NURSINGUL PACIENTULUI CU

LUXAȚIE DE GLEZNĂ
 Prin elaborarea acestui proiect ne propunem identificarea şi evidenţierea
modalităţilor de investigare, îngrijire, recuperare şi reintegrare familială şi socială a
unui pacient cu luxaţie prin care să se asigure continuitatea pregătirii dobândită
teoretic în şcoală şi pregătirea practică, prin învăţământ clinic, în instituţii medicale
de profil .
Astfel, sper ca această lucrare să îmi fie de mare ajutor în viitoarea mea meserie
de asistentă medicală, pentru a fi aptă în orice situaţie şi mai ales de a preveni
complicaţiile ce pot apărea în recuperarea bolnavului cu luxație.
La noi trebuie să amintim că cei dintâi ce s-au ocupat cu ortopedia au fost Asaky
si Romniceanu. Acesta din urmă (1835-1908) a fost profesor de "Medicină internă,
pansamente, bandaje şi aparate de fracturi". Ernest Juvara a fost un chirurg extrem
de abil, care s-a ocupat îndeaproape de fracturi; el a imaginat şi aplicat un
instrumentar foarte ingenios şi multe metode personale.
Traumatologia a avut câteva momente de maximă importanţă cum sunt:
- introducerea feselor gipsate, invenţie a olandezului Matyssen (1851) şi a
chirurgului Pirogov, ultimul folosind aparate gipsate în războiul din Crimeia (1853);
- descoperirea şi folosirea eterului, şi cloroformului ca anestezice (Morton 1846),
fapt care permite intervenţii mai laborioase
- lucrările lui Lister (1867) şi Pasteur (1878) despre asepsie şi antisepsie au redus
considerabil complicaţiile septice în intervenţiile sângerânde;
- introducerea implantelor metalice din aliaje de oţel de către Lane (1890) şi
Lambotte (1905) în osteosinteze sau artroplastii.
Sistemul osos este alcătuit din 206 oase, conectate între ele prin articulații, în
majoritatea cazurilor. Rolul principal al acestuia este de a suporta greutatea
corpului, de a permite mobilitatea acestuia și de a proteja organele interne.
În general, sistemul osos este împărțit în:
* scheletul cefalic
* scheletul axial (cavitate toracică, stern și coloana vertebrală)
* scheletul apendicular (membrele).
Țesutul osos: Oasele sunt alcătuite din țesut osos, acesta fiind alcătuit din matrice
osoasă și osteocite, osteoblaste și osteoclaste (tipuri celulare).Țesutul osos este bogat
vascularizat și are o activitate metabolică intensă. Sistemul osos este un rezervor de
calciu fosfat și mulți alți ioni.
Există două tipuri de țesut osos:
țesut osos primar/imatur: acest tip de țesut este înlocuit cu țesut osos matur, însă
sunt anumite regiuni unde nu se produce schimbarea: în vecinătatea suturilor
oaselor late ale craniului, la nivelul alveolelor dentare. Acesta este caracterizat de
un număr scăzut de elemente minerale și un număr crescut de osteocite.
țesut osos secundar (matur): este caracteristic adultului. Acesta este bogat în fibre
de colagen.
Țesutul osos se produce prin procesul numit osteogeneză. Aceasta se produce prin:
osificare de membrană (endoconjunctivă) - prin aceasta se formează majoritatea
oaselor late; osificare encondrală (endocartilaginoasă) - prin acest tip de osificare se
formează majoritatea oaselor lungi/scurte.
 Componentele sistemului osos:
Craniul: este compus din opt oase (cutia craniană)și paisprezece (pentru față).

Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial al trunchiului, având o

localizare posterioară și mediană.
- este formată din 33-34 de vertebre, dispuse metameric. Există vertebre:
cervicale (în număr de 7), toracice (12), lombare (5), sacrale (5), coccigiene (4-5).

Toracele este alcătuit din stern, coaste și vertebre toracice.

a.Sternul
Este localizat în partea anterioară și mediană a toracelui.
Este împărțit în: manubriu; sternal, corpul sternal, procesul xifoid.
b.coaste - sunt în număr de 12 perechi, care fac legătura între coloana
vertebrală și stern. Coastele sunt formate din os costal și cartilaj costal. Se
diferențiază coaste adevărate (se articulează cu sternul prin cartilaj propriu, sunt
în număr de șapte) și coaste false (dintre care primele se articulează cu sternul
prin intermediul altor coaste iar ultimele sunt flotante, fără să ajungă la stern).

Pelvis
- pelvisul osos (centura pelvină): forma acestuia este de trunchi de con cu
diametrul transversal mai mare, ca o consecință a ortostatismului. Rolurile
pelvisului: susținere și transmiterea greutății trunchiului în statica și locomoția
bipedă, protecția organelor pelvine, implicat în sarcină și naștere.
 Există mai multe tipuri morfologice de pelvis:

a) tipuri pure
*tip ginecoid (este tipul clasic feminin, cu diametrul transversal mai mare
decât cel antero-posterior)
*tip android (tipul clasic masculin, întâlnit însă și la femei)
*tip antropoid (turtit latero-lateral, cu diametrul antero-posterior mare și
diametrul transversal mic, este întâlnit mai adesea la femeile de rasă neagră)
*tip platipeloid (turtit în sens antero-posterior, diametru transversal foarte
mare, întâlnit mai des la femeile de culoare albă, însă este cel mai rar întâlnit tip
morfologic pelvin).

b) tipuri mixte
Oasele membrelor
- superioare: humerus, radius, ulna, oasele carpiene, oasele metacarpiene,
falangele.
- inferioare: femur, rotula, tibie, fibula, oase tarsiene, oase metatarsiene,
falange.

Structura externă a oaselor: diafiza (țesut osos compact); epifizele (lame dense
de os compact care învelesc osul spongios care conține măduva roșie); metafizele .
Structura internă: periost, os compact, os spongios, cartilaj hialin, măduva
roșie, măduva galbenă.
 Prezentarea teoretică a entorselor

Definiție
Luxația sunt leziuni traumatice capsulo-ligamentare și periarticulare ce
depășesc limitele fiziologice de stabilitate ale articulațiilor fără modificarea
raporturilor dintre suprafețele articulare osteocartilaginoase.

Clasificare
Gradul I (entorsă ușoară): elongație ligamentară cu distorsiunea terminațiilor
nervoase;
Clinic: durere de intensitate redusă, jenă funcțională, tumefacție dureroasă,
mobilitate normală, RX negativ.

Gradul II (entorsă moderată): ruptura ligamentară parțială interesând fibrele

la diferitenivele și în diferite planuri ale grosimii acestuia;
Clinic: durere vie, impotență funcțională parțială, mobilitate normală, RX
negativ.

Gradul III (entorsă gravă): ruptura ligamentară totală sau smulgerea inserției
osoase;
Clinic: durere vie, impotență funcțională absolută, tumefacție voluminoasă,
echimoză întinsă, Rx: lărgirea unilaterală a spațiului articular (Rx în poziții
menținute).
 Simptomatologie

Aceasta este destul de săracă, relatarea modului de producere de către

pacientul care vine cu articulaţia dureroasă într-un anumit punct, însoţit de
tumefacţia mai mare sau mai mică, sunt principalele semne subiective.
Obiectiv, palparea reliefurilor osoase, punctelor dureroase (ligamentele şi
inserţiile lor, recesurile sinoviale pline de lichid, cercetarea mişcărilor pasive şi
active, ne edifică asupra unei leziuni mai puţin grave decât fractura sau luxaţia.
Examenul radiologic este obligatoriu.
Evoluția entorsei tratate este, în general, bună. Luxațiile neglijate sau
insuficient tratate pot determina instabilităţi articulare, artroze, osteoporoze,
edeme trofice, redori articulare.
Tratamentul este ortopedic.
Se imobilizează articulaţia în poziţia funcţională pentru cel puţin 21 de zile,
timp necesar cicatrizării şi începutului de remaniere elastică a cicatricii fibroase.
Se poate asocia tratamentul antalgic şi fizioterapia.
Se recomandă reluarea imediată a mişcării segmentelor neimobilizate şi
contracţiilor izometrice.
În cazul rupturilor ligamentare evidente şi în cazul entorselor recidivante, se
recuze la chirurgie (suturi și plastii ligamentare).
Redorile articulare nerecuperabile prin fiziokinetoterapie, chistele
artrosinoviale dureroase sau jenante funcţional, sinovitele cronice secundare, de
asemeni beneficiază de tratament chirurgical.
 Diagnostic pozitiv și diagnostic diferențial

Diagnostic pozitiv - în entorsă se pune pe:

*examen clinic al pacientului (anamneza, inspecția, palparea și în mică măsură
auscultația) - pe prezența semnelor și a simptomelor amintite. Se vor examina
ambele glezne ale pacientului. Întâi cea sănătoasă și apoi cea traumatizată, astfel
obținându-se date cu privire la structurile lezate și cele indemne.

*examene paraclinice:
Examenul radiologic:
Glezna poate fi examinată radiologic cu ajutorul radiografiilor standard și,
dacă este nevoie, și cu cel al radiografiilor dinamice.
Radiografiile standard sunt următoarele:
radiografia antero-posterioară a gleznei cu rotația internă de 20 de grade:
radiografia laterală a gleznei:
Examenul radiologic dinamic al gleznei:
Este indicat în luxațiile grave care au indicație operatorie. Radiografiile sunt
făcute întotdeauna comparativ cu partea contralaterală, de cele mai multe ori sub
anestezie. Radiografiile dinamice sunt următoarele:
-radiografia antero-posterioară în stres a gleznei:
-radiografia laterală în stres a gleznei (rg. de profil cu forțare în sertar anterior )
 Examenul RMN:
Are avantajele neinvazivității și acurateții diagnosticului. Datele RMN privind
starea ligamentelor investigate au fost excelent confirmate intraoperator. RMN
confirmă de asemeni foarte bine leziunile osteocondrale ale talusului, cât și pe cele
ale tendoanelor peronierilor și ale tecilor lor. Dar nu poate da informații privitoare
la instabilitatea cronică de gleznă.
Diagnosticul diferențial se face cu fracturile parcelare, pe baza sediului osos al
durerii (cu fracturile bazei metatarsianului V, calcaneului, fractura procesului
lateral al talusului, fracturile maleolare, fractura fibulei proximale, fractura
osteocondrală a domului talar), neurapraxia nervilor peroneali superficial și
profund, în entorse, durerea este la nivelul ligamentului. Se face diagnostic
diferențial și prin radiografie.

Complicații și sechele
La luxatia grave neglijate sau tratate incorect apar sechele: instabilitate
dureroasă, impotenţă funcţională, tumefacţie (edem, hidartroza), redoare
articulară, atrofie musculară.
Examenul radiologic efectuat mai târziu poate identifica osteoporoza difuză
Sudeck - Leriche, osificări periarticulare, corpi liberi intraarticulari, smulgeri
osoase, artroză.
 Tratament
Tratamentul are următoarele scopuri:
-tratarea ortopedică sau chirurgicală a leziunilor ligamentare; combaterea reacţiei
vasomotorii nocive prelungite;
-combaterea amiotrofiei musculare şi prevenirea redorii articulare.
Tratamentul este în funcţie de gravitatea entorsei:
1.luxatia uşoară:
*tânăr, sportiv: infiltraţie locală cu novocaină şi hidrocortizon (pentru a întrerupe
cercul vicios al tulburărilor vasomotorii), imobilizare cu faşă elastică, tratament
fizioterapic cu curenţi electrici (diadinamice, ionizări cu xilină), ultrasunete, întreruperea
activităţii sportive 7-10 zile şi apoi reluare progresivă.
*adult, fără activitate sportivă: imobilizare cu aparat gipsat 14 zile (calmează durerea,
combate tulburările vasomotorii, se resoarbe hidartroza).
2.luxatia medie: imobilizare gipsată21-30 de zile, contracţii musculare izometrice
întimpul imobilizării, tratament fizioterapic (ultrascurte, ultrasunete, diaflux,
diadinamice), tratament de recuperare (după suprimarea imobilizării), reluare progresivă a
activităţii.
3.luxatia gravă:
*tratament conservator: imobilizare gipsată 4-6 săptămâni;
*de preferat tratament chirurgical: explorarea cavităţii articulare (pentru a face
un inventar lezional), refacerea ţesuturilor rupte cu reconstituirea anatomiei normale.
După operaţie se practică imobilizare gipsată 4-6 săptămâni cu contracţii musculare
izometrice sub gips, iar la scoaterea aparatului gipsat tratament kinetoterapic pentru a
preveni amiotrofia şi redoarea articulară.
 ÎNGRIJIRI SPECIFICE

Luxația este o leziune traumatică creată de o perturbare tensională a părților

moi capsuloligamentare și periarticulare ce depășește limitele fiziologice de
stabilitate a articulației, dar fără modificarea raporturilor dintre suprafețele
articulare osteo-cartilaginoase. Forța ce produce această perturbare este frecvent un
traumatism indirect transmis articulației prin intermediul articulației. Ligamentele
sunt fascicule rezistente de fibre elastice care leagă oasele între ele și stabilizează
articulațiile. Ligamentul traumatizat poate prezenta mici leziuni sau se poate rupe
complet.
Dintre toate articulațiile, glezna este o articulație particular expusă entorselor
deoarece, în stabilitatea sa, rolul fundamental il au mușchii. Sunt cele mai frecvente,
deoarece pot apare după traumatisme banale cu ocazia unui pas greșit printr-un
mecanism de torsiune. Sunt predominant pe compartimentul extern, în particular pe
fascicolele fibulo-talar anterior și fibulo-calcanean.
Trebuie subliniat de la început că luxatia gleznei sunt frecvent asociate leziunilor
care interesează ligamentele articulației subtalare și mediotarsiene.
Luxația de gleznă interesează în majoritatea cazurilor grupele de vârstă legate
direct de activitatea productivă, adolescentul și adultul tânăr fiind expuși în mod
deosebit în accidentele de muncă, de circulație, de sport.
Cauzele cele mai frecvente sunt alunecările, căderile pe teren denivelat, aterizări
greșite pe marginea piciorului etc.
 Din punct de vedere clinic și terapeutic, deosebim în cadrul entorselor
două grade delezări:

•Luxația ușoară stabilă, la care numai o parte din fibrele ligamentului

interesat sunt întinse și deșirate, la care însă stabilitatea articulară este
păstrată și funcția articulară este normală, radiografia este, de asemenea,
normală;

•Luxația gravă instabilă este luxația cu rupturi sau smulgeri osoase

ale inserțiilor ligamentare. Sunt entorse grave, cu semne de instabilitate
articulară, cu mișcări anormale în sensul impus de leziunea capsulo-
ligamentară. Integritatea ligamentului nemaifiind păstrată, ele se pot
însoți de o luxație trecătoare în momentul accidentului, iar instabilitatea
articulară este evidentă clinic și radiologic.

Din punct de vedere clinic, în mișcarea de aducție a piciorului,

marginea externă a talusului se detașează de maleola fibulară și între
acestea apare un spațiu apreciabil la palpare.
Această diferențiere a entorselor după gradul leziunii ligamentare,
este importantă în practică deoarece comportă atitudini terapeutice
diferite.