Ion

de Liviu Rebreanu
 Prezentare generală

Specie a epicii de mare întindere, cu numeroase personaje, romanul comunică, indirect, mesajul autorului,
prin intermediul naratorului obiectiv, omniscient și omniprezent, dar și al personajelor numeroase, implicate într-
o acțiune polifonică.
Roman realist, obiectiv, „Ion” se constituie într-o narațiune la persoana a III-a, nonfocalizată (focalizare
zero). Viziunea „dindărăt” implică un narator obiectiv, detașat, omniscient și omniprezent, ceea ce îl determină pe
Nicolae Manolescu să observe: „Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv[…]. Romancierul vrea să creeze
impresia că e un observator (atât și nimic mai mult). Un observator omniscient, desigur, dar lipsit de voce
proprie” (Arca lui Noe). Naratorul înfățișează realitatea plăsmuită nu ca pe o succesiune de evenimente
imprevizibile, ci ca pe un proces logic; înlănțuite cazual și temporal, faptele sunt credibile, verosimile.
Prozator obiectiv, însuși Rebreanu afirma în articolul „Cred”: „M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar
la persoana întâi”, având convingerea că amestecul eului său în operă ar fi impietat asupra veridicității. În
consecință, narațiunea se desfășoară la persoana a treia. Atitudinea lui Rebreanu față de realitatea transfigurată
artistic, față de personajele cărora le dă viață se detașează însă cu ușurință, în primul rând din comentariul lui pe
seama faptelor, evenimentelor, a comportamentului personajelor, încât îl simțim pe scriitor manifestând când
înțelegere, când dezaprobare, când ironie.
Tema romanului o constituie lupta țăranului de la începutul secolului al XX-lea pentru pământ, în societatea
transilvăneană. În aceste condiții, romanul devine o monografie a satului, reflectând mentalitatea colectivă, dar și
obiceiuri legate de marile evenimente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), relațiile sociale
influențate de anumite diferențe economice sau culturale, relațiile de familie. Temei centrale i se adaugă aceea a
iubirii, dar și aceea a destinului. Prin aceste repere tematice, romanul rămâne ancorat în actualitatea vieții sociale și
ilustrează o lume complexă, în care țăranul, învățătorul, preotul devin imagini memorabile.
Construcția discursului narativ este simetrică, de corp sferoid și se realizează prin descrierea drumului,
din incipit și final, separând viața cititorului de viața ficțională a personajelor din roman. Sursa de
inspirație, specifică prozei realiste, o reprezintă câteva scene de viață care l-au impresionat pe romancier: este
vorba despre un țăran sărac, harnic, dar fără pământ și o tânără alungată de acasă de tatăl ei, scena sărutării
pământului etc.
Reperele temporale și spațiale sunt bine precizate: satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-
lea. Titlul operei este dat de personajul principal, eponim, sugerând caracterul comun al numelui propriu Ion.
Apărut în 1920, romanul Ion de Liviu Rebreanu este structurat în două părți, ale căror titluri sugerează
coordonate ale evoluției interioare a protagonistului: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Titlurile
celor 13 capitole (număr nefast) sunt sugestive, dintre acestea putând fi amintite: Începutul, Iubirea, Nunta,
Vasile, George, Sfârșitul.
Viața țărănimii și aceea a intelectualității sunt ilustrate prin tehnica planurilor paralele. Trecerea de la un
plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar progresia faptelor este redată prin înlănțuire (respectarea
cronologiei evenimentelor narative). Cele două planuri interferează: de exemplu, drama lui Ion este dictată de o
vorbă aruncată, inconștient, de Titu Herdelea (personaj raisonneur): „Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie,
trebuie să-l silești!” O altă tehnică literară este aceea a contrapunctului, prin care se ilustrează aceeași temă în
planuri diferite (nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei).
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică. Incipitul prezintă drumul până la Pripas și se continuă cu
descrierea horei, care se desfășoară în curtea Teodosiei, văduva lui Maxim Oprea. În acest moment, al expozițiunii,
sunt ilustrate principalele personaje, detalii spațio-temporale, de unde veridicitatea romanului. Este momentul în
care se reflectă relațiile sociale, prin însăși așezarea privitorilor la horă. Ion o poftește pe Ana cea bogată la joc,
deși o place pe Florica, iar acesta este începutul conflictului. Sosirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, la horă și faptul
că îl jignește pe Ion este surprins de Liviu Rebreanu astfel: „Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit”. Vasile
Baciu îl numește pe flăcău „sărăntoc” , „tâlhar”, și astfel se conturează intriga romanului. Așa, Ion va dori să își
răzbune rușinea și o va compromite pe Ana, lăsând-o însărcinată, pentru a-l determina pe tatăl fetei să accepte
căsătoria.
Desfășurarea acțiunii se organizează în jurul ideii de luptă pentru pământ în satul tradițional, unde
posesiunea averii condiționează respectul. Drama lui Ion este tipică pentru lumea țărănească. Instinctul de
posesiune a pământului și sărăcia îi întăresc dorința de a alege averea Anei, și nu iubirea pentru Florica.
Astfel, conflictul exterior, social este dublat de conflictul interior, de „glasul iubirii”. Nu lipsesc nici conflictele
secundare, precum acela dintre Ion și Simion Lungu, căruia protagonistul îi luase câteva brazde de pământ, astfel
încât: „Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea”.
Dincolo de aceste aspecte, se pot vorbi și despre conflictul tragic dintre om și o forță stihială, pământul,
impresionantă fiind scena în care Ion îngenunchează și îl sărută. Memorabil este momentul în care Ion „își coborî
fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. Se evidențiază astfel conflictul tragic dintre un țăran și o
forță pe care nu o poate domina: pământul-stihie, pământul-ibovnică, pământul-mamă (scena validează întreaga
acțiune a romanului). O asemenea atitudine justifică obsesia lui Ion de a obține repede pământ mult.
La nunta cu Ana, Ion nu cere acte pentru pământ, dar se simte înșelat, o jignește și o bate pe Ana, îl
amenință pe Vasile Baciu. Intră în posesia pământurilor, dar atitudinea sa față de Ana nu se schimbă. Sinuciderea
Anei este o consecință a dezumanizării lui Ion. Acesta nu mai era capabil să vadă în soția și fiul său decât garanția
proprietății asupra pământurilor. Moartea lui Petrișor nu îl oprește pe protagonist să-și retrăiască pasiunea pentru
Florica, măritată acum cu George Bulbuc.
Se poate spune că deznodământul este previzibil, iar uciderea lui Ion de către soțul Floricăi reprezintă un
ecou al brutalității protagonistului. George, simbolizând forța destinului, este arestat, Florica rămâne singură, iar
averea rămâne bisericii.
Liviu Rebreanu se dovedește a fi un fin psiholog, scena spânzurării Anei fiind ilustrativă
pentru realismul romanului (scriitorul realist oferă o reprezentare veridică a realității): „Limba i se umflă... Apoi un
fior o furnică prin tot corpul… Pe urmă toate se-ncâlciră”.
Personajele rebreniene acționează liber, manifestând uneori tensiuni dramatice. Respectul pentru adevăr
generează obiectivarea și realismul romanului. Vasile Baciu este exponent al celor ce „au”, prin mijloace de care
însuși Ion se va sluji. Țesătura de tip tolstoian a romanului lui Rebreanu dă la iveală destine asemănătoare așa cum
este cel al lui Vasile Baciu și al lui Ion, legate de modul în care cei doi au intrat în posesia pământului. George,
flăcăul bogat, râvnește la o fată pe măsura lui. El se va căsători în cele din urmă cu Florica. Preotul Belciug,
luminător al satului, apărător al românismului, preocupat de sporirea venitului bisericii, este aplecat spre
chiverniseală în interes personal, de unde animozitățile ce se nasc între el și familia învățătorului. „Bocotani”,
sărăntoci, oameni de pripas, preot, învățător, funcționari de stat, oameni politici, reprezentanți ai autorităților
austro-ungare, cu toții formează o galerie ilustrând o realitate social-economică, politică și culturală din satul
românesc al primelor decenii ale secolului al XX-lea.
În planul intelectualității țărănești, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritate în sat este
defavorabilă lui Zaharia Herdelea. Acesta cunoaște numeroase dificultăți materiale, are soție, două fete de măritat
fără zestre, Laura și Ghighi, precum și un băiat, tânărul entuziast Titu. Învățătorul își zidise casa pe lotul bisericii
și, cu toate că obținuse încuviințarea preotului, este îngrijorat, când simte că ar putea rămâne pe drumuri. Această
amenințare se datorează degradării relațiilor dintre Belciug și Herdelea, căci cei doi au o atitudine complet diferită
față de faptele lui Ion. Împăcarea acestor intelectuali ai satului se va produce odată cu sfințirea bisericii, visul
împlinit al preotului Belciug.
Sub aspect stilistic, autorul preferă, după propria mărturisire din articolul Cred (1924), „expresia
bolovănoasă”, în locul „strălucirilor stilistice”. Precizia, sobrietatea și concizia sunt evidențiate ca trăsături
ale operei realiste. Cât privește limbajul, acesta este si el al scriitorului realist. Precizia, proprietatea, concizia,
sobrietatea sunt particularități caracteristice ale stilului marelui prozator. Respectul față de adevăr i-a impus lui
Rebreanu o exprimare din care lipsesc cu desăvârșire „floricelele de stil”, podoabele de prisos.
Situând capodopera lui Liviu Rebreanu în prelungirea spiritului realist cultivat de Ioan Slavici în romanul
„Mara”, George Călinescu arată că „Ion” e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condițiile generale ale
vieții, nașterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi vădit cadențate în stilul marilor epopei…
Așezându-l pe Rebreanu în descendența lui Filimon, D. Zamfirescu, Vlahuță și Sadoveanu, Pompiliu
Constantinescu apreciază că „romanul românesc îți integrează autoritatea de patetică epopee” prin opera
„masivă a d-lui Liviu Rebreanu” (Romanul românesc interbelic). Și în continuare același critic afirmă: <<„Ion”
e epopeea țăranului român… >>.
Fondator al prozei românești moderne, prin preocuparea pentru social și psihologic, Rebreanu a contribuit
neîndoielnic la intrarea în circuitul european a valorilor naționale. Tradus în mai multe limbi pe glob, chiar în
timpul vieții scriitorului, romanul „Ion” cunoscând șase versiuni străine, această capodoperă rămâne un document
de viață artistic realizat, depunând pentru totdeauna mărturie despre civilizația noastră rurală, mentalitate, oameni,
tradiții și obiceiuri.