De fapt o casă înconjurată de pietre ciudate și tot felul de șmelțuri, având camere deschise trecătorilor, dornici de a achiziționa din ciudățeniile timpurilor trecute americane. În târgurile festive anuale puteai întâlni meșterii fierari, mândrii de pasiunea lor pentru contorsiunile metalului în zeci și zeci de obiecte. Îi întâlneai ades printre vechile trăsuri, acum exponate, bine îngrijite și ferchezuite. Pentru dornici se puteau închiria în centrul capitalei americane trăsuri albe, impunătoare, un fel de lebede trase de cai înzorzonați ca de paradă. Parcurile întinse, odihnitoare, erau pline de oameni de toate națiile, unde se desfășurau mici evenimente individualizate pe grupuri. Pretutindeni erau amenajate grătare, pentru ca tot omul să se simtă confortabil. La fiecare cinci kilometrii erau amenajate pe cursurile apelor locuri de pescuit și grătare, mici porturi cu ambarcații de închiriat. 161 Se vedea clar o societate americană deschisă cu adevărat mișcării libere a cetățenilor. O lume plină de opreliști este anti productivă. Visul american presupunea posesia unei case, unui teren, unei mașini, unor utilități indispensabile, dar și accesul necondiționat la a face lucrurile să funcționeze. Arta era privită ca atare, nu doar ca un cuget ce ne construiește sufletește și spiritual, era și o afacere. Cum în afaceri concurența neloială este interzisă, toți artiștii americani au aceeași șansă în a crea și expune arta lor. Est-europenii sunt încă tributari sistemului comunist de implementare a unei arte controlate de sistem. De fapt sistemul este mai interesat de fondurile culturale, decât de soarta artelor. Ideea de a face proiecte artistice, a denaturat însăși ideea de artă liberă. Să pictezi pentru un proiect, pe care primarul îl va semna, este la urma urmei de neimaginat. Autoritățile nu pot face artă, acest rol fiind alocat celor cu pasiune pentru aceste realizări. Cum ar fi fost oare, ca Van Gogh să-și realizeze opera nemuritoare la acceptul unui biet funcționar? În plus sistemele sunt capabile să ridice pretenția de a controla și cenzura operele de artă și viața artiștilor, favorizând producerea artei de partid, un fel de proletcultism modern. Unul din evenimentele majore ale verii americane ale eroului nostru a fost ieșirea în Atlantic, prin Golful Chesapeake, la o partidă de pescuit oceanic. Au plecat de dimineață, pe întuneric șase pescari de origine română, către un mic port situat adânc în continent, în Golful Chesapeake. Partida era organizată de un american, care se tot învârtea de o vreme printre românii din zona Washingtonului D.C.. Cheltuielile se ridicau la 1200 de dolari, șapte ore de pescuit, pe un mic vas de pescari, la bordul căreia se aflau două lăzi de momeală și un dispozitiv radar de depistare a bancurilor de pești. Lungul drum prin golf, i-au dat răgazul să admire frumusețile unui peisaj de coastă, udat 162 veșnic de valuri și împodobit cu mii de pescăruși insistenți, țipând nerăbdători la masa lor de dimineață. Vasul a trecut de ultimele urme de pământ și se înfipse adânc în ocean, undeva lângă navele controlului de coastă, de unde abia se mai putea observa țărmul. Două lăzi de pește înghețat, luat ca momeală, au fost măcinate pe loc și aruncate sub chila vasului. Undițele au început să fie întinse în laterale, de pescarii nerăbdători. Soarele a ajuns deja pe cer la capătul opus al Atlanticului. Fusul orar dintre Londra și Washington D.C. era de șapte ore. Se lăsă o așteptare prelungă. Peștii erau doar o simplă curiozitate. Din când în când se agățau de câte un cârlig. Înșirați, pescarii stăteau la rând, încercând să-și ducă la capăt șansele de a prinde măcar un pește, un pește alb, cum scria pe toate afișele din porturi. Timp de două ore abia dacă cineva a prins ceva. Gelu deja a renunțat. El se mulțumea să pescuiască cu aparatul foto imaginile expediției din Atlantic. În locul lui, americanul care se ocupa de organizarea evenimentului, se bucura de un pescuit la care participa cu toată inima. Românii lau privit cu oarece milă. L-au lăsat să se bucure. Era îmbrăcat modest. Se vedea treaba că acest pescuit trebuia să fie și un mic job pentru el. Peste câteva ore, s-au hotărât să recurgă la o altă metodă de a prinde pește. Au pus cârlige mari, cu momeli de plastic multicolor la capătul strunelor și cu o mică viteză a navei, căpitanul căută pe radar bancurile de pești. De data aceasta norocul se arătă din plin. Care mai de care trăgeau din greu peștii nervoși, undițele se încurcau, iar grămada de pește alb creștea văzând cu ochii. La prânz ambarcația a luat-o ușor îndărăt spre capătul dinspre continent al Golfului. Căpitanul a venit cu ideea să-și pună ajutorul să le curețe peștii. A fost poate, cel mai trist moment din perioada verii. O simplă aventură de pescuit se transformă subit într-o risipă de materie vie. Cu un cuțit, acesta despica peștii, alegând fleicile de carne laterale. Apoi azvârlea cu nepăsare resturile peștilor în apa golfului, înroșind cu sânge apele albastre. Sute de pescăruși gălăgioși se luptau cu 163 valurile și între ei, pentru a prinde cele mai bune bucăți de resturi. Era o scenă tristă. Nimeni dintre cei șase români nu dorea un astfel de final. Ei iubeau natura, având respect față de tot ce îi înconjoară. Realitatea este însă neprevăzută. În jur materia vie se autoconsumă sălbatic, căci alte legi are natura, dincolo de legile umane, care opuse firii, se vor din ce în ce mai sensibilizatoare, morale, independente. Pescuitul la americani este un mod de a exista. Nimeni nu dorește de fapt, să prindă pește. Odată prins, peștele este eliberat. Peștii, în general somnii din Potomac, sau de prin bălțile interioare continentului, veneau singuri către pescari, forfotind apele. Parcă erau conștienți că nu li se putea întâmpla nimic. Băiețelul lui Ștefan obișnuia să prindă unul câte unul somnii, după care îi elibera. Totul era o joacă. Când cineva se apropia de o apă, toate păsările și peștii se îndreptau spre acesta. Animalele erau obișnuite să primească hrană, nu durere, nu moarte. De altfel peștii din zona Washington D.C. nici nu aveau un gust apetisant. Erau ca de mocirlă. Apele Potomacului pline de mâl roșcat, transforma carnea acestora într-o pradă fără savoare. Cel mai popular pește era unul de genul unui biban, cu aripioare ca de păun. Pe acești pești nici nu puteai de altfel, să îi cureți nici de solzi și nici de oase. Pescar pasionat de ceva vreme în România, Gelu a renunțat la acest obicei în urma acestei experiențe din America. Acasă pescuia ca să și mănânce. Acolo, în State, avea destulă hrană. Era de altfel un intrus, unul din altă lume, din țara trecută prin atâtea lipsuri, unde se arunca pe vremuri ultimul tacâm la câini, fiind imposibil măcar de mirosit, dar de mâncat. Dacă facem o paralelă, a fost pentru Gelu a doua ieșire în largul mărilor și oceanelor. În vremea tinereții sale Gelu a ieșit cu un pescar în largul Mării Negre. Dorea să devină marinar. Acum când a ieșit în marele Ocean Atlantic, Gelu a renunțat la pasiunea de pescar amator. Oare largul apelor a reprezentat pentru acesta un punct de orientare artistică? Aceste locuri au avut un impact asupra deciziilor majore a artistului plastic Gheorghe Parascan? 164 Americanul care a organizat expediția românilor în apele Atlanticului, invită familia Maier și pe cea a lui Gelu, la locuința sa. Eram cu toții derutați. Se vedea de la o poștă că oricare dintre românii din zonă, erau mult sub nivelul acestuia. Bieții români, aveau să trăiască o lecție pe măsură. Americanul nostru îi duce în mijlocul unui teren impunător, plini cu arbori și grădini. În centru acestuia o vilă imensă și mașini numeroase îi primiră. Erau invitați mai mulți membrii ai familiei sale, majoritatea africani și asiatici. De fapt, omul nostru, pe care românii îl îngăduiră cu aerul lor superior estic, era unul din americanii bogați din zonă. Avea un venit de patru milioane de dolari americani pe an. Surpriza mare era, când au aflat că acești bani erau făcuți din afaceri cu locomotive achiziționate din România. Era o familie liniștită. Cândva omul nostru, americanul, a fost în armată, în Filipine. Așa se explica de ce copiii și soția aveau trăsături asiatice. Sora soției acestuia era căsătorită cu un american de culoare. O familie care se dovedi unită, agreabilă, prietenoasă. Acest om deosebit, de altfel, avea să achiziționeze mai multe lucrări semnate de Viorica Cocioiu, pe care le puse în colecția sa de picturi ce îmbinau Asia cu America. Spre deosebire de bogații estici, cei americani erau mult mai modești. Se îmbrăcau adesea cu haine cumpărate la capătul rafturilor, cele de cinci dolari și duceau o viață normală, liberă. Piața americană era datoare de a realiza produse legate de cunoscutele filme la modă: „Războiul Stelelor”, „Star Trek”, „Rambo”, „Terminator”, „Omul păianjen” și alte producții de succes. Era cerere mare și se vindeau ca pâinea caldă. Un fenomen asemănător era cu articole de pescuit. Oamenii cheltuiau uneori pentru taxe de club, ambarcațiuni, remorci pentru ambarcații, ustensile de pescuit sofisticate, călătorii pe ape și câte și mai câte. Un obicei care producea efecte economice, chiar dacă pescuitul în sine nu însemna să prinzi de fapt pești. O națiune ce tindea spre contemplare, molipsind cultură după cultură, la o viață în care meditația, să fie mai presus de orice agresivitate. Totuși, ce vedea Gelu, era doar suprafața, estetica 165 lucrurilor. Ca oriunde în lume existau probleme și aici. Salariile deși mari, erau în general date pentru chirii la fel de mari. Dacă avea ceva lipsă America, era cultura efervescentă, ce le dă oamenilor îngăduința de a se compara cu zeii. Ar fi de altfel posibil, a exista în State un Van Gogh? Aici estetica, arta, au alte formule. Avem în față o națiune relativ tânără, o țară care a procesat cu totul alte culturi, independente de cea europeană. Este țara în care Picasso a prins rădăcini prin simplitatea și primitivitatea mesajului. Cultura americană este clar individualizată, extrem de tehnologizată, de permisivă, imprimabilă și infinit repetabilă. Mark Rothko, vine cu aerul abia ghicit a ceva în plus decât caligrafia monocromă, sau Jackson Pollock lasă întâmplătorul să cucerească imaginația, înlocuind logica perfecțiunii. Ca orice cultură, America o are pe a ei. Trebuie doar înțeleasă și așezată în cămările Istoriei Artelor, alături de cea europeană, africană și asiatică. Un lucru era însă vizibil. Europenii își puneau cu totul altfel problema obiectului de artă. Într-una din vizitele de curtoazie pe linie de artă, o asociație din Fairfax propuse să realizeze împreună cu artiștii din România o expoziție de artă. Câteva ore cele două părți discută despre organizare. Toate elementele evenimentului fiind deja aranjate, Ștefan a întrebat organizatoarea evenimentului ce vor expune. „Cum ce? Torturi!”spuse aceasta, cu o față mai senină ca niciodată. Oare care sunt adevăratele granițe ale artei? În evul mediu pictorul era un fel de zugrav. Artiștii care pictau bisericile erau zugravi de subțire, adică de zemuri. Mulți încercau în loc de cuvinte, să scrie cu imagini ca în perioada primară a creștinismului, după moda picturii egiptene. Se considera, că un pictor nu trebuie să fie deștept. Singura lui grijă era să respecte comanda proprietarului picturii, care plătea lucrarea. Cât de mult 166 seamănă această viziune cu arta industrială, arta de catalog, unde clientul vine și comandă o variantă personalizată! Impresioniștii au dat cea mai mare lovitură artei, de dragul artei. Cu viața și suferința lor au creat arta de șevalet, supusă sufletului artistului, voinței lui. Lumea contemporană încă se mai află în mare parte, la granița dintre arta ornament și arta ca spirit, ca voință. Gelu se supunea fără doar și poate rigorilor artei franceze libere. Lucrarea de artă ridicând teoretic și practic multitudinea aspectului ce dă la final valoare operei. Deși acest aspect nu este vizibil, cu greu fiind înțeles de privitori, el totuși există și îl macină pe artist. Asta îl face diferit de zugrav. Un artist este oricând gata să expedieze un client. Un zugrav este oricând gata să facă un compromis, renunțând până și la calitate, mesaj, valoare. La doar o lună și jumătate de viață americană, uneori îl puteai zări pe Gelu în dușul exterior din curtea unei vile impunătoare de trei nivele, suspendate pe butuci mari de lemn. Trei familii au închiriat o săptămână impunătoarea construcție de lemn, pentru a trăi un concediu de neuitat pe malul Atlanticului. Totul era perfect, și totuși străin. Nu tu o bere pe plajă, nu fum de țigară, care să creeze atmosfera în care artiștii europeni își duc zilele! Și mai ales nimeni nu discuta despre artă și problemele ei fundamentale. Nu exista viața de cenaclu, dezbaterile fără de sfârșit, la care Gelu era obișnuit să participe încă de la 14 ani. O lume perfectă, prea tânără. O poetă româncă, Adela-Adriana Moscu, din acea lume avea să le spună, că obținuse dreptul să citească o anumită poezie, la o anumită oră, într-un anumit cenaclu, tocmai în New York. Adică într-un alt stat american. Cam despre asta putem vorbi despre America. O țară mult prea perfectă, pentru gustul unui artist european, obișnuit să frământe zi de zi mocirla învechită a artei. Demult, pe când Gelu își vindea 167 operele pe Ebay, o studentă a unei universități de artă din America l-a întrebat, de unde avea atâtea idei pentru pictură? Ei, studenții, abia dacă reușeau să umple spațiul alb al pânzei. Erau timorați de alb, de liniștea pânzei primare. Da, și el a conoscut această teamă, față de pânza goală, murdară cu goliciunea absolutului alb. „Nu, nu mai folosiți culorile murdare din tub!” Obișnuia să le spună studenților băcăuani, unul din profesori. Da, lumea artistului era întoarsă pe dos. Ce societatea vedea ca puritate, culoare plasată direct din tub pe pânza de pictură, era de fapt o culoare din care lipsea omul și problemele sale conceptuale. Unde se afla artistul, dacă nu în miliardele de tonuri, amestecuri, îmbinări personalizate, până la nivelul clipei și esenței plastice? Miza artei europene era atingerea unor valori ascunse în suflete și spirite, în depășirea formelor rigide de simțire. Lumina, da lumina, impresionismul reinventase lumina, legile ei, modul cum reușea să redea mereu altfel subiectul etern, omul și natura. Cât de simplu și totuși cât de complicat! Răspunsul lui pentru studenta din America era simplu. Gelu și Viorica lucrau zilnic, dormeau și se trezeau în dormitorul atelier, sau altfel spus atelierul dormitor, de fapt doar atelierul în care arta devenise singurul scop al vieții lor. În jurul lor totul era culoare, dezbatere la nivel de compoziție, desen, valorație și mesaj. Când deschideau ochii, privirea lor intâlneau picturile încă umede, gata să primească noi și noi straturi de culoare. Apoi viața de artist, boemă și plină de fantasme, cărțile și albumele ce împodobeau spiritele. Da, uneori îl găseai pe Gelu, în spațiul îngust din dușul exterior a vilei superbe de la malul oceanului. Își stingea suferind țigara, trist, plin de dor, de natura lucrurilor pe care le cunoștea. Era cu adevărat dorul de locurile natale, acel dor care îi macină pe călători. Nu a mai fost niciodată atât de departe de casă. Simțea apăsarea, îndoiala pe inimă. Oceanul Atlantic avea să se întindă timp de o săptămână la picioarele lui Gelu. Plaja se ițea din nord în sud, mângâiată de valuri șerpuitoare, pline de pești, delfini și pisici de mare. Doar apă, doar nisip și oameni prea cuminți, îngeri bipezi ce erau peste cochiliile de scoici risipite. Uneori mergeau la pescuit pe un pod de lemn suspendat la câțiva metrii în larg. Obosiți de inutilitatea pescuitului de plăcere, unii turiști adormeau cu undițele uitate alături. Copiii încercau să mimeze profesionalismul, pândind animalele marine care le dădeau târcoale. Erau zile eterne de pace, de mișcări abia sesizabile, tăcute, absente. 168 Pe unul din drumuri Gelu a zărit un uriaș dinozaur de plastic, adus să oprească privirile trecătorilor pe un motiv de meditație naturală. Și liniște, liniște, nesfârșită liniște, până seara târziu, până abia culcat, te puteai trezi pentru un pescuit de crabi în lagună. Un os de pui și o sfoară. Doar atât și dimineața la răsărit puteai prinde un întreg ceaun, de vietăți în carapace. Aruncați în ceaun, în apă clocotită, cu carnea lor ca de pui, încercau să mulțumească gurmanzii ocazionali, fideli altor gusturi. 169 VISUL AMERICAN S-A SFÂRȘIT O dată cu sfârșitul lui august, pregătirile pentru Expoziția de la Ambasada României din Washington D.C. erau în toi. Viorica Cocioiu își înșira lucrările, încercând să aleagă, care și cum vor fi așezate pe simeze. Era cu adevărat o profesionistă. A terminat Facultatea de Artă, a luat examenul de licență, a realizat mai multe expoziții decât oricare dintre colegi. A intrat în Uniunea Artiștilor Plastici, iar acum trebuia să onoreze expunerea lucrărilor sale la Etajul 1, al Ambasadei. A abordat tehnica picturii în ulei, tehnica picturii în acril și colajul. A apucat să trăiască din plin 10 ani de artă, de viață de artist. A trebuit să-și refacă destinul pas cu pas la maturitate, un destin refuzat de părinți cu ani în urmă. În atelierul familiei Maier, Gelu își duce mai departe munca de pictură. Portrete, peisaje, compoziții, se închegau pe pânzele proaspete, gata să-i primească oferta creatoare. Odată au plecat cu mașina încărcată cu pânze și șevalete. Au deschis o expoziție la o răscruce de drumuri în Fairfax. Era atâta libertate! Au vizitat parcuri, localități de tot felul, uriașele Mall-uri, unele întinse pe zeci de hectare. Acum erau ei înșiși americani. Cunoșteau obiceiurile, locurile, gusturile. Expoziția de la Ambasadă se anunță, apoi a venit aprobarea și pentru expoziția din New York, de la Centrul Cultural Român. Aveau să o programeze la două zile după deschiderea ei la Washington D.C.. Era imposibil. Dar așa a aprobat domnul însărcinat să o facă, un absolvent de fizică nucleară, transformat în autoritate culturală. Acest joc al datelor, avea să se întoarcă curând împotriva domniei sale. La data care era afișată expoziția „Sinagogi din România” pe internet, aveau să sosească mai mulți vizitatori. Ei nu știau însă că acesta jucase de fapt, rostul unei expoziții importante, pe o clipă de derizoriu. 170 Întâmplarea face ca Gelu să îl fi cunoscut pe acest domn la Bacău. Acesta a fost invitat alături de altă personalitate națională, chemat să primească un important premiu cultural. Gelu l-a abordat pe domnul în cauză, referitor la o problemă de fizică, de cercetare fundamentală. Au avut ce e drept o foarte importantă discuție, două minute, urmate de o fugă după o fustă, doar era petrecere. La ce se putea aștepta de această dată? Așa Gelu a ratat o adevărată expoziție pe simezele Centrului Cultural Român din New York. Gelu și Viorica au lucrat zile întregi la punerea în operă a celor două expoziții din Washington D.C.. Etajul era stăpânit de picturile Vioricăi Cocioiu, iar la parter erau picturile cu Sinagogi semnate de Gheorghe Parascan. Îmbrăcați festiv, cei doi artiști au străbătut spațiul până la ambasadă. Era ziua cea mare, ziua dedicată atâtor valori: iertare, împăcare, frăție, artă, destine și viață. Cunoscutul ambasador al României la Washington D.C., Sorin Ducaru, își arătă deschis atașamentul față de artiști și eveniment. Părintele Calciu, conducătorul Bisericii Ortodoxe Românești în Statele Unite, a sosit alături de ambasadori și reprezentanții guvernului american și al organizațiilor ebraice din America. Peste 150 de persoane au sosit la vernisaj. De mult Ambasada României din Washington D.C. nu a mai susținut o astfel de activitate la cel mai înalt nivel, în care erau implicați oameni de artă. O formație de instrumentiști profesioniști aveau să cânte melodiile populare ale poporului evreu. Deschiderea expoziției a inclus discursurile oficiale ale ambasadorului Sorin Ducaru, al Reprezentantului Comunității evreilor din Statele Unite, apropiat oficial al cunoscutei Condoleezza Rice, din guvernul american. Gelu a luat cuvântul, povestind aspecte ale vieții sale printre prietenii din România de origine evreiască. Cu acest prilej Gelu și Viorica au dăruit organizatorilor două lucrări având ca subiect Sinagogile din România, pentru aducerea aminte a evenimentului. România își 171 transmitea mesajul de prietenie și regret pentru evenimentele din perioada Holocaustului. Gelu a avut ocazia, în timp, de a vedea pe unii artiști cerându-și iertare, pentru faptul că au slujit un regim, care au împânzit arta proletcultistă, în detrimentul artei adevărate. Unii oameni nu pot merge înainte, dacă nu își reconsideră poziția în viață. România se afla, la capătul acestei zile, pe o poziție de resetare a relațiilor cu poporul evreu și mai ales cu ea însăși. Acum erau cu adevărat prieteni. Vizitatorii s-au pierdut în curând printre tablouri. Erau bucuroși. Își recunoșteau meleagurile copilăriei prin picturile semnate de Gelu. În dreptul unei Sinagogi, pline de culoare și lumină, o bătrânică plângea. „Aici am copilărit… .” Oare cum poate cineva să reziste la o asemenea implicare de viață, într-o expoziție de pictură? A reușit eroul nostru să transmită prin arta sa momentul de revenire la firesc, la normalitate? Odată cu această expoziție Gelu se apropie de Vechiul Testament, de poporul lui Iisus, locurile unde evenimentele din Noul Testament aveau să schimbe lumea. Iată că istoria l-a inclus și pe el pe pictorul din sufletul lui, în evenimentele legate de poporul ales. Dumnezeu avea un plan. Desigur că tot ce a trăit eroul nostru, făcea parte din acesta. Cei de față au avut parte de o amiază plină de cordialitate. Vizitatorii interesați de picturi se apropiau de Gelu și Viorica, parcă cu mai multă afecțiune. Vernisară în aceeași zi și expoziția pictoriței Viorica Cocioiu. Tablourile ei aveau să trezească interesul vizitatorilor. Urmele trecerii ei prin Statele Unite, aveau să fie consistente. Cu riscul de a ne repeta, peste 250 de lucrări pictate în acea perioadă și alte câteva sute trimise cu ani în urmă în licitațiile din Ebay, se găsesc și astăzi pe tărâm american. Cu alte cuvinte o mare parte a operei celor doi artiști erau deja parte a Lumii Noi. Printre cei pe care avea să-i întâlnească în acea vară, s-a numărat și Vladimir Tismăneanu, politolog român de origine evreiască, profesor de științe politice la Universitatea Maryland. Masa la care acesta se afla, era de obicei plină de curioși, fapt ce însemna că era deosebit de respectat. Familia Maier, care a organizat proiectul expoziției itinerante „Sinagogi din România”, pe teritoriul Statelor Unite, își duc până la capăt și menirea de gazde. Timp de șase luni s-au preocupat pentru ca eroii acestei incursiuni, să ducă o viață deosebit de agreabilă. Practic i-au înfiat pe perioada șederii, dându-le posibilitatea 172 ca aceștia să se ocupe de activitățile firești, ale organizării expozițiilor. Le oferiseră însă mai mult de atât, o familie, un mod de viață, unul așa cum Gelu și Viorica nu mai întâlniseră până atunci. Cu ajutorul lui Ștefan și Dorothy, Viorica și Gelu aveau să descopere America dintre Atlantic și Chicago, o lume care se dovedi peste orice așteptări și bănuieli. Artiștii băcăuani au descoperit că tot ce știau de la fostul regim românesc, ce denigra această lume, era străin adevărului. Ca niciunde în lume, America se dovedi deschisă tuturor, fără deosebire. Deosebirile erau în comparație cu formele de civilizații din estului europei, îmbâcsite de prejudecăți. Avea mereu să-și amintească o anume seară petrecută cu toții pe malurile Potomacului, ce se vărsa în apele golfului Chesapeake Bay. Miliarde de licurici, pe un cer cât vedeai cu ochii luminau America. Era o imagine de adevărat basm, ceva incredibil. Ambarcațiunile se deplasau lent pe apele fluviului, într-o natură agreată de cosmos. Oamenii, copii, prindeau ușor în palme micile vietăți, privind cum divinitatea le împodobea făptura cu forme îngerești. 173 MOARTEA UNEI MARI ARTISTE, VIORICA COCIOIU V remea revenirii în țară se apropia. Abia așteptau să se întoarcă, să povestească despre minunile Lumii Noi, despre oamenii de dincolo de zidul oceanului, din partea opusă a Pământului. În ultima vizită în Washington D.C., valizele erau încărcate cu materiale de pictură și amintirile celor șase luni incredibile. Erau oamenii care aveau nevoie de atât de puțin, pentru a fi fericiți. Erau visătorii artelor, al rolului lor în viața omului. Dacă la sosire duceau mesajul României, celor de pe aceste meleaguri, acum duceau un alt mesaj celor de acasă. Poate și acolo lumea va fi mai bună, căci nu erau diferiți de oamenii Americii. România avea doar o istorie mai plină, dar nu de bucurii și frumuseți, din păcate de tenebre și ciudățenii. Când avionul plecă din Aeroportul din Washington D.C., aveau să-și ia adio de la lumină. Au intrat în România anilor 2005, într-un întuneric aproape desăvârșit. Un hău întunecat în formă de țară, pe o planetă în care lumina era esențială. Ceva parcă prevestea multe din nenorocirile și evenimentele ce urmau să aibă loc. La Fondul Plastic din Bacău, Viorica Cocioiu și Gheorghe Parascan au avut ocazia, ca timp de trei ore să prezinte marea lor aventură americană. „Ziarul de Bacău”, cu sprijinul cunoscutului om de presă, Mihai Buznea, a publicat în jur de patruzeci de articole cu evenimentele din Statele Unite, pe care Gelu le trimitea periodic. Erau eroii unei întâmplări inedite. Puțini băcăuani se puteau afișa cu o astfel de reușită și ieșire pe pământul American. Gelu le povestește despre modul de a face viabilă arta prin libertate deplină. Acest aspect era însă contrar obiceiurilor românești. Sosirea în România se dovedi în curând, reîntoarcerea la imposibilitatea de a fi un artist liber. 174 Viorica a primit trista veste că suferea de o grea boală și prezența la medic era indispensabilă. A urmat anul 2006, anul marii ei suferințe. O formă de cancer îi măcina trupul. Cu fiecare zi trăită se afunda tot mai mult în întuneric și disperare. Avea să treacă rând pe rând, prin toate formele de tratament. Nimic nu se dovedea a fi un tratament folositor. După o operație la unul din marile spitale din București, situația a devenit imposibil de a mai fi redresată. Gelu a trimis în acel an lucrări de pictură realizate de artista Viorica, către unele expoziții de rutină ale Uniunii Artiștilor Plastici. Cineva a spus că pe viitor Viorica, nu trebuia să mai facă expoziții împreună cu Gelu, soțul ei. Sistemul a început să-și arate colții, invidia, legea estului. Mulți au promis un ajutor pentru tratamente. Nimic. Doar Uniunea Artiștilor Plastici avea să strângă o sumă simbolică. Singurul ajutor real a fost acordat de aceeași familie americană, cea a lui Ștefan Niculescu Maier. Acesta a organizat în Fairfax și Los Angeles expoziții pentru sprijinul artistei. Lucrările artistei băcăuane s-au vândut în totalitate în acel an pe piața americană. Este uimitor să constați cum un artist arde cu atâta forță, chiar în clipele dispariției sale. Arta ei se dovedea a fi singura cale de a finanța propriul ei tratament. Curând Viorica Cocioiu avea să trăiască ultimele ei trei luni de viață, ce îi arătau lui Gelu în ce lume sălbatică trăia. Prietenii apropiați se dovediră de mare ajutor. Erau inimoși. Îi ajutau cu transportul la spitale, în timp ce Elena și Petru Scutelnicu, aveau să le organizeze o cununie religioasă, o zi în care au fost alături de Dumnezeu. Era perioada în care spitalele începeau să se desființeze, criza economică mondială prindea aripi. Pe ușile saloanelor de urgență scria mare cu pixul: „Nu facem tratamente.” Acest ultim detaliu, însemna că bolnavii erau singurii în măsură să-și 175 facă injecțiile. Să ai o asemenea baftă cumplită, încât după o muncă de o viață, să nu poți avea dreptul firesc la o simplă injecție, menită să îți domolească durerile cumplite de cancer, era extrem de trist! Asta era România anului 2006. Singurul vis pentru Viorica era să primească un vaccin, inexistent pe piața medicamentelor din țară, un vaccin devenit banalitate în atâtea alte țări. Singurul loc unde mai putea merge pentru un posibil tratament, eventual o pastilă sustrasă de la alți bolnavi, plătită la greu, era secția de oncologie. Începea tratamentul cu morfină. Durerile treceau la nivel de insuportabilitate. Singura posibilitate de tratament injectabil era să fie făcut de soțul ei. Cu toții am auzit de liniștea din mijlocul furtunii. Asta s-a întîmplat și cu Viorica Cocioiu, artista care promitea atât de mult. O primă injecție a făcut ca trupul să nu mai simtă nici o durere. „Dacă știam că va fi atât de bine, aș fi făcut mai demult morfină”, a spus săraca de ea, neștiind de durerea ce avea să o cuprindă. Circa șapte ore s-a bucurat de viață, de amintiri și speranțe. Visa să meargă la medicii cei mari de prin Cluj. Trebuia să se vindece. Avea atâtea proiecte! A fost artistă în România, a fost artistă în America. Nu se putea să vină sfârșitul! Șevaletul o aștepta, tebuia să revină. Ca și când mijlocul uraganului s-a mutat, durerile au reînceput. În prima zi tratamentul consta în trei doze, câte o fiolă la opt ore. Apoi, zi de zi, numărul injecțiilor a crescut la cinci, cu trei fiole fiecare, atât de îngrozitoare erau durerile. A început să nu mai știe când era normală și când delira. Zi și noapte Gelu îi stătea alături. Puținii vizitatori se întristau, încercând să-l 176 îmbărbăteze. De la atâta morfină, Viorica era agitată. Dorea să fugă în stradă, unde spunea că o așteaptă niște prieteni descărnați, plini de sânge. Cu o seară înainte de a se muta Gelu și Viorica, în apartamentul mamei părinților ei, s-au întâlnit cu aceștia la o cină, pentru a hotărâ mutarea în una din camerele apartamentului. A doua zi când cei doi s-au hotărât să se mute, tatăl Vioricăi moare subit în cursul nopții. Evenimentul a avut loc cu un an înainte ca artiștii băcăuani să înceapă aventura americană. Mai exact tristul eveniment s-a întâmplat în anul 2004. Curios a fost faptul că tatăl acesteia a fost înmormântat în aceiași zi, de acelaș preot și la o oră apropiată de fostul soț a Vioricăi Cocioiu. Înainte cu două săptămâni de final, Viorica a pândit momentul când Gelu ațipise târziu în noapte. S-a dus la baie și a sărit în gol pe geamul de aerisire. Gelu și Viorica stăteau la primul etaj al blocului, în apartamentul mamei pictoriței. Baia era peste acoperișul de la intrare a blocului. Gelu parcă a simțit că o nenorocire se întâmplă. A deschis ochii speriat. Nu a mai văzut-o pe Viorica lângă el. A găsit-o agățată de fereastra camerei mamei ei strângând în brațe, pe dinafară, geamul și zidul de cărămidă. Era plină de sânge și nu se mișca. Gelu a intrat în camera mamei ei și s-a uitat pe geam. Viorica era dincolo de geam în negura nopții. A deschis repede fereastra și o înconjură cu mâinile lui și o trase în cameră. De urgență Gelu a chemat serviciul de salvare. Pe lângă serviciul de ambulanță, a venit și un echipaj de poliție. Cazul a fost considerat ca o posibilă tentativă de sinucidere a unui om bolnav de cancer. 177 Nimeni nu a făcut însă nimic. Asistenții și medicii de la urgențe erau limitați prin decret în a face tratament. Nimeni nu avea voie să facă tratamente la urgențe. Doar l-au privit pe soțul artistei făcându-i o nouă doză de morfină, și îl sfătui să o ducă la secția de boli mintale. Aici Viorica a primit pe loc o mică pastiluță, ceva insignifiant. Au fost ultimele ei clipe de conștiență. Au urmat două săptămâni de nemișcare. Gelu îi făcea injecțiile în continuare. Nu avea de unde să știe, dacă își mai făceau efectul. Doar grimasele feții artistei inconștiente, îi mai dădeau indiciile unei cumplite dureri. Cu puține zile înainte de ultimele zile ale anului 2006, avea să se stingă. Respira puternic de ore în șir. Având capul lipit de mâna ei, Gelu a ațipit o clipă. Nu mai dormise de mult. Când deschise ochii, o zări liniștită, tăcută. O liniște nefirească cuprindea întreaga încăpere, întreg Universul. Liniștea a fost cutremurătoare, o liniște care nu o aștepta nimeni. Dar a venit. Viorica a plecat. Sa stins un om care a crezut în artă mai mult ca orișice. Un artist, un om dedicat picturii, un suflet de creator, un om ce a strălucit în țara tuturor posibilităților. Durerea din sufletul lui Gelu s-a transformat în liniște lugubră. Era mulțumit măcar că artista a scăpat de suferință. Viorica picta mult prea frumos, a fost chemată să realizeze încă o expoziție în Casa lui Dumnezeu. Avea să fie înmormântată în ziua de Revelion. Când toată lumea se pregătea de petrecere, ea intra tăcută în mormânt. A doua zi avea să fie prima ei zi de pensie oficială și prima zi de pensie de artist, acordată de Uniunea Artiștilor Plastici. A muncit o viață, a jucat cum au vrut alții, dar ultimii ei 10 ani, au fost împletiți cu arta, cu visele ei. A reușit să împlinească un destin, indiferent de circumstanțe. 178 Aceasta a fost istoria vieții artistei Viorica Cocioiu. Pleca din lumea pe care o iubise nespus, pe care a pictat-o cu atâta migală și dăruire. Azi, uitată de sistem, de noile generații, încă ne mai privește de sus, dintre nori. Uneori, când Gelu se află în perioade dificile în viață, primește un semn, un semn prin care Viorica și Dumnezeu, îi dă noi speranțe. Odată cu Viorica, Gelu a pierdut totul. A rămas fără casă, fără posibilitatea de a expune, fără surse de venit. Doar câteva icoane, din vitrina Fondului Plastic din Bacău, erau toată averea lui. Era însă de ajuns. Asta însemna că Dumnezeu îi era încă alături. A trecut prin atâtea în ultimii doi ani. A urcat, apoi a coborât în tristețe. Avea să se scufunde din nou în lumea lui, tăcut, nefiresc de tăcut. În lunile trecute, când moartea era la ordinea zilei, încerca să vadă orizontul. Avea atâtea de făcut. Dar oare le venise timpul? În anii trecuți, a avut ocazia să fie împreună, cu o altă familie ce avea să fie la fel de greu încercată, prietenii de familie, Constantin Margoș și soția sa Maria. S-au întâlnit pe malul Bistriței, unde au petrecut o zi de plajă. Pescarii își întindeau struna către largul apelor zgomotoase. Copiii, bărbații și femeile se ascundeau prin iarba înaltă, în încercarea de a prinde bronz pe pielea prea albă, piele de oameni ai dealurilor, departe de țărmuri marine. Maria și Constantin aveau pe atunci o firmă de manechine, o colecție de talente, fete tinere, care încercau să se emancipeze. Maria cocheta cu aparatul foto, iar Constantin zis și Telu, era specializat pe calculatoare. Era o familie ce trecea prin viață, cu bune și rele, pas cu pas, alături de fiul lor Allÿ Constantin. Din nefericire o boală grea îi luă cu doi ani în urmă viața lui Constantin, lăsând pradă singurătății pe Maria și Allÿ Constantin. Două drame asemănătoare, care își urmau cursul zi de zi. Maria nefiind din Bacău, era mereu tracasată de tot felul de mici întâmplări. Ba probleme cu locul de muncă, ba cu familia de la oraș, ori familia de la țară. Era de felul ei din satul Dădești. Maria, coautoare al acestei cărți, a fost înfiată de mică și dusă în Satul Popești, Comuna Găiceana, la poalele comunei Dealu Morii, la 65 de kilometri de municipiul Bacău. Își trăise copilăria printre puii de curcă și puiul de Buhă, crescut din te miri ce, până ce a ajuns stăpân peste cerul albastru. Era un sat unde se vorbea de ploi cu broaște și vrăjile se făceau pe coadă de mătură. Popeștiul începea cu o baltă impunătoare. Pescarii veneau de departe să-și bage cică, coada în baltă, doar doar vor prinde somnul cel mare. Pe malul apei, mai toți aveau să prindă câte un somn, mai mic sau mai mare, fiecare după aghioase. Ciobanii își mânau oile, când pe o parte a satului, când pe cealaltă, iar vacile se duceau și se 179 întorceau agale din pășune. Toamnele erau pline cu nuci încărcați cu grauri negrii gălăgioși, iar nopțile puteai asculta mierle și privighetori. Viile dădeau în pârg, vinul umplea butoaiele cele mari și din cazane curgea țuica cea îmbietoare. Aceasta era lumea Mariei, fata care la 14 ani plecase din sat, să cucerească necunoscutul. Trecuse prin Liceul „P.T.T.R”. din municipiul Bacău, apoi prin Colegiul Național „Andrei Șaguna”, din Brașov. Tare i-ar fi plăcut să fie medic veterinar, sau să termine dreptul. Dar de fiecare dată când se apropia de visele ei, au avut loc întâmplări care o siliră, să o ia de fiecare dată de la capăt. Cândva se ocupase chiar și de sculptură, sau de copiii de la școala din sat. A condus o „Școală de Manechine” frumoase, ori făcea fotografii de artă. Era un fel de artistă, o fată migăloasă, unde cu bucurie se regăsea în casa din Popești, în lumea basmelor copilăriei. O perioadă casa ei era însăși clasa de școală, în care învăța. O separa de băncile școlii, doar scândura ușii din „chiler”. 180 ANUL ÎNTORSĂTURILOR C ând avea să termine cursurile la Drept, ale Universității Mihai Eminescu, Botoșani, soțul ei Constantin plecă la cer, iar viața ei luă o altă cale. Anul 2007 se anunța a fi unul trist. Singurătatea avea să îl copleșească și pe eroul nostru Gheorghe Parascan. Cunoștea un avocat, obișnuit să se arate printre artiști, pustiit sufletește de moartea soției sale. Alerga cât era ziua de mare, dar nimic nu se alegea de el. Tristețea și alcoolul erau singurele lui urme de viață. Gelu avea în față această perspectivă, pusă în operă de forța nevăzută, care mișca și punea în funcție tot rostul lumii. Unii dinți ai rotițelor timpului se puteau rupe, dar acestea încă nu trebuiau îndepărtate. Poate că timpul era imun la stricăciunile sorții. Avea atâtea de făcut. „Încotro, îl întrebă pe Dumnezeu?” Există porniri în viață, de care toți ne mirăm. Uneori simțirile, înving temerile. Da, omul ce nu îndrăznește, nu primește. În primăvara aceea Gelu se apropie de Maria. Erau doi singuratici. Au hotorât să se mute împreună, alături de fiul ei. Au închiriat un apartament și pas cu pas, lucrurile au început să revină la normalitate. Mariei îi era mai greu, Gelu era încă sub presiunea evenimentelor triste. Oare va înțelege sacrificiul ei? Era cu nouă ani mai tânără. În vara acelui an se dovedi însă, că legătura lor avea să o ia într-o direcție cu totul neașteptată. Maria îl tot privea pe Gelu cum pictează și chiar îl ajutase de câteva ori să își expună picturile. Se hotărî însă să facă un pas mai mult ca de obicei. „Dă-mi și mie o pânză, vreau și eu să pictez”, îi zice lui Gelu. Gelu o privi înțelegător și ca unui copil, îi dădu o mică pânză. „Dă-mi o pânză mare, așa cum ai și tu.” Cănd Maria a primit pânza de pictură, nu o mai lăsă multă vreme, până când nu a fost terminată. Apoi mai ceru una și încă una. Se hotărâ să picteze în toamna anului 181 2007 o lucrare pe care o migali luni de zile. Avea să o prezinte la prima ei expoziție colectivă de artă naivă, în primăvara ce se anunța peste tărâmuri. Ca și Gelu s-a retras în atelier. A renunțat din cauza stării de sănătate la bruma de bani, primită ca plată de la o firmă de imprimări cadouri. Acum avea să-și încerce și ea norocul. Expoziția de Artă Naivă din Bacău, se ținea anual în fosta popicărie a lui Ceaușescu, devenită între timp Galerie de Artă, a Centrului Internațional de Cultură și Arte „George Apostu”. Era Salonul de Primavară al Artei Naive, ediţia a XVII-a, Bacău 2008. Simezele erau încărcate de lucrări, care mai de care mai interesante. Expuneau artiști cunoscuți din toată țara și câțiva din Iugoslavia, țara care se afla în fruntea picturii naive contemporane. Seriozitatea Salonului era cunoscută, fiind trecut printre cele mai importante în breaslă. Maria avea în acea primăvară să trăiască primul ei mare succes în pictură. Tabloul pictat de ea lua Marele premiu al Salonului de Primăvară al Picturii Naive. Toate ziarele aveau să anunțe succesul ei. „O operatoare de calculator, luase Marele Premiu George Apostu!”, scriau ziarele. O asemenea veste era mai mult decât incitantă, o posibilitate ca viața ei să fie cu totul alta. Era pentru prima oară când câștiga ceva, și acel ceva se numea notorietate. Da, pictura naivă ar putea fi o cale. Din acea zi Maria a pictat mulți ani, primind numeroase premii. Picturile ei plecau spre Pitești, capitala artei naive din România, Iași, Botoșani, Arad, Oradea, Ploiești, București, apoi către Polonia, Germania, poposind și pe simezele din Gisors, Franța. Maria a fost mereu o surpriză, nu a luptat niciodată să cucerească arta. Ea doar a intrat pur și simplu. Posibil ca ea să fi fost de fapt de mult acolo, născută a fi în casa picturii. Se născuse la șapte luni, semn că avea să aibă o soartă importantă. Se născuse în familia Gherasim, pierdută printre dealurile dintre Dădești și Popești, 182 unde oamenii încă mai trăiau dramele poveștilor. Obișnuia să zburde alături de Timizica, sora ei mai mare, înfiată la rândul ei, prin iarba câmpului, odată cu albinele, nesătule de roua florilor, întâlnea berbecii cei mari, caprele și vacile pline de lapte. Furase și ea din cireșile vremii sale. Toate acestea fiind împlinite, nu puteau să ducă făptura ei decât în imaginea picturilor sale. Era de ajuns să arunci privirea pe pânzele sale, pentru a înțelege că ea se afla printre personajele ei. Miri și mirese, drept prinți și zâne, țărani și vrăjitoare călare pe mături, copii răzgâiați printre găini și cocoși înfoiați. Multe din personajele sale îi erau chiar vecini, ce se întâlneau în mijlocul drumului la palavre. Gardul casei Mariei, din Popești, din lemn putrezit, a ajuns să stea într-o rână sub un măr bogat și un vișin cu boabe mari de rubin. Nu era un gard obișnuit, a primit chiar și premii, căci nu odată avea să-l picteze aplecat între două babe precupețe. Pictase de atâtea ori dealurile care te oboseau la urcuș, viile și pomii plini de roade, balta în care copiii săreau plini de voie bună, printre crapi și carași, ca în Raiul celui Sfânt. Adevărul era că Maria, mai mult ca oricine, trăia cu adevărat viața de artist. Departe de legile artei, chinuite de lungile dezbateri simandicoase ale profesioniștilor, ea avea, să se bucure de fiecare tușă de culoare. Personajele ei nu 183 aveau aliura anatomiilor artistice. Erau modelate ca stare a simplității primordiale a omului. Puteau fi ușor asemănate cu picturile din peștera de la Altamira. Maria a fost pentru Gelu o lecție reală. El se chinuia de o viață să ajungă pe simeze, să poată fi luat în colimatorul istoriei artei. Dar iată, că era de ajuns să fii cu Dumnezeu, să pictezi pur și simplu, liber de preconcepțiile timpurilor. Câtă libertate fără compromis, în a crea valoare. Gelu a întâlnit mii de artiști, de toate neamurile și felurile. Unii erau trecuți prin munți de cunoștințe și veșnice îndoieli, cu ani grei de muncă zilnică în universități de artă. Îi vedea stând la coadă, așteptând să le vină rândul. Oameni care își făceau probleme, fugind de clipa ratării, scufundați în alcool și tutun, doar, doar, vor fi ajutați o clipă, de o muză lihnită. Și uite, tot prăpădul oamenilor de artă, devenit atât de inutil în fața Mariei, artista naivă, doamna care-L avea pe Dumnezeu. Gelu, abia dacă își vedea uneori picturile tipărite. Maria însă avea toate picturile publicate, în cărți, albume, reviste de artă. Ea însăși era formula reușitei. Era combinația artei care te ducea spre lumină. Cum te puteai atinge de spiritul ei, cu toate teoriile primite de studenți cu lingurița, în ani de studii intense? Doar tăcând și păstrându-i inocența, puteai să o ajuți. Prima lege a artei naive era lipsa cunoștințelor din universitățile de artă. Naivii erau căutătorii primordiali, descoperitorii focului, roții și picturii parietale. A le schimba modul lor de a reprezenta lumea, era un contraserviciu uman. Profesioniștii au inventat lacătul culturii, secretele dibuite de naivi și profesioniști, pe care le închideau în propriile lor destine. Egoiști, respingeau naturalețea ca fiind minimalistă. Gelu înțelese că era un perdant. Pictase mii de icoane, și tablouri, dar, doar câteva din ele văzură lumina tiparului. Era un semn că Istoria îl va consuma, dar îl și va ocoli. Maria însă era prezentă. Avea liber să expună. Realitatea era evidentă. Maria Margoș, era cu adevărat o artistă. De fapt era poate singura câștigătoare, a unui concurs în care Gelu s-a înscris cu mulți, foarte mulți ani în urmă. Visele lui artistice, abia dacă ajungeau lângă simeze. Maria a câștigat lupta și asta fără să fi dat vreo bătălie. În anul 2023, în doar o lună de zile, Maria Margoș avea să primească două din cele mai importante premii, acordate în arta naivă din România, unul la Bacău și unul la Iași. Era semnul că se afla pe calea artei adevărate. Dumnezeu arăta astfel semnul său. Talentul ține de destin și florile lui sunt la fel de naturale, ca zorii zilei, sau cântecul păsărilor. 184 UN ALT EVENIMENT CULTURAL ÎN FRANȚA O bișnuit cu starea lucrurilor permise de societatea românească, Gelu roagă cunoscuții din sistem să fie ajutat să deschidă o expoziție după perioada petrecută în America. Era pentru prima oară în viață, când dorea ca picturile lui să fie expuse marelui public. Din nefericire a primit ca răspuns un NU apăsat. Credea că era un moft al unor angajați, acest Nu, așa încât a intrat în cursa funcționarilor din cultură, care te trimiteau de la Ana la Caiafa. Aceștia doreau să scape de o asemenea cerere, ce aproape nu se mai făcuse de un nemembru al Uniunii Artiștilor Plastici de multă vreme, adică din negura vremurilor comuniste. Ani de zile s-au găsit diferite motive. Aș vrea să reamintesc o situație: cererea de propunere a fost făcută prea târziu. Trebuia să vină în luna martie. În al doilea an trebuia să vină cu o cerere în luna februarie, apoi ianuarie și tot așa, încât se vedea de la o poștă că sistemul îi prostea pe artiștii liberi. O bătaie de joc făcută de funcționarii din cultură, cu studii de artă. Minciuna culturală a început să îi demonstreze absurditatea unui sistem, care nu avea nici negru sub unghii de-a face cu idealul artistic uman. Atât cât insista mai mult să deschidă o expoziție, cu atât mai mult sistemul se opunea. România era o țară care se autodeclara deschisă pentru arte și cultură. Realitatea era însă taman pe dos. Aveau acces la simeze, doar membrii Uniunilor de Artă. Dar bine, gândea Gelu, eroul povestirii noastre, Van Gogh nu s-ar fi putut lăuda cu o asemenea apartenență la un grup național. El nu ar fi putut niciodată expune opera lui în România zilelor noastre. Cu toate acestea era unul din cei mai mari pictori ai lumii. Gelu îi văzuse picturile în Chicago, în Muzeul de Artă din Washington D.C și de asemeni știa că Muzeul Luvru 185 îi expunea pânzele. Ce se întâmpla oare în România? De ce artiștii independenți erau marginalizați? Căile închise, îl determină să înceapă o lungă serie de scrisori adresate autorităților băcăuane, Ministerului de Cultură, președinților României și Uniunii Europene. Toți aceștia îi spuneau că lucrurile sunt de competența autorităților culturale din România. Unii îi scriau că accesul la simeze era o normalitate pentru cetățenii români. Cu toate acestea toate demersurile se finalizau cu o scrisoare a autorităților locale. Aici se sublinia idea că doar profesioniștii aveau dreptul la spațiile de expunere ale Statului, iar el nu era artist. Astfel Gelu a aflat cu durere, că în România artele nu aveau un Dumnezeu. Alte forțe erau menite, să oprească împlinirea cetățenilor în creație. Oare cum ar fi arătat Istoria Artelor, dacă Italia și Franța și-ar fi aruncat impresioniștii la coșul istoriei? Cum ar fi fost ca artele să fi menționat picturile lui Cabanel, în loc pe ale lui Monet, Manet, Sisley? Lipsa de concurență loială în arta românească se pare că era fundamentul trăsăturii unei culturi muribunde, care tocmai se debarasase parțial de viziunile proletcultismului estic. Totuși au rămas în mâinile funcționarilor culturali de modă veche, aceeași, mereu aceeași de zeci și zeci de ani. 186 Căile participării la marile expoziții erau închise. Singura posibilitate era participarea la Expozițiile de Artă Naivă. Din nefericire și această cale se dovedi extrem de dificilă. Piața artei naive era la fel de închisă. Ea se lăuda deja cu numele unor artiști cunoscuți din epoca socialistă și toate eforturile se părea a fi îndreptate spre ai declara geniile artei primitive românești. Cineva a spus deschis la unul din vernisaje: „Nu putem să îi ajutăm pe toți, așa că vor fi sprijiniți doar o parte”. Era inutil să te lupți cu o asemenea opțiune a autorităților culturale. Profesioniștii controlau viața artistică prin uniuni, iar câțiva pictori controlau accesul pe simeze ale celor care nu aveau studii de artă profesionistă. Mii de pictori independenți erau trimiși în zona crepusculară a uitării, fiind considerați amatori, bulevardieri, pictori de duzină. Van Gogh și Gauguin erau la fel de ostracizați ca și artiștii liberi carpatini, o specie denigrată, hulită. Erau momente când în visele lui stătea de vorbă cu Ion Burdujoc, marele lui profesor de pictură, căzut și el în dizgrația sistemului cultural, pentru că a ales libertatea artistului, a creației sale. Orice încercare de a expune, se dovedi inutilă. Renunță a mai frecventa un sistem cultural, care îl respingea, care îl condamnase la uitare, în numele unor concepte vechi, într-o lume nouă. Departe de forfota artiștilor care stăteau la rând, așteptând aprobarea autorităților pentru a picta și a expune, Gelu vedea lucrurile într-o cu totul altă lumină. Artistul era propriul său zeu. El avea datoria, să refacă în termenii legilor artei lumea, simțurile, crezul. Van Gogh nu s-a hrănit cu lozinci, a trecut la treabă, iubind oamenii și truda lor zilnică, ca pe Dumnezeu însuși. Da, nu putea trăda arta pentru a susține sistemul, oricare ar fi fost el. Gelu și Viorica au reușit să expună arta în Chicago, Washington D.C.. Au trimis picturi pe toate continentele prin licitațiile din Ebay. Au vândut sute de lucrări de pictură prin 187 Fondul Plastic din mai multe orașe. Nu politicienii și nici funcționarii din cultură erau în măsură să-i curme destinul. Ce-i va spune lui Dumnezeu? Că s-a lăsat învins din te miri ce? Maria era acceptată și ea doar o dată pe an în expozițiile de artă naivă în Bacău. Era ca și când bătea pasul pe loc. Aleșii se lăudau cu sute de expoziții, cu premii peste premii, făcând în ciudă independenților, cu relațiile lor în lumea culturii din România. O vizită în Parcul Cancicov, din municipiul Bacău, cu un tablou de Maria Margoș la subțioară, se termină cu expunerea acestuia într-o tufă de pe aleea din preajma Fântânii cu țărănci. Gelu și Maria au declarat acea poză drept prima “Expoziție universală a independenților“ pe internet. Era un gest timid, o încălcare flagrantă a legilor sistemului cultural local. Mai bine de un an de zile Maria și Gelu au expus arta lor în copaci, pe malul apelor, pe gunoaiele unui oraș închis. Una din cele mai de succes expoziții filmate, a fost cea pe simeza de apă. Aruncau picturile pe apa Bistriței, creând un spectacol cu profunde aspecte paranormale. Destine neîmplinite aruncate pe apa sâmbetei, de dragul legilor anti-culturale ale unui sistem bolnav. Zi de zi expuneau lucrările lor pe site-ul președintelui României, ca pe ultima și singura simeză a independenților din România. Mii de vizualizări, multe aprecieri și multe vorbe contrare. Lumea înțelegea că un fenomen se întâmpla cu adevărat. Cineva încerca să rostogolească golul din sufletul creator al românilor. Întâlnirea cu unul din sculptorii locali din zona meșteșugului, avea să se termine cu o serie de expoziții ale independenților într-o serie de locații oferite de firmele particulare. Erau expoziții improvizate, de moment. Veneau mulți pictori, sculptori, ceramiști, din Bacău, Adjud, București, Constanța. Lumea începea să spere. Mulți independenți au umblat prin țările Europei, unde activitatea de expunere era cu adevărat liberă. Copiii primeau lecții de pictură de la pictorii expozanți, 188 învățau să sculpteze de la pasionații de sculptură în lemn, sau învățau să picteze ouă de struț, cu motive iconografice. Mulți din participanții din acea vreme, aveau să continue viața de artist, să urmeze cursurile Școlii de Arte din Bacău, sau cele ale Facultății de Artă din Iași. Printre expozanți se aflau copii care aveau să ia premii importante. Mai bine de trei ani, expozițiile independenților, cunoscute și ca Expoziții Universale, erau deschise tuturor deopotrivă. Oricine dorea să expună picturile sale era invitat să le afișeze pe simeze. Era poate cea mai mare realizare în materie de expunere în artă. Libertatea era la ordinea zilei. Erau primiți toți artiștii indiferent de vârstă, studii și de apartenența la uniunile de artă. Autocenzura era la ordinea zilei. Fără dosare, fără aprobări ale sistemului cultural exclusivist. Doar artiștii, operele lor și vizitatorii. Printre expozanți o puteai întâlni pe tânăra Bianca Cojocaru, viitoare premiantă a concursurilor din Moreni, județul Dâmbovița și Bacău, care avea să facă o expoziție personală la Teatrul Bacovia din municipiul Bacău. Picta la fel de plină de viață ca și în activitatea ei teatrală, pe scena plină cu adolescenți din aceeași instituție culturală. Maria Margoș nelipsită de pe simeze, era și a rămas mereu inițiatoarea artelor libere ale independenților băcăuani. Lucrările din arta naivă participante în acele expoziții aveau să ajungă în multe expoziții din țară, primind diverse premii. Dalban Grigore, fost elev al „Școlii Populare de Artă” avea să deschidă mai multe expoziții personale. Acesta a avut mulți ani la rând un magazin de artă cu vânzare la Galeriile Adal din municipiul Bacău. De multe ori vânzările de tablouri nu acoperea valoarea chiriei. Aici l-am întâlnit de multe ori pe pictorul impresionist, cu numele de artist Dan Dalban. Zâmbetul larg și gândul bun te copleșea atunci când îl aveai în preajmă. Unele din lucrări de la Galeriile Adal aparțineau pictorului Gheorghe Parascan. 189 Toamna anului 2008 a venit cu o propunere mai neașteptată. Era mijloc de octombrie. Frigul își făcea prezența. Gheorghe Parascan a rămas surprins. Este invitat onorific alături de Dan Dalban la lansarea revistei „Studenţimea băcăuană”. Aici cei doi pictori băcăuani puteau expune liberi pe holurile Universității din Bacău, astăzi Universitatea „Vasile Alecsandri”. După atâtea refuzuri, după ce a fost considerat un amator, Gheorghe Parascan expune la singura instituție universitară de stat din municipiul Bacău. Tablourile au fost răspândite pe holul etajului Corpului B a Universităţii. Lumea se îmbulzea de parcă se dădea ceva gratis. Nici celor doi pictori nu le venea să creadă, câtă frunză, câtă iarbă. Dan Dalban și Gheorghe Parascan au fost învitați la Universitatea „Vasile Alecsandri” o dată cu lansarea numărului 5 al revistei „Studenţimea băcăuană”. Se întâmpla în martie 2009. Amândoi au luat cuvântul. Gelu încerca să lase un mesaj, mai de grabă un strigăt al neputinței printre studenți. A nuanțat discrepanțele la care sunt supuși unii artiști. Picturile artiștilor plastici Dan Dalban și Gheorghe Parascan erau publicate în revista „Studenţimea băcăuană”. În data de 22 mai 2009 se împlineau 52 de ani de la trecere în nefiinţă a marelui poet George Bacovia. În cadrul evenimentelor de serbare, ce au avut loc în Casa Memorială George Bacovia din Bacău, împreună cu pictorul Dan Dalban, revista „Studenţimea băcăuană” a realizat un act de donaţie, a două tablouri, reprezentându-l pe marele poet. Astfel Dan Dalban a donat pe lângă picturi respectul și iubirea lui față de cine a fost George Bacovia. Profesorul Eugen Șendrea, Cetățean de Onoare al Municipiului Bacău, istoric băcăuan, a insistat negreșit ca picturile prietenilor lui, Gheorghe Parascan și Dan Dalban, să apară în cartea Istoria Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău. 190 Cojocaru Augustin, sculptor în lemn, avea să își înceapă activitatea artistică, în Expoziții din Bacău, Pitești, București, Iași…, urmând ulterior Universitatea de Arte din Iași. Rodion Stoian a luat calea meșteșugului icoanelor și a tradițiilor, primind premii pentru originalitate și implicare. Gelu însuși avea să ia calea unor expoziții importante din țară și din Bacău. A obținut premii pentru iconografie. Gheorghe Parascan a primit de două ori, caz unic, un premiu care este acordat doar o singură dată în viață. Este vorba despre Premiul pentru pictură la Expozițiile de Artă Naivă de la Pitești, cea mai importantă simeză a țării, pentru artiștii independenți naivi. Mela Stoiciu din Adjud, avea să vină la nenumărate expoziții stradale, ajungând în final să expună în Expozițiile naționale de Artă Naivă și să își creeze propriul său drum artistic. 191 Theodora Jacotă avea să-i invite pe Maria Margoș și Gherghe Parascan, trei ani ca profesori de pictură la grupele de copii din taberele de artă. Acțiunea avea loc la Valea Budului, de lângă municipiul Bacău, una din cele mai atractive locații naturale. Ce era de demonstrat, s-a demonstrat. Independenții existau, oricât de mult ar fi dorit autoritățile să le interzică activitatea. Într-unul din numerele „Ziarului de Bacău”, avea să apară chemarea la normalitate: „Băcăuanii doresc şi ei normalitatea”, se afirmă în „comunicatul artiștilor liberi din Bacău”. „Printre propunerile lor, se află amenajarea de spații în parcuri, muzee, teatre, firme private, în care să poată expune orice artist, scopul fiind „promovarea artei în mijlocul marii mase de oameni”. Se propunea „acțiunea Șevaletul”. Oriunde exista posibilitatea, puteau fi montate șevalete, pentru ca oricine din România, indiferent de vârstă, studii și apartenență la uniunile de artă, să aibă șansa de a expune propriile opere de artă. Cu timpul acest proiect expus pe larg în „Ziarul de Bacău”, avea să fie preluat de politicieni și scos cât de cât pe piața de artă băcăuană, urmând ca autoritățile să monteze șevalete în Parcul „Cancicov”. Maria Margoș, Bianca Cojocaru, Augustin Cojocaru și Gheorghe Parascan, aveau să deschidă o mare expoziție la Biblioteca din Onești. Au fost invitați de Rotary Club Onești, o organizație neguvernamentală, membră a Rotary Club Internațional. Expoziția depășise așteptările, fiind prelungită cu încă o săptămână, dovadă că cererea de artă era deschisă și pentru artiștii din afara sistemului. Prezentarea exemplară a lucrărilor a creat o vie impresie invitaților. Datorită succesului expoziției Gelu avea să restaureze ulterior o mare parte din picturile exterioare și catapeteasma unei biserici ortodoxe din zonă. Icoanele lui unice, au atras atenția. Un telefon avea să-i anunțe pe Maria și Gelu, de vizita unui important organizator de expoziții din Franța. Era interesat de arta naivă și arta brută. Așa l-au cunoscut pe 192 Jean Luc, care organiza expoziții internaționale de artă în spațiul cultural din Franța. Colaborarea lui fructuoasă cu Oana Amăricăi, din Onești, au făcut să se aventureze pe meleagurile Bacăului în căutare de artiști autentici. Odată găsiți, erau invitați la expozițiile internaționale importante, pe care le organiza la Gisors. Avea obiceiul de a invita de pe fiecare continent un mic număr de artiști, care să susțină arta liberă din zonă. Îi plăcură mult picturile Mariei Margoș, ca atare avea să fie invitată să participe cu lucrări în mai multe rânduri, în anii următori. Jean Luc a văzut însă pe un șevalet și o icoană pictată de Gelu, care îi pică la inimă. Ajuns în Franța avea să promoveze mai mulți ani arta celor doi. În anul 2017, Maria și Gelu participau la Gisors cu numeroase lucrări. În marea biserică medievală din localitate, Gelu avea să prezinte timp de 6 luni o importantă expoziție de icoane ortodoxe pe pânză, de mari dimensiuni, 10 lucrări de unu pe doi metrii. Le Grand BAZ'ART era Festivalul Internațional de Artă Outsider. Le Festival International d'Art Marginal organizat anual în Gisors Franța, multe din lucrări fiind expuse ulterior în mai multe locații. Gelu obține o sponsorizare pentru a fi prezent în Franța, la deschiderea Expoziției. Așa s-a făcut că Maria și Gelu erau invitați ca reprezentanți ai Europei, într-o expoziție mondială. Jean Luc avea să îl aștepte în aeroport. A fost o zi de muncă, fiecare încercând să panoteze lucrările. Transport aerian, transport spre Gisors, cazare, masă, considerație, expunere artă și promovare au fost toate realizate pe un tărâm străin. 193 Gelu a avut parte de primirea, din toată inima, a unui mare om de cultură francez. Era firescul oamenilor de cultură și artă din occident. Respectul pentru arta sa în Franța, a fost un fapt care i-a umplut lui Gheorghe Parascan sufletul de certitudine. Da, era mai mult decât veșnicul refuzat, unde formulele artelor se îmbinau cu ale unui trecut politic lugubru. Expoziția din Gisors, s-a deschis într-o Sală Culturală locală de mari dimensiuni, amenajată cu panouri mari, unde picturile multor artiști de pretutindeni aveau să fie în centrul de atenție al vizitatorilor. Era pentru prima oară când Gelu participa la o expoziție Internațională, în Europa, deschisă în țara în care Van Gogh, își petrece o mare parte din cei 10 ani de viață de artist. 194 Picturile Mariei Margoș se aflau expuse pe primul rând de panouri și aveau să fie curând remarcate. Ea și o altă expozantă aveau să vândă câte o pictură încă din deschiderea expoziției, o mare horă românească. Gelu expunea pe unul din pereții Galeriei o serie de icoane și peisaje din Gisors, pictate special pentru acest eveniment. Expuneau alături de numeroși artiști, unii absolvenți de studii superioare, aflați într-o încleștare de stiluri și forme menite a trezi noi direcții pe care arta ar putea înainta prin istorie. Printre expozanți avea să o cunoască pe Tania De Maya Pedrosa, o mare artistă naivă sud-americană, colecționară importantă de lucrări de artă populară. Gelu a avut onoarea să îl cunoască pe un artist indian, Bibek Santra, Director of NARRATIVE MOVEMENTS International Artist Group. Spre deosebire de primarii din Bacău, primarul din Gisors avea să îi acorde lui Gelu, respectul unui om interesat de opera de artă. Jean Luc, Oana Amaricăi și o întreagă echipă de bucătari, aveau să se ocupe trei zile de bunul mers al expoziției. Seara eroul nostru pleca visător spre un mic hotel, unde a fost cazat. Trăia intens o viață de artist ce reușise să expună în Chicago, Washington D.C., Gisors și în expoziții colective din alte localități din America, Franța, România și Italia. Nu mică i-a fost surpriza, când la Gisors l-a vizitat un fost prieten, plecat demult din România. Dan Nistor și Gelu se vedeau după mai bine de 26 de ani. Spre surprinderea eroului nostru, Dan avea să îi dăruiască momentul atât de așteptat al vieții lui. Vizita la mormântul celui mai drag artist al său, Van Gogh. Au plecat în călătoria spre Vincent van Gogh, spre locul său de veci, din cimitirul din Auvers-sur-Oise, aflat pe Avenue du Cimetière, unde a fost înmormântat la data de 30 iulie 1890. La ceremonie au participat mai mulți apropiați ai artistului, precum: Theo van Gogh, doctorul Gachet, familia Ravoux, Emile Bernard, Lucien Pissarro și Julien Tanguy. Dan Nistor îl duse la Casa Memorială, îi arătă Auvers-sur-Oise, plin de 195 urmele unor mari artiști, cunoscuți din paginile istoriei artelor, apoi îl duse la urmele pământești ale marelui pictor Van Gogh, înmormântat alături de fratele său Theo. Nimic nu putea egala pe lumea asta întâlnirea cu urmele marelui artist. Sufletul lui Gelu, rămase mut, în fața acestui dar primit, după o viață de vise. Să fii la căpătâiul lui Van Gogh, atingând amintirile unei vieți de neegalat în istorie, era o certitudine a faptului ca acesta continua să existe. Da, Van Gogh era prezent, nu doar în Franța, nu doar în paginile istoriei artelor, totodată și în inima vie a unui român pierdut în propriile sale visuri. Avea să culeagă una din frunzele de iederă de pe mormântul artistului mult apreciat, frunză însemnată cu valoarea clipei eterne a acestuia. O va expune în următorii ani, alături de independenții din Bacău, la Teatrul Bacovia. Seara aceea avea să fie dedicată cu totul amintirilor. Dan Nistor era singurul român, care exista zi de zi lângă Van Gogh. Locuia nu departe de câmpurile pe care marele artist se ducea să le picteze. Era un loc de meditație, un loc de reculegere eternă. De câțiva ani, Dan a început să picteze cu frenezie. Peste 300 de pânze, în viziune personală, ocupau spațiul vieții sale, alături de poezia la care nu a renunțat niciodată. Între el și soția sa exista o mare atracție și înțelegere. Avea libertatea de a fi un artist real, un pasionat al penelului și penei de scris. Întâlnirea cu Dan era desigur voia lui Dumnezeu, care a avut mereu un plan pentru Gelu. Cele trei dorințe prindeau un contur din ce în ce mai apăsat. 196 PREMII DUPĂ PREMII, OARE AȘA SĂ FIE! N imic nu poate egala în viața unui artist bucuria de a-și expune operele. Iată că, prin calitatea muncii sale, a reușit încă o dată să expună în occident, în lumea artelor pentru care se pregătise o viață întreagă. Jean Luc și Oana Amăricăi, îi prilejuise lui și Mariei Margoș, una din cele mai importante expoziții din viață. Aprecia gestul lor, pentru că venea de la ființe care se bazau în alegerea lor doar pe valoarea operei și nu pe tot felul de criterii de grup, întâlnite în cultura din România. Expoziția din Gisors avea să fie secondată de o altă expoziție, de această dată în România. Gelu expunea în Turnul Primăriei din Oradea. Era prima expoziție personală din viață pe teritoriul țării sale. Era prima expoziție a unui român care își propunea să picteze viața din timpul epocii de aur. Era cu adevărat o „Expoziție anticomunistă”. 197 Titlul Expoziției era: „Lupta artei naive împotriva comunismul. Libertatea impusă”. Mesajul transmis de lucrările lui Gheorghe Parascan era despre consecinţele subordonării artei criteriilor estetice ale ideologiilor totalitare. Gelu considera oarecum că despărţirea de trecut nu se poate produce fără asumarea acestuia. Organizată de Asociația Artiștilor Naivi din România, din Oradea, expoziția venea după o altă expoziție în aceeași locație. Era a artistei Maria Margoș, care se bucura de mult succes. Titlul expoziției Mariei Margoș a fost: „Trepte spre candoare” – în Turnul Primăriei Oradea. Succesul Mariei a fost unul important. Diverşi critici de artă, numeau tablourile pictoriţei drept adevărate „depozite de amintiri”. 198 De câte ori un drum se închide, Dumnezeu deschide alte căi. Cunoscutul artist naiv, Costel Iftinchi, singurul istoriograf al vieții artei naive din Romania, îi invită pe Maria și Gelu în expozițiile sale, pe care le organiza la Iași, și prin colaborare la Târgu Mureș și Piatra Neamț. Așa se face că între ei se înfiripă curând o colaborare pe linie de artă. Costel Iftinchi, editorul, le facilită apariția în albume de artă, apariții în Revista „Galeria naivă” și în diverse cărți de artă. În anul 2015, Maria a participat la Festivalul de Artă Naivă din Katowice, Polonia. Maria a început seria de expoziții de sub egida ieșeanului Costel Iftinchi, editor la „CreArt”, Iaşi. Costel Iftinchi este și redactor şef şi fondator al revistei, „Revista Artei Naive din România”, prima de acest gen din ţară. Sub egida Revistei „Galeria naivă”, acesta avea să organizeze „Salonul Naţional de Artă Naivă „Policarp Vacarciuc”, Expoziţia Naţională de Artă Naivă „Iarna naivilor” și „Tabăra Naţională de Artă Naivă”. Așa se dovedește că personalitatea care semnează prefața acestei cărți face lucruri importante pentru arta naivă din România. Muzeul de Artă Naivă din Pitești era Capitala artelor Naive din România. Gelu a participat la numeroase expoziții, dar fără să spere vreodată că aceste participări vor ajunge să însemne ceva anume pentru el. Cine lua un premiu la amintitul Muzeu, se putea considera fericit. Cum lupta lui pentru drepturile artiștilor independenți îi aduse numeroase critici din partea sistemului cultural național, a început să își accepte soarta. Nu va primi niciodată un premiu pentru picturile sale. În toamna anului 2017, Gelu a primi un telefon. Era anunțat că nu va fi invitat la Pitești la Expoziția Națională de Artă Naivă, din lipsă de fonduri. Maria însă era invitată. Mare surpriză a fost pe capul ei, când auzi că Premiul pentru Pictură, cel mai important acordat anual de Pitești, era dat lui Gelu, în lipsă, adică lui Gheorghe Parascan. Era pentru prima oară când Dumnezeu a făcut acest lucru posibil. Lucrarea premiată era o pictură ce reprezenta masa românilor. O mămăligă și un ou prăjit, pe un fundal de ceramică țărănească. Era o lucrare cu mesaj, una din picturile din Expoziția anticomunistă din Podul Primăriei din Oradea. Evenimentul a produs ceva rumoare, dar a fost curând uitat. Nimeni, nici o presă din România, nu a amintit nimic de acest premiu. Al doilea an, Gelu participă la Pitești cu o altă lucrare cu mesaj. Un tânăr lipsit de picioare într-un cărucior împins de un dinozaur. Această lucrare semăna mult cu propria sa viață. Dinozaurul era sistemul cultural, care îi împingea pe artiștii liberi spre prăpastia ignoranței. Vernisajul era pe sfârșite. Augustin Lucici, primul pictor al 199 Piteștiului vechi, încheie discursul după ce oferi celor de față detalii despre câteva din premii, astfel încât lumea a început deja să iasă din sala vernisajului. „Nu ați dat premiul pentru pictură ”, se auzi vocea unuia dintre directorii Instituției. Artistul își ceru scuze. „Nu știu cum îl cheamă pe artist, dar îmi place mult una din lucrări ”, zice acesta și cu degetul îndreptat spre lucrări se opri asupra uneia din ele. „Parascan Gheorghe”, zice acesta, arătând către tabloul cu dinozaurul. Era pentru prima oară în viață, când Gelu a văzut un membru al unui juriu, acordând un premiu de artă cuiva pentru lucrare și nu pentru că îi venea rândul. Toată sala a rămas stupefiată. Gelu tocmai primise cu un an înainte premiul pentru pictură, premiul ce se acorda o singură dată în viață. Ori el îl luă doi ani la rând. Cele două premii pentru pictură primite la Pitești au fost dovada că Gelu era un artist. În sfârșit, a uitat de anii de incertitudine. Trăise nu 10 ani, asemeni lui Van Gogh viața de artist. Acesta în zeci de ani a împlinit și cea de a doua dorință a copilăriei sale, a luat premii pentru invenții și cercetare științifică, premii acordate de Revista „Știință și Tehnică”, a ținut conferințe în Aula Mare a „Academiei Române” despre cercetările proprii, iar acum a primit de două ori la nivel Național premiul pentru pictură. După atât amar de vreme pasiunile sale își primeau recunoașterea mediilor de specialitate. Invidia multora creștea pe măsură. Mulți au început să-l critice pe Maestrul artei Piteștene, Augustin Lucici, pentru premiile acordate lui Gheorghe Parascan. Se vede treaba că a încălcat legea sfântă a sistemului, care spunea să aștepți să îți vină rândul. Nu mult după aceste evenimente, „Ziarul Argeșul” avea să scrie despre dispariția din viață a acestuia. „În urmă cu câteva ore s-a stins din viață, fulgerător, maestrul Augustin Lucici, şeful Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer – Cumpăna Piteşti – unul dintre artiștii plastici care au promovat oraşul Piteşti în toată ţara şi în străinătate. Pictor nonconformist, Augustin Lucici a impresionat mii de oameni prin creaţiile sale.” Gelu avea să îi poarte acestui artist o profundă recunoștință. Aflase că era primul artist care pictase Piteștiul Vechi. Au avut un punct comun al creațiilor lor. Gelu era poate primul pictor care pictase sute de lucrări cu Bacăul vechi, Iașul Vechi, Galațiul vechi, Constanța veche și Brașovul Vechi. Lucici se ocupase o viață de soarta artiștilor naivi, care poposeau pe simezele din Pitești. Erau prea multe întâmplări legate de aceste evenimente, și toate duceau la căile ascunse ale forței fundamentale, care purta numele generic printre oameni de Dumnezeu. 200 P NE APROPIEM DE FINAL andemia mondială, Covid 19, avea să-i izoleze pe cei doi artiști, Maria și Gelu, în casa atelier de pictură. În 2021, Gelu se îmbolnăvi grav de Covid. Studiase în amănunt, mai bine de un an de zile, multe date referitoare la virusul cu pricina. Era un virus care afecta în primul rând mitocondriile celulelor vii. Virusul avea nevoie de oxigen. Organismul uman procura oxigenul la nivel de plămâni, prin respirație și îl plasa hemoglobinei, care îl distribuia tuturor mitocondriilor celulare. Astfel ataca rând pe rând perișorii nazali și pe cei care percep gusturile de la nivelul limbii. Infecția virală se extindea în plămâni, atacând sistemul de transfer al oxigenului în sânge. Dacă reușeau să treacă în sânge boala continua într-o măsură agravantă, devenind mortală. Virusul Covid 19 era o rudă îndepărtată a virusului Hiv. Gelu a propus cu peste 30 de ani în urmă un tratament prin iradiere cu raze X, rezonante cu virusul Hiv. Se știa faptul că Hiv ataca inițial globulele roșii. Dacă sângele ar fi trecut printr-un furtun în exteriorul corpului, printr-o sursă de raze X, bolnavul se putea trata rezonant, înainte de a fi fost reintrodus în corp. Covid 19 era însă diferit. Nu era interesat de A.D.N.-ul celulelor. Virusul era interesat de mitocondriile din celule. Aceste observații trebuiau să însemne, că pentru a ajunge în mitocondrii virusul Covid 19 trebuia să urmeze calea oxigenului în organismul uman. Când organismul avea mai mult oxigen, cu atât mai virulent trebuia să fie și virusul. Ideea că bolnavii aveau nevoie de oxigen era mai periculoasă decât ajutătoare. Tratamentul sub oxigen, și încă sub oxigen industrial, nu putea decât să agraveze boala. Dovadă era și mortalitatea sub tuburile de oxigen, care se pare că a ajuns la 95%. Internarea era deci o agravare a bolii. Gelu se infectase într201 un autobuz, în care o femeie din mediul rural, a tușit mai bine de o oră în mijlocul călătorilor, fără a se fi protejat, nici măcar cu o simplă mască. Boala a început să-și facă efectul la mai puțin de termenul de două zile. Temperatura corpului a crescut vertiginos urcând la 41°C. O amețeală bruscă se termină cu un prim leșin. A alunecat pe lângă chiuvetă, în baie, în timp ce a dat drumul puțin la apa rece. Căzut în genunchi, cu mâna sub robinet simți apa șiroind pe corp. „Da asta e…” se gândi el. „Asta e soluția”. Apa rece s-a scurs printre degete, trimisă de Dumnezeu ca o ultimă salvare. Își aduse aminte că temperatura scădea sub comprese cu apă rece. Auzise de nenumărate ori medicii sfătuind pe vremuri bolnavii, că trebuiau să-și frece cu apă palmele și degetele. A făcut de atâtea ori acest tratament și nu odată îl aplicase și altor bolnavi din preajmă. Trebuia să-și scadă temperatura, până la o valoare care iar fi permis, să rămână conștient pe toată durata bolii. Auzise că în spital, scăderea temperaturii era obținută prin medicamentație. Din nefericire bolnavii din spitale erau sedați și alimentați artificial, așa încât, practic nimeni nu mai verifica temperatura. În aceste condiții internarea era egală cu moartea. A tăiat un bidon de 2 litri de plastic. Îl umplu cu apă rece pe care o schimba periodic și cu o cârpă avea să-și aplice zi și noapte comprese. La câteva zile Maria îi adăugă apei și un mic procent de oțet. A reușit astfel să își mențină temperatura pieptului și capului, în jurul a 38 - 39°C, destul de mult, dar suficient să rămână 202 conștient. Totuși avea nevoie de oxigen, plămânii lui fiind în mare parte afectați de infecție. Problema oxigenului a fost rezolvată prin fereastra larg deschisă zi și noapte. Maria a dat comandă de tot ce putea fi medicament obișnuit în farmacii. Nu aveau de unde să procure acele medicamente sofisticate de care se vorbea pe toate posturile de televiziune. La început și-a pierdut mirosul, adică au fost afectați perișorii nazali. Apoi își pierdu și gustul, adică erau lezate și o mare parte din papilele gustative. În câteva zile la baza plămânilor, în zona de transfer a oxigenului în sânge temperatura a crescut în mod vertiginos, semn că infecția avea să treacă în sânge. 203 Era de ajuns să înceteze câteva minute compresele cu apă și temperatura pieptului urca la 41°C. Putea să își pierdă cunoștința, momentul ar fi fost un dezastru. Atât cât temperatura creștea mai mult și mai repede, cu atât mai des trebuiau schimbate compresele umede. Gelu nu va uita niciodată gustul metalic, ca de plumb, pe care l-a simțit în acea perioadă. Lipsa apetitului de mâncare era evidentă. Trebuia însă să bea mult ceai și apă. Lua pe zi cel puțin 10 pastile diferite, de la vitamine la tot felul de prafuri, pe care de altfel le iau bolnavii direct din farmacii. După o săptămână de boală, a slăbit deja 8 kilograme. Abia de mai mânca, dar a reușit să fie conștient zi și noapte. Dormea în reprize scurte, între două comprese. Știa din cercetările științifice că, trupul uman își creștea temperatura, pentru a minimaliza înmulțirea virusurilor, sau a bacteriilor cauzatoare de boli grave. Cu alte cuvinte avea loc un fel de pasteurizare a mediului infectat. Acest fenomen de apărare a organismului era deosebit de important. Era același proces ca în cazul pasteurizării termice a laptelui. Problema era, că orice creștere a temperaturii peste 41°C putea fi fatală, organismul nemaiavând putere de a-și reveni. Toți erau speriați că urmează să aibă loc o tragedie. Maria era și ea afectată de Covid, dar mai puțin. Își pierdu și ea gustul și mirosul, în timp ce fiul ei se dovedi rezistent. Pe toate posturile de televiziune se spuneau că spitalele trebuiau să fie anunțate în caz de îmbolnăvire. Dar convingerea lui Gelu era că tratamentul din spitale, era cu totul eronat, dovadă procentul mare de cazuri de mortalitate. La o săptămână Gelu a trecut printr-o accentuată creștere de temperatură, la baza plămânului stâng. Se părea că virusurile erau pe cale să treacă în sânge, caz în care boala ar fi trecut la o fază galopantă. Era ultima încercare de a scădea temperatura plămânului, gata să depășească valoarea critică. Exista totuși speranța, că era de fapt pe drumul cel bun. Accentuarea temperaturii, însemna că virusul își juca ultima carte. 204 Da, era desigur acea fază a infecției prin care trecea și o pădure infectată cu Tortrix Viridana, un fluture care se înmulțea ciclic, în plantațiile de stejar. Gelu a făcut 12 ani măsurători pe insectele dăunătoare și a observat ciclurile acestora. Știa deja că după o creștere masivă a numărului de insecte, urmează un an fără acea specie. De ce nu ar fi și virusurile la fel? Oare ele nu au cicluri de creștere a capacității de infectare, la fel ca și rudele lor mai mari, insectele? În noaptea aceea pe la orele 3°° dimineața leșină în două rânduri, pentru câteva zeci de secunde, timp în care Maria apelase speriată urgența. În jumătate de oră un echipaj specializat sosi. Au făcut tot ce era necesar ca procedură. Testul arăta infecția cu Covid 19. Unul din asistenți îi spune că va urma o săptămână de groază, când practic nu va mai fi capabil să se îngrijească singur. Gelu refuză internarea. Peste doar o zi toate semnele arătau că el a avut dreptate. Temperatura corpului începea să revină la normal. Practic Gelu a leșinat de foame. Nu a mâncat normal timp de o săptămână. După spusele asistentului, în mod normal, cum se întâmpla în spitale, boala ar fi trebuit, în condițiile de aplicare a procedurilor medicale, să continue încă o săptămână. La finele acestui termen urma cel mai probabil moartea sub oxigen. De data asta Gelu învinse boala, în virtutea cunoștințelor sale. La un an mai târziu, mama lui avea să se îmbolnăvească de forma virusului din valul 4, respectiv 5. Rudele au chemat ambulanța. A fost ultima zi când a mai văzut-o. După ceva mai mult de o săptămână avea să primească un sicriu sigilat. Mișcarea artiștilor independenți lua avânt. Autoritățile locale preluau ideile de realizare a expozițiilor de artă din proiectele lor. După o lungă așteptare, se deschide oarecum și accesului lor pe simeze. Au fost organizate câteva expoziții în clădirea 205 „Teatrului Bacovia”. Cea mai importantă expoziție a independenților a fost însă, cea organizată la „Muzeul de Artă” din Bacău. Astfel că zeci de artiști din întregul județ au avut ocazia de a expune picturile lor, la cel mai înalt nivel cultural băcăuan. Se împlineau aproape 53 de ani de când Gheorghe Parascan, zis și Gelu, a avut ocazia de a expune câteva lucrări proprii necenzurate. Lucrările nu făceau cerințele vreunui juriu din sistem. A fost un drum lung, dar a reușit să readucă pentru o clipă la normalitate un sistem cultural încărcat de opreliști. Arta liberă mai făcuse un pas. Sistemul de învățământ din România era unul destinat creării și de pasiuni artistice. Statul a investit enorm în educația copiilor în acest sens. Copii primeau gratuit lecții de pictură și de istoria artelor, apoi adolescenții puteau urma cursurile liceelor de artă, sau a școlilor de artă, foste școli populare de artă. Câtă vreme erau în aceste școli, erau acceptați în expozițiile organizate în spațiile culturale de stat. Tragedia începea însă după terminarea studiilor. Toate ușile galeriilor le erau închise, doar membrii uniunilor de artă putând expune, pe motiv că U.A.P.R. (Uniunean Artiștilor Plastici din România) este de utilitate publică. Cum doar câțiva pasionați de artă terminau în final universități de profil artistic și asta după mulți ani de studii, artiștii independenți naturali, adevărații Van Gogh ai României erau permanent excluși de către sistemul oficial cultural. Acest regim de comportament al unui sistem învechit avea aplicare și în cazul artiștilor, care reușeau să devină cunoscuți în afara României. Motivul era aberant. Nu erau membrii în uniunile de artă și oricum nu ar fi fost primiți în acestea. Cultura din România a devenit astfel o adevărată ostracizare a talentelor naturale, în care tot statul investise enorm. Câțiva aleși din sistemul cultural, de obicei funcționari având studii de artă, sau cunoscuți în vechiul regim, erau paznicii respectării unor astfel de legi nescrise. Astfel se încălca dreptul cetățenilor la exprimare artistică. Totodată se interzicea accesul la spațiile culturale ale statului în aceleași condiții ca ale membrilor uniunilor de artă. Încălcarea legilor era realizată prin Statutul Uniunilor, care specificau faptul că ele nu sprijină decât pe proprii membrii și pe studenții de la universitățile de profil artistic. O asemenea precizare era însă contrară Statutului de utilitate publică, deoarece nici un alt cetățean al României nu mai avea acces la simezele oficiale. Practic uniunile rezolvau problema inaccesului pe simezele oficiale ale independenților, printr-o înșelăciune evidentă. Gelu reușise să facă, la fel ca mulți artiști din România, expoziții importante în străinătate. Acest fapt nu reprezenta pentru cultura românească nimic. Timp de zece ani a făcut demersuri pentru a schimba aceste metehne sociale din mediul 206 culturii. De la expunerea în copaci, expunerea pe apa Bistriței, pe malul apelor, în gunoaiele bacăului, în tot felul de spații oferite de firme, în parcuri, pe străzi, reușise ca alături de independenți să realizeze câteva expoziții importante pentru viața artistică a acestora. Expoziția de la „Muzeul de Artă” Bacău a independenților, a fost de fapt moștenirea pe care o lăsa românilor preocupați de o artă cu adevărat liberă. Gelu a creat premiza putinței. A transformat cuvântul sistemului NU, în cuvântul râvnit de artiștii liberi DA. Dar această expoziție era mai presus decât orice o mare responsabilitate. Ținuți în umbră, fără acces la simeze, artiștii independenți erau în cea mai mare parte autodidacți. Putem spune că erau produsul unor așa ziși profesori, care îi obișnuiseră cu tot felul de obiceiuri lipsite de valoare artistică. Așa că avea mereu grijă să le recomande studiul serios al artelor, să cunoască Istoria acestora, fără de care niciun artist nu putea deveni o valoare. Mulți dintre independenții cu o adevărată pasiune pentru pictură, au luat calea școlilor de arte. Alții au început să participe în expozițiile de artă naivă, fiind prezenți în expozițiile oficiale. Materialul uman, este unul din cele mai permisive. Trebuie doar să fie lăsat să ia forme de exprimare loială. Astfel, prin expoziția independenților de la „Muzeul de Artă” din Bacău, Gelu și-a încheiat și cea de a treia dorință, iubirea de semeni. A reușit să facă un pas colectiv, să le explice valoarea libertății de creație. Calea era deschisă. Istoria va demonstra dacă a fi artist, este similar cu a fi cu adevărat liber. 207 DUPĂ 53 DE ANI DE CERCETARE, A APĂRUT CARTEA „UNIVESUL VIU” C ele trei dorințe s-au împlinit. Tot ce a cerut Gelu lui Dumnezeu, a avut efect asupra destinului său. Gheorghe Parascan era interesat de cunoaștere. Înțelegea Universul într-o măsură în care nimeni nu o mai expuse până la el. A cerut 10 ani de artă, asemeni lui Van Gogh. Dumnezeu i-a dat o viață pentru a evolua în artă, ajungând să expună în America și Europa, multe din miile de picturi realizate pornind către adrese de pretutindeni. Recunoașterea valorii lui artistice avea să vină prin premiile din artă obținute în România. A dorit iubire de semeni. Tot ce a realizat în viață avea ca destinație semenii săi. A căutat adevărul, a pictat și și-a dăruit efortul obținerii drepturilor naturale ale artiștilor independenți și ale cetățenilor României și din întreaga lume. Un singur lucru nu a îndrăznit să ceară. Ce se va întâmpla oare cu toate cunoștințele sale la sfârșitul vieții? Era conștient încă din copilărie că fără a avea terminate școli superioare, nimeni nu îl va lua în seamă. Dar pe de altă parte însăși viața sa de cercetător independent se știa, că putea fi esențială în aflarea adevărului lumii. Îi spuse lui Dumnezeu, că după o viață de căutări, ar fi mulțumit ca măcar el să știe o umbră din marele adevăr. Asta însemna că viața lui a avut un rost, chiar dacă inutil societății. Iată cum Gelu nu a avut curajul să-i ceară lui Dumnezeu a patra dorință, care s-ar fi referit la posibilitatea de a face cunoscute lumii, conceptele la care va ajunge. Lumea europeană și mai ales cea estică, s-a declarat o lume a diplomelor din învățământ, pe baza cărora lumea era ierarhizată și credibilă. Ai dreptul teoretic să spui ce gândești în știință, doar dacă ești absolvent de instituții de studii superioare. Un lucru uită exclusiviștii pe baza diplomelor, că învățământul este divizat pe științe. Școala produce specialiști și nu enciclopediști. Învățământul actual predă cunoștințe, care sunt cu peste 50 de ani în urma cercetării științifice fundamentale. Practic un absolvent de universitate este în afara cercetării științifice din propriul lui timp. Nu este de mirare, faptul că Gelu a ales calea grea a muncii de autodidact. Dorea mai mult decât adevărul învățământului și împlinirea unei cariere. El dorea acces la adevărul suprem, adevăr străin în cea mai mare parte a școlii omenești, plină de preconcepții, gata oricând să termine orice inițiativă revoluționară. Cine îndrăznește oare în sistemul de învățământ să-și contrazică profesorii? Nimeni! Milioane de elevi, stau cuminți în băncile lor, siliți să învețe lucruri acceptate de sistem și nu de avangarda științei, cercetarea fundamentală. Cel mult ei se declară adepții 208 experimentaliștilor, un fel de specialiști în măsurători, dar nu în interpretarea enciclopedică a datelor obținute. Ajuns la o vârstă înaintată, a cunoscut și a învățat, fiind deținătorul atâtor frământări științifice, eroul povestirii noastre, dorea să-L lase pe Dumnezeu, să hotărască soarta cunoștințelor sale. Dacă El, Creatorul, hotăra ca Gelu să scrie o carte despre ce aflase, sau nu. Era dorința lui Dumnezeu nu a lui. Va primi în acest sens un semn. Acum știa că Dumnezeu îi trimise de când se știa, semne, că aveau să se întâmple lucruri ce erau înscrise în destinul său. Oricât ar fi încercat el, să facă lucrurile după bunul plac, ele se încăpățânau să se împlinească pe axul nevăzut al timpului. Faptul că a scăpat cu viață din tragedia pandemică și a învins posibila moarte era un prim semn. Dumnezeu avea să îl ajute să facă cunoscută munca sa finală. Oare îi va înțelege cineva noua viziune, care a început să se ițească din întunericul atâtor și atâtor întrebări? Nimic din ce știa el, ca reinterpretare a datelor științifice actuale, nu mai semăna cu subiectele învățate de copii în școală. Era o altă lume, supusă altor legi, mult mai permisive cunoașterii. Lumea lui Parascan Gheorghe era una pur biologică, având șase dimensiuni. Era alcătuită din structuri fundamentale dictate de stele, supuse ulterior legilor lui Charles Darwin, ale evoluției adaptative. Era de fapt prima teorie care explica legile Universului plecând de la structura biologică la structura fizică a lumii. A găsit o explicație a tot mai multe aspecte, supuse întunericului întrebărilor din știință. Lipsa unei finanțări și a unui sprijin în realizarea acestui proiect de suflet și spirit, publicarea unei cărți în care să propună judecății oamenilor noua lui teorie despre lume și viață, îl determină în mai multe momente să facă publică intenția lui. Dacă Dumnezeu se afla alături de dorința lui ascunsă, va primi un semn. Avea să pornească marea lui lucrare, sub semnul îngăduinței Cerului. Multe din ideile la care ajunse erau rodul unor momente de neînțeles. Obișnuia să citească mult, multă vreme adunând informații diverse. Creierul lui funcționa ascuns, undeva în subconștient și în momente neașteptate gândurile prindeau forma unor soluții inedite. De fapt multe din realizările lui erau produsul lumii subconștientului său, acolo unde informațiile și Dumnezeu erau una și aceeași ființă. Anul 2022 avea să fie anul cărții, anul primului volum din „Universul Viu”. Dumnezeu îi trimise primul semn concret. Dr. ing. Stelian Cartacuzencu răspunse la oferta lui Parascan Gheorghe de colaborare. Avea să citească și să participe la 209 construcția cărții pas cu pas, verificând informațiile și judecând concluziile enunțate. Citea și recitea noianul de informații, de texte. Discuțiile despre textele viitoarei cărți au fost îndelungate și pline de inedit. Era pentru prima oară când Gelu propunea cuiva întreaga sa viziune. Până atunci Gelu a arătat diferitelor medii științifice anumite aspecte ale realizărilor lui. Gheorghe Parascan a primint nu doar o dată premii, pentru modul în care reușea să facă mai înțelese lucrurile. Acum avea însă ocazia de a prezenta întregul areal teoretic novator al ideilor sale. Era de fapt noaptea minții, căci el se raporta la o știință mult peste așteptările celei actuale. Dr. ing. Stelian Cartacuzencu se afla în fața unei propuneri de a gândi lumea, în termeni pe care nu îi mai auzise vreodată. Se aștepta la ceva obișnuit. Un amator dorea să scoată o carte de știință. Dar ce avea în față, nu mai avea nici o legătură cu învățăturile de-a lungul vieții lui. Erau explicații la obiect despre structura și evoluția materiei vii. Subiectul sublinia probleme de studiu, care nu au fost explicate de evoluționismul lui Charles Darwin. Se publicau rezultatele zecilor de ani de cercetare, despre legile culorilor florilor naturale, despre un Univers viu, unul cu șase dimensiuni concrete, palpabile, pe care le puteai cunoaște. Stelian a rămas surprins și a observat că nu era o carte de colecție, de cunoștințe deja știute. Dar, ce avea în față, era poate mai multă lumină. Așa cum un copil se formează pas cu pas, în pântecul mamei lui, tot astfel se plămădi manuscrisul cărții „Universul Viu”. Dr. ing. Stelian Cartacuzencu și Laborantul Gheorghe Parascan aveau să construiască un text în primul rând adresat noului mod de gândire pluri științific. Modul de gândire al absolvenților școlilor superioare este doar al unor specialiști care știau totul despre nimic. Iată însă că textul cărții „Universul Viu” avea nevoie de cu totul altfel de cititori. Cunoștințele implicate în acest studiu erau provenite din mai multe științe, astfel că puțini, foarte puțini oameni erau capabili să pătrundă sensul ideilor. Se întâmpla același fenomen ca în timpul construirii Turnului din Babilon, când oamenii doreau să ajungă la Cer printre zei. Atunci Dumnezeu a făcut ca îndrăzneții să vorbească limbi diferite. Ce e oare știința omenească, dacă nu un nou turn al lui Babel? Dumnezeu a creat iluzia că adevărul aparține limbilor diferite ale științelor. Astfel că un biolog este un savant care nu se înțelege cu un fizician, sau un chimist, sau un astronom? Comportamentul babilonian al științelor de pe Pământ este semnul că Dumnezeu a creat nu doar limbi diferite, dar și științe diferite. Situația are scopul de a ascunde adevărul în fața unor „invadatori”, ce se cred mai presus de tot și toate. Îngâmfarea omului, convins că 210 este rezultatul întâmplărilor din mediul chimic și biologic, oare merită accesul la adevărul suprem al lumii? Toate aceste întrebări și supoziții Stelian le privea în față, pentru prima oară. A înțeles că avea să pășească într-o cu totul altă înțelegere a lumii. Da, Dumnezeu l-a ales pentru a împlini cea de-a patra dorință a lui Gelu cartea: „Universul Viu”. Gelu și Stelian aveau să meargă împreună la Iași, la Editura Pim, să facă ultimul demers înaintea tipăririi ei. Îi lăsăm pe cititori să se bucure, să se întristeze, sau să hotrască singuri valoarea vieții lui Gheorghe Parascan. Acesta s-a ridicat împotriva opreliștilor de orice natură, din știință, artă, cultură și iubire de semeni. A crezut în valorile profunde umane ale iubirii aproapelui și în îngăduința lui Dumnezeu de a avea acces la cunoașterea adevărată. (capitol scris de Maria Margoș) 211 OAMENII CARE SCHIMBĂ ISTORIA „Istoria nu este un cumul de întâmplări. Istoria este un șir nesfârșit de opțiuni majore, fundamentale.” – profesor Eugen Șendrea. Mulți dintre oamenii care i-au determinat destinul lui Gheorghe Parascan, au avut la rândul lor propriile trăiri și clipe care fac istoria să funcționeze. Discuția lui Gheorghe Parascan cu Dumnezeu a adus la îndeplinirea celor trei dorințe: cunoașterea, arta, iubirea de semeni. După cinzeci și trei de ani de studii de cercetare a laborantului Gheorghe Parascan, cu ajutorul lui Dumnezeu, după un dialog științific cu dr. ing. Stelian Cartacuzencu, a apărut cartea „Universul Viu”. Până când și dorința secretă a omului simplu a fost îndeplinită. Oamenii care au avut o influență directă asupra omului și sufletului de artist și cercetător fără seamă, Gheorghe Parascan, zis și Gelu, au fost: Ștefan Niculescu Maier este omul care avea să facă parte din destinul lui Gelu. La rândul lui a fost arestat de comuniști pentru sacrificiul oferit în lupta pentru libertate. Ștefan Maier era membrul unui grup care a încercat în cursul anului 1988, imposibilul: tipărirea unui ziar ilegal, „România”. Publicația era formată din redactorii: Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ștefan Niculescu Maier, Alexandru Chivoiu. Grupul a fost arestat în zilele de 24 - 25 ianuarie 1989. În urma unui denunţ, a fost descoperită presa tipografică, rudimentară, pe care membrii grupului au imprimat sute de exemplare. Era un ziar anticomunist ilegal, difuzat în diverse oraşe ale ţării. Ion Burdujoc a fost profesor de pictură la Școala Populară de Artă Bacău. A murit în circumstanțe suspecte, în perioada comunistă. Era artistul care iubea libertatea de creație și exprimare. Constantin Doroftei este artist plastic, profesor de Istoria Artelor, Grafică și Muzeograf, practicant Yoga. S-a manifestat liber timp de câteva zile fiind sub „anchetă”. A fost deseori mutat prin țară cu serviciul. Maria Margoș este artist plastic naiv. Inițiază alături de Gheorghe Parascan primele momente ale mișcării libertății de expunere a artei, pe simezele din România 212 postdecembristă. Expune în copaci, pe malul apelor, în parcuri. Este interzisă să expună în mai multe localități, unde sistemul rezistă. Viorica Cocioiu a fost artist plastic, membră U.A.P.R. (Uniunea Artiștilor Plastici din România). A fost anchetată o săptămână de sistem, pentru că a înapoiat Carnetul de Partid, după refuzul de a i se permite o călătorie în Germania Federală. Evenimentul avea să îi declanșeze o boală gravă, care a grăbit moartea acesteia, la 55 de ani. Alături de aceștia, Gelu a trăit clipele care pun în mișcare istoria. Sacrificiul lor a redat în parte libertatea de exprimare și mișcare în lume a românilor. „Și acum încotro?”, l-am întrebat. „Spre lumină, desigur. Spre lumină.” „Am în față deja manuscrisul cărții „Universul Viu”, Vol 2. Este o carte care poate schimba lumea. O carte în care se propune crearea manualului numit știință și nu științe ca până în prezent. Este cartea care poate explica pentru prima oară, ce este de fapt viața. O carte în care lumea trece de la spațiul 3D, la spațiul 6D.” Lumea lui Gheorghe Parascan, e altceva decât suntem obișnuiți a vedea, a simți, a respecta. Poate dacă nu l-aș fi întâlnit, aș fi fost convins că este un personaj ireal. Cândva, un tânăr ziarist băcăuan, astăzi cunoscut în presa din România, Tiberiu Lovin, avea să scrie într-un ziar local, un articol predestinat viitorului lui Gheorghe Parascan. Erau prezenți la o expoziție banală, organizată în anii ´90, în vechea popicărie a lui Ceaușescu. Știrea publicată de Tiberiu era o simplă relatare a prezenței lui Gelu la acel eveniment. Nume importante în viața lui Gheorghe Parascan Ștefan Niculescu Maier, Dorothy Maier, Gabriel Năstase, Liviu Aur, Adrian Tăbăcaru, Tiberiu Lovin, Făcăoaru Dorel, Ion Burdujoc, Constantin Doroftei, Mariana Bendou, Catană Valentin, Crăiță Mândră Vasile, Marius Crăiță, Viorica Cocioiu, Catinca Popescu, Maria Margoș, Dan Dalban Grigore, Petru Scutelnicu, Elena Scutelnicu, Stelian Cartacuzencu, Eugen Șendrea, Bogdan Ghelu Destelnica, Mircea Dinutz, Mihai Buznea, Oana Amăricăi, Jean Luc, Viorel Savin, Sandu Ungureanu, Geo Văduva, Mihai Cartacuzencu, Augustin și Bianca Cojocaru… . 213 P ÎN VIAȚĂ NU EXISTĂ FINAL reocupările științifice, artistice și sociale ale lui Gheorghe Parascan aveau să îl apropie în decursul mai multor ani de Centrul Gifted Education din România, București. Deși nu i-a întâlnit niciodată pe protagoniștii acestei organizații, relația dintre el și primul centru pentru copii supradotați a început în 2005 și continuă încă și astăzi într-o formă de respect reciproc. Această organizație, dacă ar fi existat pe vremea copilăriei lui Gelu, eroul cărții de față, oare unde ar fi ajuns azi? Bogata corespondență on-line pe teme de cercetare și artă cu Monica Gheorghiu, lidera centrului, azi antreprenor social, coach, membru Mensa UK şi antreprenor social, l-au pus mereu în situația de a se gândi serios la destinul talentelor înnăscute și evoluția acestora în societatea în care trebuie să își desfășoare activitatea. Dacă Dumnezeu, prin natura lucrurilor a creat copiii supradotați, meniți a primeni creativ generațiile, nu este oare normal ca societatea să accepte această stare de implicare socială a Universului? Centrul Gifted Education este o asociație non-profit cu misiunea de a descoperi și de a dezvolta potențialul copiilor supradotați. Ca recunoaștere a activității lor la standarde internaționale din 2016 au devenit European Talent Point, membri ai rețelei europene European Talent Network dezvoltate de ECHA European Council for High Ability, cel mai înalt for consultativ de pe lângă Consiliul Europei în problematica supradotării și abilităților înalte. Iată că există în prezent organizații la nivel local și mondial, care să faciliteze primii pași spre creativitate în modul cel mai serios. În aceste organizații copiii sunt invitați să relaționeze cu mentori și facilitatori, care să îi susțină să își descopere potențialul, pasiunile, interesele. Aici nu mai avem ca ghid conservarea vechilor cunoștințe, ci începe căutarea adevărurilor fundamentale ale lumii și vieții. Copiii naturali, cu o inteligență crescută, care au șansa de a studia profesionist problemele lumii, concurențial și în afara oricăror dogme, chiar științifice. Ferestrele au fost deschise larg spre creativitate și investigare a naturii. Doar conștientizarea faptului că suntem fiecare cu un rost în viață, ne va face deschiși la propriile noastre aptitudini. Ideea falsă că viața este o întâmplare la nivelul reacțiilor chimice, ar trebui să îi ambiționeze pe cei cu talente înnăscute. Această carte vine în întâmpinarea celor talentați, mulți făcând parte dintre copiii supradotați. Societatea nu poate înainta fără talentul și aptitudinile noilor generații. Învățământul actual conservator este sublim, dar în el lipsește cu desăvârșire capacitatea naturală de a învăța, capacitate variabilă individualizată, fiind limitat și egalitarist. Pentru sistemul actual de 214 învățământ supradotații cu aptitudini speciale și talent sunt o ciudățenie. Pentru profesori copiii care pun întrebări, sunt o povară. Nu este de mirare că mulți devin autodidacți. Ei își iau destinul în propriile mâini. Diplomele de studii înving în societate pe îndrăzneții autodidacți. Din fericire copiii speciali deși trăiesc aparent aici și acum, de fapt sunt într-un pre vortex al secolelor viitoare. Viața lui Gheorghe Parascan, este un exemplu al unui copil ciudat. Savanții care au scris cărți impresionante de știință, se laudă că au pus o virgulă într-o invenție colectivă. Conservarea științei este pentru ei mai presus de orice. Din nefericire au devenit rodul unui învățământ remanent, unde lipsește curajul de a regândi legile naturii în perspectiva asamblării lor. Doar astfel numeroasele științe fundamentale vor deveni știința unică reală. Dacă Gelu, un copil atât de simplu, a reușit să treacă prin numeroase evenimente, căutându-și destinul, oare un copil supradotat, în care natura a investit potențe nebănuite, unde ar putea duce civilizația? Capitol dedicat celor ce îndrăznesc să-și desăvârșească destinul. 215 ILUSTRAȚII PICTURI: MARIA MARGOȘ paginile: 21, 22, 54, 73, 94, 120, 129, 174, 175, 180, 181, 182, 183, 185, 188, 191, 194, 203, 204, 205, 211. VIORICA COCIOIU paginile: 99, 100, 130, 131, 137, 138, 141, 143, 146, 158. GHEORGHE PARASCAN paginile: 9, 10, 11, 12, 18, 19, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 42, 43, 44, 45, 46, 48, 49, 51, 52, 53, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 64, 65, 67, 68, 71, 72, 76, 77, 78, 79, 81, 82, 83, 84, 85, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 95, 97, 98, 101, 102, 103, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 114, 115, 116, 117, 118, 119, 121, 122, 125, 126, 127, 128, 132, 133, 134, 135, 136, 139, 140, 142, 144, 145, 147, 149, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 167, 169, 170, 171, 173, 176, 177, 178, 186, 187, 189, 190, 192, 193, 195, 196, 197, 198, 201, 202, 207, 215. 216 BIBLIOGRAFIE Eugen Șendrea, Editura Vicovia, 2007 – Istoria Municipiului Bacău; Eugen Șendrea, Editura Vicovia, 2012 – Istoria Municipiului Bacău, Edițiai a II-a; Eugen Șendrea, colaborator Stelian Cartacuzencu, Editura Vicovia, 2011 - Istoria Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău; Gheorghe Parascan, 1998, - Nonconformism în Științele Actuale; Mircea Stroe, Angela Hreniuc, Victor Hreniuc, Editura Rimus, 2016, - Arta Naivă Contemporană din România; Revista Ateneu, aprilie 2013, Nr. 4 (524); Revista Plumb, noiembrie 2008, An III, Nr. 20; Revista Plumb, aprilie 2023, An XIX, Nr. 193, Mihai Buznea – Aventura Cunoașterii, pag. 2; Stelian Cartacuzencu, Gheorghe Parascan, Editura Pim, 2022, - Universul Viu; Tipărită sub îndrumarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, 1991, - Mica Biblie, Ediția a V-a. Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București. Valentina Stan, Editura Rovimed, 2023, - Fericirea la superlativ o superbă simfonie a destinelor; Viorel Savin, Editura Casa Scriitorilor Bacău, 2005, - Creatori din Moldova de Mijloc; Ureche Vasile, Editura Dacia, 1987 - Universul Vol. II Astrofizica; Ziarul Deșteptarea, decembrei 1989, Nr. 1, 4 pagini; Ziarul Deșteptarea, aprilie 2018, Nr. 8131 - „Teatrul despre mâine din secolul trecut”; Ziarul Deșteptarea, aprilie 2019, Nr. 8363 - „Regat de artă naivă la Centrul de Cultură George Apostu”; Ziarul de Bacău, 29 martie 2006, Nr. 72 (1751); Ziarul de Bacău, 27 – 28 martie 2010, Nr. 366 (2369); Ziarul de Bacău, 16 mai 2021, - „Artiștii independenți cer acces fără discriminare la spații de expunere din Bacău”. Este timpul ca arta să fie curățată de stresul și interesele politicului! Ziarul de Gardă, aprilie 2011, - Arta băcăuană, văzută de pictorul Gheorghe Parascan; Ziarul de Gardă, iunie 2011, - Letea, un parc dispărut. 217 ANEXE 218 Mama pictorului Gheorghe Parascan, alături de familia sa (stânga jos), județul Suceava, Rădăuți, comuna Maneuți. 219 O parte din locuitorii din Baraca Nr.2, din curtea Fabricii de Hărtie și Celuloză „Letea” numită la acea vreme „Steaua Roșie”. Familia Parascan Costică și Eleana, părinții lui Gelu (stânga) și familia Castravete (dreapta), îm perioada când locuiau la Baraca Nr. 2. 220 Această poză a liderului sovietic Lenin, a fost reprodusă printr-o fastuasă pictură în interiorul Clubului „Letea”, unde oamenii își petreceau duminicile vizionând filme și spectacole. Rămășițele actuale ale fostului club al Fabricii „Letea”. 221 Căminul Fabricii „Letea”, unde se afla biblioteca. Aici la subsolul clădirii, la spălătoria fabricii, lucra mama pictorului Gheorghe Parascan. Clădirea atelierelor fostei Școlii Profesionale a Fabricii „Letea” unde Parascan a urmat cursurile de electrician, în fundal. 222 Clădirea fostei școli profesionale a Fabricii „Letea”, unde Gheorghe Parascan a urmat cursurile în meseria de electrician. Mircea Dinutz, vărul pictorului Gheorghe Parascan, care la vârsta de 14 ani l-a introdus pe Gelu în lumea picturii și cenaclurilor literare băcăuane. Mircea este cunoscut ca fiind un important critic literar. 223 Ion Burdujoc primul profesor de pictură a lui Gheorghe Parascan. Finalul vieții profesorului Burdujoc a avut o istorie tristă. Imaginea este întâlnită și pe coperta cărții. Râul Bistrița în prezent, unul din locurile copilăriei lui Gheorghe Parascan. În vremea tinereții lui acest loc era unul de basm. Aici băcăuanii veneau la scăldat, petrecând duminicile de vară în familie. Azi, locul este distrus datorită poluării mediului. În anii 90´, apa era plină de smoală, unsoare și gunoaie. 224 Laborantul Gheorghe Parascan în timpul deplasărilor prin pădurile României, atunci când realiza cercetări privind protecția pădurilor. În acea perioadă descoperea legile procentuale matematice ale culorilor florilor naturale. 225 Artistul Gheorghe Parascan la început de drum, înainte de a picta seria de icoane pentru care este cunoscut (tehnică personală), propunând într-o expoziție colectivă organizată la Galeriile „Alfa” din Bacău, o sculptură cu mesaj religios. În acea perioadă era audient și model al facultății de artă din Bacău. 226 Gheorghe Parascan în timpul unei ședințe de cenaclu literar la Biblioteca Casei de Cultură Bacău. Ședință de cenaclu ținut în subsolul Teatrului „Bacovia” din Bacău. 227 Întâlnire pe malul Bistriței a celor două familii prietene Margoș și Parascan. Prieteni pe tărâm american: consulul României la Chicago, Gheorghe Predescu și Ștefan Niculescu Maier, inițiatorul proiectului româno-american-izraelian, al expoziițiilor intinerante „Sinagogi din România” alături de artista Viorica Cocioiu și pictorul Gheorghe Parascan, anul 2005. 228 Tabăra de pictură din Virginia, Statele Unite ale Americii, pentru copiii români și americani, organizată de Viorica Cocioui, Gheorghe Parascan și familia Ștefan și Dorothy Maier, 2005. Sala de expoziții din Templul „Sholom” din Chicago. Aici Gheorghe Parascan a avut prima expoziție „Sinagogi din România”, 2005. 229 Alături de membrii consulatului român din Chicago care a acordat asistența tehnică și logistică a expoziției „Sinagogi din România” de la Templul „Sholom”. Pregătiri pentru expoziția, „Sinagogi din România” ce a avut loc la Ambasada României, Washinton D.C., unde Parascan a expus un număr de 30 de lucrări. 230 Vernisajul expoziției intinerante „Sinagogi din România” la Ambasada română de la Washinton D.C., 2005. Pictorii băcăuani Viorica Cocioiu și Gheorghe Parascan la o plimbare pe marile bulevarde din Chicago, 2005. 231 Părintele Calciu, reprezentantul bisericii ortodoxe române din Statele Unite ale Americi, invitat de onoare la expoziția „Sinagogi din România” și personala artistei Cocioiu Viorica, 2005 – Ambasada României în Washinton D.C. . 232 Expoziție în aer liber a artistei plastice Viorica Cocioiu. Fairfax, S.U.A. 2005. Ștefan Niculescu Maier, colecționar de artă, în timpul unei ieșiri în Oceanul Atlantic. Totodată acesta a fost inițiatorul proiectului Expozițiilor „Sinagogi din România”, 2005. 233 Expoziție Universală în municipiul Bacău organizată de către artiștii independenți. Expoziția independenților: Bianca Cojocaru, Maria Margoș, Cojocaru Augustin și Gheorghe Parascan, din Onești, județul Bacău. 234 Artista Margoș Maria și fiul ei Margoș Allÿ Constantin, principali susținători al eroului cărții: „Trei dorințe”. 235 Parascan Gheorghe la mormântul idolului său Van Gogh și a fratelui acestuia Thèodore. Expoziție personală a lui Gheorghe Parascan, în marea biserică Eglise Saint – Gervais Sainte - Protais, din Gisors, Franța. 236 O parte din expoziția personală a lui Gheorghe Parascan a fost expusă în patru localități din Franța, 2017. Lucrări realizate de Maria Margoș, prezentate în Gisors, Franța, 2017. 237 Echipa de actori la sfârșitul unui spectacol din județul Ialomița. Înainte de un spectacol susținut în județul Bacău. 238 Pictorul Dan Dalban Grigore alături de pictorița Margoș Maria la expoziția personală a artistei, municipiul Bacău. Maria Margoș alături de Gheorghe Parascan, învitați la o emisiune locală moderată de Valentina Stan. 239 Gheorghe Parascan alături de Dan Nistor și Jean Luc la o discuție într-o pauză în timpul expoziției din Gisors, Franța, 2017. Maria Margoș expune pe malul râului Bistrița, locul preferat al copilăriei lui Gheorghe Parascan, inițiatoarea „Expozițiilor Universale” din Bacău. 240 Gheorghe Parascan la o expoziție de artă naivă din Iași, organizată de Costel Iftinchi. Gheorghe Parascan și Stelian Cartacuzencu la Biblioteca Județeană „Costache Sturdza” din Bacău studiind materialul bibliografic. 241 242