Ce Înseamnă Prietenia, de Doina Ruști
Ce Înseamnă Prietenia, de Doina Ruști
Ce Înseamnă Prietenia, de Doina Ruști
● Citiți proverbele de mai jos și alegeți, pentru început, doar trei pe care le
considerați cele mai apropiate de felul în care înțelegeți voi prietenia.
○ „Prietenul la nevoie se cunoaște.“
○ „Ține lângă tine un prieten adevărat cu amândouă mâinile.“
○ „Prieten adevărat este cel care te sfătuiește de bine, iar nu cel care te laudă
mereu.“
○ „Singurul mod de a avea prieten este să fii tu însuți un bun prieten.“
○ „Niciodată nu renunța la un prieten vechi pentru unul nou.“
○ „Cine caută un prieten fără defecte va rămâne singur.“
○ „Cine are un prieten bun nu mai are nevoie de oglindă.“
○ „În trei feluri se păstrează prietenul: onorează‑l în prezență, laudă‑l în
absență și ajută-l la nevoie.“
● Alegeți, dintre cele trei proverbe, unul singur, pe care-l considerați toți cel mai
potrivit pentru definirea prieteniei.
Citiți textul
Platanos
de Doina Ruști
Am crezut inițial că făcea parte dintr‑o familie sus‑pusă, poate niște oameni distinși
care se trăgeau din prinți străvechi ori măcar din cine știe ce înalți funcționari, genul de
indivizi care călătoresc mult, locuiesc prin case mari, pline de cărți și de lucruri frumoase.
Cei din familii de‑astea îți sar în ochi, nu pentru că ar fi îmbrăcați mai luxos, ci pentru felul
îngăduitor în care‑ți vorbesc. Se uită la tine, zâmbind, gata să-ți intre în voie și, cu toate
astea, te simți ca și cum ți s‑a făcut o favoare. El era un astfel de tip, luminat de acea
clemență interioară, care te preface pe loc într‑o pisică prinsă de ploaie.
În dimineața de aprilie, mi-l amintesc, stătea înfipt lângă chioșc, destul de înalt pentru
vârsta lui, poate și din cauza sacoului, care‑i ridica umerii.
— Ce faceți acolo, ne-a întrebat el, cu o voce încântătoare, nu cumva vorbiți despre
Bila de Aur?
Într‑un prim moment n‑a răspuns nimeni. Eram derutați. Înțeleseserăm la ce se referă,
cu toate că nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună așa. Dincolo de râu se vedea,
într-adevăr, o minge strălucitoare, era acolo de dinainte de venirea noastră, mare și tot
atât de misterioasă cum e Luna. Nu cred că cineva își pusese prea multe întrebări despre
ea. Era acolo și gata. Totuși, în dimineața cu pricina, remarcasem că acel glob își
schimbase oarecum nuanța: acum bătea într-un auriu‑violet, ca și cum cineva ar fi suflat
peste el o boare subțire, de liliac.
— Au vopsit-o ieri, ne-a lămurit el, cu aceeași voce jovială, ca și cum era de la sine
înțeles că toate mingile aurii pot fi vopsite.
Toți ochii stăteau pe noul venit, care mi se părea cea mai enigmatică ființă din câte
văzusem, iar Vio rămăsese, cum se zice, cu gura căscată de uluire. Dar și ceilalți, mai
ales fetele, se uitau la el cum nu mai priviseră pe nimeni, cu o admirație evidentă. Își
dăduse seama, dar, în ciuda avantajului, nu era îngâmfat. Cred și eu: când ești popular îți
dă mâna s‑o faci pe modestul!
Și avea și ceva, un fel de luminiță în ochi, care te făcea să‑l iubești. Iar în momentul de
uimire, care ne încălzise pe toți, ne-a spus cum îl cheamă.
— Platanos!
În mod normal am fi râs, nu doar că suna caraghios, dar, ca să zic așa, ieșeau din
cuvintele sale un fel de pretenții, ceva țepos, ca o floare de plastic.
— Plātanos, a repetat el, cu accentul pe primul a!
Vocea îi suna acum mai prietenos, iar zâmbetele noastre s-au risipit.
— Este numele pe care mi l-am ales. Voi?
— Ce, noi? am mormăit eu.
— Ce nume v-ați luat?
Evident, nouă nu ne spusese nimeni că aveam dreptul să ne alegem un nume, doar
nu veneam din cine știe ce familii de șmecheri, ca el! De altfel, nici nu-mi mai aminteam
cum arată ai mei. Aveam patru ani când m-au luat de‑acasă și, ca să fiu sincer, în
momentul acesta am mai multe amintiri despre Cati decât despre mama. Prin urmare,
habar n-am cine mi‑a ales numele. Un singur lucru devenea cert: numele meu, care atâta
vreme mi se păruse frumos, începea să sune aiurea. Sisinel. Cum să mă prezint Sisinel,
în fața unui tip care se recomandase Platanos?!
Continua să ne privească, încântat, de parcă el n‑ar fi fost adus în tabără din aceleași
motive ca noi. Voiam să‑l pun cu botul pe labe, într-un fel voiam să-i arăt cine sunt.
— De cât timp te‑au dat afară ai tăi?
Nu era afectat, așa că am mai turnat niște motorină pe foc:
— Vreau să zic: unde ai stat până acum?
— Pe lângă Bila de Aur.
Acum chiar că ne captase atenția. Niciunul dintre noi nu ieșise din tabără. Eram aici de
la vârste mici și rareori se întâmplase să vedem pe altcineva în afară de îngrijitori și de
Cati.
— Eram bine situat, s‑a lăudat el, lângă o cafenea frecventată de lume bună. Vara e
atât de aglomerat, încât poți să simți în nas aburii cafelei, mirosul de scorțișoară ori
parfumurile femeilor. Pe timpul zilei se umple de elevi, care vin pentru înghețată și
prăjituri.
Deși nu ne povestise mare lucru, în mintea noastră începuse să crească o prăjitură
imensă, în multe trepte, acoperită cu ciocolată și asaltată de elevi minusculi, zeci, sute de
copii, care escaladau treptele uriașei prăjituri.
— Iar seara, continuă el să povestească, cânta orchestra. Pe timp de vară abia
apucam să‑nchid ochii, uneori mă prindea dimineața! Și n‑aveți idee ce gălăgie nebună e
în oraș: mașini, sirene, scrâșnete și geamuri trântite. Însă pe mine cel mai tare mă
enervau chicotelile de la ora 6, când, timp de jumătate de oră, nu le auzeam decât pe
tipele care lucrează la Bila de Aur.
— Ce e Bila asta? am îndrăznit eu.
— Un mall.
Probabil că pe fețele noastre se vedea cât suntem de idioți.
— N-ați fost niciodată în oraș?
Ar mai fi vrut să spună ceva, dar, în loc să continue, și‑a mângâiat primul nasture al
sacoului. Cred că știa că, dacă a ajuns aici, n‑o să mai vadă vreodată orașul. Ca și noi, și
el se născuse defect.
Platanos știa lucruri neobișnuite și câteva săptămâni l-am ascultat înghețați de uimire.
Nu îndrăzneam să‑l întrerupem, iar noaptea, în loc să dormim, ne gândeam la ceea ce ne
spusese. Dacă am fi putut, am fi trecut râul chiar atunci, dar niciunul dintre noi nu-și putea
părăsi locul. Nici măcar Platanos, pe care Cati îl așezase lângă chioșc, considerându-l
ri în tot cazul mai bun decât noi. Și eram de aceeași părere. Îmi doream să‑l
privilegiat o
ascult, dacă s-ar fi putut ore în șir, mai ales să-i pun acele întrebări pe care nu
îndrăzneam să le pun altcuiva.
Într‑o dimineață, Cati a venit încărcată de dulciuri. De obicei aveam mâncarea
noastră, un regim special, dar din când în când ne cumpăra ciocolată și mai ales niște
prăjituri pufoase cu trei straturi de cremă. Cati era veselă.
— Bucurați‑vă, ne‑a anunțat ea, cred că asta este ultima oară când mai pupați
dulciuri. În curând o să treceți în rândul adulților.
Nu știam ce înseamnă asta, dar glasul ei ne îndemna să ne bucurăm. Cati era o
femeie fără ascunzișuri, puteai să ai încredere în cuvintele ei. Avea și‑o mutricică
simpatică, după standardele m
ele de atunci.
Ne-a pus în față cutiile, mișcându-se greu, lipăind cu papucii pe aleea care ne
despărțea de Platanos.
Eram trei băieți și două fete, aliniați de-a lungul aleii care ne despărțea de Platanos,
fiecare în locul lui, pe care Cati ni-l alesese cu mult timp în urmă. Eu eram cel mai mic, iar
Năsosu, din cealaltă parte a șirului, era cel mai vârstnic – împlinise deja 14 ani.
Un timp s‑a auzit doar zgomotul lingurițelor. Apoi am văzut cartonașul. Era de un
gri‑alburiu, iar pe el se vedea ceva scris. Avuseserăm parte de un profesor care ne
aducea uneori cărți și filme, pe care le descărcam pe tableta de școală. Tot ce știam era
de la el. Dar cartonul rămas în urma lui Cati părea fără sens:
L - Ma - J: 7 - 22
Mi - V: 9 - 22
S: 9 - 24
Vio s‑a entuziasmat prima, era întotdeauna plină de optimism, dar era și cea mai
stranie dintre noi, din cauză că avea irisul ochilor foarte mic. Când o priveai prima oară, îți
făcea impresia că se holbează la tine, plus că era plină de teorii:
— Ar putea fi o scrisoare codată.
Năsosu credea că este un fel de parolă, pe care Cati o folosea ca să poată plăti pe la
magazine.
— Oh, nicidecum, a zis Platanos. E doar un orar. Toți cinci ne uitam la el, așteptând
explicațiile.
Toți cinci ne uitam la el, așteptând explicațiile.
— Zici așa, ca să te rupi în figuri!
Năsosu era supărat, se vedea clar că nu-l plăcea pe Platanos, care continuă să
explice, ca și cum Năsosu nici măcar n-ar fi existat.
— Probabil l‑a luat din greșeală de la cofetărie. Luni, marți și joi e deschis între orele 7
și 22... Asta înseamnă.
Vorbea rar, foarte sigur pe el și întotdeauna gesticula d
iscret c u o singură mână,
ducând uneori arătătorul la nas.
etestabil, a scuipat
Năsosu a bufnit supărat, nu voia să-l aprobe, iar după obiceiul lui d
într-o parte. Dar Platanos a insistat:
— Știu sigur că e un orar. Era un magazin la parterul mallului, o ciocolaterie, iar pe ușă
stătea agățat un orar exact cum e ăsta.
Mi-l imaginam, înalt, întinzând gâtul ca să vadă mai bine. Năsosu rânjea, iar câteva
priviri își arătau neîncrederea.
— Orar! a exclamat Vio. Cuvântul ăsta nici nu există! L-ai inventat tu!
— E scris în dicționar, completă Platanos. Ce? Nici de dicționar n-ați auzit? A fost o
perioadă, a zâmbit el, când m-au mutat în bibliotecă. Stăteam la intrare, lângă un card
reader, și spuneam: Bună ziua, vă rog să apropiați cardul! Când se umplea sala, cineva
îmi aducea o tabletă plină de cărți și putea să cadă tavanul pe mine, că nu mă mișcam.
Citeam orice, dar mai ales romane: Contele de Monte Cristo, Comoara din insulă, Singur
pe lume, Mihail, câine de circ și câte altele.
— Despre ce este vorba în ele? am îndrăznit eu.
Ochii lui Platanos străluceau. Era fericit că‑l întrebasem.
— Ah! N-ai citit Singur pe lume? s‑a mirat el. M
ais ça, c’est inacceptable! E cea mai
frumoasă carte pe care am citit-o.
Toți eram speriați. Năsosu și-a amintit cum rămăsese „lipit“ de bancă. Așa începuse
calvarul, cu ani în urmă. Apoi cineva i-a convins pe ai lui să-l aducă în tabără. M-am
gândit iarăși la câte ploi trecuseră peste mine, de când stăteam înfipt lângă râu.
A doua zi i‑am cerut lui Cati cu insistență să mă mute lângă Platanos. Nu era chiar
ușor. Deja aveam rădăcini, iar transformarea mea definitivă avea să se întâmple curând.
Pe la gene îmi apăruseră muguri, iar mâinile mi se mișcau greu.
— Dar să știi că nu te mai poți întoarce, m‑a avertizat ea. Fiecare are dreptul la o
singură opțiune.
*
Mutarea mea s-a făcut cu multe precauții, iar în primele ore am pierdut legătura cu
lumea. Eram ca și mort.
Când mi-am revenit am constatat că mă aflam lângă Platanos, iar această fericire nu
se compara cu nimic. Foștii mei prieteni erau acum neînsemnați, capete răsărite în mâlul
apei. Vio aproape se transformase: din părți îi răsăriseră două frunze înguste. Ceva mai
departe, Năsosu intrase cu fața în mâl.
— Cum te simți? m‑a întrebat Platanos, care acum mi se părea mai înalt.
Ore în șir l-am ascultat cu emoție, însă nu puteam să-l mai văd atât de bine ca înainte.
Eram prea aproape de el, mi se părea chiar mai înalt, deasupra lumii în care trăiam.
Și apoi a început transformarea. A mea și a lui. Din umerii lui Platanos creșteau crengi
groase, iar mie îmi mergea tot mai prost. În cele din urmă mi-au apărut frunze pe tot
corpul, iar privirea mi s‑a încețoșat. Vocea, altădată catifelată, a lui Platanos, se făcuse o
șoaptă. Ori poate că auzul meu nu mai era la fel ca‑nainte. Și pe urmă nu l‑am mai auzit
nici așa. El era acum falnic și sus, iar eu aproape că mă uscasem. Poate Cati avusese
dreptate, la umbra pomilor falnici nu cresc decât buruieni.
*
Apoi a venit primăvara. Râul aducea aburi calzi, iar câțiva fluturi începuseră să zboare
pe lângă mine. Știam că în curând aveam să-nfloresc.
Într‑o dimineață am auzit un glas nu departe de mine:
— N‑arăți rău! Ești plin de flori albe!
Prin lumina cețoasă, zăream culorile dimprejur cu o plăcere imensă. Vocea, pe care
n‑o mai auzisem demult, era a lui Vio, iar nu departe de mine se înșirau ceilalți, vechii mei
prieteni. În capătul rândului surâdea Năsosu – vorba vine că surâdea! Era doar o tufă
bogată, care‑și mișca frunzele în mod delicat.
— Credeai c ‑o să te lăsăm singur? a spus el. La ce crezi tu că sunt buni prietenii?
● Notează primele tale impresii despre textul Platanos, completând enunțurile din
cele patru cadrane:
Noul manual
● Există un punct culminant în cadrul desfășurării acțiunii? Care este acesta?
● Care sunt evenimentele pe care le asociezi cu creșterea acțiunii? Dar cele pe care
le asociezi descreșterii acțiunii?
Ai regăsit toate aceste etape în tabelul completat?
● Există un punct culminant în cadrul desfășurării acțiunii? Care este acesta? Ce
personaje pot fi considerate „ajutoarele“, având un rol în găsirea unei rezolvări
pentru problema lui Sisinel?
● Recitește secvențele retrospective din text și precizează timpul modului indicativ la
care sunt cele mai multe verbe. Observă și verbele din secvențele aflate în
prim‑planul narațiunii. Ce timp al modului indicativ predomină în acestea?
● Acțiunea se petrece într‑o „tabără“. Ce crezi că reprezintă „tabăra“?
În text sunt conturate două lumi paralele (sugerate și de fotografiile de mai jos): cea
situată în „tabără“ și lumea de „dincolo de râu“.
● În ce texte epice ai mai întâlnit două lumi, două tărâmuri?
● De ce crezi că plantele aflate în tabără nu au acces la lumea de „dincolo de râu“?
● Care este personajul care cunoaște ambele lumi și face legătura dintre ele?
● Alege una dintre variantele următoare și justifică‑ți opțiunea, prin trimitere la text.
Lumea de „dincolo de râu“ ar putea reprezenta:
○ lumea celor sănătoși
○ universul dulciurilor
○ lumea cunoașterii
○ lumea plăcerilor
○ lumea oamenilor
○ lumea necunoscută, misterul
● Lucrați în perechi. Într‑un tabel asemănător celui de mai jos, notați elementele de
decor ce apar în tabără și cele ce apar în orașul de dincolo de râu.
Elementele decorului din tabără Elementele decorului din oraș
toamna suferință
iarna bucurie
primăvara hibernare
● Sisinel