SUPORT DE CURS - IFR - Echipamente Si Instalatii Sportive

UNIVERSITATEA ”BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ,
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ȘI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

SUPORT DE CURS
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ

SPECIALIZAREA
EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ
ECHIPAMENTE, APARATE ŞI INSTALAŢII

FOLOSITE ÎN SPORT
Conf. univ. dr. MONEA DAN
Anul de studiu: II
https://sport.ubbcluj.ro
eLearning.ubbcluj.ro https://portal.portalid.ubbcluj.ro
CLUJ-NAPOCA
2020
1
I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator
a) Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: ECHIPAMENTE ŞI INSTALAŢII IN SPORT
Codul: YEF0008
Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul III, semestrul 6
Tipul cursului:
Pagina web a cursului: http://sport.ubbcluj.ro/
Număr de credite: 4
Locul de desfăşurare: Facultatea de Educație Fizică și Sport, parcul Iuliu Hatieganu
Programarea în orar a activităţilor: conform orarului afişat la sediul facultăţii
b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:

Curs şi seminar:
Nume şi titlul ştiinţific: Conf.dr Monea Dan
Informaţii de contact: e-mail [email protected]
Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat
c) Descrierea disciplinei:
Obiectivele
 Dobândirea cunoştinţelor teoretice specifice amenajării terenurilor de

sport
Conţinutul disciplinei:
Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:
2
Competenţe cognitive:
 Cunoaştere şi înţelegere, transmiterea de cunoştinţe de specialitate din

domeniul amenajării bazelor sportive şi a instalaţiilor sportive.
Competenţe profesionale:
 Instrumental-aplicative:
 capacitarea studenţilor cu deprinderi practice aplicabile în

amenajării terenurilor de sport şi a instalaţiilor.
 Competenţe de comunicare – relaţionare:
 să folosească limbaj de specialitate cu aplicabilitate
d) Organizarea temelor în cadrul cursului (Studiu individual)

Disciplina este structurată pe următoarele capitole:
1. Poziţionarea unei baze sportive

2. Parametrii de planificare arhitectonică, tehnică, funcţională şi
urbanistică
3. Sistematizarea, construire şi utilizarea bazelor sportive
4. Echipamente şi instlaţii pentru ATLETISM
5. Echipamente şi instlaţii pentru FOTBAL
6. Echipamente şi instlaţii pentru HANDBAL, VOLEI
7. Echipamente şi instlaţii pentru BASCHET
8. Echipamente şi instlaţii pentru RUGBY
9. Echipamente şi instlaţii pentru GIMNASTICĂ
10.Echipamente şi instlaţii pentru JUDO
11.Echipamente şi instlaţii pentru TENIS DE CÂMP
12.Echipamente şi instlaţii pentru TENIS DE MASĂ
13.Echipamente şi instlaţii pentru SCHI
14.Echipamente şi instlaţii pentru ÎNOT
e) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea acestei discipline va presupune muncă individuală.

Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi
timpul de parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a
3
modulelor prezentate în cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea
sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.
f) Materiale bibliografice obligatorii
1. Monea Gh. (2010) – Amenajări şi administrarea bazelor sportive, Mido

print, Cluj-Napoca
2. Monea Gh., Monea D., Zamora E. (2005) – Amenajări baze sportive,
Napoca star, Cluj-Napoca
3. Monea Gh., Monea D., Zamora E. (2007) – Terenuri şi instalaţii
pentru sport şi agrement, Napoca star, Cluj-Napoca
g) Materiale şi instrumente necesare pentru curs:
În vederea parcurgerii la un nivel optim a cursului, este recomandat ca studenţii să aibă acces
la următoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a

putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)
- imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate)
- acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară şi
biblioteca facultăţii)
- acces la echipamente de fotocopiere
h) Politica de evaluare şi notare
Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:
- Examen scris în sesiunea de examene – 70 % din nota finală;
- Referat – 30% din nota finală;
i) Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Prezenţa la seminarii este obligatorie pentru toţi studenţii;
4
- Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod
obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi
plagiate nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată;
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de
examene pentru studentul în cauză;
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afisarea notelor în sediul
facultăţi şi on-line, prin utilizarea site-ului facultăţii;
- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;
j) Strategii de studiu recomandate
Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-

se accent pe pregătirea individuală continuă a studentilor şi pe evaluările formative pe
parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 48 de ore
pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei
discipline. Sunt necesare, de asemenea, aproximativ 12 de ore în vederea documentării şi
elaborării temelor de control ce vor fi prezentate de către fiecare student.
Observaţii:
Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă

întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.
5
Suportul de curs (Studiu individual):
Curs 1: Poziţionarea unei baze sportive
a) Scopul şi obiectivele modulului

b) Sumar
Instituirea și formarea unei baze sportive presupune și necesită o

planificare riguroasa și eficentă care trebuie să acopere un areal vast de domenii
de specialitate și intredisciplinaritate. Trebuie luată în considerare și
posibilitatea de extindere a cluburilor pe plan local, cât și regional, nivel de
cerere și ofertă a celor ce ar urma să folosească aceste baze, precum și strategiile
pe termen scurt mediu și lung.
O prioritate deosebită o constituie atenția față de publicul tânăr, copiii ca

viitori sportivi de performanță și ca beneficiari direcți ai actului sportiv, precum
și antecedentele de performanță existente (atletism, handbal, fotbal, canotaj,
gimnastică) cu rezultate remarcabile pe plan internațional.
Un alt motiv prioritar îl constituie nevoia de spații de pregătire și

antrenamente, precum și de recuperare postcompetițională, activă și
supravegheată de personal de specialitate.
Bazele sportive trebuie sî fie în așa fel concepute, încât să poată organiza
și susține și alte tipuri de manifestări culturale, economice, artistice cu caracter
spectacular (concerte, manifestări teatrale, coregrafice, muzicale), precum și alte
forme de activități conexe sau colaterale. (promovare de servicii sau produse,
simpozioane tematice).
6
Totodata, bazele sportive trebuie să devină factorii motivanți pentru a
atrage persoanele vârstnice și pe cele cu diferite grade de handicap la
manifestările găzduite, fapt care presupune dotări speciale, de la parcări, sisteme
de transport intern, rampe de acces, vestiare și grupuri sociale adaptate ecologic,
servicii medicale. De exemplu, un complex de natație presupune, pe langa
activitățile de bază destinate sportivilor (antrenamente, competiții, recuperare)
și activități de inițiere corporală sau loisir care deservesc practic pe orcine,
constituind astfel o sursă suplimentară de venit financiar deloc neglijabilă.
Orice bază sportivă devine nu numai un nucleu de pregătire și civilizație,

dar și o entitate economică, contribuind substanțial la bugetul local, regional și
național prin venituri financiare prevăzute de legile în vigoare (impozite, taxe,
TVA, chirii). Există cazuri în care unele baze sportive au fost fie greșit
concepute, proiectate și realizate, fie neavenite pentru sporturile care au fost
gândite.
POZITIONAREA UNEI BAZE SPORTIVE
Un teren corespunzător normativelor necesare nu este usor de găsit, în

special dacă există și alte variante comerciale posibile, mai rapid aducătoare de
venituri financiare (centre comerciale, mall-uri, parcuri industriale).Terenurile
propuse pentru construcția bazelor sportive sunt de obicei relativ lipsite de
valoare comercială, fie ne utilizate din diferite alte motive.
Factorii care dictează alegerea unui teren pentru o bază sportivă sunt de
două feluri.
FACTORII NATURALI
Presupun condițiile geografice, climatice, meteorologice, orientarea și

poziționarea terenului, elemente de bază în buna funcționare ulterioara și a
randamentului bazei respective.
FACTORII UMANI
În egală măsură, orice bază sportivă presupune un personal de

specialitate calificat, competent și pregătit în conformitate cu specificul bazei
respective și cu strategiile pe termen lung. Pe de altă parte, orice bază sportivă
intervine adesea în mediul natural, uman și social prin modalități diverse de
7
disturbare a liniștii cetățenilor și a ordinii publice, precum și a aspectelor
ecologice aferente (zgomot, gunoaie, distrugeri de bunuri materiale, uneori chiar
incidente grave soldate cu victime.
FACTORI LOGISTICI
Constituirea unei baze sportive presupune o rețea multiplă și complexă de

transporturi în comun și particulare bine gândită și realizată, un sistem de acces
facil, căi de evacuare rapidă, precum și o suită de parcări corespunzătoare
tuturor categoriilor de participanți la evenimente (spectatori, personal
organizatoric, care de transmisiuni TV, pompieri, ambulanța, politia, utilaje
speciale pentru curățenie și, nu în ultrimul rând,VIP-uri).
Neluarea în calcul a acestor deziderate vor duce într-un final previzibil la

aglomerări, blocaje rutiere și disfuncționalități organizatorice, ceea ce înseamnă
ratarea unui eveniment, implicit un fiasco financiar.
c) Întrebări recapitulative şi teme de control
d) Bibliografie selectivă:

print, Cluj-Napoca
3. Monea Gh., Monea D., Zamora E. (2007) – Terenuri şi instalaţii pentru
sport şi agrement, Napoca star, Cluj-Napoca
8
Curs 2: Parametrii de planificare arhitectonică, tehnică, funcţională şi
urbanistică
a. Scopul şi obiectivele modulului

b. Sumar
Orice bază sportivă complexă presupune o gamă largă și vastă de

terenuri, clădiri aferente, anexe funcționale, precum și instalațiile tehnice
necesare, conforme standardelor și normativelor de omologare naționale și
internaționale.
O importanță deosebită o are adaptarea construcțiilor la mediul urbanistic

existent, la topografia spațiului respectiv, la arhitectonica și istoria locului,
având în vedere faptul că în Cluj-Napoca există monumente arhitectonice și de
șantiere arheologice.
O proiectare judicioasă din aceste puncte de vedere vor lua în calcul

preliminar și capacitățile de găzduire a spectacolelor, sportivilor și a
personalului auxiliar, ceea ce înseamnă o prevedere implicită a veniturilor
financiare, a cheltuielilor și într-un final, a profitului și rentabilității investiției.
Un aspect deosebit de important îl constituie existența anexelor sanitare și

a grupurilor sociale, într-un număr corespunzător și omologate de forurile
superioare de specialitate (Ministerul Sănătății, Ministerul Educației Cercetării
și Tineretului și Sportului, Poliția Sanitară, Garda de Mediu, Pompieri).
Toate aspectele definitorii ale activităților bazelor sportive considerate

din acete puncte de de vedere presupun și proiectarea sălilor, terenurilor,
piscinelor etc, în conformitate cu regulamentele și normativele care vizează în
mod direct ramura sportivă respectiva (inclusiv materialul, textura
antiderapanta, cromatică zonelor de delimitare a terenului, implicit factorii
9
psihologici ai culorilor folosite, factorii de iluminat direct și indirect –iluminatul
utilitar, respectiv cel ambiental).
POSIBILITĂȚI DE TRANSFORMARE A FUNCȚIILOR ȘI GAMMEI DE

ACTIVITĂȚI A BAZELOR SPORTIVE
Planul de activități a unei baze sportivese se va dovedi efoicient și viabil

pe termen lung numai în situația în care va exista și o prevedere a unor game de
activități extrasportive, dar aducatoare de resurse financiare (spectacole
muzicale, teatrale, coregrafice, demonstrative).
Un exemplu poate fi considerată Sala Polivalentă din București care

găzduiește manifestări conexe actului sportiv care au adus beneficii importante
bazei sportive gazdă.
ORGANIZAREA BAZELOR SPORTIVE ÎN ROMÂNIA
Clasificarea bazelor sportive în România
Bazele sportive ca formă de organizare administrative legistică, tehnică,

operațională, funcțională și competițională, se clasifică după câteva criterii care
definesc din toate punctele de vedere globalitatea, structura, eficiența și
complexitatea activităților acestora.
BAZELE SPORTIVE: DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE
Baza sportivă reprezintă o construcţie sau amenajare specială, permanentă

sau temporară, împreună cu anexele social-sanitare necesare şi prevăzută cu
utilajul corespunzător practicării exerciţiilor fizice şi sportului.
Bazele sportive se clasifică după trei criterii.
După felul construcţiei lor, care le limitează funcţionarea în raport cu

anotimpurile, bazele sportive sunt de două feluri:
10
a. Baze sportive deschise, în care activitatea este legată de anotimp şi aici
amintim stadioanele, terenurile sportive, pârtiile de schi.
b. Baze sportive închise, care permit desfăşurarea activităţii sportive tot

cursul anului: sălile sportive, piscinele etc.
Al doilea criteriu de clasificare îl reprezintă colectivul care le foloseşte.

Din acest punct de vedere, bazele sportive se grupează în trei categorii:
a. Baze sportive şcolare şi studenţeşti
b. baze sportive de întreprindere
c. baze sportive săteşti, orăşeneşti, judeţene, republicane.
În funcţie de amploarea activităţii care se desfăşoară în ele, bazele

sportive sunt de două feluri:
a. baze sportive simple, destinate practicării unui singur sport. De exemplu:

terenurile pentru fotbal, baschet, volei, tenis de câmp, sălile pentru
gimnastică, box, lupte, scrimă.
b. baze sportive complexe destinate practicării mai multor ramuri sportive.

De exemplu, complexele sportive, parcurile sportive.
În cadrul bazelor sportive există o serie de amenajări, care se grupează în

felul următor:
a. amenajări de bază: sala propriu-zisă, terenul, stadionul, la nivelul cărora

se practică exerciţiile fizice şi sportul.
b. amenajări auxiliare sanitare destinate asigurării unor activităţi în legătură

directă cu practicarea exerciţiilor fizice şi sportului: garderobă, vestiar, sala
de duşuri, sauna, cabinetul medical, sălile pentru refacere, grupurile sanitare
etc.
c. amenajări auxiliare administrative, care asigură condiţiile materiale în

care se desfăşoară antrenamentele şi competiţiile: clădirile administrative,
cantina, restaurantul, clubul cultural, atelierele de întreţinere şi reparaţii,
magaziile pentru echipament şi materiale.
11
d. amenajări pentru spectacole: spaţiul rezervat publicului spectator
(tribune), anexe social-sanitare, special pentru public (garderobe, bufete, WC-
uri etc.).
Suprafaţa minimă de amenajări sportive dintr-o localitate este apreciată la

3,5 m2, pe cap de locuitor.
a). După forma de administrare
b). Din punct de vedere tehnico-constructiv
După forma de administrare
a). Comitetul Olimpic Român este forul organizatoric suprem al sportuluiu

din România și are ca atribuții și competențe coordonarea, conducerea și
verificarea nivelului de funcționare corespunzător a echipelor și sportivilor
olimpici, pentru a avea pregătirea necesară și antrenamentele specifice, precum
și dotările necesare unui nivel superior de performanță. Finanțarea în acest scop
se face direct prin bugetul statului, printr-un plan adecvat special, prin
federațiile sportive de specialitate.
b). Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret din cadrul Ministerului

Educației Cercetării Tineretului și Sportlui. Cele mai multe baze sportive s-au
construit din ordinul acestui for național care are toate drepturile și
responsabilitățile de a propune și aproba comisiile de conducere.
Forma de finanțare este cel de la bugetul statului, fapt care nu oferă o

flexibilitate economică optimă și eficientă.
c). Consiliile judetene din cadul Consiliilor Judetene
În ultimii ani, primăriile înființează baze sportive special destinate

activităților sportive pentru cetățenii de rând, dar și pentru activități cu caracter
competițional de nivel local și regional.
Suportul economic este asigurat de forurile locale din bugetul propri sau
din surse de finanțare private, iar cu ocazia unor manifestări-evenimente
sportive de anvergura (naționale și internaționale) se aloca și fonduri speciale
de la bugetul național.
12
d). Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului
Coordonează și administrează toate bazele sportive din cadrul

învațământului primar, gimnazial, liceal și universitar.
Ministerul Apărării
Coordonează și administrează toate bazele sportive din cadrul unităților

militare.
f). Cluburile sportive (mari și mici)
Administrează și gestionează bazele sportive proprii, finanțate inițial de

către stat. Există însă obligativitatea de a raporta bilanțurile economice și de
performanțe sportive, conform normativelor și a hotărârilor la nivel superior.
g). Companii sau investitori privați
Coordonează în general activitatea sportive și managerial-economică

deșfasurată pe terenuri, săli și parcuri sportive de mică anvergură, propice unor
ramuri speciale de sport și fittnes, cum ar fi fotbal 5x5, 8x8, tennis de câmp,
popice, tennis de masă, șah, dansuri tradiționale, dansuri sportive, beach-volei.
h). Stadioanele
Includ baze și complexe de mică sau mare anvergură și funcționează în

sistem de stat sau privat, fiind subordonate Consiliilor locale, respectiv
Primăriilor.
Din punct de vedere tehnico-constructiv
Bazele și complexele sportive mari care presupun construcții anexe și

dotări de anvergură mondială și care corespund tuturor normelor de acreditare
internaționale. Exemple Stadionul National Lia Manoliu din București,
Stadionul Ion Moina din Cluj-Napoca, ambele în stadiu avansat de construcție
cu termen de finalizare în anul 2011.
a). Baze și complexe sportive de capacitate medie, care deservesc activități

competiționale și de pregătire sportivă în diverse locații (de regulă urbane).
13
Numărul acestora este semnificativ în raport cu complexele mari, care
presupun alte nivele de susținere logistică și financiară. Acestea trebuie să
respecte normativele internaționale de omologare, în funcție de sporturile
găzduite.
b). Bazele sportive mici, specializate, care deservesc de regulă unul sau două
sporturi.
Numărul acestor baze este mare și se caracterizează prin frecvența mare a

celor care doresc să practice un anumit sport, la nivel de amator sau de
performanță.
c. Întrebări recapitulative şi teme de control
d. Bibliografie selectivă:
1. Monea Gh. (2010) – Amenajări şi administrarea bazelor sportive,

Mido print, Cluj-Napoca
2. Monea Gh., Monea D., Zamora E. (2005) – Amenajări baze
sportive, Napoca star, Cluj-Napoca
14
Curs 3: Sistematizarea, construirea şi utilizarea bazelor sportive

b. Sumar
Sistematizarea, construirea şi utilizarea bazelor sportive
Soluţionarea favorabilă a problemelor privitoare la sistema-tizarea

terenurilor are o importanţă covârşitoare pentru folosirea ulterioară a suprafeţei
amenajate.
Respectarea prevederilor regulamentare în ceea ce priveşte dimensionarea

diferitelor terenuri de specialitate constituie numai una din condiţiile care ar
trebui avute în vedere la amenajarea suprafeţelor destinate activităţilor sportive.
Celelalte condiţii, acelea care se referă la sistematizarea şi la construcţia

propriu-zisă a ansamblurilor destinate sportului, vor fi prezentate în continuare.
Sistematizarea nucleelor de atletism
Nucleele de atletism sunt ansambluri de terenuri sportive destinate

alergătorilor, săritorilor şi aruncătorilor. În mod obişnuit, pivotul oricărui nucleu
de atletism îl constituie pista de alergare cu circuit închis. Suprafeţele destinate
săriturilor şi aruncărilor sunt amplasate într-o strânsă dependenţă de pista de
alergare, a cărei lungime şi formă au un rol deosebit pentru sistematizarea
ansamblului, trebuind să se ţină cont de următoarele condiţii:
a) specificul activităţii. Nucleul de atletism poate fi destinat în mod

preponderent fie activităţilor de antrenament, fie celei de competiţie. În mod
obişnuit trebuie să se pornească de la premisa că nucleul de atletism va trebui să
satisfacă, în mod egal, atât activitatea de antrenament cât şi cea competiţională.
15
b) gradul de folosire este indicat de numărul şi frecvenţa la anumite ore a
celor care vor avea acces la terenuri.
Amplasamentul terenurilor de sărituri şi aruncări
Terenurile pentru săritura în înălţime sunt amenajate, în marea majoritate,

în sectoarele din turnantă unde putem dispune de spaţiu suficient pentru trasarea
unei zone regulamentare de elan.
Terenurile pentru săritura în lungime, triplusalt şi săritura cu prăjina,

simple sau asociate, pot fi trasate fie în sectoarele de turnantă, fie paratele cu
linia dreaptă.
În sectoarele de turnată trasarea acestor terenuri este posibilă numai în

imediata vecinătate a laturii scurte a terenului central, deoarece numai aici
există un spaţiu suficient pentru amenajarea unei piste de elan cu lungimea
normală. Amenajarea terenurilor pentru sărituri poate fi realizată fie în interiorul
pistei de alergare, fie în exteriorul acesteia.
Terenurile pentru aruncarea greutăţii pot fi amenajate în mod stabil doar

în sectoarele de turnantă, unde ocupă, împreună cu terenul de înălţime, aproape
întreaga suprafaţă existentă. Locul cercurilor de aruncare trebuie ales astfel încât
greutatea aruncată să nu se rostogolească peste terenurile destinate altor probe.
Terenurile pentru aruncările lungi (suliţă, disc, ciocan) nu am amenajare

în mod special decât zonele de elan, zonele de recepţie nefiind diferenţiate în
mod stabil, ci urmând a fi marcate numai cu ocazia reuniunilor (chiar pe terenul
central gazonat). În mod obişnuit cercurile pentru aruncarea discului şi
ciocanului sunt amenajate în interiorul sectoarelor de turnantă şi în imediata
apropiere a linie scurte a terenului central gazonat pentru a nu survola alte
terenuri speciale pe care poate avea loc în acelaşi timp activităţi sportive.
Pentru elanul la aruncarea suliţei este rezervată o pistă de 4 metri lungime

care traversează pista de alergare şi sectorul de turnantă, fiind situată în axa
longitudinală a terenului. În aceste cazuri, bordura internă a pistei este
dislocabilă.
16
Exemple de sistematizare
La sistematizarea suprafeţelor pentru nucleele de atletism, trebuie avută

în vedere o valorificare raţională a spaţiului disponibil, prin soluţiile adoptate să
se favorizeze lucrul colectiv, evitându-se aglomerarea, care constituie principala
frână în operativitatea organizării reuniunilor atletice sau în desfăşurarea
nestânjenită a antrenamentelor.
Nuclee complexe de uz restrâns
Nucleele complexe de uz restrâns sunt destinate a deservi activitatea

sportivă a unor colectivităţi mici (şcoli, întreprinderi, instituţii) în cazurile când
la dispoziţia acestora nu există suprafeţe mari care să fie amenajate.
Nucleele şcolare trebuie să deservească activitatea organizată de educaţie

fizică atât pe linia orelor de curs, cât şi pe aceea a orelor afectate pentru
asociaţia sportivă şcolară, uneori chiar şi activitatea şcolilor sportive de elevi.
Ca atare nucleele sportive şcolare trebuie să prezinte o sistematizare adecvată,
favorabilă unui lucru cu grupe numeroase, fără a fi destinate în exclusivitate
atletismului.
Sistematizarea suprafeţelor destinate unei activităţi sportive multilaterale

ca aspect depinde de mai mulţi factori, printre care amintim:
mărimea suprafeţei terenului disponibil;
forma terenului;
construcţiile din jurul terenului;
numărul elevilor care vor lucra simultan şi repartizarea lor pe ramuri de

sport.
La amenajarea suprafeţelor restrânse nu vor putea fi respectare decât în

cazuri excepţionale, unele dintre prevederile regulamen-tare privind
dimensiunile diferitelor terenuri. Derogările de la regulament vor fi făcute cu
chibzuinţă astfel ca amenajările realizate să fie utilizate în condiţii satisfăcătoare
la scara posibilităţilor medii ale colectivităţii care va folosi nucleul sportiv.
17

18
Curs 4: Echipamente şi instlaţii pentru ATLETISM

b. Sumar
Plasamentul în cadrul stadionului de atletism:

1. Teren de joc;
2. Pistă de alergări;
3. Săritura în înălţime;
4. Săritura cu prăjina;
5. Săritura în lungime şi triplusaltul;
6. Aruncarea greutăţii;
7. Aruncarea discului şi ciocanului;
8. Aruncarea suliţei.
3.7 Construirea terenurilor de atletism

Problemele referitoare la construirea terenurilor de atletism fiind complexe, ele revin
cadrelor tehnice de specialitate – inginerilor.
Profesorii de educaţie fizică pot fi colaboratori ai cadrelor tehnice şi datorită experienţei în
domeniu ei pot propune soluţii avantajoase de construcţie şi explorare a bazei sportive.
3.8 Alegerea şi orientarea terenurilor

a. Terenurile de atletism, cât şi cele de strictă specialitate, pot fi amplasate în incinta
locului de muncă sau în afara acestuia. În incinta locului de muncă nu pot fi amenajate decât
terenuri de uz restrâns, condiţiile de frecventare, mai ales în cazul şcolilor, fiind în acest caz
dintre cele mai comode. La amplasarea în afara locului de muncă, dacă terenul urmează
aservi o unitate organizatorică, determinantă (o anumită şcoală, întreprindere, instituţie),
distanţa până la el joacă un rol important. În scopul utilizării în orele de educaţie fizică din
19
programul săptămânal al şcolilor, distanţa până la teren va fi de ordinul a 300 metri, adică 5
minute de mers pe jos.
La alegerea locului de amplasare a unui nucleu trebuie avute în vedere următoarele
condiţii sanitare şi tehnice:
să nu se afle în apropierea unei zone nocive (fum, gaze);
să fie adăpostit de vânturile dominante care bat în acel loc;
solul să fie sănătos, evitându-se fostele depozite menajere şi terenurile mlăştinoase;
pânza de apă subterană să se găsească la cel puţin 0,75 metri sub suprafaţa terenului, în
punctul cel mai de jos al acestuia;
să aibă acces comod.
b. Axa longitudinală a nucleului – mai exact axa pistei de alergare cu circuit închis – va fi
orientată pe o direcţie, în general nord-sud. Abaterile permise sunt de ordinul a 200 în raport
cu această direcţie.
Alergarea direcţiei aproximative nord-sud, în scopul orientării axei longitudinale a pistei
de alergare se datorează luării în considerare a poziţiei soarelui în diferite ore ale zilei.
Ştiut fiind că la ora 12 soarele se găseşte la sud, este uşor de dedus că la ora 18, când se
desfăşoară în plin reuniunile atletice sau alte activităţi sportive, el se va găsi la vest. În
consecinţă, razele lui căzând perpendicular pe liniile drepte ale pistei, nu vor impieta asupra
desfăşurării normale a activităţii.
20
a). Drenaje generale
Terenurile de atletism, terenurile speciale de sărituri, aruncări, terenul central gazonat şi
celelalte terenuri pentru jocuri sportive, sunt prevăzute cu un sistem de drenaj care serveşte la
evacuarea surplusului de apă din precipitaţii.
Drenarea generală a unui nucleu sportiv este o operaţie costisitoare şi de aceea nu este
prevăzută decât pentru stadioanele importante.
Sistemele de drenaj, distanţele dintre drenuri, capacitatea de scurgere a apei sau de
înmagazinare a ei necesită intervenţia unor servicii tehnice de specialitate, care trebuie să
cunoască nu numai caracteristicile climei locale, ci şi natura, structura solului care urmează a
fi drenat.
Drenajul serveşte la scurgerea apelor de suprafaţă spre mai multe puncte, după ce a fost
traversat de un strat permeabil.
Sistemul de drenaj trebuie să permită scurgerea neîncetată a apei (pe măsura căderii ei) în
cazul unei ploi obişnuite sau evacuarea în maximum o oră a apei datorită unei ploii torenţiale.
Există trei sisteme de drenaj:
drenajul de suprafaţă;
drenajul de adâncime;
drenajul de rezervor.
Drenajul de suprafaţă, întrebuinţat pentru terenurile amplasate pe un strat argilos, cu
grosimea mai mare de 1,50 metri, constă dintr-o reţea de tuburi colectoare fabricate din
beton, montate în şanţuri, care apoi sunt umplute cu pietriş. Corpul pistei de alergări, de elan,
sau terenul gazonat este executat deasupra unui şanţ cu tuburi colectoare. Dispunerea
tuburilor colectoare este diferită, cel mai cunoscut sistem fiind cel în „spinare de peşte”.
Drenajul de adâncime, întrebuinţat pentru terenurile amplasate pe un strat argilos cu o
grosime mai mică de 1,50 metri, constă în puţuri pătrate, cu latura de 0,6-0,8 metri, a căror
adâncime este egală cu a stratului impermeabil, puţurile fiind umplute cu bolovăniş (la fund)
şi pietriş (spre suprafaţă).
Drenajul rezervor este asemănător celui de adâncime, fiind folosit pentru terenuri
amplasate pe straturi impermeabile cu o mare grosime, puţurile nestrăbătând complet aceste
straturi vor servi pentru înmagazinarea surplusului de apă care se va scurge apoi lent în
pământ.
b). Terenurile de zgură pentru pista de atletism, zonele de elan la sărituri şi

terenurile pentru jocurile sportive
Terenurile de zgură sunt construite în aşa fel încât să se creeze condiţii cât mai favorabile
pentru activitatea sportivă care se desfăşoară pe ele.
Terenurile de zgură care deservesc aceste activităţi se caracterizează prin:
suprafaţa bătătorită;
21
suprafaţa stratificată.
c). Cerinţe referitoare la terenurile de zgură

Pentru a satisface desfăşurarea activităţilor sportive, terenurile de zgură trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
Permeabilitatea este indicată prin capacitatea terenului de zgură de a permite infiltrarea,
într-un timp cât mai scurt, a apei provenite din ploi sau din stropire. Permeabilitatea depinde
de mărimea şi de porozitatea particulelor de zgură din care este construită partea drenată a
terenului, precum şi de grosimea pe care o au diversele straturi.
Stabilitatea este dată de compoziţia stratului superficial care fiind constituit din materiale
liante şi drenate în proporţii variabile, va prezenta şi indici de stabilitate diferiţi. Ca indicaţie
generală se recomandă ca o pistă să aibă stratul superficial astfel constituit, încât cuiele
pantofilor să-l străbată relativ cu uşurinţă şi să găsească un reazem ferm, în cursul fazei
motoare a pasului alergător (faza de impulsie), solul să nu cedeze, iar după ridicarea
piciorului faţa pistei să nu păstreze amprente adânci (gropi) în locul de contact.
Elasticitatea depinde de materialele componente ale stratului superficial, de grosimea
acestuia, precum şi de stratul intermediar situat dedesupt. Elasticitatea unei piste sau a unui
teren pentru jocuri o percep sportivii pe baza senzaţiilor proprioreceptive care se nasc ca o
urmare a contactului cu pista sau terenul.
Capacitatea de a menţine umezeala depinde de natura solului pe care este construit terenul
de zgură, de grosimea straturilor şi de modul de stratificare a materialelor de construcţie.
Calităţile de permeabilitate, stabilitate şi elasticitate ale unui teren de zgură depind într-o
anumită măsură de modul în care este întreţinut.
O pistă de alergare dacă nu este greblată se transformă dintr-o pistă stabilă în una dură. O
pistă stabilă stropită raţional, capătă o elasticitate satisfăcătoare. Printr-o stropire abundentă
devine grea, alergătorul având senzaţia că-şi ridică picioarele cu dificultate.
d). Materiale de construcţie

După proprietăţile lor, materialele folosite la construirea terenurilor bătătorite pot fi
împărţite în următoarele categorii:
materiale drenante (de drenaj);
materiale liante (de legătură);
materiale cu caracter mixt.
Materialele drenante. Aceste materiale servesc la facilitarea pătrunderii apei, precum şi
la înmagazinarea surplusului de apă datorită ploii torenţiale. Aceste proprietăţi derivă fie în
forma neregulată a particulelor din care sunt constituite, fie din porozitatea lor. Apa se scurge
printre particulele respective, ori se infiltrează în porii materialelor care servesc al drenaj. Ele
22
sunt reprezentate prin zgura de diferite provenienţe (zgură de cărbuni arşi, de cocs) pietrişul
şi praful de cărămidă.
Materialele neporoase de drenaj, având însă o granulaţie neregulată sunt reprezentate prin
nisip, pietriş, bolovăniş de râu, piatră sfărmată (granit, bazalt) beton şi cărămidă provenită de
la demolări.
Materialele liante. Sunt caracterizate prin puterea de coeziune a particulelor din care sunt
constituite. În construcţia terenului de zgură aceste materiale servesc pentru a lega particulele
de materiale drenante, obţinându-se astfel o compoziţie care va prezenta pe lângă stabilitate şi
o anumită capacitate de drenare a apei. Calităţile terenului de zgură depind în cea mai mare
măsură de proporţii adoptate la amestecul materialelor liante cu cele drenante.
La construirea terenurilor de zgură se folosesc următoarele materiale liante: argilă (lut),
humusul şi mâlul de şanţuri.
De obicei se preferă (pentru pistele cu faţa de zgură roşie) argilă care conşine şi un mic
procent de nisip fin (aproximativ 5%).
Humusul folosit pe pistele cu faţa de zgură neagră trebuie extras de la adâncimi ceva mai
mari, pentru au conţine germeni de plante a căror prezenţă ar putea provoca . mai târziu –
surprize neplăcute.
Materialele cu caractere mixte – acestea au proprietăţi atât drenante cât şi liante, ultimele
fiind predominante. În această categorie intră diferite pământuri roşii, care au la bază argila
feroasă.
Turba are, de asemenea, proprietăţi mixte, prevalând cele drenante. Ea este întrebuinţată,
uneori, sub forma unui strat intermediar menit a mări elasticitatea pistei.
e). Stratificaţia terenurilor de zgură

Terenurile sunt construite din straturi suprapuse, materialele cu dimensiuni mari la
adâncime iar la suprafaţă cele care au dimensiuni mai mici.
a. Compoziţia straturilor
O secţiune printr-un teren de zgură va prezenta mai multe straturi:
stratul profund sau fundaţia pistei;
unul sau mai multe straturi intermediare;
stratul superficial sau stratul de acoperământ.
Stratul profund (sau fundaţia pistei) este constituit din materiale grosiere a căror
granulaţie este de 30-50 mm, iar în cazul când grosimea lui este mai mare, partea lui cea mai
profundă poate cuprinde şi materiale mai mari (100 mm). Rolul esenţial al stratului profund
este de a drena sau înmagazina apa căzută în exces. În acest scop se foloseşte zgura mare,
bolovănişul de râu, piatra sau cărămida sfărmată. Materialele cele mai voluminoase se vor
aşeza la bază pe muchie şi nu pe lăţime.
23
Straturile intermediare sunt construite din materiale drenante cu granulaţie mijlocie (12-
20 mm). În marea majoritate a cazurilor se foloseşte zgura neagră (fiind cea mai ieftină şi
calitativ satisfăcătoare). Poate fi folosită cărămida sfărmată sau rareori zgura în amestec cu
nisip.
Stratul superficial este constituit din amestecuri cuprinzând materiale drenante şi liante
mărunte, cu granulaţia de maxim 5 mm. Materialele întrebuinţate sunt praful de zgură roşie în
amestec cu argilă, praful de zgură neagră în amestec cu humusul, la care se adaugă, uneori, şi
un mic procent de nisip fin (dat printr-u ciur cu ochiurile de 3 mm), precum şi praful de
cărămidă. Amestecul se face uscat. De cele mai multe ori praful de cărămidă este aşternut sub
formă de strat foarte subţire (0,5 cm) peste stratul superficial de zgură roşie, pentru a da o faţă
pistei, dar şi pentru a evita formarea unei pături superficiale, lucioase după scurgerea apei
unei ploi torenţiale.
b. Stratificaţii tip
Modul de stratificaţie a terenurilor de zgură este în funcţie de cei doi factori menţionaţi
(solul pe care se construieşte terenul respectiv şi clima locală).
Aceşti doi factori condiţionează:
grosimea fiecărui strat;
modul de stratificare (numărul straturilor);

compoziţia straturilor.
Ca măsură generală, cu cât solul este mai puţin permeabil, cu atât stratul e fundaţie a fi
mai gros, mai ales când este prevăzut un sistem de drenaj. Solurile cele mai permeabile sunt
cele constituite din materiale cu o proporţie considerabilă de nisip, solurile calcaroase şi cele
argilo-nisipoase pot fi considerabil nepermeabile; solurile argiloase sunt impermeabile.
24
Exemple de stratificaţii folosite în construcţii:
Stratificaţie tip soluri permeabile. PE astfel de soluri sunt suficiente două straturi
(figura):
un strat profund, din zgură neagră cu granulaţie 20-30 mm, având grosimea de 10-15
cm;
un strat superficial, gros de 5-8 cm, construit dintr-un amestec de 70% praf de zgură
(granulaţie 5 mm), 15% humus şi 15% lut nisipos.
În cazul că se foloseşte şi bolovănişul se pot prevedea trei straturi:
un strat profund, gros de 5-10 cm, construit din pietriş cu granule de 20-50 mm;
un strat intermediar, gros de 5 cm, format din zgură neagră de 20-30 cm;
un strat superficial, din amestecul arătat mai sus.
Stratificaţiile pe soluri slab permeabile. În acest caz se recomandă ca pista să aibă trei
straturi, după cum urmează (figura):
un strat profund, gros de 20-50 cm, construit din bolovăniş de râu ori din piatră
sfărmată;
un strat intermediar, gros de 10-12 cm, construit din zgură neagră cu granulaţie de 10-
12 cm;
un strat superficial, gros de 5-8 cm, format din următorul amestec: 63% praf de zgură
neagră (granulaţie 5 mm), 32% humus, 5% nisip fin (granulaţie 3 mm).
Stratificaţie tip pe soluri impermeabile. Pentru a nu îngroşa în mod exagerat grosimea
straturilor (în cazul în care nu este prevăzut un sistem general de drenaj), este preferabil ca pe
toată lungime pistei să se sape un şanţ colector cu o secţiune trapezoidală; adâncimea şanţului
va fi de 50-80 cm, baza mică, situată la fund, va fi de 30-40 cm, iar baza mare, situată
deasupra, va fi de 50-70 cm. Fundul impermeabil al pistei va avea o scurgere de 3% înspre
şanţul colector care va fi săpat de preferinţă în partea inferioară a pistei. Şanţul colector va fi
umplut cu bolovani de 100-150 mm, aşezaţi la fund, apoi pietriş de 30-50 mm sau piatră
sfărmată.
Straturile pistei, în număr de trei, vor fi:
un strat profund, gros de 15-25 cm, format din pietriş de râu (de 20-50 mm) sau din
piatră sfărmată;
un strat intermediar, gros de 10-15 cm din zgură mijlocie (12-20 mm);
un strat superficial, gros de 8 cm construit din următorul amestec: 55% praf de zgură
roşie (cu granulaţie de 5 mm), 15% praf de cărămidă (5 mm), 30% lut nisipos (având 25%
lut).
Peste stratul superficial se va aşterne o faţă de praf de cărămidă (cu granulaţia de 3 mm) în
grosime de 0,5 cm.
25
Stratificaţia minimală: pentru terenurile de uz restrâns, cum ar fi cele din curţile şcolare, se
pot folosi stratificaţii mult mai simple şi mai puţin costisitoare, permiţând desfăşurarea
satisfăcătoare a activităţii sportive.
În acest scop se pot prevedea:
un strat profund, gros de 5-6 cm, construit din zgură neagră mijlocie;
un strat superficial, gros de 4-5 cm, alcătuit dintr-un amestec de zgură neagră fină
(granulaţie 5 mm) în proporţie de aproximativ 2/3 şi humus (o treime) cu un procent mic de
nisip.
În scopul de ase evita degradarea rapidă a porţiunilor mai solicitate ale unei zone de elan
(terenul dinaintea pragului pe 6-8 m, terenul dinaintea stâlpilor la înălţime (pe 3-5 metri) se
recomandă ca stratul superficial să fie construit dintr-un amestec cu o stabilitate şi o duritate
mai ridicată. În caz contrar, în urma nivelărilor repetate, aceste zone solicitate îşi pierd din
grosimea iniţială a stratului superficial şi dacă nu sunt reînălţate de 3-4 ori pe an, ajung
scobite.
Pentru obţinerea unei rezistenţe mărite la uzură poate fi folosit următorul amestec:
0,5 m3 praf de zgură roşie;
0,5 m3 lut;
0,5 m3 ciment.
Amestecul se face uscat, pe targă, apoi se aşterne într-un strat gros de 5-8 cm şi se
tăvălugeşte întâi uscat, apoi după o tăvălugire abundentă, cu un compresor de 200-300 kg.
Deasupra se aşterne un strat subţire (aproximativ 2 cm), dintr-un amestec obişnuit, fără
ciment, care va permite pătrunderea uşoară a cuielor pantofilor şi va împiedica ruperea
stratului de ciment.
Se interzice categoric dispunerea unui strat de ciment pe porţiunea situată între zone de
aterizare şi pragul de triplusalt.
f). Construirea pistei de alergare şi a terenurilor speciale

Operaţiunile cele mai importante în construirea terenurilor sunt:
1. Pe terenul destinat amenajării se stabilesc, conform planului, principalele puncte ale
viitoarei piste de alergare:
cele patru puncte de racordare a liniilor drepte cu arcurile de turnantă;
vârfurile arcurilor de turnantă (la nivelul bordurilor interne);
centrele de curbură ale arcurilor de turnantă. Marcarea se face cu ajutorul unor picheţi
care nu vor fi înlăturaţi decât după aşezarea bordurii interne.
2. Se marchează liniile drepte prin picheţi aşezaţi la aproximativ 10 metri şi arcurile de
turnantă prin picheţi la intervale de 3 metri.
26
3. Se pichetează în acelaşi mod linia bordurilor externe, precum şi conturul terenurilor de
sărituri şi a celor de aruncări.
4. Pe toată suprafaţa care urmează a fi stratificată cu zgură se desenează un şanţ a cărui
adâncime va fi egală cu grosimea corpului pistei de zgură.
5. În acelaşi timp se sortează materialele de construcţie a pistei:
se selecţionează bolovănişul de fundaţie, alegându-se materialul cel mai gros pentru a
se aşeza pe fundul şanţului;
se trece prin cur (ochiuri de 20 mm) zgura neagă, sortându-se materialul cu granulaţie
mai mare, care va fi dispus în partea mai profundă a stratificaţiei;
se ciuruieşte din nou (ochiuri de 5 mm) zgura neagră, separându-se praful de zgură
care va fi folosit în amestecul stratului de acoperământ. Zgura roşie fiind mai pretenţioasă, se
impun mai multe etape de cernere şi chiar de prelucrare, pentru obţinerea dimensiunilor
dorite.
6. Se procedează la aşezarea materialelor de umplutură care vor constitui corpul terenului
de zgură. La efectuarea acestei operaţii se recomandă următoarele:
materialele se aşează cu grijă, căutând să obţină o nivelare satisfăcătoare;
aşezarea materialelor se face în straturi succesive, a căror grosime trebuie să respecte
soluţia adoptată;
fiecare strat, după ce a fost aşezat şi nivelat, va fi stropit cu apă ţi tasat. Pentru
straturile groase se recomandă un compresor de 1000-1500 kg;
amestecul superficial se execută uscat, el va fi aşternut numai după ce –a făcut
pichetarea la nivel (cota zero a terenului de zgură), la dispunerea lui folosindu-se dreptare şi
şipci care vor înlesni obţinerea unui strat de grosime uniformă şi lipsit de văluiri;
stratul de acoperământ se aşează în mod repetat cu un compresor de 300-350 kg.

Stropindu-se de fiecare dată cu atenţie pentru a se evita un exces de apă;
27
se lasă terenul câteva zile pentru a se tasa în mod natural, în acelaşi timp continuându-
se stropirea zilnică (abundentă), după care se verifică nivelarea realizată, eventualele
denivelări care apar sub forma unor văluiri transversale largi, urmând a fi corectate.
i). Bordarea terenurilor de zgură. Pentru separarea suprafeţelor de zgură de ternul
dimprejur, se recurge la o bordură de beton, cărămidă sau lemn.
Una din muchiile superioare va fi rotunjită şi nu trebuie să prezinte asperităţi şi ca atare va
fi sclivisită.
h). Construirea zonelor de aterizare la sărituri

a. Pentru săritura în lungime şi triplusalt se sapă gropi adânci de 50-60 cm. Pereţii
gropilor se sapă vertical şi apoi se bordează cu scânduri gudronate montate pe ţăruşi aşezaţi
în afara gropii, astfel ca la finisarea lucrării, marginea superioară a bordurii va rămâne la 2-3
cm sub nivelul nisipului şi a pistei de elan.
Fundul gropilor va fi înclinat spre mijloc şi va fi prevăzut cu un drenaj local. Pe el seva
aşterne un strat de pietriş sau zgură bine tasat şi numai apoi se va turna nisipul în granulaţie
de până la 3 mm.
b. Construirea cercurilor de aruncări. Cercurile de aruncări au interiorul betonat. Placa de
beton, groasă de 6-8 cm va fi turnată pe o fundaţie de bolovăniş şi pietriş, iar pe margini va fi
prevăzut cu găuri de scurgere cu diametru de 20-25 mm. La turnarea plăcii de beton se va
avea în vedere că faţa ei superioară să se găsească la 2 cm sub muchia ramei cercului şi a
terenului înconjurător.
c. Construirea gropii de apă pentru obstacole.

Groapa cu apă pentru alergările de obstacole este
construită în întregime din beton armat, respectând
dimensiunile impuse de regulamentul competiţiile de
atletism.
TERENURILE GAZONATE
Terenurile din incinta unei piste de atletism utilizate pentru aruncările lungi şi pentru
jocurile sportive (fotbal şi rugby) trebuie să îndepli-nească următoarele cerinţe pentru a fi
utilizat în cele mai bune condiţii:
28
să fie suficient de perme-
abil pentru a capa căzută în
excedent să de infiltreze în sol
şi să nu deprecieze starea gazo-
nului;
să menţină un grad
suficient de umiditate în scopul
conservării gazonului.
Materialele folosite la
amenajarea terenurilor gazonate
sunt:
pietrişul şi nisipul;
humusul;
brazde de iarbă sau
seminţe de plante (în marea
majoritate graminee).
În cazul în care se foloseşte metoda însămânţării, amestecurile de seminţe trebuie să fie

încredinţate unor specialişti, deoarece ele depind atât de natura solului cât şi de clima locală.
În literatura de specialitate sunt indicate următoarele specii de plante, ca având utilizarea
cea nai răspândită:
Cynosurus cristatus (pieptănariţa);
Dactylus glomerata (golomăţul);
Festuca protensis (păişul);
Festuca ovina;
Festuca rubra;
29
Lolium perenne (zizania, raigradul);
Poa pratensis (firuţa);
Holcus lantus (oleiul, iarba cailor);
Agrostis stolonifera (iarba câmpului);
Agrostis alba;
Lotis corniculatum (grizdeiul);
Trifolium repens (tridoiul alb);
Trifolium arvense (papanaşi).
Cantitatea de seminţe necesară pentru un hectar de 300-350 kg, iar pentru locurile foarte
mult solicitate (spaţiul porţilor la fotbal) va fi mărit cu 20-30%.
În cazul că gazonarea se face cu ajutorul brazdelor, acestea vor fi recoltate din locuri cu
iarba deasă. Mărimea obişnuită a unei brazde este de 20-30 x 20-30 cm, grosimea ei fiind de
8-10 cm.
Terenurile amenajate cu brazdă vor fi mai rezistente decât cele prin însămânţare şi pot fi
dare în folosinţă după un timp foarte scurt (câteva zile, necesare pentru consolidarea
brazdelor).
Amenajarea terenurilor gazonate

a. Pe solurile permeabile se aplică un strat de humus a cărui grosime depinde de condiţiile
locale de sol şi climă, fiind în general, de 20-30 cm. Dacă solul natural este corespunzător,
atunci aşternerea stratului de humus nu mai este necesară. Gazonarea se va face prin
însămânţare, aici intervenţia specialiştilor devenind nelipsită. Dacă se folosesc brazde,
acestea vor fi aşezate strâns una lângă alta şi se vor bătători special. Pe măsură ce brăzdarea
înaintează, porţiunile amenajate vor fi tăvălugite cu un compresor uşor (200-300 kg) şi apoi
sunt stropite în mod frecvent cu apă pentru a se prinde.
b. Pe solurile impermeabile, lucrările de amenajare sunt mai complexe şi mai laborioase.
În astfel de cazuri este necesar:
să se sape şi să se evacueze solul local pe o adâncime de circa 50 cm. Şi să se dispună
– dacă este cazul – un sistem general de drenaj;
să se aşeze un strat de pietriş de 15 – 20 cm., bine tasat;
peste stratul de pietriş să se aşeze un strat de humus (pământ vegetal) gros de 20 – 30
cm., după care se face însămânţarea sau brăzdarea.
c. Utilizarea şi îngrijirea terenurilor
Menţinerea în stare de funcţionare a terenurilor implică:
a) măsuri de protecţie;
30
b) utilizare raţională;
c) întreţinere permanentă.
a) Suprafaţa de lucru a oricărui nucleu trebuie să fie izolată printr-o împrejmuire de
protecţie, care poate consta dintr-un grilaj de fier sau de lemn.
b) Pentru orice teren trebuie să se stabilească un regulament de utilizare, în care să fie
indicate orele de acces, condiţiile de folosire etc.
c) Terenurile gazonate se degradează foarte repede. În limitele unei utilizări raţionale,
suprafeţele gazonate destinate jocurilor nu vor fi folosite mai mult de 10 ore săptămânal.
Gazonul degradat pe care îl vedem adeseori pe stadioanele care găzduiesc meciurile de
fotbal, este o mărturie nu numai a îngrijirii nesatisfăcătoare, ci şi a unei solicitări intense
Îngrijirea terenurilor
Îngrijirea regulată a suprafeţelor de lucru reprezintă cea mai importantă măsură pentru
menţinerea în condiţii optime a terenurilor sportive.
a. Îngrijirea curentă
Îngrijirea curentă a terenurilor de zgură este absolut necesară după antrenamente sau
competiţii sportive.
Lucrările curente de întreţinere a terenurilor de zgură sunt următoarele:
Nivelarea suprafeţei, astuparea găurilor şi urmelor lăsate de cuiele pantofilor, a
gropilor de start;
Perierea pistei cu ajutorul unor perii montate pe şipci de lemn.
La efectuarea acestor lucrări, mai ales la nivelare, se va acorda o deosebită atenţie locurilor
care sunt mai solicitate (locuri de start, culoarul nr.1 pe toată lungimea lui, a suprafeţelor din
jurul pragurilor de sărituri, zona de recepţie de la aruncarea greutăţii).
Îngrijirea curentă a terenurilor gazonate constă în:
tunderea gazonului (cosirea sau tunderea cu ajutorul maşinii), greblarea şi
transportarea ierbii cosite; intervalul la care se face tunderea gazonului este de 7 – 14 zile;
stropirea zilnică, în fiecare seară, iar în cazul unei perioade de caniculă şi dimineaţa în
zorii;
înlocuirea brazdelor degradate, ori de câte ori este nevoie;
plivirea buruienilor.
31
b. Îngrijirea periodică
În fiecare an, primăvara pentru terenurile de zgură, toamna şi primăvara pentru terenurile
gazonate, este necesară o revizie generală a suprafeţelor de lucru.
Terenurile de zgură, uzate prin folosirea de-a lungul întregului sezon devin pufoase în
urma topirii zăpezii. De aceea, primăvara vor trebui efectuate următoarele lucrări:
săparea stratului superficial, reamestecarea lui apoi nivelarea şi tăvălugirea repetată a
terenului;
refacerea stratului superficial, dacă pista s-a prăfuit (ceea ce se întâmplă după câţiva
ani de folosinţă), amestecul respectiv urmând a fi adus la proporţiile normale;
refacerea stratului superficial al zonelor dure din jurul locurilor de bătaie;
înlocuirea pragurilor putrezite şi lădiţei de prăjină.
Terenurile gazonate necesită, după cum s-a spus, o dublă revizie anuală.
Atât toamna, cât şi primăvara timpuriu se va adăuga pământ vegetal pe locurile cele mai
solicitate şi care sunt mai degradate.
Folosirea îngrăşămintelor chimice toamna şi primăvara este foarte indicată (sunt strict
interzise îngrăşămintele naturale – gunoiul de grajd, bălegarul – deoarece pot fi originea unor
infecţii).
Când este cazul se va proceda la rebrăzdarea parţială sau totală, ori se vor înlocui numai
brazdele de pe locurile mai degradate şi cu această ocazie se vor plivi buruienile.
Pregătirea terenurilor pentru desfăşurarea competiţiilor sportive

Lucrările de pregătire a terenurilor pentru desfăşurarea competiţiilor sportive se execută în
trei faze:
pregătirea suprafeţelor de lucru;
marcarea regulamentară a terenurilor şi verificarea instalaţiilor;
aşezarea materialelor.
Pregătirea suprafeţelor de lucru. Operaţiile care se desfăşoară în acest scop sunt identice
celor de la îngrijirea curentă, adică nivelarea, perierea, stropirea şi tăvălugirea terenurilor de
zgură, tunderea gazonului, săparea, nivelarea nisipului din gropile de sărituri.
Marcarea regulamentară a terenurilor şi verificarea instalaţiilor care constă din:
trasarea şi marcarea liniilor de culoare a spaţiilor de joc;
determinarea şi trasarea cu var a liniilor de start, a zonelor de schimb, avansurile de
turnantă, spaţiile de recepţie pentru zonele de aruncării;
32
verificarea obstacolelor fixe, a porţiunilor şi plaselor la terenurile de jocuri;
aşezarea materialelor în teren în vederea folosirii eficiente în cadrul competiţiilor
sportive în derulare.
Pista de alergări în linie dreaptă

Lungimea este de 50 metri pentru juniori şi 60 metri pentru seniori. În cazuri excepţionale
se pot prelungi până la 100 – 110 metri.
Lăţimea culoarului este cuprinsă între 1,22 şi 1,25 metri.
Spaţiul de siguranţă, la plecare este de 2,00 – 2,50 metri iar la sosire între 15 şi 20 de
metri.
Liniile de marcaj au grosimea de 5 cm. şi se trasează astfel: distanţa de parcurs se
măsoară de la marginea exterioară a liniei de plecare până la marginea interioară a liniei de
sosire. Între culoare distanţa (1,22 – 1,25 m) se măsoară de la marginile liniilor în interior.
33
Materiale. Blocstarturile care vor fi fixate cu un număr de cuie sau de vârfuri pentru a nu
deteriora pista.
Stâlpii de sosire (pentru concurs) de 1,40 m înălţime, 8cm. lăţime şi 2 cm. grosime,
vopsiţi în alb, vor fi plasaţi la cel puţin 30 cm. de marginea pistei. Un fir de lână va fi întins
între stâlpi la 1,22 m. deasupra solului, deasupra marginii (interioare) a liniei de sosire.
Notă. Lungimea standard a pistei va fi de 400 metri. Pista va avea două linii drepte şi două
turnante. Pentru pistele de gazon fără bordură, marginea interioară va fi indicată printr-o linie
de 5 cm lăţime. Măsurătoarea se va face spre exterior la 30 cm. de marginea interioară a
pistei, şi unde nu există bordură, la 20 cm. de linia ce marchează interiorul pistei.
Celelalte culoare vor fi măsurate începând cu un punct situat la 20 cm. de marginea
exterioară a liniilor.
Pentru alergările până la 400 m inclusiv fiecare concurent va dispune de un culoar separat,
cu o lăţime minimă de 1,22 m, marcat prin linii cu o lăţime de 5 cm.
În întâlnirile internaţionale, pista va comporta cel puţin 6 culoare, iar la competiţiile
reprezentative (Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Europene) sunt
prevăzute expres existenţa a 8 – 9 culoare, atât în linie dreaptă cât şi în turnantă.
Toleranţa maximă pentru înclinarea laterală a pistelor nu trebuie să depăşească 1/100 şi
înclinarea globală descendentă în sensul alergării 1/1000.
Se recomandă cu tărie, ca pentru toate pistele noi, înclinarea laterală să fie dirijată spre
culoarul interior.
a). Alergarea de garduri

Distanţe. Distanţele clasice pentru bărbaţii sunt 110m şi 400m.
Construcţie. Gardurile sunt făcute din metal cu bară superioară de lemn şi compuse din
două baze şi doi montanţi purtând un cadru rectangular întărit prin una sau mai multe
traverse. Montanţii vor fi fixaţi la extremitatea fiecărei baze. Gardul va fi conceput în aşa fel
încât va trebui să se exercite o împingere de cel puţin 3,6 kg. în centrul marginii superioare
pentru a-l răsturna. Gardul va putea fi cu înălţime reglabilă pentru fiecare probă. Contragreu-
tăţile trebuie să fie reglabile în aşa fel încât la fiecare înălţime, pentru răsturnarea gardului, să
se execute o împingere de cel puţin 3,6 – 4 kg.
Dimensiuni. Înălţimea gardurilor va fi următoarea:
femei – 100 m = 0,840 m ;
femei – 400 m = 0,762 m;
bărbaţi – 110 m = 1,067 m;
bărbaţi – 400 m = 0,914 m.
Lăţimea maximă va fi de 1,20 metri.
Greutatea totală a gardului nu trebuie să fie mai mică de 10 kg.
34
Lăţimea barei superioare (stinghia de gard) va fi de 7 cm, va avea 1,20 – 1,22 m lungime
şi 2,00 – 2,50 cm grosime. Marginile superioare rotunjite, vor fi vopsite în dungi alb – negre
şi vor fi bine fixate pe suporţi.
b). Alergările de obstacole

Distanţe. Distanţa standard de alergare în cursa de obstacole este de 3000 m atât pentru
bărbaţii cât şi pentru femei.
35
Materiale. Sunt 28 de obstacole şi 7 treceri ale gropii cu apă la proba de 3000 m bărbaţi şi
5 treceri ale gropii cu apă la 2000 m femei.
Dimensiuni. Obstacolele trebuie să măsoare 0,91 m înălţime ( 3 mm) şi 3,96 m lăţime la
bărbaţi şi 0,76 m ( 3 mm) în înălţime şi 3,96 m lăţime la femei.
Secţiunea barei superioare a obstacolelor şi a obstacolului de la groapa cu apă este de 12,7
cm pentru fiecare latură a unui pătrat. Barele superioare vor fim cu dungi negre şi albe în aşa
fel ca dungile cele mai clare să se afle la extremităţile fiecărui obstacol şi ca ele să măsoare
cel puţin 2,5 cm.
Greutatea fiecărui obstacol este cuprinsă între 80-100 kg. Fiecare obstacol are la bază câte
o suprafaţă de sprijin în lăţime de 1,20-1,40 m. Obstacolul se aşează pe pistă în aşa fel ca 0,30
m din bara superioară, măsuraţi de la marginea interioară a pistei să se afle în interiorul
terenului.
Groapa cu apă trebuie să măsoare, fiind cuprins şi obstacolul, 3,66 m în lungime şi în
lăţime.
Apa trebuie să fie la nivelul pistei, iar la piciorul obstacolului, adâncimea trebuie să fie de
0,70 m, pe o lăţime de 0,30 m. Din acest punct, fundul gropii va urca progresiv până la
nivelul pistei, la extremitatea gropii.
36
Obstacolul de la groapa cu apă trebuie să fie fixat solid, înaintea gropii şi la aceeaşi
înălţime cu celelalte obstacole ale probei.
Pentru a asigura o bună aterizare a concurenţilor, fundul gropii cu apă va fi acoperit la
cealaltă extremitate cu un material corespunzător, de cel puţin 3,66 m lăţime şi 2,50 m
lungime şi a cărui grosime nu trebuie să depăşească aproximativ 25 mm.
Pentru pistele care nu au suprafaţă sintetică, fundul de groapă – sub apă – va trebui
acoperit cu pâslă sau cu o suprafaţă sintetică bine fixată în acest loc şi având o grosime
suficientă pentru a asigura o bună aderenţă.
c). Săritura în lungime şi triplusaltul

Pista de elan. Lungimea minimă a pistei de elan trebuie să fie de 40 m. Ea va trebui să
aibă o lungime cuprinsă între 1,22 şi 1,25 m şi trebuie să fie delimitată prin linii albe de 5 cm
lăţime. Când condiţiile permit, pista de elan va fi cel puţin 45 m lungime.
Toleranţa maximă pentru înclinarea laterală a pistelor nu va trebui să depăşească 1/100 şi
înclinarea descrescătoare globală în sensul alergării nu va depăşi 1/1000.
37
38
Pragul de bătaie. Bătaia se va face începând de la un prag, la nivelul cu groapa de
aterizare, a cărui margine cea mai apropiată de groapa de aterizare se va numi linia de bătaie.
Distanţa dintre pragul de bătaie şi extremitatea gropii de aterizare va fi de cel puţin 10 m.
Pragul de bătaie va fi aşezat între 1 şi 3 m de la marginea cea mai apropiată a gropii de
aterizare. Pragul de bătaie va fi confecţionat din lemn sau din alt material corespunzător şi va
măsura 1,22 m lungime, 20 cm lăţime şi 10 cm grosime. Pentru o bună vizibilitate va fi vopsit
în alb.
Scândura cu plastilină având aceeaşi lungime ca şi pragul, încorporată în prag, se va ridica
la o înălţime de 7 mm de la nivelul pragului de bătaie. Marginile scândurii vor fi înclinate sub
un unghi de 300, marginea cea mai apropiată de pista de elan va fi acoperită cu un strat de
plastilină, umplutura să fie înclinată sub un unghi de 300.
Groapa de aterizare va fi de 2,75-3,00 m umplută cu nisip fin, umed a cărui suprafaţă va
fi la acelaşi nivel cu pragul de bătaie.
Notă. Pentru triplusalt, distanţa dintre pragul de bătaie şi extremitatea gropii de aterizare
va fi la acelaşi nivel cu pragul de bătaie.
Pentru competiţiile internaţionale se recomandă ca pragul de bătaie să nu fie la mai puţin
de 13 m la bărbaţi şi 11 m la femei, la marginea cea mai apropiată a gropii de aterizare.
39
d). Săritura în înălţime
Pista de elan este un sector de cerc cu raza de cel puţin 25 m, cu o suprafaţă orizontală.
Dacă se folosesc covoare portabile, toate dispoziţiile regulamentare priind nivelul pistei sau
al locului de bătaie, trebuie să fie considerate ca aplicându-se la nivelul suprafeţei superioare
a covorului.
Spaţiul de aterizare. Zona de aterizare nu va mai avea mai puţin de 5 m lungime şi 3 m
lăţime. Stâlpii şi salteaua de aterizare trebuie dispuse în aşa fel, ca între ele să fie un spaţiu de
cel puţin 10 cm în timpul competiţiei, cu scopul de a e evita ca ştacheta să fie deplasată de o
mişcare a saltelei de aterizare, asupra stâlpilor.
Săritura în înălţime. Stâlpi şi ştachete

Stâlpii. Se vor putea folosi orice model, cu condiţia ca ei să fie rigizi. Ei trebuie să aibă
suporţi pe care aceşti stâlpi să fie fixaţi solid. Ei vor fi suficient de mari pentru a depăşi, cu
cel puţin 10 cm, înălţimea maximă la care ştacheta va putea fi ridicată.
Distanţa între stâlpi va fi cuprinsă între 4,00 şi 4,04 m. Stâlpii nu trebuie să fie deplasaţi în
timpul probei, decât dacă judecătorul arbitru apreciază că locul de bătaie sau de aterizare a
devenit inutilizabil.
Ştacheta. Va fi din fibră de sticlă, din metal sau din orice alt material asemănător, cu o
secţiune circulară, în afara extremităţilor. Ştacheta va măsura 4 m ( 2 cm) în lungime, iar
diametrul părţii circulare va fi de 30 mm. Greutatea maximă a ştachetei va fi de 2 kg.
Ştacheta se va compune din trei părţi – ştacheta circulară şi cele două extremităţi care
permit aşezarea ştachetei pe suporţi. Aceste extremităţi ale ştachetei trebuie să fie netede şi
dure. Ele nu pot fi acoperite cu cauciuc sau altă substanţă care poate mări aderenţa între ea şi
suporţi.
40
Suporţii ştachetei trebuie să fie plaţi şi rectangulari, laţi de 4 cm şi lungi de 6 cm. Ei
trebuie să fie fixaţi solid pe stâlpi în timpul săriturilor şi fiecare dintre ei va sta faţă în faţă cu
stâlpul opus, iar extremităţile ştachetei vor sta pe suporţi în aşa fel încât dacă un concurent
atinge ştacheta, aceasta să cadă la pământ, fie în faţă fie în spate.
e).Săritura cu prăjina – detalii

Stâlpii se procură din comerţ şi vor putea fi de orice model omologat. Distanţa între
braţele de extensie va trebui să fie de cel puţin 4,30 m şi cel mult 4,37 m.
Ştacheta va fi făcută din lemn sau plastic, de formă circulară, în lungime cuprinsă între
4,48 şi 4,52 m. Greutatea maximă admisă va fi de 2,5 kg. Diametrul unei ştachete circulare va
măsura între 2,5 şi 3 cm şi extremităţile nu pot fi acoperite cu manşoane de cauciuc care le-ar
mări aderenţa.
Suporţii ştachetelor. Ştacheta va fi aşezată pe tacheţi astfel că dacă ea este atinsă de un

concurent sau de prăjina sa, va cădea uşor spre zona de aterizare. Tacheţii nu vor avea nici
crestături nici scobituri, grosimea lor fiind uniformă şi nu va depăşi 14 mm în diametru.
Ei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 75 mm planul stâlpilor care trebuie să se înalţe
cu 30-40 mm deasupra suporţilor.
41
Tacheţii u pot fi acoperiţi cu cauciuc sau orice alt material care ar mări aderenţa între ei şi
suprafaţa ştachetei.
Cutia pentru săritura cu prăjina

Pista de elan are lungimea cuprinsă între 40-45 m. Lăţimea culoarului de elan este de 1,22
m.
Zona de aterizare nu va măsura mai puţin de 5x5 m şi va fi alcătuită din bucăţi mari de
burete formând o saltea elastică pentru preluarea impactului în timpul aterizării.
Marginea zonei de aterizare cea mai apropiată de cutie va fi aşezată la 10-15 cm de cutie şi
va urca în pantă îndepărtându-se de cutie sub un unghi de 300.
Cutia de sprijin este alcătuită dintr-un material rigid, cu lungimea de 1 m măsurată de-a
lungul fundului interior, la nivelul pistei. Lăţimea cutie este de 60 cm la partea anterioară şi
va merge, micşorându-se până la 15 cm lăţime la fund. Dacă lada este din lemn, parte
interioară va fi căptuşită cu o foaie de tablă cu grosimea de 2 mm, pe o lungime de 80 cm la
partea anterioară a lăzii.
f). Aruncarea greutăţii

Cercul de aruncare este făcut din platbandă de oţel, partea anterioară va fi la nivel cu
terenul exterior. Diametrul interior al cercului trebuie să aibă o grosime de 6 mm şi va fi
vopsit în alb.
Interiorul cercului va putea fi construit din beton sau orice alt material tare, dar nu
alunecos, cu o suprafaţă netedă, situat la 2 cm ( 6 mm) sub nivelul superior al benzii
cercului. O linie albă, de 5 cm, va fi trasată traversând cercul şi va fi prelungită cu cel puţin
0,75 m în ambele părţi ale cercului.
42
Opritoarea va marca partea din circumferinţa cercului, din dreptul deschiderii spre zona
de aruncare (de 400). Ea va fo bine fixată pe sol, făcută din lemn sau alt material asemănător.
Va fi curbată în aşa fel încât marginea interioară a sa să coincidă cu marginea interioară a
43
cercului. Opritoarea va măsura 1,21-1,23 m lungime, iar înălţimea sa va fi de 11,2-11,6 cm şi
vopsită în alb.
Zona de aruncare este un sector de 400 trasat pe teren, astfel încât intersecţia liniilor
radiale să se facă în centrul cercului. Două puncte situate pe fiecare linie de sector, la 20 cm
de centrul cercului, vor fi depărtate între ele la 13,68 m. Extremitatea liniilor care delimitează
acest sector va fi marcată prin fanioane de sector. Sectorul de aterizare va fi din zgură, de
iarbă sau din orice material pe care greutatea poate lăsa amprentă.
g). Aruncarea discului

Cercul de aruncare va fi făcut din platbandă de fier (oţel), a cărei înălţime va fi la nivel
cu terenul din exterior. Diametrul interior al cercului trebuie să măsoare 2,50 m ( 5 mm).
Cercul din metal va trebui să aibă o grosime de 6 mm şi va fi vopsit în alb. O linie albă de 5
cm va fi trasată, traversând cercul, şi va fi prelungită cu cel puţin 0,75 m de ambele părţi ale
cercului, în exterior.
44
Sectorul (interiorul cercului) poate fi construit din beton, tare, neted, dar nu alunecos.
Această suprafaţă va trebui să fie cu 2 cm mai jos decât marginea superioară a bordurii
cercului.
Zona de aruncare este un sector de 400 trasat prin linii de 5 cm, în aşa fel încât
intersecţia liniilor radiale să se facă în centrul cercului, iar lungimea acestora să fie de 75 m.
Extremităţile zonei vor fi de asemenea marcate.
Cuşca trebuie să fie în formă de „U”, compunându-se din minim 7 panouri din plasă,
fiecare de 2,74 m lăţime. Deschiderea cuştii va trebui să aibă 6 m lăţime şi se va situa la 4,20
m în faţa centrului cercului de aruncare. Înălţimea minimă a panourilor de plasă va fi de 7 m.
Două panouri mobile de plasă, de 2 m lăţime, vor fi prevăzute în faţa cuştii, numai unul
dintre ele fiind folosit pentru un aruncător anume. Înălţimea minimă a panourilor de plasă
trebuie să fie de 9 m. Plasele care înconjoară cuşca pot fi fabricate din frânghie naturală sau
din fibră sintetică. Dimensiunea maximă a ochiurilor trebuie să fie de 50 mm, pentru plasele
de oţel şi de 44 mm pentru plasele din frânghie sau material sintetic.
45
h). Aruncarea ciocanului
Cercul de aruncare are aceleaşi caracteristici ca şi cel pentru aruncarea discului.
Diametrul fiind mai mic de 2,135 m ( 3 cm) faţă de 2,50 m la disc. Din acest motiv ciocanul
poate fi aruncat din centrul de disc cu condiţia ca diametrul acestuia să fie redus prin aşezarea
unui cerc suplimentar în interior, fără ca acest procedeu să fie periculos pentru concurenţi.
Zona de aruncare va fi un sector de 400 trasat pe sol în aşa fel ca intersecţia liniilor
radiale să se facă în centrul cercului. Extremităţile liniilor vor fi marcate cu fanioane de
sectoare lungi de 80 m.
Cuşca pentru aruncarea ciocanului va trebui să ie concepută, fabricată şi susţinută în aşa
fel încât să fie capabilă de a opri capul de 10,2 cm diametru al unui ciocan de 7,257 kg
aruncat cu o viteză superioară celei de 29 m/sec, fără ca să existe pericolul de a ricoşa
revenind asupra atletului
46
. i) Aruncarea suliţei
Pista de elan va avea o lungime cuprinsă între 30 şi 36,4 m. Va fi marcată prin două linii
paralele, late de 5 cm trasate la 4 m una de alta. Aruncarea se va executa din spatele unui arc
de cerc cu o rază de 8 m. Acest arc de cerc va consta dintr-o bandă de lemn sau metal, lată de
7 cm vopsită în alb la nivelul terenului.
Terenul de aruncare va fi considerat cel care se află după liniile trasate începând de la
extremitatea arcului de cerc în unghi drept cu liniile paralele care marchează pista de elan.
Lungimea acestor linii va fi de 1,50 m şi lăţimea de 7 cm.
Marginile terenului de aruncare se trasează cu linii late de 5 cm, pe o lungime de 90 m, în
prelungirea liniilor care pleacă din punctul central unde este trasat arcul de cerc şi trecând
prin punctele unde arcul întâlneşte liniile care delimitează pista de elan. Extremitatea liniilor
de sector va fi marcată prin fanioane de sector.
Piste şi terenuri din material sintetic

Denumirea de pistă şi terenuri sintetice a fost adoptată pentru a indica acele amenajări al
căror strat superficial, de acoperământ, este constituit din materiale artificiale, produse ale
industriei chimice. Prima pistă sintetică a fost utilizată la Jocurile Olimpice din anul 1968, la
Mexico-City.
Feţele de material sintetice în grosime de 13-20 mm sunt tunate în câmp continuu cu
ajutorul unor maşini speciale, dar pot fi livrate şi sub forma unor benzi. Sub stratul sintetic se
situează un strat de legătură din asfalt, în grosime de 3-5 cm, care la rândul său se sprijină pe
un alt strat din asfalt de 6-8 cm grosime.
Fundaţia este construită din beton sau piatră tasată.
Pistele sintetice sunt înclinate spre interior, unde se găseşte sistemul de drenare al apei. În
aceste cazuri bordura internă a pistei este înaltă de 65 mm pentru a permite scurgerea apei pe
sub ea.
47
Avantajele pe care le prezintă şi terenurile cu material sintetic, în raport cu pistele şi
terenurile tradiţionale de zgură, sunt net în favoarea performanţelor sportive.
Se pot enumera câteva dintre avantajele create, cum sunt: stabilitatea şi elasticitatea care
favorizează în mod evident alergarea, împingerea, oprirea, schimbările de direcţie în toate
sensurile.
Fiind consolidate, pistele sintetice permit ca toate măsurătorile şi marcajele să fie
determinate şi marcate pentru perioade lungi de timp.
Întreţinerea acestor suprafeţe sintetice este uşurată, ea reducându-se la spălări periodice cu
jet de apă rece fără detergenţi.
Folosirea raţională a culoarului unu pentru evitarea uzurii premature (având în vedere că
acest culoar este folosit mai mult în competiţii decât alte culoare). În antrenamente şi
competiţii se folosesc numai cuie de 6 mm.

print, Cluj-Napoca
48
Curs 5: Echipamente şi instlaţii pentru FOTBAL

b. Sumar
Lungimea terenului = 90-120 m
Lăţimea terenului = 45-90 m
Dimensiuni uzuale = 105x70 m
Porţile: Lungime = 7,32m, Înălţime = 2,44m, Adâncime = 2m
49
Marcajele – Se fac cu linii de var de 12 cm incluse în spaţiile delimitate. terenul are
următoarele marcaje: centrul din mijlocul terenului (cu diametrul de 9,15 m), suprafaţa de
pedeapsă (lăţimea 5,50; lungimea 40,32 m), suprafeţele de colţ (semicerc r =1 m) şi punctul
de la 11 m.
Fotbal – detalii marcaj
Suprafaţa de poartă – La fiecare capă al terenului de joc vor fi trasate două linii
perpendiculare pe linia porţii la 5,50 m de fiecare stâlp al porţii. La 5,50 m de fiecare stâlp al
porţii, lungimea lor în interiorul terenului va fi tot de 5,50 m, iar capetele vor fi unite printr-o
linie paralelă cu linia porţii. Fiecare din spaţiile delimitate prin aceste linii şi linia de poartă
va fi denumită suprafaţa de poartă.
50
51
Suprafaţa de pedeapsă. La fiecare capăt al terenului de joc vor fi trasate două linii
perpendiculare pe linia de poartă la 16,50 m de fiecare stâlp al porţii, lungimea lor în
interiorul terenului va fi de 16,50 m, iar capetele vor fi unite printr-o linie paralelă cu linia
porţii.
Suprafaţa de colţ. La fiecare colţ al terenului va fi trasat în interiorul terenului un sfert de

cerc cu raza de 1 m.
Poarta. Are baza transversală lungă de 7,32 m şi stâlpii înalţi de 2,44 m. Stâlpii porţii şi
bara transversală vor avea aceeaşi lungime care nu va depăşi 12 cm.
Plasele. Vor fi fixate pe stâlpi, de bara transversală şi de pământ (în spatele porţii). Ele vor
fi susţinute în mod corespunzător şi prinse în aşa fel încât să nu stânjenească portarul.
Poarta poate fi demontabilă, cu stâlpii montaţi în pahare din metal sau beton pentru a da
posibilitatea ca terenul să fie folosit şi în alte competiţii sportive.
52

53
Curs 6: Echipamente şi instlaţii pentru HANDBAL, VOLEI

b. Sumar
Handbal
Dimensiuni teren. Lungime = 40 m, lăţime = 20 m
Spaţiul de siguranţă. Lateral = 1 m minimum. În spatele liniilor de fund 2 m

minimum.
Liniile de marcaj. La 5 cm lăţime pentru cele care delimitează terenul şi alte

sectoare. Lăţimea liniei de poartă se trasează cu o linie lată de 8 cm.
54
Marcaje de teren. Spaţiul de poartă (semicerc) la 6 m distanţă de poartă.
Linia de aruncare liberă (cu semicerc respectiv) se trasează la distanţa de 9 m.
Linia de aruncare la 7 m. Linia de 4 m (distanţa faţă de linia de poartă). Linia de
centru – uneşte punctele de mijloc ale celor două linii de margine.
Handbal – detalii marcaj
Spaţiu de poartă. Delimitat printr-o linie de 3 m lungime trasată paralel cu

linia de poartă la distanţa de 6m în faţa porţii, continuată la ambele capete cu
câte un arc de cerc cu raza de 6 m cu centrul pe muchia interioară, posterioară a
barelor verticale ale porţii.
Linia din interiorul spaţiului de poartă. În faţa fiecărei porţi se va trasa

câte un segment de linie de 15 cm lungime, paralel cu linia de poartă, la distanţă
55
de 4 m de partea posterioară a acestuia. Linia delimitează distanţa minimă de 4
m până la care se poate apropia portarul în timpul aruncării de la 7 m.
Linia de aruncare liberă. Este paralelă cu linia spaţiului de poartă, la o

distanţă de 3 m faţă de aceasta. Se realizează din segmente de 15 cm lungime.
Linia de aruncare de la 7 m. Trasată sub forma unui segment de dreaptă de

1 m lungime în faţa mijlocului fiecărei porţi paralelă cu linia de poartă la
distanţa de 7 m.
Spaţiile de schimb. Delimitate prin 2 segmente de dreaptă de 15 cm lungime

trasate pe câmpul de joc paralel cu linia de centru la distanţa de 4,5 m în stânga
şi în dreapta ei.
Toate liniile terenului. Aparţin spaţiilor pe care le delimitează având o

lăţime de 5 cm (cu excepţia liniei porţii care este de 8 cm).
Handbal - poarta
Poarta. Aşezată în mijlocul liniei de poartă, trebuie să fie ancorată de sol şi

să aibă la interior 2 m înălţime şi 3 m lăţime.
56
Barele laterale sunt legate între ele cu o bară transversală şi trebuie să se
găsească în acelaşi plan vertical cu partea posterioară a liniei de poartă.
57
Barele . Trebuie să fie construite din acelaşi material şi pot fi din lemn sau
material sintetic. Ele trebuie vopsite pe toate feţele în două culori alternative,
care să se distingă clar de culorile suprafeţelor înconjurătoare (de regulă alb-
negru). Zonele de îmbinare ale barelor vertical cu bara transversală se vopsesc
în culoare închisă atât pe verticală cât şi pe orizontală. Aceste fâşii de culoare au
câte 28 cm lungime iar restul fâşiilor au câte 20 cm lungime.
Plasa. Poarta trebuie prevăzută cu plasă, astfel atârnată încât să nu respingă

minge intrată în poartă. Pentru aceasta plasa exterioară se dublează în interior cu
altă plasă de dimensiunile cadrului porţii prinzându-se numai de partea
superioară.
Volei
Lungimea terenului = 18 m.
Lăţimea terenului = 9 m.
Spaţiul de siguranţă = 3 m atât

pe latura lungă cât şi pe cea scurtă.
Se marchează şi la 3 m de linia de
centru, două linii paralele. Spaţiul
de serviciu este marcat în spatele
liniilor de fund.
Stâlpii de care se prinde fileul.

Sunt la minimum 0,50 m de linia
de margine şi maximum de 0,65 m,
pe partea exterioară.
Volei – detaliu de marcaj
Liniile de margine şi de marcaj

au lăţimea de 5 cm şi fac parte din
terenul de joc.
Spaţiul de 3,00 m se măsoară din axul de centru până în exteriorul linie de

marcaj. Spaţiul de 3,00 m se măsoară de la marginile exterioare ale celor două
linii de 5 cm. Linia din margine este în prelungirea liniei laterale.
58
Spaţiul de serviciu este cuprins între cele două linii trasate în dreapta şi în
stânga în spatele liniilor de fund la 0,20-0,15 m şi late de 5 cm.
Volei – detaliu – stâlp – plasă
Stâlpii care susţin plasa sunt din metal sau lemn, ficşi sau demontabil, cu o
lungime de 2,90 m din care minimum 0,50 m în pământ.
Stâlpii vor avea un sistem de fixare pentru trei înălţimi, astfel:
2,43 m pentru bărbaţi
2,24 m pentru femei
2,10 m pentru copii
Plasa. Are lăţimea de 1,00 m şi lungimea de 9,90 m. Dimensiunea de 0,25 ,

depăşind linia laterală pe ambele părţi.
59
60
Plasa va fi perfect întinsă, fiind prinsă pe sistem şi la marginea inferioară.
Tija va avea dimensiunile de 1,80 m (100 cm + 80 cm).
Plasa va avea o margine din pânză albă de 5 cm în partea superioară şi în

dreptul liniei de margine, marcându-se cei 9,00 m la minimum 0,50 m de stâlp.
În cazul când terenul de volei se foloseşte alternativ şi pentru alte jocuri

sportive, stâlpii se execută obligatoriu demontabili iar locurile de plantare a
acestora sunt acoperite cu capace, de preferinţă din lemn.
Sunt de preferat stâlpii cu posibilităţi de culisarea fileului, cel cu cârlige nu se

mai foloseşte.
Scaunul arbitrului principal. Poate fi separat sau ataşat de stâlp. Pentru

accesul arbitrului la scaunul prevăzut special în partea superioară a unui din
stâlpi, se sudează pe părţile laterale ale acestuia, console metalice din 0,25 m în
0,25 m. Pentru competiţii internaţionale se realizează o platformă (cu bară de
reazem) arbitrul stând în picioare.
61

62
Curs 7: Echipamente şi instlaţii pentru BASCHET

b. Sumar
Baschet
Lungimea terenului este de 28,00 m.
Lăţimea terenului este de 15,00 m.
63
Spaţiul de siguranţă. Minimum 2,00 m în jurul terenului. Distanţa între
liniile de marcaj şi spectatori circa 2,00 m. Pe teren mai sunt marcate: spaţiul de
lovituri libere şi cercul de mijloc al terenului cu raza de 1,80 m, linia de centru
paralelă cu linia de fund.
Baschet – detalii marcaj
Linia de aruncări libere va fi trasată paralele cu linia de fund la o distanţă

de 5,80 m. Ea va avea o lungime de 3,60 m, iar punctul ei de mijloc va fi pe
axul longitudinal al terenului. Acest punct de mijloc va fi originea axei de 1,80
m prin care se trasează un semicerc de la marginile liniei de aruncări libere,
delimintându-se spaţiul de aruncări libere. Se va trasa în continuare cu linie
întreruptă un semicerc similar în interiorul spaţiului de pedeapsă.
Spaţiul de pedeapsă este limitat de liniile de fund, de linia de aruncări libere

şi de două linii care îţi au originea pe linia de fund la 3,00 m de punctul ei de
mijloc şi se termină la marginile liniei de aruncări libere.
64
Zonele coşului de trei puncte. Două semicercuri cu raza de 6,245 m având
centrul razei exact din centrul inelului, prelungite prin linii paralele cu liniile de
tuşă la 1,575 m de la linia de fund.
Liniile de marcaj. Au grosimea de 5 m şi se trasează înăuntru limitelor

menţionate.
Baschet – detalii panou – coş
Panourile. Vor fi confecţionate din lemn, material plastic sau sticlă cu

rigiditate corespunzătoare. Dimensiunile sunt de 1,80 m orizontal şi 1,20 m
vertical. Suprafaţa trebuie să fie perfect netedă şi dacă nu este transparentă va fi
vopsită în alb. Ea va fi marcată cu linia de 5 cm grosime astfel; un dreptunghi
va fi trasat în spatele inelului (cu cei 0,50 m înăuntru dreptunghiului),
dimensiunile vor fi de 0,59 m orizontal şi de 0,45 m vertical. Marginea de sus a
bazei fiind la nivelul fileului. Marginile panoului vor fi de asemenea marcate cu
65
o linie de 5 cm cu o culoare contrastantă, de preferinţă negru, la fel ca şi liniile
dreptunghiului. Panourile vor fi montate rigid, paralele cu liniile de fund ale
terenului, cu marginea de jos la 2,75 m deasupra terenului de joc. Panourile vor
fi montate înăuntrul terenului de joc la 1,20 de linia de fund. Coşurile cuprind
inelul şi plasa.
Panourile vor avea suportul la minimum 0,45 m în afara terenului,

regulamentul menţionând însă că distanţa optimă ar fi de 1,00 m faţă de linia de
fund.
Coşurile cuprind inelul cu diametrul de 0,46 m, suportul cu o distanţă de 0,15

m faţă de panou şi plasă.
Plasa va fi din sfoară albă, agăţată de inel, având lungimea de 0,40 m şi astfel
confecţionată să nu reţină mingea.
66
Baschet – panouri de antrenament
Inelul va fi construit din metal cu diametrul de 0,45 m, măsurat din interior,

vopsit orange. Inelul va avea un sistem de cârlige, bucle de care se prinde fileul.
sistemul de prindere nu trebuie să rănească sportivul. Inelul este prins rigid de
panou.
67
68
69
70

71
Curs 8: Echipamente şi instlaţii pentru RUGBY

b. Sumar
Rugby
Lungimea totală = 119-144 m
Câmpul de joc = 95-100 m
Lăţime = 66-68,57 m.
Spaţiul de siguranţă = 3,50 m.
72
73
Se marchează pe teren linia de centru, trasată la distanţă egală de liniile de
ţintă.
2 linii la 10 m distanţă şi paralel cu linia de centru de fiecare parte a ei trasate

cu linie întreruptă. La 22 m de liniile de ţintă şi paralel cu acestea se trasează în
interiorul terenului linia de 22 m. După liniile de ţintă, la 12 – 22 m şi paralel cu
acestea se trasează „liniile de balon mort”. Paralele cu liniile de margine la 5 m
se trasează o linie întreruptă. Liniile de marcaj se consideră în interiorul
terenului.
74
Distanţa între stâlpii porţii este de 5,65 m.
Înălţimea totală = minim 8 m.
Înălţimea până la bara transversală = 3 m.
Poarta se face din lemn sau metal având secţiunea rotundă.

print, Cluj-Napoca
75
Curs 9: Echipamente şi instlaţii pentru GIMNASTICĂ

b. Sumar
Gimnastică
Gimnastica sportivă la aparate neputând fi practicată fără îndrumarea (şi
asigurarea) profesorului sau instructorului, pentru practicarea de masă – se vor
oferi numai elemente şi aparate pregătitoare pentru gimnastica de întreţinere sau
igienă. Aparatele sunt: portic pentru căţărări şi balans (inele); bârnă (la înălţime
joasă, cca. 20-30 cm de sol); bara orizontală lungă şi scara orizontală pentru
căţărat.
76

77
Curs 10: Echipamente şi instlaţii pentru JUDO

b. Sumar
Judo
Dimensiuni. Salteaua sau saltelele de competiţie acoperă o suprafaţă pătrată

cu latura de 9-10 m. Spaţiul de siguranţă de jur împrejur este de 2,50-3,00 m.
Salteaua are o suprafaţă de luptă şi o zonă periculoasă care este marcată de 1

m în interiorul saltelei de jur împrejur.
În cazuri speciale suprafaţa de luptă se poate reduce sau poate avea forme
dreptunghiulare cu condiţia ca diferenţa dintre laturi să nu fie mai mare de 3 m
(de exemplu 15x12 m sau 10x7 m).
În cazul în care două sau mai multe suprafeţe de luptă sunt montate pe
aceeaşi platformă, se prevede o suprafaţă de siguranţă pentru două suprafeţe
alăturate.
78

79
Curs 11: Echipamente şi instlaţii pentru TENIS DE CÂMP

b. Sumar
Tenis de câmp
Lungimea = 23,77 m
Lăţimea. joc simplu = 8,23 m şi pentru jocul dublu = 10,97 m
Spaţiul de siguranţă = 2,01-2,02 m pe liniile laterale şi 4,61-4,62 m pe

liniile longitudinale.
80
Marcajele terenului. Liniile terenului pentru simplu – liniile de serviciu de
fiecare parte a plasei şi paralel cu ea la 6,40 m de linia de mijloc a spaţiului.
Semnul de mijloc (proiecţia liniei de mijloc – serviciu pe linia de fund = 10 m)
este cuprins între ele.
Toate liniile de marcaj au lăţimea de 5 cm, afară de linia de fund care poate
avea 10 cm. Măsurătorile se vor face din partea exterioară a liniilor.
Spaţiul de siguranţă corespunde unei suprafeţe de 33x15 m.
Tenis de câmp – detaliu – marcaj
Liniile de serviciu. De fiecare parte a fileului la o distanţă de 6.40 m şi

paralele cu el se vor marca liniile de serviciu. Spaţiul cuprind de fiecare parte a
plasei, între linia de serviciu şi liniile laterale este împărţit printr-o linie de
mijloc, de serviciu, care are o lăţime de 5 cm. Linia va fi trasată paralel cu liniile
laterale, spaţiile rezultate se vor numi:
Spaţii (teren) de serviciu. Pentru jocurile de dublu, terenul (cu lăţimea de

8,23 m) se va mări prin trasarea a două linii laterale la 1,37 m de liniile laterale
ale terenului simplu care se măreşte astfel cu 2,74 m. Cele două părţi ale liniilor
laterale ale terenului de simplu care află între cele două linii de serviciu sunt
liniile laterale de serviciu.
Proiecţia imaginară a liniei de mijloc, de serviciu pe linia de fund este

marcată printr-o linia lungă de 10 m şi lată de 5 cm numită semn de mijloc.
Toate liniile de marcaj fac parte din terenul de joc, având lăţi-mea de 5cm, cu
excepţia liniei de fund care are lăţimea de 10 cm.
81
Tenis de câmp – detalii plasă
Anexele permanente ale terenului de tenis sunt: plasa, stâlpii, coarda sau
cablul metalic, sistemul de fixare şi banda.
82
83
Plasa. Aşezată transversal, este susţinută la marginea superioară de o coardă
sau cablu metalic cu un diametrul de 0,8 cm ale cărei capete sunt ancorate de
doi stâlpi de 1,07 m înălţime, fixaţi a 0,915 m în afara terenului. Plasa (fileul)
are o înălţime de 0,91 m la centru unde este susţinută de o chingă (bandă) de
maximum 5 cm lăţime. Înălţimea fileului lângă stâlpi este de 1,06m. Partea
superioară a plasei va fi acoperită de o bandă cu dimensiunea de 5-6,3 cm
lăţime.
84

print, Cluj-Napoca
85
Curs 12: Echipamente şi instlaţii pentru TENIS DE MASĂ

b. Sumar
Tenis de masă
Spaţiul de joc:
6x12 m
7x14 m
Suprafaţa de joc: 72 – 98 m2
Combinaţii de suprafeţe de joc conform
86
Tenis de masă - detalii
Lungimea mesei = 2,74 m
Lăţimea mesei = 1,52 m
Înălţimea de la sol = 0,76 m.
Masa de joc. Din lemn demontabilă (3) şi din beton mozaicat (fixă) (4).
Fileul. Plasa montată conform detaliu (3) sau din beton mozaicat cu muchie
rotunjită având grosimea de 3 cm, conform detaliu (4).
Terenul de joc se împarte în două părţi egale, despărţite de un fileu.
87
Baza şi liniile de margine sunt părţi ale terenului de joc. Liniile au grosimea de
5 cm.
Aria de joc, care trebuie să fie disponibilă în timpul jocului, are marginile la cel
puţin 3 m de margine şi 3,5 m liniile de bază ale terenului de joc. Înălţimea
minimă a spaţiului liber de deasupra ariei de joc este de 8 m.
Plasa este întinsă la amândouă capetele astfel încât partea de sus să fie la
înălţimea de 110 cm deasupra suprafeţei terenului de joc şi este acelaşi de+a
lungul terenului de joc. Distanţa dintre marginea de jos a plasei şi suprafaţa
terenului de jos nu trebuie să fie mai mare de 20 cm.
0,5 9m 0,5
Mingea
Parametrii oficiali ai mingii după FIFA:
Greutate: 396-453 g, circumferinţa: 68-71 cm, înălţimea ricoşeului: 660-720

mm. Înălţimea ricoşeului este măsurată pe o placă Kistler prin căderea mingii de
la o înălţime de un metru.
88
Caracteristici speciale: simplu
Terenul şi suprafaţa de joc
12,8m
8,2 m
Jocul de simplu: 8,2 m x 12,8 m. Zona de serviciu este de: 4,1 x 6,4 m.
Serviciul
Un serviciu este executat din spatele liniei de bază între mijlocul terenului şi
linia de margine. Un serviciu este executat în diagonala, din dreapta sau stânga,
în funcţie de numărul de puncte câştigate: din dreapta, dacă numărul este par
(0:0, 2:2, 4:6 etc.), iar din stânga, dacă numărul este impar (1:0, 3:1, 1:2, 5:2,
etc). Mingea trebuie să cadă în zona de serviciu a adversarului.
Jucarea mingii
Jucătorul poate să atingă mingea de două ori consecutiv înainte ca aceasta

să traverseze fileul.
89
Pauza şi substituirea jucătorilor
Nici o înlocuire nu este permisă în meciul de simplu.
Caracteristici speciale: dublu
Terenul şi suprafaţa de joc (proba de dublu şi triplu).
18 m
12,8m
8,2 m
Caracteristici speciale: triplu
Teren şi suprafaţa de joc
Jocul de triplu: 8,2 m x 18 m. Zona de serviciu este de: 4,1 x 6,4 m.
Serviciul
90
Un serviciu este executat doar din spaţiul din spatele liniei de bază, între liniile
de margine.
Caracteristici speciale: femei, băieţi şi copii
Plasa
Înălţimea plasei pentru copii până la 12 ani este de 100 cm.
Mingea
Se foloseşte o minge uşoară (de volei) pentru categoria copiilor până la 12 ani.
Jucarea mingii
O minge lăsată să cadă de mai multe ori pentru fiecare disciplină (simplu,
dublu, triplu).
91

92
Curs 13: Echipamente şi instlaţii pentru SCHI

b. Sumar
Reguli specifice pentru Coborâre-Date tehnice
Diferenţă de nivel
Pentru OWG, FIS WSC, FIS WC şi FIS CC:
- 800 m (în cazuri excepţionale 750 m iar pentru Cupele
Continentale, 650 m) – 1100 m;
Pentru toate celelalte competiţii FIS:
- 500 – 1100 m (la juniori, 700 m);
Pistele pentru schiul feminin
Pentru toate competiţiile: 500 – 800 m
93
Lungimea traseului
O poartă de coborâre constă din 4 jaloane de slalom şi două steaguri
Traseele sunt marcate cu porţi roşii. Dacă schiorii cât şi schioarele concurează
pe aceeaşi pistă, porţile suplimentare pentru concursul feminin vor fi albastre.
Pentru steaguri (fanioane, benere ?) se vor folosi panouri îmbrăcate (căptuşite,

matlasate) ale căror dimensiuni sunt aproximativ 0,75/ 1,00 m. Acestea se vor
fixa pe jaloane astfel încât să poată fi uşor recunoscute de concurenţi. În locul
îmbrăcămintei de culoare roşie se poate folosi un orange fosforescent.
Distanţa între porţi trebuie să fie de cel puţin 8 m.
Caracteristici generale ale traseelor pentru competiţiile sportive
Concurentul într-o probă de coborâre trebuie să fie capabil să parcurgă

traseul de la start la sosire cu viteze diferite.
Reglementări specifice pentru amplasarea traseului
Nu se va interveni asupra neregularităţilor naturale ale terenului.
Modificările porţiunilor de rampă cu salturi şi zboruri lungi vor fi gândite

de aşa natură încât să fie echilibrate, uşoare şi să nu ducă la deteriorarea
94
mediului ambiant. Dacă este necesar, se vor amplasa instalaţii de siguranţă pe
partea exterioară a virajelor dificile care pot duce la căderi.
Aceste trasee trebuie să fie în mod normal late de aproximativ 30 m.
Inspectorul numit pentru omologarea pârtiei este cel care decide dacă această
lăţime este suficientă sau dacă trebuie lărgită în plus. El poate de asemenea
permite o lăţime mai mică de 30 m în funcţie de lina şi cerinţele terenului atâta
timp cât, zonele dinaintea şi de după partea îngustă a pârtiei permit acest lucru.
Obstacolele spre care concurenţii ar putea fi proiectaţi după căzătură prin

părăsirea traseului trebuie de asemenea protejate cât mai bine cu putinţă prin
folosirea plaselor de siguranţă, a gardurilor de protecţie, a saltelelor din bureţi, a
sacilor umpluţi cu paie sau a altor mijloace similare. Nu este permisă folosirea
snopurilor de paie neambalate.
Mijloace de transport – la competiţii sportive şi antrenament
Accesul la start trebuie asigurat prin transport pe cablu (schi lifturi, etc.)
sau curse speciale care să facă naveta.
Amenajarea traseului pentru competiţii sportive
Aşezarea porţilor
Porţile vor fi astfel aşezate încât să traseze linia de pistă dorită.
Înaintea săriturilor şi pasajelor dificile şi dacă este posibil, viteza trebuie

controlată prin trasarea în consecinţă a pârtiei. În locurile în care jalonul exterior
trebuie îndepărtat, jalonul interior serveşte drept poartă.
Pregătirea şi inspectarea traseului
Pentru toate competiţiile trecute în Calendarul FIS, pista de concurs

trebuie să fie complet pregătită şi gata pentru competiţie înaintea primei
inspecţii a juriului. Traseul trebuie să stea la dispoziţie cu toate instalaţiile şi
dotările tehnice conforme cu datele tehnice sau raportul de omologare.
Înaintea startului primului antrenament oficial, concurenţii vor inspecta ei

înşişi traseul purtându-şi numerele.
95
Antrenamentul oficial
Pentru antrenamentul la coborâre din cadrul OWG, FIS WSC, FIS WC şi

FIS CC pot fi emise reguli speciale.
Participare obligatorie
Antrenamentul oficial constituie parte componentă a competiţiei.

Participanţii au obligaţia de a participa la acesta.
În mod normal sunt prevăzute trei zile pentru inspecţie şi antrenamentul

oficial. Reducerea acestei perioade la două zile de antrenament sau, cel puţin,
două coborâri de antrenament nu poate fi decisă decât de juriu.
Pregătirea finală pentru competiţie. Toate facilităţile (start, pârtie şi zona

de sosire) trebuie să fie complet gata (ca) pentru cursă înaintea primei zile de
antrenament oficial. Toate barierele de control ale mulţimii (publicului) trebuie
să fie de asemenea gata instalate.
Primul ajutor şi serviciul medical
Primul ajutor şi serviciile de asistenţă medicală trebuie să fie operabile pe

întreaga perioadă de desfăşurare a antrenamentelor oficiale. Prioritate la
transportul pe cablu spre zona de sosire
Organizatorii trebuie să ia măsuri pentru ca sportivii şi persoanele în mod

specific acreditate să aibă prioritate la transportul pe cablu către zona de start
pentru a respecta fără întârziere perioadele sau orele alocate pentru antrenament.
Numerele de start
Pentru toate coborârile oficiale de antrenament, sportivii trebuie să poarte

numere de antrenament, respectiv la fel ca în competiţie.
96
Ordinea de start
Arbitrul de start sau un oficial numit de juriu va verifica lista de start

pentru ca sportivii să efectueze antrenamentul în ordinea numerelor de
antrenament şi totodată va avea grijă ca intervalele de start de cel puţin 40
secunde să fie respectate.
Antrenamentul cronometrat
Se vor cronometra timpii pe parcursul a cel puţin o zi din ultimele două

de antrenament. Timpii înregistraţi în diferitele coborâri ale unei zile de
antrenament vor fi anunţaţi fie prin publicarea acestora, fie de către speaker prin
difuzoare. Poate fi folosită şi tabela electronică pentru afişarea acestora. Lista cu
timpii înregistraţi va trebui totuşi să parvină căpitanilor de echipe cel târziu cu
ocazia şedinţei lor.
Un sportiv trebuie să participe la cel puţin o coborâre cronometrată. În

caz de cădere, sau oprire sau în cazul în care a fost depăşit în cadrul unei
coborâri de antrenament, sportivul trebuie să părăsească pârtia de concurs. Nu
este permisă continuarea coborârii în aceste condiţii. Sportivul are totuşi dreptul
să se deplaseze pe marginea pârtiei spre sosire.
În cazul schimbărilor atmosferice (ninsoare, etc.) care survin între ultima

zi de antrenament şi ziua concursului, concurenţii pot beneficia de o inspecţie a
traseului în ziua de concurs însoţiţi fiind de membrii juriului.
97
Zonele galbene
Dacă se impune, juriul poate stabili zone galbene pentru antrenament şi

pentru competiţie. Acestea trebuie să fie dotate cu steaguri galben/ negre care
vor fi fluturate pentru a-l atenţiona pe următorul concurent. Zonele vor trasate şi
stabilite înaintea primei inspecţii şi vor trebui totodată să poată fi recunoscute de
către concurenţi.
Atunci când un concurent este oprit în antrenament în cadrul zonei

galbene, el are dreptul de a lua startul din nou din punctul în care a fost oprit.
Executarea coborârii
Coborâre într-o singură manşă
Proba de coborâre se va desfăşura într-o singură manşă.
Coborâre în două manşe
Dacă topografia terenului nu permite desfăşurarea probei de coborâre la o

diferenţă de nivel precum cea specificată în ICR, aceasta se poate organiza în
două manşe. Diferenţa de nivel trebuie să fie de cel puţin 450 m.
Casca de protecţie
Toţi concurenţii şi deschizătorii de pârtie sunt obligaţi să poarte căşti de

protecţie care să fie în concordanţă cu specificaţiile tehnice ale echipamentului
de concurs. Această regulă este valabilă atât pentru antrenamentul oficial, cât şi
pentru cursă.
98
Slalom date tehnice
Traseele masculine diferenţa de nivel
Pentru OWG, FIS WSC şi FIS WC: 180 – 220 m
Pentru toate celelalte discipline: 140 – 220 m
În ţările în care aceste diferenţe de nivel pentru slalom sunt greu de găsit,
Subcomisia pentru Trasee Alpine poate în mod excepţional accepta o cotă la un
minimum de 120 m.
Traseele feminine
Pentru OWG, FIS WSC şi FIS WC: 140 - 200 m
Pentru toate celelalte discipline: 120 -200 m
Traseele pentru copii
- copii I: maxim 120 m
- copii II: maxim 160 m
Porţile
O poartă de slalom constă din două jaloane (art. 680). Porţile consecutive
trebuie să alterneze în albastru şi roşu.
O poartă va avea lărgimea minimă de 4 m şi maximă de 6 m. Distanţa

dintre două porţi nu trebuie să fie mai mică de 0,75 m.
99
Această distanţă trebuie să fie între jaloanele diferitelor porţi,
precum şi între linia unei porţi şi jaloanele alteia. Distanţa dintre un jalon de
ocolit la altul de ocolit în cazul unor porţi succesive nu trebuie să fie mai mică
de 0,75 m şi să nu depăşească 15 m.
Numărul de porţi/ schimbările de direcţie
Cupa Mondială
Masculin minimum 55 schimbări de direcţie -3)
maximum 75 schimbări de direcţie +3)
Feminin minimum 45 schimbări de direcţie -3)
maximum 65 schimbări de direcţie +3)
Competiţii FIS şi cupe continentale
Masculin minimum 55 porţi -3)
maximum 75 porţi +3)
Feminin minimum 45 porţi -3)
maximum 65 porţi +3)
Copii I minimum 32 porţi
maximum 40 porţi
Copii II minimum 38 porţi
maximum 50 porţi
1)
la o diferenţă de nivel de 140 m şi mai mică: 45 porţi
Caracteristici generale ale traseelor
La OWG şi FIS WSC, traseele trebuie amenajate pe pante (versanţi) cu

înclinări între 33% şi 45%. Acestea pot fi chiar sub 33% dar să nu depăşească
52% decât pe porţiuni foarte scurte ale traseului.
100
Traseul ideal de slalom, luând în considerare diferenţa de nivel şi
înclinările date anterior, trebuie să cuprindă viraje care să le permită
concurenţilor să combine viteza cu tehnica precisă de execuţie
Slalomul trebuie să permită executarea şi încheierea rapidă a tuturor

virajelor. Traseul nu trebuie să solicite acrobaţii care se abat de la tehnica
normală de schiat.
Pregătirea traseului
Competiţiile de slalom trebuie să se desfăşoare pe pârtii cât mai tari

(bătătorite) cu putinţă. Dacă ninge pe parcursul competiţiei, şeful de cursă
trebuie să ia măsuri ca zăpada să fie tasată sau, dacă este posibil, îndepărtată.
Lăţimea pârtiei
Pârtia trebuie să fie în mod normal lată de 40 m, dacă sunt prevăzute două trasee
de concurs pe acelaşi teren.
Trasarea pârtiei
Trasatorii de pârtie
Inspecţia traseului de slalom, trebuie efectuată de către trasator înainte de

a o amenaja. Traseul de slalom trebuie să corespundă nivelului tehnic al
primilor 30 concurenţi.
Numărul de porţi şi de combinaţii de porţi
Traseul de slalom înseamnă porţi orizontate (deschise) şi verticale

(închise), la care se adaugă un minimum de una şi un maximum de trei
combinaţii verticale care constau din 3-4 porţi şi cel puţin trei combinaţii „în ac
de păr”.
Copii I: maximum 2 combinaţii în ac de păr şi cel mult o combinaţie verticală

alcătuită din maximum 3 porţi;
Copii II: maximum 3 combinaţii în ac de păr şi cel mult 2 combinaţii verticale

alcătuite din 3, cel mult 4 porţi.
101
Traseul nu trebuie să prezinte un grad de dificultate deosebit.
Jaloanele flexibile trebuie să fie uşoare (25-28,9 mm).
Porţi şi combinaţii de porţi
Cele mai importante tipuri de porţi şi combinaţii de porţi sunt: (vezi

diagrama).
Trasarea
La trasarea pârtiei de slalom se vor avea în vedere următoarele principii:
- evitarea seriilor monotone de combinaţii standardizate de porţi;
- porţile care cer concurenţilor frânări prea brusce vor fi evitate

deoarece influenţează negativ fluenţa coborârii fără a spori gradul de
dificultate pe care trebuie să-l denote un slalom modern;
- se recomandă aşezarea a cel puţin unei porţi înaintea

combinaţiilor dificile pentru a-i permite astfel concurentului să le
abordeze sub control;
- nu se recomandă în trasarea pârtiei ca figurile dificile să fie

grupate în partea de început sau pe ultima parte a traseului; ultima poartă
trebuie să fie rapidă astfel încât sportivul să treacă cu viteză maximă linia
de sosire;
- ultima poartă nu trebuie să fie prea apropiată de linia de sosire; ea

trebuie să-i direcţioneze pe concurenţi către mijlocul liniei de sosire; dacă
lăţime pârtiei permite, ultima poartă poate fi comună pentru ambele
trasee, cu condiţia ca alternanţa porţilor albastre şi roşii să fie menţinută;
- jaloanele de slalom trebuie fixate (înşurubate) de şeful de cursă

sau asistentul lui imediat după ce au fost amplasate astfel încât, trasatorul
să poată supraveghea această operaţiune.
102
Verificarea traseului de slalom
Juriul trebuie să verifice dacă traseul este gata pentru concurs de îndată ce
trasatorul şi-a încheiat activitatea şi va avea în vedere ca:
- jaloanele de slalom să fie bine fixate (înşurubate);
- porţile să se afle în ordinea corectă a culorilor;
- poziţia jaloanelor să fie marcată;
- numerele să fie puse în ordinea corectă pe partea exterioară a
jaloanelor;
- jaloanele să aibă înălţimea corespunzătoare deasupra zăpezii;
- cele două trasee de slalom să fie suficient de depărtate unul de
celălalt pentru ca sportivii să nu fie derutaţi;
- jaloanele de rezervă să fie corect plasate pentru a nu-i induce
în eroare pe concurenţi;
Inspecţia traseului pentru competiţie
Traseul trebuie să se găsească în condiţii ideale pentru cursă în momentul

în care începe inspecţia acestuia de către concurenţi care, la rându-le, nu trebuie
să fie deranjaţi de muncitorii care lucrează pe pârtie. Juriul decide modalitatea
în care se va efectua inspecţia. Concurenţii trebuie să poarte numerele de start.
Ei nu au dreptul să schieze pe pârtia pregătită sau printre porţi. De asemenea, nu
au dreptul să intre pe traseu pe jos, adică fără schiuri.
Este absolut necesară prezenţa unei piste de încălzire pregătite lângă start.
Startul
Intervalele de start
Startul se dă la intervale neregulate în slalom. De comun acord cu juriul,

cronometrorul şef sau asistentul său special comunică starterului când trebuie să
103
ia startul fiecare concurent. Nu este necesar ca sportivul aflat pe traseu să fi
trecut linia de sosire înainte ca următorul să ia startul
Ordinea de start
În prima manşă, conform numerelor de start.
Concurentul trebuie să pornească într-un interval de aproximativ 10 secunde

după ce i s-a dat semnalul de start.
Executarea slalomului
Două manşe
Câştigătorul unei probe de slalom se decide în două manşe pe trasee

diferite.
Ambele trasee trebuie folosite unul după celălalt în ordinea stabilită de

juriu. Nu se permite împărţirea concurenţilor în două grupe care să ia startul
simultan pe cele două trasee. Ori de câte ori este posibil, cele două manşe
trebuie să se dispute în aceeaşi zi.
La OWG, FIS WSC, FIS WC şi FIS EC (Cupa Europei), comitetul de

organizare trebuie să asigure servicii video pentru ca probele de slalom să poată
fi înregistrate.
104
Slalom uriaş, date tehnice
Diferenţa de nivel
Pârtiile masculine: 250-450 m
Pârtiile feminine: 250-400 m
Pentru OWG, FIS WSC şi FIS WC, diferenţa minimă de nivel este de 300 m
(masculin şi feminin).
Pârtiile pentru copii
Copii I: maximum 250 m
Copii II: maximum 250 m cu două trasee şi maximum 300 m cu
doar un traseu.
Porţile
O poartă de slalom uriaş constă din 4 jaloane de slalom şi două steaguri.
Porţile trebuie să fie alternativ roşii şi albastre. Steagurile de poartă

trebuie să aibă cel puţin 75 cm lungime şi cca. 50 cm lăţime. Ele sunt prinse
între cele două jaloane astfel încât, latura inferioară a steagului să se afle cel
puţin la 1 m deasupra zăpezii. Modalitatea de prindere trebuie să permită
desfacerea, respectiv desprinderea steagului de pe jalon (vezi art. 680.2.1.3).
Porţile trebuie să fie largi de cel puţin 4 m şi cel mult 8 m. Distanţa dintre
jaloanele cele mai apropiate a două porţi succesive nu trebuie să fie mai mică de
10 m.
Pentru porţile apropiate, steagurile trebuie să fie late de cca. 30 cm şi înalte de

cca. 50 cm.
Pârtia de slalom uria trebuie să aibă următoarele caracteristici:
11-15% din diferenţa de nivel = numărul schimbărilor de direcţie prin rotunjire

în plus sau în minus a zecimalelor
Copii: 13-15% din diferenţa de nivel.
105
Pârtiile pentru competiţii sportive
Caracteristicile generale ale pârtiilor
De preferinţă, terenul trebuie să fie ondulat şi deluros. Pârtia trebuie să

aibă în mod normal o lăţime de cca. 40 m.
Inspectorul autorizat să omologheze pârtia decide dacă această lăţime este

adecvată şi, dacă este necesar, poate dispune lucrări de lărgire. Inspectorul poate
permite şi o lăţime mai mică de 40 m în funcţie de linia şi cerinţele terenului în
măsura în care, zona pârtiei dinaintea şi de după partea îngustă permite acest
lucru.
Pregătirea pârtiei
Pârtia trebuie pregătită ca pentru proba de coborâre. Părţile din pârtie

unde se aşează porţi şi unde concurenţii efectuează viraje vor fi pregătite ca
pentru slalom.
Trasarea pârtiei pentru competiţie
La trasarea unei pârtii de slalom uriaş trebuie respectate următoarele

principii: Trasarea pentru prima manşă se va face cu o zi înaintea concursului;
ambele manşe se pot desfăşura pe aceeaşi pârtie dar, pentru manşa a 2-a, pârtia
va fi retrasată.
Exploatarea inteligentă şi ingenioasă a particularităţilor de teren în cadrul

operaţiunilor de trasare a pârtiei pentru slalom uriaş este, în cele mai multe
cazuri, mai importantă din moment ce combinaţiile joacă un rol mai mic dat
106
fiind distanţa dintre porţi şi lăţimea acestora. De aceea, este mai bine să se
insiste pe amplasarea unor porţi simple. Se pot desena şi combinaţii dar doar pe
un teren neinteresant din punct de vedere al caracteristicilor lui.
Slalomul uriaş constă dintr-o întreagă varietate de viraje lungi, medii şi

scurte. Concurentului trebuie să i se dea libertatea de a-şi alege singur linia
optimă printre porţi. Ori de câte ori este posibil trebuie folosită întreaga lărgime
(lăţime) a unui versant.
Trasatorul pârtiilor pentru copii trebuie neapărat să aibă în vedere calităţile

fizice şi nivelul tehnic ale concurenţilor.
Inspecţia pârtiei
Pârtia va fi închisă pentru antrenament în ziua concursului. Porţile trebuie

amplasate definitiv, cel târziu cu o oră înaintea startului.
Concurenţii au dreptul de a studia pârtia după ce s-a încheiat amenajarea,

fie păşind pe schiuri în susul ei sau prin schiat uşor la vale pe margine. Juriul
este acela care decide felul în care se va face inspecţia. Se interzice schiatul prin
porţi sau efectuarea de viraje în paralel cu cele cerute de porţile de pe pârtie.
Concurenţii trebuie să-şi poarte numerele de start.
107
Executarea slalomului uriaş
Slalomul uriaş îşi desemnează câştigătorii şi clasamentul final în urma a

două manşe (masculin şi feminin). Manşa a 2-a se va ţine pe aceeaşi pârtie dar
porţile trebuie reamplasate. Copiii au obligaţia de a purta căşti de protecţie care
să fie în concordanţă cu specificaţiile privind echipamentul de competiţie.
Super-G, date tehnice
Diferenţa de nivel
Pârtiile masculine: 500-650 m
În mod excepţional, diferenţa de nivel poate fi redusă de Subcomisia pentru

Trasee (Pârtii) Alpine la un minimum de 450 m.
Pârtiile feminine pentru OWG, FIS WSC şi FIS WC: 350-600 m
Pârtiile pentru copii
Copii I: minimum 225 m, maximum 350 m
Copii II: minimum 250 m, maximum 450 m
Lungimea pârtiei
Lungimea pârtiei trebuie măsurată cu o ruletă sau roată de măsurat şi

publicată pe lista de start şi rezultate
Porţile
Un Super-G constă din patru jaloane de slalom şi două steaguri (art. 680).
Porţile vor fi alternativ roţii şi albastre. Steagurile de poartă vor avea cel puţin
dimensiunile 75 x 50 cm. Ele sunt prinse între jaloane astfel încât, marginea
inferioară să se afle la cca. 1 m deasupra zăpezii şi să se poată desprinde.
Porţile trebuie să aibă lărgimea de cel puţin 6 m şi cel mult 8 m de la jalonul

interior pentru porţile deschise, cel puţin 8 m şi cel mult 12 m pentru porţile
verticale. Steagurile de poartă sunt prinse astfel încât să se poată desprinde.
Super-G-ul trebuie trasat după cum urmează:

108
10% din diferenţa de nivel = numărul maxim de porţi. Se vor amplasa cel
puţin 35 porţi pentru pârtiile masculine şi 30 porţi pentru pârtiile feminine: 450
m – minimum 32). Numărul minim de porţi (masculin – 35, feminin – 30)
contează doar în privinţa schimbărilor de direcţie impuse. Distanţa dintre
jaloanele de ocolit a două porţi succesive trebuie să fie de cel puţin 25 m.
Datorită diferenţei de nivel accentuate avem la copii I şi II un minim de

10% din diferenţa de nivel, maxim 12% din diferenţa de nivel.
Pârtiile – caracteristici generale
Dacă este posibil, terenul trebuie să fie ondulat şi deluros. Pârtia trebuie
să aibă în mod normal aproximativ 30 m lăţime.
Inspectorul autorizat să omologheze pârtia decide dacă această lăţime este

adecvată şi, dacă este necesar, poate dispune lucrări de lărgire. Inspectorul poate
permite şi o lăţime mai mică de 30 m în funcţie de linia şi cerinţele terenului în
măsura în care, zona pârtiei dinaintea şi de după partea îngustă permite acest
lucru.
Pregătirea pârtiei
Pârtia trebuie pregătită ca pentru proba de coborâre. Părţile din pârtie

unde se aşează porţi şi unde concurenţii efectuează viraje vor fi pregătite ca
pentru slalom.
Schiat liber pe pârtia de concurs
Dacă este posibil, concurenţilor trebuie să li se dea posibilitatea de a schia

liber pe pârtia închisă pentru competiţie înainte ca aceasta să fi fost trasată.
Trasarea pârtiei
La trasarea unei pârtii de Super-G se vor respecta următoarele principii:
Se recomandă instalarea porţilor astfel încât particularităţile de relief ale

terenului să fie cât mai bine puse în valoare. Combinaţiile de porţi în baza art.
109
803.3 sunt permise doar în număr mic. Distanţa dintre jaloanele de ocolire
succesive poate fi în acest caz mai mică de 25 m, dar să nu coboare sub 15 m.
Un Super-G va conţine o întreagă varietate de viraje lungi şi medii.

Concurentul trebuie să aibă toată libertatea de a-şi alege propria linie între porţi.
Acolo unde terenul permite se pot amenaja pasaje pentru sărituri.
Super-G-ul pentru copii trebuie gândit sub forma unui schiat variat. Forma de
bază va consta din sărituri şi elemente de alunecare. Alegerea pârtiei şi a trasării
acesteia trebuie să fie în concordanţă cu posibilităţile fizice şi nivelul tehnic ale
copiilor. Virajele vor avea raza de la GS. Copiii trebuie să înveţe viteza şi
alunecarea controlată.
Inspecţia pârtiei
Concurenţii au dreptul de a studia trasarea finală a pârtiei în ziua

concursului
Se va organiza o coborâre de antrenament fără cronometrare în ziua concursului

pe pârtia pentru copii.
Executarea Super-G-ului
Proba de Super-G se desfăşoară într-o singură manşă.
Toţi concurenţii şi deschizătorii de pârtie la Super-G sunt obligaţi să

poarte căşti de protecţie în conformitate cu specificaţiile privind echipamentul
de concurs.
Competiţiile de schi paralel
Trasarea pârtiilor, configuraţia terenului, precum şi pregătirea zăpezii

trebuie să fie cât mai identice cu putinţă.
Diferenţa de nivel
Diferenţa de nivel a pârtiei trebuie să fie între 80 şi 100 m. Vor fi

amplasate 20-30 porţi socotind inclusiv startul şi sosirea.
Timpul de coborâre pe fiecare pârtie trebuie să fie între 20-25 sec.
Copii I: maximum 60 m şi 12-15 porţi. Copii II: maximum 80

110
m şi 15-22 porţi.
Alegerea şi pregătirea pârtiei
Alegeţi o pantă suficient de largă pentru a permite amenajarea a două sau

mai multe pârtii, de preferat uşor concave astfel încât să poată fi bine văzute din
orice punct. Variaţiile de teren trebuie să fie aceleaşi pe suprafaţa pantei. Pârtiile
trebuie să aibă acelaşi profil şi acelaşi grad de dificultate.
Zăpada trebuie să fie consistentă, adică suficient de tare pe toată suprafaţa

pantei. Pregătirea este similară cu cea de la slalom, ideea fiind aceea de a fi
asigurate condiţii egale de concurs pe ambele pârtii.
Este esenţială prezenţa în apropierea pârtiilor a unui schi-lift pentru a

asigura desfăşurarea fluentă şi rapidă a concursului.
Pârtia trebuie complet închisă cu bariere. Se recomandă îngrădirea locurilor

stabilite pentru antrenori, concurenţi şi personalul service.
Pârtiile pentru competiţii sportive
Fiecare pârtie este desenată printr-o serie de porţi, jaloane sau markere
pentru viraje; fiecare marker de poartă se compune din două jaloane de slalom
cu un steag între ele având dimensiunile cca. 30 x 70 cm, întins şi astfel prins
încât să se poată desprinde.
În cazul a doar două pârtii, jaloanele şi steagurile sunt roşii pentru pârtia
din stânga privind de sus (de la start) şi albastre pentru cealaltă. Dacă avem de-a
face cu mai mult de două pârtii, organizatorul trebuie să folosească mai multe
culori pentru celelalte, spre exemplu verde, portocaliu, etc. Partea inferioară a
steagului trebuie să se afle la aproximativ 1 m deasupra zăpezii.
Trasarea pârtiilor se face de către acelaşi trasator. Acesta se va asigura ca

acestea să fie identice şi paralele. Trasatorul va gândi astfel pârtiile încât acestea
să fie fluente, să existe varietate în viraje (viraje foarte pronunţate) şi să
provoace schimbări de ritm. Prima poartă pe fiecare pârtie trebuie amplasată la
cel puţin 8 m şi la cel mult 10 m de start.
111
Cu puţin înainte de linia de sosire, după ultimul marker de poartă,
separarea între cele două pârtii trebuie definită clar pentru a-i direcţiona pe
concurenţi către partea de mijloc a sosirii.
Distanţa între cele două pârtii
Distanţa între două markere corespondente (de la jalon de ocolire la jalon

de ocolire) trebuie să fie cel puţin 6 m şi cel mult 7 m. Distanţa între cele două
porţi de start va fi de asemenea aceeaşi.
Startul, instalaţia de start
Sunt două uşi batante (porţi cu balamale) având fiecare 100 cm lungime
şi 40 cm înălţime. Blocul de start (în spatele schiurilor) trebuie acoperit cu
teflon pentru a proteja schiurile. Greutatea fiecărei porţi batante este de 30 kg.
Deschiderea porţii: control electric (baterie de 24 V). Sistemul de închidere (de
blocare) se bazează pe un electromagnet astfel încât, pistolul de start să le
deschidă simultan pe amândouă. Sistemul de start poate fi de asemenea operat
manual.
Se poate folosi orice sistem de start cu condiţia ca acesta să garanteze startul

simultan.
Dacă unul din sistemele mecanice de deschidere a porţilor sau amândouă

s-au blocat evident din cauza unei erori de manipulare sau defecţiuni tehnice,
startul trebuie repetat.
Sosirea
Zona de sosire trebuie să fie simetrică. Linia spre zona de sosire trebuie
să fie paralelă cu cea a posturilor de start.
Fiecare linie de sosire este marcată prin doi piloni mai înalţi legaţi între ei
printr-un banner. Pilonii şi bannerul alcătuiesc „poarta” de sosire iar lăţimea
acesteia trebuie să fie cel puţin 7 m. Pilonii interiori ai zonei sunt plasaţi unul
lângă celălalt.
112
Este necesar ca cele două sosiri să fie vizual separate pentru a fi
percepute distinct şi totodată să dispună de ieşiri separate.
Juriul şi trasatorul pârtiei
Trasatorul pârtiei trebuie să efectueze inspecţia terenului şi să-l
studieze în prezenţa juriului şi a persoanelor care răspund de pârtii (şeful de

cursă şi şeful pârtiei).
Cronometrarea
Deoarece startul este simultan se va înregistra doar diferenţa la
sosire între concurenţi. Instalaţiile electronice, precum şi celulele fotoelectrice

fac în aşa fel încât primul concurent care „sparge” semnalul de start să
declanşeze cronometrul şi să primească timpul „zero”. Următorii concurenţi
opresc succesiv cronometrele şi primesc diferenţa în miimi de secunde faţă de
primul concurent.
Competiţii în nocturnă
Este permisă desfăşurarea de competiţii în nocturnă
Iluminatul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
Iluminatul, în oricare punct al pistei, trebuie să fie de cel puţin 80 lucşi măsuraţi
la nivelul suprafeţei. Iluminatul trebuie să fie cât mai uniform cu putinţă.
Reflectoarele sau corpii de iluminat trebuie astfel plasaţi încât să nu

modifice topografia pistei. Iluminatul trebuie să-l ajute pe concurent să perceapă
configuraţia exactă a terenului şi să nu-l deruteze.
Luminile trebuie astfel aşezate încât să nu apară umbra concurentului pe

pistă, respectiv în timpul cursei şi, totodată să nu-l orbească pe acesta.
TD-ul împreună cu juriul trebuie să verifice din timp dacă iluminatul

corespunde cerinţelor.
TD-ul trebuie să întocmească şi să înainteze un raport suplimentar în legătură cu

calitatea iluminatului.
113
Checklist pentru diferenţa de nivel (VD) şi numărul porţilor (NG)
Disciplina Competiţia OWG/ W COC FI CHI

→ WSC C S
VD 500 – 800 m
F NG după necesităţi
DH steag 1,00 x 0,75 roşu (albastru)
M steag 1,00 x 0,75 roşu
Coborâre NG după necesităţi
VD 800 (750*)- 650-1100 500-

1100 1100
F VD 140-200 120-200 I. 120 max.
SL M II. 160 max.
NG/ 45-65 (+/- 3) 45-65 (+/- 3) I. 32-40

DC număr schimbări
Slalom
de direcţie
II. 38-50
NG/ 55 (45)-75 (+/- 3) 55 (45)-75 (+/- 3)
DC număr schimbări
de direcţie
VD 180-220 140- 140 I. 120 max.

220 (120*)
II. 160 max.
- 220
F VD 300 - 400 250 - 400 I. 250 max.
GS F II. 300* max.
M DC 11%-15% (număr schimbări de 13-15% număr

schimbări de
114
Slalom M direcţie) direcţie
uriaş
steag 0,75 x 0,50 roşu & albastru
DC 11%-15% (număr schimbări de 13-15%

direcţie)
VD 300-450 250-450 I. 250 max.
II. 300**
max.
F VD 400-600 350-600 I. 225-350
SG F (eventual, 2 (eventual,2 II. 250-450

sărituri) sărituri)
M
NG 10% (min. 30)( (număr schimbări de 12% (min. 25)
Super-G M
dir.)
steag 0,75 x 0,50 roşu & albastru
NG 10% (min. 35 (32*) (număr schimbări de 12%

direcţie) (min.25
VD (450*) 500-650 (eventual, 2 sărituri) I. 225-350
II. 250-450
P F VD 80-100 I. 60; II. 80
M LG 20-30 I. 12-15
II. 15-22
Paralel steag 0, 30 x 0,70 pista roşie
pista albastră
115

116
Curs 14: Echipamente şi instlaţii pentru ÎNOT

b. Sumar
Piscina (bazinul de înot)
Piscină – sau bazinul de înot – constă dintr-un un volum de apă reţinut

într-un bazin construit artificial, în scopul desfăşurării unor activităţi
reacreaţionale sau competiţionale de înot, sărituri în apă, scufundări, sau orice
alte activităţi cum ar fi diverse jocuri nautice. Substanţa chimică clorina este cel
mai obişnuit dezinfectant utilizat în piscine pentru a distruge bacteriile şi agenţii
patogeni. Piscinele pot fi private sau publice. Piscinele private sunt cel mai
adesea construite în aer liber, în timp ce piscinile publice sunt construite atât în
aer liber (stranduri) sau cât şi interior (bazinele acoperite). Există şi complexe
publice care conţin atât bazine în aer liber cât şi acoperite. În unele părţi ale
globului, piscina privată construită în curtea casei constituie un simbol al
statutului social.
Piscinele pot fi construite fie deasupra pământului (în general construite

din plastic sau tablă) fie îngropate în pământ (construite fie din beton şi ciment
şi căptuşite cu vinilin, fie dintr-o singura bucată de fibră de sticlă).
Istoria piscinelor începe cu „marea termă” antică de la Mohenjo-Daro,

construită în mileniul al treilea î.e.n pe teritoriul Pakistanului de astăzi. Bazinul,
având 12/7 m, era construit din cărămizi şi acoperit cu un fel de pastă de ciment.
Bazine de înot artificiale au fost de asemenea construite de grecii antici şi

de romani, care le-au folosit pentru antrenamente atletice, jocuri nautice şi
exerciţii militare în vestitele palestre. Împăraţii romani obişnuiau să aibă bazine
117
de înot private, în care erau ţinuţi şi peşti decorativi, de aici şi denumirea de
piscină în limba latină.
Bazine artificiale – aşa numitele Sinhalese – au mai fost construite în

străvechiul regat Anuradhapura din Sri Lanka în secolul 4 i.e.n.
Prima piscină cu apă încălzită a fost construită în sec I i.e.n, de către

Gaius Maecenas, un foarte bogat patrician roman şi unul dintre primi mari
sponsori şi ocrotitori ai artei.
Piscinele au devenit populare în Anglia la mijlocul sec al XIX-lea. În

1837, 6 bazine acoperite funcţionau deja la Londra. După reluarea JO moderne
în 1896, în care probele de înot au figurat încă de la început, popularitatea
bazinelor de înot a cunoscut o răspândire spectaculoasă.
În Anglia a luat fiinţă Asociaţia de Înot Amator în 1869, iar în 1909

celebrul Club de Înot Oxford.
Piscinele contemporane
În 1939, la Oxford în Anglia se construieşte prima mare piscina publica

acoperită, la Temple Cowley. După deschiderea acesteia, înotul începe să se
dezvolte vertiginos şi în curând Oxford Swimming Club devine Oxford City
Swimming Club, iar Temple Cowley Pool devine sediul acestuia. În 1907, la
Philadelphia se construieşte prima piscină modernă deasupra nivelului solului.
Prima piscină construită pe un vas de croazieră a fost cea de pe Olimpia, sora
celebrului Titanic. După primul război mondial şi sfârşitul epocii costumelor
„Long John” creşte interesul pentru înotul de competiţie. Standardele cresc şi
antrenamentul devine esenţial. Piscinele private devin foarte la moda în SUA
după cel de-al doilea război mondial iar publicitatea făcută înotului şi sporturilor
nautice prin filmele de la Hollywood, fac ca piscina proprie să devină un
adevărat simbol social, râvnit de majoritatea familiilor înstărite din SUA.
Cele mai mari piscine din lume
Cea mai mare piscină construită vreodată a fost revendicată de Moscova.

După ce lucrările la Palatul Sovietelor au fost abandonate în procesul
destalinizării, fundaţia a fost convertită într-un mare bazin public descoperit.
După căderea comunismului, Catedrala Christ the Saviour a fost reconstruită pe
acest fundament începând cu anul 1995 şi până în 2000. În prezent există mai
118
multe locaţii care toate se revendică ca fiind cea mai mare piscină din lume.
Dintre acestea cu adevărat demne de a fi luate în calcul pentru acest statut sunt:
Club Med Camarina, Sicilia; Sunlite Pool Coney Island, Cincinnati, şi Garden
City, Kansas, cu dimensiuni de 67 m x 100 m şi un volum de 100 milioane litri
apă. O construcţie recentă în Tokio, Japonia ar putea să le depăşească pe toate.
Cea mai mare piscină acoperită cu valuri funcţionează la West Edmonton Mall
în SUA iar cea mai mare piscină acoperita simpla este cea de la Neutral
Buoyancy Lab în Centrul de antrenamente Sonny din cadrul NASA. Cea mai
lungă piscină din lume este Piscina Orthlieb din Casablanca, Morocco. Piscina
are 480 metri lungime şi 75 metri lăţime. Piscina Orthlieb este umplută cu apă
de mare şi are o suprafaţă de 3.60 Ha. Piscina Nemo 33 este un centru
recreaţional de scufundări lângă Brussels, Belgium şi este considerată cea mai
adâncă piscină din lume. Piscina are două zone plane cu o adâncime de 5 şi 10
m şi o zona circulară cu o adâncime de 33 m. Piscina Fleishhacker a fost până
nu demult cea mai mare piscina din SUA. Deschisă pe 23 April 1925, piscina
măsura 300 m pe 45 m şi era atât de mare încât salvamarii trebuiau să
folosească caiace pentru a patrula. A fost închisă în 1971.
Bazinul de înot
Federaţia Internaţionala de Nataţie a stabilit măsurile standard ale

bazinului de înot pentru competiţii, dimensiuni recunoscute astăzi în toată
lumea. Acestea sunt: lungime 25 sau 50 m şi cel puţin 1,35 m adâncime.
Bazinele competiţionale sunt de obicei acoperite şi încălzite pentru a permite
folosirea lor în tot cursul anului şi pentru a se putea îndeplini mai uşor
standardele de încălzire şi luminozitate cerute de competiţii, precum şi alte
echipamente şi dotări oficiale cerute de competiţii.
Bazinul Olimpic de înot este un bazin de înot competiţional care

îndeplineşte condiţii suplimentare pentru a putea găzdui întrecerile Olimpice de
nataţie. El trebuie să aibă 50 m lungime, 25 lăţime şi 2 m adâncime şi să fie
divizat în 8 culoare de câte 2,5 m lăţime plus 2 zone pe margini fiecare de câte
2,5 m lăţime. Apa trebuie menţinută la 25-28°C iar lumina în interior la 1500
lux. Există de asemenea reguli speciale privind culoarea flotoarelor care despart
culoarele, poziţia steguleţelor de semnalizare pentru înotul pe spate ş.a.m.d.
Multe piscine se revendică ca fiind „olimpice” dar nu toate îndeplinesc cu
adevărat standardele stabilite de FINA.
119
Bazin de înot Universitatea Babes-Bolyai
120
Bazin de înot Universitatea Tehnică Cluj-Napoca
121

122

SUPORT DE CURS - IFR - Echipamente Si Instalatii Sportive

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUPORT DE CURS - IFR - Echipamente Si Instalatii Sportive

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUPORT DE CURS - IFR - Echipamente Si Instalatii Sportive

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ”BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ,

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ȘI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ

ECHIPAMENTE, APARATE ŞI INSTALAŢII

a) Informaţii despre curs:

Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul III, semestrul 6

Pagina web a cursului: http://sport.ubbcluj.ro/

Locul de desfăşurare: Facultatea de Educație Fizică și Sport, parcul Iuliu Hatieganu

Programarea în orar a activităţilor: conform orarului afişat la sediul facultăţii

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:

Nume şi titlul ştiinţific: Conf.dr Monea Dan

Informaţii de contact: e-mail [email protected]

Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat

 Dobândirea cunoştinţelor teoretice specifice amenajării terenurilor de

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:

 Cunoaştere şi înţelegere, transmiterea de cunoştinţe de specialitate din

 capacitarea studenţilor cu deprinderi practice aplicabile în

 Competenţe de comunicare – relaţionare:

 să folosească limbaj de specialitate cu aplicabilitate

d) Organizarea temelor în cadrul cursului (Studiu individual)

1. Poziţionarea unei baze sportive

Parcurgerea acestei discipline va presupune muncă individuală.

f) Materiale bibliografice obligatorii

1. Monea Gh. (2010) – Amenajări şi administrarea bazelor sportive, Mido

g) Materiale şi instrumente necesare pentru curs:

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a

h) Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:

- Examen scris în sesiunea de examene – 70 % din nota finală;

- Referat – 30% din nota finală;

i) Elemente de deontologie academică

- Prezenţa la seminarii este obligatorie pentru toţi studenţii;

j) Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-

Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă

Curs 1: Poziţionarea unei baze sportive

a) Scopul şi obiectivele modulului

 Cunoaştere şi înţelegere, transmiterea de cunoştinţe de specialitate din

Instituirea și formarea unei baze sportive presupune și necesită o

O prioritate deosebită o constituie atenția față de publicul tânăr, copiii ca

Un alt motiv prioritar îl constituie nevoia de spații de pregătire și

Orice bază sportivă devine nu numai un nucleu de pregătire și civilizație,

POZITIONAREA UNEI BAZE SPORTIVE

Un teren corespunzător normativelor necesare nu este usor de găsit, în

Presupun condițiile geografice, climatice, meteorologice, orientarea și

În egală măsură, orice bază sportivă presupune un personal de

Constituirea unei baze sportive presupune o rețea multiplă și complexă de

Neluarea în calcul a acestor deziderate vor duce într-un final previzibil la

c) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Monea Gh. (2010) – Amenajări şi administrarea bazelor sportive, Mido

a. Scopul şi obiectivele modulului

 Cunoaştere şi înţelegere, transmiterea de cunoştinţe de specialitate din

Orice bază sportivă complexă presupune o gamă largă și vastă de

O importanță deosebită o are adaptarea construcțiilor la mediul urbanistic

O proiectare judicioasă din aceste puncte de vedere vor lua în calcul

Un aspect deosebit de important îl constituie existența anexelor sanitare și

Toate aspectele definitorii ale activităților bazelor sportive considerate

POSIBILITĂȚI DE TRANSFORMARE A FUNCȚIILOR ȘI GAMMEI DE