Armonie vocalică

În fonetică, armonia vocalică este un fenomen de asimilare care constă în tendința de uniformizare a vocalelor unui cuvânt prin dobândirea de către ele a unei anumite trăsături sau a unor anumite trăsături. Este caracteristică unor limbi precum cele fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona etc.) și cele turcice (turcă, kazahă etc.)^[1].

În limba maghiară

În limba maghiară, armonia vocalică se realizează în primul rând după apartenența vocalelor la două categorii, în funcție de locul lor de articulare: vocale anterioare (i, í, e, é, ö, ő, ü, ű) și vocale posterioare: a, á, o, ó, u, ú^[2]. Majoritatea cuvintelor, în principal cele moștenite și împrumuturile vechi, au vocale numai anterioare sau numai posterioare^[3]. Cele mai multe sufixe au două variante, pentru a se putea armoniza cu vocalele din cuvântul la care se adaugă. Bunăoară, desinența cazului dativ are variantele -nek (cu vocală anterioară) și -nak (cu vocală posterioară). Prima se poate adăuga unui cuvânt ca ember „om”, dând embernek „omului”, a doua unui cuvânt ca anya „mamă”, rezultând anyának „mamei”^[4].

Mai există și o armonizare după caracterul rotunjit sau nerotunjit al vocalelor, referitor numai la cele anterioare. Astfel, unele sufixe au și o a treia variantă pentru cuvintele în care ultima vocală este anterioară rotunjită, adică ö, ő, ü sau ű. Un asemenea sufix este cel care corespunde prepozițiilor din limba română „la, spre”: ember „om” → emberhez „la om”, anya „mamă” → anyához, dar föld „pământ” → földhöz „la pământ”^[5].

Acestea sunt cazurile cele mai generale, existând și altele, regulile armoniei vocalice fiind destul de complexe și existând și excepții (vezi Fonologia limbii maghiare. Armonia vocalică).

În limba finlandeză

În finlandeză, regula cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: ä, ö, y (anterioare) și a, o, u (posterioare), dar e și i, deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt cu vocale din ambele categorii^[6]. Un exemplu de aplicare a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele -ssä și -ssa, prin urmare: metsä „pădure” → metsässä „în pădure”, talo „casă” → talossa „în casă”^[1].

În limba turcă

În turcă de asemenea, vocalele se împart în privința armoniei vocalice în anterioare și posterioare^[1]. De pildă, pluralul formându-se cu sufixul având variantele -ler și -lar, cel al următoarelor cuvinte este: ev „casă” → evler „case”, at „cal” → atlar „cai”^[7].

Note

^ ^a ^b ^c Dubois 2002, p. 230.
^ Această denumire a categoriilor este relativ recentă, prezentă de exemplu la Siptár 2006 (p. 28) și la Kálmán și Trón 2007 (p. 96). Tradițional se folosesc termeni din muzică referitori la timbru, celor anterioare corespunzându-le vocale acute, iar celor posterioare – grave (cf. Balogh 1971, p. 28; Nagy 1980, p. 25; A. Jászó 2007, p. 123), sau clare, respectiv închise (cf. Szende și Kassai 2001, p. 14).
^ Jászó 2007, p. 123.
^ Constantinescu-Dobridor 1980, p. 41.
^ Kálmán 2007, p. 96.
^ Sala 1981, p. 85.
^ Bussmann 1998, p. 1277.

Surse bibliografice

hu A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5 (accesat la 16 februarie 2018)
hu Balogh, Dezső; Gálffy, Mózes; J. Nagy, Mária, A mai magyar nyelv kézikönyve (Ghidul limbii maghiare contemporane), București, Kriterion, 1971
en Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics Arhivat în 23 ianuarie 2022, la Wayback Machine. (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 16 februarie 2018)
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980
fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002
hu Kálmán, László și Trón, Viktor, Bevezetés a nyelvtudományba Arhivat în 18 noiembrie 2017, la Wayback Machine. (Introducere în lingvistică), ediția a II-a, adăugită, Budapesta, Tinta, 2007, ISBN 978-963-7094-65-1 (accesat la 16 februarie 2018)
hu Nagy, Kálmán, Kis magyar nyelvtankönyv (Mică gramatică a limbii maghiare), București, Kriterion, 1980
hu Siptár, Péter, 2. fejezet – Hangtan (Capitolul 2 – Fonetică și fonologie), Kiefer, Ferenc (coord.) Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 9630583240; online: A magyar nyelv, Digitális Tankönyvtár (Bibliotecă didactică digitală), PDF de descărcat, pp. 14–33 (accesat la 16 februarie 2018)
fr Szende, Thomas și Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l'Asiathèque, 2001 ISBN 2-911053-61-3

[dubois-1] Dubois 2002, p. 230.

[2] Această denumire a categoriilor este relativ recentă, prezentă de exemplu la Siptár 2006 (p. 28) și la Kálmán și Trón 2007 (p. 96). Tradițional se folosesc termeni din muzică referitori la timbru, celor anterioare corespunzându-le vocale acute, iar celor posterioare – grave (cf. Balogh 1971, p. 28; Nagy 1980, p. 25; A. Jászó 2007, p. 123), sau clare, respectiv închise (cf. Szende și Kassai 2001, p. 14).

[3] Jászó 2007, p. 123.

[4] Constantinescu-Dobridor 1980, p. 41.

[5] Kálmán 2007, p. 96.

[6] Sala 1981, p. 85.

[7] Bussmann 1998, p. 1277.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]