UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE

SI MEDICINA VETERINARA

“ION IONESCU DE LA BRAD”

IASI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

PROIECT LA DISCIPLINA

,,NUTRIŢIE ŞI ALIMENTAŢIE ANIMALĂ”

SPECIFICUL ALIMENTAȚIEI LA VACILE
DE LAPTE (580KG, 20 KG LAPTE)

Coordonatori:

Student:

Cuprins

1
Introducere 3
CAPITOLUL 1. SPECIFICUL DIGESTIEI ȘI VALORIFICĂRII 6
HRANEI LA VACILE ÎN LACTAȚIE

1.1 Particularități anatomico-fiziologice ale tubului digestiv 6

1.2. Aspecte specifice de metabolism 7
CAPITOLUL 2. SPECIFICUL ALIMENTAȚIEI LA VACI 13

CAPITOLUL 3. NUTREȚURI UTILIZATE ÎN ALIMENTAȚIA 15

VACILOR

CAPITOLUL 4. EXEMPLE DE RAȚII DE HRANĂ PENTRU 17

RUMEGĂTOARE

CAPITOLUL 5. TULBURĂRI NUTRIȚIONALE ȘI METABOLICE 18

SPECIFICE

CAPOTOLUL 6. CONSIDERAȚII PERSONALE 19

BIBLIOGRAFIE
21

Introducere

2
 Prin nutreţ se înţelege orice produs de origine vegetală, animală, minerală sau de sinteză
care prin conţinutul său în energie şi substanţe nutritive concură la acoperirea cerinţelor
animalelor, fără a influenţa negativ starea de sănătate a acestuia sau a consumatorului de produse
animaliere.
Raţia de hrană este alcătuită din unul sau mai multe nutreţuri care prin conţinutul lor
satisfac cerinţele de întreţinere şi de producţie ale animalului, corespunzător greutăţii corporale,
stării fiziologice, pe categorii de vârstă, forme de producţii, niveluri productive, calitatea
producţiei etc.
Valoarea nutritivă a unui nutreţ este dată pe de o parte de conţinutul acestuia în substanţe
nutritive, iar pe de altă parte de capacitatea organismului de a utiliza aceste substanţe, deci
valoarea nutritivă este rezultanta interacţiunii „nutreţ – animal” .
În sens mai restrâns, nutriția animală poate fi definită ca “știința care se ocupă cu studiul
schimburilor nutritive dintre organism și mediu, a transformării substanțelor absorbite în
substanțe proprii organismului, precum și a folosirii lor pentru întreținere și realizarea
producțiilor ”; în același timp, nutriția studiază și modul în care energia și substanțele nutritive
sunt folosite în organism, precum și randamentul utilizării lor în diferite funcții sau producții
animale.
Nutriția animală are în vedere faptul că, în timp ce producția vegetală se bazează exclusiv
pe elementele anorganice (azotul sub formă de nitrați sau amoniac, apă și dioxid de carbon) și
energia solară (captată de clorofilă și folosită în procesele de biosinteză), producția animală este
realizată prin folosirea compușilor organici (proteine, hidrați de carbon, lipide, vitamine) produși
de plante.
Produsele animale sunt componente esentiale ale hranei omului, in Romania, prin
alimentele de origine animala se asigura circa 25 % din caloriile zilnice.Produsele de origine
vegetala sau animala asigura in proportii diferite cerintele omului in nutrienti, ceea ce inseamna
ca o dieta normala este compusa dintr-un amestec de alimente de origine animala (1/3) si
vegetala (2/3) ; excluderea produselor animale din alimentatia omului este incompatibila cu
existenta umana.

3
 Importanta nutiritiei in productia animala este evidentiata si prin ponderea costului hranei
(peste 50%) in costurile produselor animale. Atentia pe care crescatorii de animale o dau nutritiei
si alimentatiei efectivului, determina in mare masura, rentabilitatea activitatii lor.
Este de neconceput o activitate de selectie si ameliorare a animalelor in conditii
necorespunzatoare de hranire; la fel, reproductia normala a animalelor depinde de o alimentatie
rationala, bazata pe cele mai noi cunostinte.
Nutritia si alimentatia animalelor au o influenta importanta asupra calitatii produselor de
origine animala, prin intermediul lor se poate modifica proportia diferitelor componente ale
corpului (proteine,lipide,apa ), insusirile organoleptice si cele chimice ale productiei animalelor
si chiar calitatile tehnologice ale acestora.
Ca stiinta, nutritia a cunoscut o dezvoltare continua, atat pe baza observatiilor
crescatorior de animale, cat si mai ales, progreselor din stiinta si tehnologia cresterii animalelor
si din alte dscipline.
Nutritia si alimentatia animalelor au rol deosebit in apararea sanatatii animalelor,
sigurantei animalelor si protectia mediului.
Eficienţa economică în producţia zootehnică este determinată în principal de doi factori:
nivelul producţiei pe animal şi respectiv, consumul de hrană pe unitatea de produs - cunoscut
fiind faptul că în costul produselor animaliere costul hranei este de minimum 55-60% (în unele
cazuri putându-se ajunge până la 80%). Pentru a realiza producţii mari şi consumuri cât mai mici
de hrană este necesară aplicarea unei alimentaţii raţionale, sau cum se mai spune frecvent,
alimentaţie normată sau alimentaţie standard.
Alimentaţia raţională (normată) presupune administrarea zilnică a unor raţii de hrană care
să corespundă/satisfacă integral cerinţele animalului. Cerinţele de hrană, exprimate prin normele
de hrană sau prin aşa-zisele “aporturi recomandate”, sunt revizuite periodic pentru a fi în
concordanţă cu noile “tipuri” de animale şi cu rezultatele cercetării ştiinţifice; această revizuire
se face sub egida unor organisme de specialitate, între care mai cunoscute şi apreciate în lume,
sunt:
NRC (National Research Council) din SUA;
ARC (Agricultural Research Council) din Marea Britanie
INRA (Institut National de la Recherche Agronomique) din Franţa
Iar în Romania: IBNA (Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală)

4
 În mai multe ţări există organisme similare, care elaborează norme proprii sau adaptează
alte norme la condiţiile specifice ţării respective. Pe lângă aportul de nutrienţi, în normle de
hrană se fac precizări şi cu privire la capacitatea de ingestie, în special în cazul animalelor
erbivore, la care se folosesc în hrană cantităţi mari de nutreţuri de volum, exprimată fie în kg SU
fie în altă unitate de măsură,. Alimentaţia raţională (normată) presupune cunoaşterea şi
exprimarea valorii nutritive a nutreţurilor în aceeaşi manieră în care sunt exprimate şi normele de
hrană.
Materializarea alimentaţiei raţionale se face prin raţia de hrană, definită prin: ”cantitatea
de nutreţuri administrată unui animal în timp de 24 h, pentru a-I acoperi cerinţele de întreţinere şi
producţie în acelaşi interval de timp (corespunzător normelor de hrană)”.
În cazul erbivorelor, raţia este formată din raţia de bază, alcătuită din nutreţuri de volum,
cu o concentraţie energetică mai redusă şi raţia suplimentară, formată din nutreţuri concentrate
(energetice, proteice) şi premixuri mineralovitaminice. Operaţiunea de raţiere (formularea
raţiilor) are drept scop alegerea nutreţurilor specifice şi stabilirea cantităţilor pentru fiecare, astfel
încât raţia să fie completă, echilibrată, săţioasă, igienică şi cu cel mai scăzut preţ posibil.
Raţia poate fi administrată “la discreţie” (ad libitum) sau porţionată în mai multe reprize
(tainuri); nutreţurile din raţie pot fi date într-un amestec omogen (ca raţie completă) sau separat,
într-o anumită ordine şi la diferite intervale de timp (determinate de viteza de ingestie, specifică
nutreţurilor).
Dominanţa în raţie a unui anumit fel de nutreţ (verde, păşune, suculent, fibros,
concentrat), administrarea raţiei la discreţie sau restricţionat, folosirea raţiilor complete
(amestecuri unice) sau administrarea secvenţială a nutreţurilor etc. definesc regimul de furajare
şi respectiv, modul de furajare.

5
 CAPITOLUL 1. SPECIFICUL DIGESTIEI ȘI VALORIFICĂRII HRANEI
LA RUMEGĂTOARELE MARI

1.1 Particularități anatomico-fiziologice ale tubului digestive

Spre deosebire de monogastrice (por,cai,pasari) sistemul digestive al rumegătoarelor este

destinat descompunerii celulozei de flora şi fauna organismului. Printr-o mai bună întelegere a
modului în care funționeaza sistemul digestiv al rumegătoarelor, crescătorii de animale vor
înțelege mai bine cum să îngrijească și să hrănească aceste animale.

Stomacul rumegătoarelor este policompartimentat, (burduf,foios,ciur și cheag) şi din

acest motiv digestia la aceste specii este specială, ea fiind rezultatul unor procese complexe care
implică participarea a numeroase microorganisme, microsimbionți ruminali, bacterii, protozoare,
etc.care fac parte din regnul animal și care prin moartea lor,(proteinoliză,cca.1,5-1,8 kg/zi) sunt
digerați odată cu hrana şi asimilați de către organism, in proporție de aproximativ 20%,
reprezentând o sursă bogată de proteine cu o înaltă valoare biologică, pe care vaca le foloseşte în
metabolismul propriu, iar fără aceşti microsimbionți ruminali cu care vaca trăieste în simbioză nu
ar fi posibil nici un proces de digestie, deci vaca nu este un animal ierbivor 100%.

Sistemul digestiv al rumegătoarelor oferă în mod unic acestor animale capacitatea de a

utiliza în mod eficient o gamă largă de furaje, inclusiv furaje grosiere.

Anatomia sistemului digestiv la rumegătoare include aceleaşi segmente ale tubului

digestiv întalnite la mamifere, adaptate la alimentaţia grosieră astfel:

 stomacul rumegătoarelor are o capacitate deosebită şi este format din patru

compartimente care se succed: rumen,reţea,foios şi cheag;
 primele trei compartimente formează proventriculul, în care furajele sunt
depozitate, amestecate, triturate şi suferă importante transformări sub acţiunea
microorganismelor simbionte;
 digestia propriu-zisă are loc în cheag;
 intestinul subţire lung, sub formă de ghirladă.

6
 Descrierea aparatului digestiv

Aparatul digestive cuprinde un complex de organe care realizează prehensiunea

alimentelor , respective preluarea acestora din mediul exterior, digestia, process complex ce
constă în prelucrarea mecanică, fizică şi enzimatică a substanţelor brute până scindirea lor în
produşi simpli, cu molecule mici, absorbţia acestora în mediul intern al organismului şi
eliminarea resturilor alimentare prin defecţie. Organele digestive se succed sub forma unui tub
continuu, lung,flexuos, de calibru diferit, care începe de la orificiul bucal şi se termină prin
orificiul anal. În componenţa tubului digestive intră: cavitatea bucală, faringele, esofagul,
stomacul, intestinul subţire(duodenul,jejunul şi ileonul) şi intestinul gros (cecul, colonel, rectul şi
se termină prin canalul anal).

În cursul diferenţierii funcţionale a tubului digestive, prin epiteliu acestuia se dezvolta

numeroase glande. Dintre acestea, unele rămân în peretele tubului, iar altele , mai mari şi mai
complexe ca structură, se departează de perete, dar îşi păstrează legătura cu acestea prin canale
de excreţie, formând aşa numitele glande anexe (glandele salivare, ficatul şi pancreasul).

În cavitatea bucală şi în jurul acesteia se dezvoltă organele de prehensiune şi masticaţie,

reprezentate de: buze, limbă, dinţi, muşchii masticatori şi muşchii pieloşi cu inserţii labiale .
(Constantin Gh., Radu C., Palicica R.,1979)

Criteriul funcţional împarte aparatul digestive în trei porţiuni: ingestivă, digestivă,

ejectivă.

1.2. Aspecte specifice de metabolism

Taurinele îşi acoperă minim 60% din cerinţele lor în energie prin acizii graşi volatili
(AGV) formaţi în rumen ca rezultat al proceselor microbiene care au loc la acest nivel al tubului
digestiv.

Bacteriile şi protozoarele care ajung, cu bolul alimentar, în intestinul subţire şi sunt

supuse procesului de digestie, asigură minimum 50% din necesarul de proteină/aminoacizi al

7
animalului; microorganismele din rumen descompun, parţial sau total, substanţele azotate din
hrană până la NH3 care apoi este metabolizat.

În această situaţie, regimurile de furajare ale taurinelor trebuie să asigure, pe cât posibil,
exploatarea cât mai completă a sistemului microbian din prestomace, pentru realizarea
fermentaţiei şi a sintezei şi valorificarea integrală a produşilor metabolismului microbian; de aici
şi constatarea că la rumegătoare “se hrănesc bacteriile din rumen şi nu animalul care le
găzduieşte”.

Datorită microflorei simbionte din tubul digestiv, taurinele sunt adaptate perfect
consumului/transformării nutreţurilor de volum. O alimentaţie raţională a lor presupune folosirea
la maximum a nutreţurilor de volum, prin îmbunătăţirea consumabilităţii lor şi ameliorarea
metabolismului simbionţilor. În acest proces, microflora este factorul esenţial, fiindcă bacteriile
au cel mai important rol în digestia celulozei.

Asupra populaţiei microbiene din rumen trebuie acţionat în sensul determinării unei
maxime degradări a pereţilor celulari ai nutreţurilor şi unei minime degradări a conţinutului
celular.

Orice modificare a populaţiei microbiene cât şi a mediului nutritiv din rumen determină
perturbări ale echilibrului biologic, respectiv a proceselor de fermentaţie şi sinteză.

Digestia în reticulo-rumen (care este un sistem de fermentaţie anaerob, cu un pH uşor

acid, 6-7) este influenţată de o serie de factori, dintre care mai importanţi sunt (Hoffmann, 1990):

 motilitatea rumenală;
 constanţa componentei şi calităţii raţiei;
 structura fizică a nutreţurilor;
 dimensiunea particulelor nutreţurilor;
 durata de furajare;
 succesiunea administrării nutreţurilor.

Motilitatea rumenală este declanşată de baroreceptorii din peretele rumenului, prin

acţiunea fizică a celulozei lignificate; datorită motilităţii rumenului, se asigură omogenizarea
conţinutului rumenal, stratificarea componentelor (după dimensiunea lor), deplasarea

8
componentelor mărunţite spre segmentele superioare ale tubului digestiv, se elimină gazele
rezultate din fermentaţie (CO2, CH4, H2…).

Constanţa componenţei şi calităţii raţiei este esenţială pentru o activitate microbiană

optimă în rumen; această constanţă se asigură prin menţinerea, pe timp îndelungat, a structurii
raţiei şi a calităţii (compoziţie chimică) nutreţurilor.

În condiţiile unor raţii constante şi optimizate, rumenul funcţionează la parametrii

normali şi asigură atât procesele de fermentaţie cât şi cele de sinteză.

Este cunoscut faptul că în special bacteriile (populaţia cea mai complexă şi mai activă
din rumen) este "specializată" pentru prelucrarea diverselor substanţe din nutreţuri, echilibru
dintre speciile de bacterii depinde de compoziţia raţiei şi pH-ul conţinutului rumenal.
Stabilizarea unui anumit "echilibru" bacterian favorabil fermentaţiei pereţilor celulari ai
nutreţurilor se realizează în timp (10-15 zile), orice variaţie calitativă a raţiei având influenţă
negativă asupra acestui echilibru (fig. 5.1), care se reface în cca 10-15 zile.

Simbionții ruminali sunt reprezentați de bacterii, protozoare, fungi, etc. Apariția acestora
arem loc la câteva ore de la naştere. Aceşti microsimbionți sunt afectați de valoarea Ph-ului şi
menținerea lui în limite normale (5,8-7,2) şi are o importanță deosebită pentru activitatea
microorganismelor ruminale şi pentru desfăşurarea absorbției acizilor graşi volatili şi a
amoniacului prin epiteliul ruminal.

Microsimbionții ruminali sunt bacterii și protozoare care fac parte din regnul animal şi
care prin moartea lor (proteinoliză) sunt digerați odată cu hrana şi asimilați de către organism.
Numărul lor dau calitatea laptelui și sănătatea animalului, deci vaca nu este un ierbivor 100%
pentru că fără aceste bacterii nu ar fi posibil nici un proces de digestie.

Factorii care influențează activitatea microsimbionţilor ruminali sunt cantitatea şi

continutul hranei in nutrienți și substanțele sau preparatele de intervenție (probioticele).

Bacteriile din rumen pot fi libere, imobile, mobile sau aderente de celulele mucoasei
ruminale prin intermediul fimbriilor, glicocalixului sau polizaharidelor extracelulare.

9
 Bacteriile ruminale se pot împărți în trei mari grupări având în vedere criteriile
taxonomice şi functionale. Ele pot fi localizate: în fluidul ruminal (10-20% din numărul total), pe
particulele de digesta (80-90% din numărul total de bacterii ruminale) şi ataşate la epiteliul
ruminal (unde sunt implicate in transferul ureei prin peretele ruminal). Populația bacteriană este
de departe cea mai complexă (peste 200 specii); cea mai densă (circa 10 miliarde bacterii/ml
conţinut ruminal) şi cea mai activă dintre toate microorganismele simbionte ale tubului digestiv.

Creşterea bacteriilor este determinată, mai ales de cantitatea de energie disponibilă în

reticulo-rumen, adică de cantitatea de substanță organică fermentată (SOF) care reprezintă mai
mult de 3\4 din substanţa organică digestibilă (SOD). În procesele de sinteză proteică se
utilizează numai energia stocată în ATP. Cantitatea de ATP format poate fi estimată pe baza
cunoaşterii căilor metabolice implicate în biosinteza microbiană. Pe baza calculelor
stoichiometrice s-a determinat că se formează 2,5-3 moli ATP/100g glucide fermentate şi numai
1,2-1,5 moli ATP/100 g proteine fermentate. Pentru desfăşurarea în bune condiții a sintezei
bacteriene este necesară asigurarea vitaminelor: A, E, şi D conform normelor stabilite pentru
fiecare categorie de animale. Dintre lipide numai glicerolul este utilizat ca substrat pentru
formare de ATP. Are însă o contribuție limitată.

Protozoarele din rumen sunt holotryche și oligotriche (Diplodinium, Entodinium,

Metadinium, Ophryoscolex, ele înglobează și fermentează materialele particulate. Cele
holotryche au pe lângă activitatea celulolitică și capacitatea de a utiliza glucidele solubile si de a
produce metaboliți utilizabili de către gazdă. Numărul lor este evaluat la 105-106 celule/ml.

Importanța ecologică a protozoarelor derivă din capacitatea lor de a ataca celuloza,

hemiceluloza, pectinele, amidonul precum şi asimilarea rapidă a glucidelor solubile.

Protozoarele utilizează aminoacizii eliberați prin proteoliza bacteriilor (cca.200

bacterii/minut) şi alimentelor şi stochează polizaharide de rezervă, transformând proteina
bacteriană în proteină cu un grad mai mare de digestibilitate pentru animalul gazdă.

Aproximativ 75% din numărul protozoarelor sunt reținute în rumen unde mor şi sunt
lizate. Williams (1984) apreciază că 20% din proteinele microbiene disponibile pentru gazdă
provin din protozoare.

10
 Protozoarele apar în cea de a II-a lună după naştere la viței şi este asociată cu creşterea
capacității digestive. Digestibilitatea atinge parametrii normali la vârsta de 12 luni.

Protozoarele ciliate cuprind 2 grupe mai importante: Holotricha, cu cilii dispuşi egal pe
suprafata corpului celular, cu genurile Isotricha, Dasytricha şi Ophry oscolecidae
(endodiniomorfe) mai frecvent numite Oligotrichii cu genurile Entodinium, Eudiplodinium,
Diplodinium etc. Ele sunt foarte sensibile față de microvariațiile de biotop (sunt indicatori
precoci ai dismetaboliilor ruminale).

Numărul infuzorilor este anreciat la 106/ml lichid ruminal, maioritatea lor fiind fixate pe
particule de digesta. Proteina sintetizată de bacteriile şi protozoarele ruminale are o valoare
biologică ridicată.

Microorganismele din rumen provin din surse exogene (aer, apă, furaj, etc.) iar popularea
rumenului are loc progresiv după naştere.

Microorganismele ruminale prezintă şi cerințe particulare de minerale, în special P. S.

Mg, Zn, Cu şi Co. Fermentatiile microbiene necesită mult fosfor, furnizat mai ales prin salivă ce
reprezintă principala cale de eliminare endogenă a fosforului absorbit. Sulful este utilizat la
nivelul reticulo-rumenului de microsimbionții pentru sinteza propriilor aminoacizi sulfurați. Ionii
de Mg stimulează activitatea celulară iar ionii de Co activează numeroase enzime.

Microorganismele fibrilolitice degradează polizaharidele vegetale în diferite grade in

funcție de structura lor chimică (celuloza 60-80%, amidonul 75%, proteinele 88%).

Din celuloză şi hemiceluloză inițial rezultă celobioza şi glucoza care apoi suferăm
fermentatia anaerobå cu producere de oligozaharide solubile utilizabile de către
microorganismele ruminale.

La bovine sub accțiunea enzimelor extracelulare, produşii finali ai fermentației

substantelor complexe sunt o serie de acizi graşi volatili cu lant scurt în principal acetat (40-80%
din total), propionat, butirat şi cantități mici de acizi izobutiric, izovaleric, valeric, caproic,
heptanoic.

11
 Este observată şi o cantitate mare de gaze (60-80 litri/zi la animalele mari) care sunt
eliminate prin eructație. Dintre acestea 60-70% este CO2 iar restul CH4. Eructatia este reflexul
motor de eliminare intermitentă a gazelor acumulate în rumen. Acumularea excesivă a gazelor în
rumen, concomitent cu înhibarea reflexului de eructație determină tulburări circulatorii şi
respiratorii grave (meteorism, timpanism).

Acizii graşi volatili apar prin degradarea glucidelor proteinelor și lipidelor şi acoperă
aproximativ 40% din nevoile energetice a rumegătoarelor. Aproximativ 88% din cantitatea de
acizi graşi volatili se absoarbe în rumen evitându-se acidifierea excesivă a prestomacelor.

Acizii graşi volatili sunt repede absorbiți în circulația sanguină și sunt utilizați astfel: -
acetatul este sursa majoră de energie, - propionatul este singurul acid gras volatil care poate fi
convertit la glucide prin procesul de gluconeogeneză. - butiratul este utilizat pentru sinteza
acizilor graşi.

Fermierii pentru a mării producția de lapte şi carne introduc în alimentația vacii furaje
bogate în proteină de origine animală și vegetală (făină de carne, făină de pește, făină de oase,
drojdie furajeră, porumb, grâu, șroturi de floarea soarelui, soia și uree, etc.

La nivelul rumenului proteinele sunt scindate în aminoacizi care sunt utilizați de cătrem
bacterii, o cantitate importantă se degradează până la NH3 iar prin dezaminare aceasta se reduce
la NH2 pe care tot bacteriile il consumă.

Sinteza de proteină microbiană necesită alături de energie şi un aport adecvat de azot (N).
In condiții de furajare obişnuită, 50-80% din azotul din furaje este convertit în compuşi
microbieni.

Când nivelul de azot este neadecvat, ATP-ul produs din fermentație nu este utilizat
corespunzător. Când azotul este in exces, energia poate fi factor limitativ în eficienta utilizăriim
azotului. Concentrația optimă de NH3 ruminal pentru sinteza de proteină necesară creşterii
microbiene maxime este apreciată la 5-8 g N amoniacal/100 ml lichid ruminal.

12
 CAPITOLUL 2. SPECIFICUL ALIMENTAȚIEI LA VACI

Cantitatea de hrană ingerată de vacile de lapte prezintă o importanță deosebită, fiindcă de

ea depinde cantitatea de nutrienți pe care o poate folosi organismul pentru întreținerea vieții și
producția de lapte. În stabilirea rațiilor pentru vacile de lapte, în funcție de nivelul producției,
consumul de substanță uscată este luat ca un prim indice orientativ. Necesarul optim de substanță
uscată (hrană) este de 2,5- 3,5 kg/ 100 kg greutate corporală. Acest consum se înregistrează în
perioada 10-20 săptămâni de lactație după care se reduce continuu, atingând valoarea minimă de
1,8- 2 kg substanță uscată/100 kg greutate vie la fătare. Într-o lactație se elimina 375- 520 kg
substanță uscată.

Cerinţe de energie. Cerinţele de energie pentru tineretul taurin destinat producţiei de

carne sunt determinate de cerinţele pentru întreţinere (care variază după greutatea animalelor) şi
de cele pentru creştere (spor de greutate), care depind de mărimea sporului zilnic şi compoziţia
lui chimică. Pe unitatea de spor, cerinţele de energie sunt determinate de compoziţia chimică a
sporului.

Diferitele ţesuturi cresc după un ritm propriu şi într-o ordine precisă, astfel:

- proporţia ţesutului muscular creşte uşor după naştere, apoi descreşte continuu;

- proporţia ţesutului osos se reduce o dată cu creşterea;

- proporţia ţesutului adipos creşte mult şi continuu, odată cu vârsta/greutatea.

Evoluţia compoziţiei anatomice şi tisulare a animalului antrenează şi modificarea

compoziţiei chimice a sporului de creştere, astfel:

- conţinutul în apă scade accentuat de la naştere la adult;

- conţinutul în proteine descreşte uşor;

13
 - conţinutul în lipide creşte continuu şi accentuat.

Creşterea proporţiei de lipide în sporul de greutate, asociată cu diminuarea proporţiei de

apă, determină o sporire a valorii calorice a sporului şi respectiv, a cerinţelor de energie pe kg
spor de greutate.

La acelaşi spor de greutate se înregistrează diferenţe de cerinţe de energie/kg, în funcţie

de rasă ; cerinţele sunt mai mari pentru tineretul provenit din rasele de lapte, comparativ cu cel
din rasele de carne:

Greutate vie (kg) Spor zilnic greutate (g) Cerinţe UFC/zi Rase lapte Rase carne

250 1400 5.2 5.0

350 1400 6.4 6.0

450 1400 7.7 7.0

550 1400 9.3 8.1

La aceeaşi rasă şi la aceeaşi greutate, cerinţele de energie pe kg spor de greutate scad pe

măsură ce intensitatea creşterii este mai mare, concomitant crescând şi eficienţa
creşterii/îngrăşării tineretului taurin.

Sursele de energie sunt reprezentate de hidraţi de carbon şi lipide; dintre hidraţii de

carbon, polizaharidele (amidonul, celuloza, glicogenul) reprezintă sursele de energie de bază
pentru creştere/îngrăşare; monozaharidele (glucoza, fructoza, galactoza) şi dizaharidele (sucroză,
maltoză, lactoză) sunt puţin reprezentate, cantitativ, în principalele nutreţuri folosite în
alimentaţia taurinelor.

Produsul final al metabolismului hidraţilor de carbon în rumen îl reprezintă acizii graşi

volatili (AGV), respectiv acizi graşi cu lanţ scurt (acetic, propionic, butiric) care, după absorbţie,
constituie principala sursă de energie pentru organism; acidul propionic, este transformat la
nivelul ficatului în glicogen, servind ulterior la sinteza grăsimilor corporale, în timp ce acidul
acetic este metabolizat imediat după absorbţie şi nu poate fi pus în rezervă, ca glicogen, la
nivelul ficatului; în acelaşi timp, eficienţa energetică a transformării glucozei (care este cheia

14
transformării hidraţilor de carbon în AGV) este mai ridicată în cazul acidului propionic,
comparativ cu acidul acetic sau butiric.

În aceste condiţii, prin hrană trebuie dirijate fermentaţiile din rumen în direcţia creşterii
ponderii acidului propionic în totalul AGV; aceasta ce se poate realiza prin creşterea ponderii
concentratelor în raţie (în special a cerealelor bogate în amidon) sau a nutreţurilor bogate în
sucroză (sfeclă, melasă…).

Cerinţe de proteine pentru tineretul taurin în creştere/îngrăşare sunt compuse din

cheltuielile pentru întreţinere (3,25 g PDI/kg0,75) şi cele necesare pentru sporul de greutate
(200-150 g PDI/kg spor); la stabilirea cerinţelor de proteine pentru sporul de creştere se are în
vedere faptul că o dată cu înaintarea în vârstă scade atât conţinutul în proteină al acestuia, cât şi
randamentul utilizării N în sporul de creştere.

Ca principiu, cerinţele de proteină sunt influenţate de vârsta şi greutatea animalelor şi de

sporul de greutate dorit a se obţine; pe lângă aceşti factori, proporţia de proteină în hrană trebuie
să fie corelată şi cu concentraţia raţiei în energie. Dacă raţiile conţin cantităţi mari de
concentrate, consumul de SU scade, astfel că raţiile trebuie să conţină mai multă proteină (dar şi
alţi nutrienţi).

Sursa de proteină (naturală sau N neproteic, degradabilă sau mai puţin degradabilă în
rumen), influenţează atât creşterea în greutate cât şi eficienţa hranei (tab. 5.23); sursele de
proteină naturală şi respectiv, cele care sunt mai puţin solubile în rumen, influenţează favorabil
creşterea şi eficienţa hranei, comparative cu sursele de N neproteic (uree) sau cu proteină uşor
degradabilă în rumen (şrot soia).

CAPITOLUL 3. NUTREȚURI UTILIZATE ÎN ALIMENTAȚIA VACILOR

În aceste condiţii, recomandările de schimbare periodică a nutreţurilor la taurine pentru a

stimula consumul (şi producţia) sunt în contradicţie cu fiziologia rumenului şi dăunătoare pentru
animal.

15
 Structura fizică a nutreţurilor, prin conţinutul de celuloză brută şi dimensiunile
nutreţurilor fibroase mărunţite, stimulează: baroreceptorii rumenali, rumegarea şi secreţia de
salivă (care este uşor alcalină pH = 8,2, bogată în substanţe tampon, contribuind la variaţia - în
limite reduse: 6,2:6,5 - a pH-ului rumenal). Aşa-zisul efect structural depinde de felul nutreţului
şi de dimensiunile de mărunţire/tocare:

Felul nutreţului Efect structural

- fân întreg 100

- nutreţ verde: întreg tocat (2-4 cm) 50 25

- siloz porumb (1-4 cm) 100

- paie tocate (2-4 cm) 150

- sfeclă 0

- concentrate 0

Frecvenţa (număr tainuri) şi durata furajării (timpul de acces la hrană) influenţează

viaţa, activitatea şi producţia simbionţilor rumenali, respective producţia de AGV, proteine şi
vitamine. În acest sens, se consideră că fragmentarea raţiei în mai multe tainuri, respectiv un
timp mai lung de acces al animalelor la hrană, sunt favorabile digestiei în rumen. Astfel, este
favorabilă fragmentarea cantităţii concentratelor la maximum 1-1,5 kg/tain, pentru a împedica
scăderea bruscă a valorii pH-ului din rumen.

Referitor la durata de furajare, se consideră că timpul de acces la hrană ar trebui să fie

zilnic de 12 h pentru vaci în lactaţie şi cca 16 h pentru vaci în gestaţie avansată (Hoffmann,
1990).

Succesiunea administrării nutreţurilor merită o discuţie mai detaliată.

Astfel, multe din lucrările de specialitate, chiar recente, recomandă în cazul vacilor de
lapte, administrarea concentratelor la muls, înaintea administrării fânului sau silozului, pentru a
nu fi influenţată negativ calitatea laptelui (în special mirosul), aspect parţial adevărat, dacă
mulsul nu se face centralizat sau pe “conductă”.

16
 Dacă se are în vedere, aşa cum ar fi normal, specificul fiziologiei rumenului, respectiv
influenţa concentratelor asupra pH-ului rumenal atunci practica administrării concentratelor
(adesea în cantităţi mari) ca prim tain apare ca nefondată ştiinţific, recomandabilă fiind
următoarea succesiune

Succesiunea normală de administrare a nutreţurilor:

 Iarna: nutreţuri de volum uscate, siloz de porumb, concentrate şi paie de cereale;

 Vara: nutreţuri de volum uscate, nutreţ verde, concentrate şi paie de cereale

CAPITOLUL 4. EXEMPLE DE RAȚII DE HRANĂ PENTRU

RUMEGĂTOARE

Tabel pentru o vacă de 580kg cu 20kg lapte, rație proprie

Kg Pret Norme de hrana
Valoarea nutritiva anutretului(g/kg SU)
lei/kg 17,86 13,614 1342,8 1342,8 104,8 56,1 15,11
NUTRET Kg brut
PDIN PDIE Ca P Cost lei
UFL PDIN PDIE Ca P UIDL Kg SU UFL UIDL
g g g g
0.85 0.73 67 68 9.5 3 1.16 0.2 Fan natural 7 13,02 9,5 872,34 885,36 123,69 39,06 15,11 1.4
0.3 0.9 52 66 3.5 2.5 1.13 0.15 Siloz porumb 13,37 12,033 695,24 882,2 46,795 33,425 15,11 1.8
TOTAL 19 26,39 21,533 1567,58 1767,56 170 72,485 11
RH-NH 8,53 7,919 224,78 424,76 65,2 16,385

17
Ratie de hrana pentru o vaca de 580 Kg, productia de 20 kg lapte
Kg Pret Norme de hrana
Valoarea nutritiva anutretului(g/kg SU)
SU lei/kg 17,86 13,614 1342,8 1342,8 104,8 56,1 15,11
NUTRET Kg brut Cost
PDIN PDIE Ca P
UFL PDIN PDIE Ca P UIDL Kg SU UFL UIDL lei
g g g g
0,88 0,42 22 44 2 1 1,60 0.2 paie grau 10,72 9,44 3,96 207,68 415,36 18,88 9,44 15,10 1.06
siloz de
0,191 0,88 80 76 6,5 3,5 1,31 11,53 10,14 922,44 876,28 74,945 40,35 15,10 3.38
ierburi
TOTAL 20,97 14,1 1130,2 1291,64 93,825 49,79 15,10
RH-NH - 3,11 212,6 51,16 10,975 6,31

CAPITOLUL 5. TULBURĂRI NUTRIȚIONALE ȘI METABOLICE

SPECIFICE

18
 Acidoza este principala tulburare metabolică, cu origine nutriţională, la tineretul taurin
creştere/îngrăşare. Simptomele sunt: scăderea apetitului, diaree, mucus în fecale, deshidratare,
necoordonarea mişcărilor, moarte.
În principiu, acizdoza este determinată de consumul unei cantităţi mari de hidraţi de
carbon fermentescibili; astfel, acidoza se declanşează în toate cazurile în care raţiile conţin peste
85-90% grăunţe de cereale. Alte cauze sunt: schimbarea frecventă a raţiilor, folosirea raţiilor
concentrate în energie, sezon (acidozele sunt mai frecvente iarna), rasa animalului.
Efectele fiziologice ale acidozei sunt: reducerea motilităţii rumenului, diaree şi
deshidratare, acidoză sistemică. În cazul în care pH-ul din rumen scade sub 5 contracţiile
rumenului se reduc şi chiar se opresc; la animalele cu acidoză conţinutul în apă a corpului se
reduce cu până la 8%, umiditatea fecalelor scade.
Acidoza sistemică este rezultatul consumului excesiv de hidraţi de carbon
nermentescibili; în timpul acidozei, bacteriile şi protozoarele îşi reduc activitatea celulozolitică.
Acidoza lactică este la originea poliencefalomalaciei manifestată prin tremurături şi
comă.

Cetoza, care poate afecta vacile, este o boală metabolică severă. Se dezvoltă la vaci uscate
datorită unui echilibru energetic insuficient al corpului lor. De multe ori se desfășoară ascuns și
este dificil de diagnosticat. Luați în considerare cauzele și simptomele cetozei la vaci, formele
bolii, cum poate fi determinată și cum să o vindecați și ce să faceți pentru a preveni dezvoltarea
acesteia la bovine. Cetoza la vaci duce la scăderea bruscă a producției de lapte, la reducerea
utilizării benefice a vacilor, la pierderea în greutate și la reproducerea afectată. La persoanele
însărcinate se pot produce avorturi, se nasc vițeii morți, cei vii sunt slabi și bolnavi. Așa cum este
stabilit de medicina veterinară, cetoza rezultă din nu unul, ci mai multe motive simultan. La
vacile lactate cu un randament mare de lapte, se hrănește cu furaje bogate în proteine și cu
conținut redus de carbohidrați. Un astfel de furaj schimbă compoziția bacteriană a rumenului,
ceea ce duce la inhibarea descompunerii celulozei, care este principala sursă de energie pentru
rumegătoare.

Hrănirea de siloz, pulpă de sfeclă acră, legume cu rădăcină putredă și concentrate bogate în
grăsimi duce de asemenea la cetoză. Un anumit rol în dezvoltarea cetozei și a consecințelor sale
îl are perturbarea organelor endocrine și anume, producția insuficientă de corticosteroizi, tiroidă

19
și hormoni adrenocorticotropi.Motivul poate fi bolile proventriculului, organele genitale. Lipsa
de exercițiu și mișcare activă, atunci când vacile stau în tarabe sau într-o incintă apropiată de cele
mai multe ori, contribuie de asemenea la cetoză.

CAPOTOLUL 6. CONSIDERAȚII PERSONALE

În concluzie, alimentația vacilor de lapte este foarte variată, din punct de vedere
nutriţional, necesarul de substanţe nutritive a vacilor de lapte, se compune din: necesarul pentru
funcţii vitale, necesarul pentru producţia de lapte şi necesarul pentru susţinerea gestaţiei. Din
punctul meu de vedere, laptele de vacă o să fie consumat de oameni pentru mult timp,și pentru
asta trebuie să acordăm importanță nutrețului vacii.

Lactația este perioada în care o vacă produce lapte. Începe cu nașterea vițelului și
continuă până când este „în repaus” pentru a se pregăti pentru următoarea naștere.

Vacă producătoare de lapte are 5 etape nutriționale distincte în ciclul ei de lactație.

Durata lactației la vacile de lapte este de 305 zile. Pe parcursul ei, furajarea se face diferențiat:

1. Primele 100 de zile de la fătare (faza ascendentă);

2. De la 100 de zile până la înțărcarea.

Necesarul de furaje se stabilește în funcție de: vârstă, greutate corporală, stare de

întreținere, temperament, intensitatea folosirii la montă, etc. Se recomandă ca:

 40-50% din valoarea nutritivă a rației să se asigure prin nutrețuri suculente;

 25-30% prin nutrețuri fibroase;
 20-30% să reprezinte concentratele din valoarea nutritivă a rației.

Cantitatea de hrană ingerată de vacile de lapte prezintă o importanță deosebită, fiindcă de

ea depinde cantitatea de nutrienți pe care o poate folosi organismul pentru întreținerea vieții și
producția de lapte. În stabilirea rațiilor pentru vacile de lapte, în funcție de nivelul producției,
consumul de substanță uscată este luat ca un prim indice orientativ.

Necesarul optim de substanță uscată (hrană) este de 2,5- 3,5 kg/ 100 kg greutate
corporală. Acest consum se înregistrează în perioada 10-20 săptămâni de lactație după care se
reduce continuu, atingând valoarea minimă de 1,8- 2 kg substanță uscată/100 kg greutate vie la
fătare. Într-o lactație se elimina 375- 520 kg substanță uscată.

În privința utilizării nutrețurilor concentrate, eficiența unor astfel de rații se menține

ridicată numai până în momentul în care proporția acestora nu depășește 50-60% din valoarea

20
energetică a rațiilor. La cantități mai mari de concentrate (peste 60%), are loc o scădere a
consumului de substanță uscată raportată la 100 kg greutate corporală, scade în măsură
însemnată randamentul de utilizare a energiei, în timp ce procesele fermentative din rumen
converg spre îngustarea raportului acid acetic/ acid propionic, ceea ce se reflectă în reducerea
conținutului de grăsime din lapte.

La întocmirea rațiilor pentru vaci trebuie avut în vedere că acestea stau o perioadă
îndelungată în exploatare și că structura nutrețurilor trebuie să corespundă din punct de vedere al
sănătății, producției și economicității. În acest scop este necesară modificarea structurii rației și
realizarea unor raporturi corespunzătoare între nutrienți în funcție de starea fizilogică a vacii:
primele 2- 3 luni de lactație și o nouă fecundare, restul perioadei de lactație, gestație avansată
(repaus mamar).

Pentru a realiza o ingestie corespunzătoare de nutrețuri în special la începutul lactației,

când apetitul este încă scăzut, este necesar să se utilizeze un sortiment variat de nutrețuri
urmărind și preferințele vacii. Vacile de lapte au preferințe diferite față de unele nutrețuri,
distingând de asemenea diferențele dintre concentrate, cât și gustul dulce, sărat, acid și amar.

BIBLIOGRAFIE

1. Halga P., Avarvarei T., Pop I.M., Pop V., anul 2000, Nutriție și alimentație animală,
Editura ALFA, Iași
2. Pop I.M. şi col., anul 2006 – Nutriţia şi alimentaţia animalelor, vol. I, II şi III. Editura
TipoMoldova, Iași
3. Dumitru Ocrain, anul 2021, Cetoza. Profilaxia și tratamentul cetozei clinice la bovine,
https://profarm.md/blog/cetoza-profilaxia-si-tratamentul-cetozei-clinice-la-bovine, accesat la
1.05.2023

4. Doru Ștefan, anul 2020, Cum se hrănesc vacile de lapte iarna și vara,
https://agrimanet.ro/cum-se-hranesc-vacile-de-lapte-vara-si-iarna/, accesat la 1.05.2023

5. Lavinia Ștef, anul 2018, Cerințele nutriționale ale vacilor de lapte, https://www.revista-
ferma.ro/articole/zootehnie/cerintele-nutritionale-ale-vacilor-de-lapte, accesat al 1.05.2023

21
22
23
24
25
26