POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangǎ
A. TEMA ŞI VIZIUNEA

1. Încadrare
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, specie epică relativ amplă, care dezvoltă
categoria estetică a fabulosului şi conflictul dintre bine şi rău, încheiat cu victoria binelui, având
o acţiune convenţională la care participă personaje sau forţe supranaturale. Fiind un basm cult,
opera reorganizează structurile stereotipe ale basmului popular, prezentând mărcile
originalităţii autorului:

 dinamizarea actiunii prin dialog;

 oralitatea şi limbajul afectiv (și odată mi ți-o înșfăcă ei...și hai-hai, în zori ajung la
palat);
 erudiţia paremiologică, prin frecvența proverbelor, a zicătorilor introduse prin vorba
ceea: la placinte inainte, la razboi inapoi;
 nota comică (cearta din casa de aramă, portretele pitorești ale uriașilor, exprimarea
mucalită-Împăratul Roș să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri);
 umanizarea fabulosului: odată cu particularizarea acţiunii şi a personajelor prin amănunte
realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă ce este similar cronotopului
din Amintiri din copilărie. Creangă individualizează personajele, astfel că acestea se
comportă țărănește și vorbesc moldovenește (G. Călinescu).

O altă caracteristică a basmului este prezența tiparului narativ (V. Propp), un model
structural stereotip și ciclic, alcătuit din patru părți:

 situația inițială de echilibru (Craiul are trei fii),

 factorul perturbator (lipsa moștenitorului Împăratului Verde),
 acțiunea de recuperare a echilibrului (aventura eroului),
 restabilirea echilibrului (dobândirea împărăției și nunta canonică).

2. Tema
Tema generală a basmului, biruinţa binelui asupra forţelor malefice, este dublată de tema
iniţierii, opera lui Creangă devenind astfel un bildungsroman în regimul fabulosului. Tema este
particularizată prin motivele ordonatoare, cu rol de structuranţi textuali: călătoria iniţiatică şi
cele trei probe depăşite, la acestea adăugându-se motivele specifice basmului (cifre magice,

1
superioritatea mezinului, împăratul fără urmaş la tron, interdicţia încălcată, obiecte magice,
nunta împărătească).

Întâlnirea cu Spânul este episodul-cheie al operei cu semnificații multiple în devenirea

personajului, întrucât el este cel care înlesnește conferirea unui nou nume și a unui nou statut,
astfel încât Spânul îndeplinește funcția de magister inițiatic, fiind cel care provoacă cele două
morți și nașteri ritualice ale eroului, necesare inițierii. În plan simbolic, pădurea unde îl
întâlnește pe Spân are semnificația unui labirint, în care tânărul se rătăcește, tocmai pentru că e
lipsit de experiență și, încălcând interdicția tatălui său, îl ia pe Spân drept călăuză. Fântâna în
care îl închide Spânul are semnificația unei continue regenerări, locul unde au loc o moarte și o
naștere ritualice: moare identitatea de fiu de crai și renaște ca Harap-Alb, slugă a Spânului.

Probele la care îl supune Spânul sunt trepte ale desăvârșirii, au caracter inițiatic, fiecare
probă dezvăluindu-i un adevăr, o normă sau un rost al lumii și învățându-l o experiență de viață,
pregătindu-l pentru a fi un conducător luminat.

 Aducerea sălăților din grădina ursului semnifică inițierea în taina valorilor materiale.
Astfel, eroul va ști să asigure supușilor un trai îmbelșugat, cea mai importantă obligație
pentru un conducător, învățând răbdarea, curajul, capacitatea de a urma sfaturile celor
înțelepți.
 Aducerea pietrelor prețioase îl inițiază în taina valorilor moral-estetice: va ști să
domnească în numele dreptății, bunătății, adevărului, învățând să fie puternic, să reziste
ispitelor: nu cade nici în capcana lingușirilor cerbului, nici în aceea a încălcării
cuvântului dat pentru a obține onoruri și bogății.
 Călătoria către Împăratul Roș și probele la care e supus semnifică inițierea în taina
valorilor afective, cunoscând prietenia (prin prezența celor cinci uriași, care-l însoțesc și
care-l ajută) și iubirea. Cei cinci tovarăși au trăsături hiperbolizate, îngroșate în mod
caricatural (bețivul, indiscretul etc) și sunt reprezentări antropomorfizate ale unor
impulsuri fiziologice (foame, frig, sete) sau cognitive (dorința de cunoaștere, de a stăpâni
spațiul și timpul), impulsuri lăuntrice pe care eroul învață să le domine. Calitățile de
conducător, abilitatea de a comunica, toleranța, firea veselă, sociabilitatea sunt
evidențiate de întâlnirea cu aceștia și încercările pe care le vor trece împreună: proba
focului, ospățul pantagruelic, proba alegerii macului de nisip, păzirea și ghicirea fetei,
întrecerea cal-turturică.

Pe drumul de întoarcere, Harap-Alb se îndrăgostește de fata Împăratului Roș,

împlinindu-se și în plan erotic. Dovedește onoare și o duce Spânului, dar, în punctul
culminant, fata spune adevărul, Harap-Alb este ucis de Spân și readus la viață de fată, trecând
din nou printr-o moarte și o naștere ritualice. Calul năzdrăvan îl aruncă din înaltul cerului pe
Spân, care se face praf și pulbere, marcând înlăturarea definitivă a răului, purificarea lumii

2
fabuloase. Deznodământul constă din refacerea echilibrului și răsplata eroului: își recapătă
identitatea, primește împărăția și se căsătorește cu fata Împăratului Roș. Traseul inițiatic este
complet, iar protagonistul este inițiat.

3. Componente textuale
Relevant pentru prezentarea particularităților basmului cult este titlul, instanță semiotică
superioară și ordonatoare, element de paratextualitate, ce realizează legătura dintre universul
ficțional şi lumea reală, deoarece reprezintă o primă cheie interpretativă și are valoare
anticipativă, lexemul povestea avertizând cititorul asupra universului fabulos înfăţişat.
Construcţia oximoronică (harap însemnând rob şi inducând ideea de negru, alb fiind atributul
stăpânului, asociat cu nobleţea, inocenţa, curăţenia sufletească) ilustrează condiţia aparentă de
sclav, statut necesar pentru a cunoaşte viaţa supuşilor, şi cea reală, de tânăr prinţ (personajul
poartă mască). Numele format din două nonculori armonizează binele şi răul, slăbiciunea şi
puterea, adevărul şi minciuna. Antroponimul folosit de Creangă reprezintă o modalitate de a
individualiza un tip uman, subliniind caracterul realist al operei.
Elemente semnificative în prezentarea particularităților basmului cult, incipitul și finalul,
praguri textuale, esenţializează viziunea asupra lumii, transferând semnificaţiile de la nivel
macrotextual în formulele de intrare şi de ieşire din universul ficţional. Incipitul este
caracterizat de o dublă intrare în universul ficţional, fiecare prag fiind textualizat prin sintagma
recurentă Amu cică... În prima secvenţă textuală, formula inițială ce are rolul de a introduce
lectorul în lumea fabuloasă: Amu cică era odată ... este particularizată prin folosirea
regionalismului fonetic amu şi a lexemului cică, validându-se un narator care nu crede propria
poveste. Imperfectul vebului era sugerează continuitatea, durata, acţiunea începând odată, într-
un illo tempore. Înainte de repetarea formulei, se instituie un pact ficţional între narator şi
naratar (ia să nu ne depărtăm cu vorba), apoi naratorul îşi asumă funcţia de narare: să încep a
depăna firul poveştii.

Finalul canonic, al nunţii împărăteşti, particularizat printr-o notă de umor autoadresată

(Un păcat de povestariu/ fără bani în buzunariu) a naratorului ludic, este însoţit de formula de
încheiere, ce determină aducerea bruscă a lectorului în realitate prin delimitarea clară a celor
două lumi: cea fabuloasă, numită prin lexemul acolo şi cea reală, pe la noi (Cine se duce acolo
bea și mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani mănâncă și bea, iară cine nu, se uită și rabdă).

B. CARACTERIZARE

3
 Definiție: Ființe de hârtie (R. Barthes), instanțe narative, locuitori ai lumii ficționale,
personajele sunt ipostaze ontologice, în raport cu existența și cu limitele condiției umane,
întrucât exprimă un fel de a fi în lume și parcurg un traseu existențial semnificativ.

1. Tipologie
Pivot al diegezei ce susține arhitectura narativă, personajul principal se încadrează în
tipologia eroului, fiind pozitiv, eponim, rotund și tridimensional, deoarece iese din tipar,
evoluează și surprinde cititorul, definindu-se ca o ființă complexă ce are calități și defecte, ce
învață din greșeli și progresează.

Protagonistul poartă mască, fiind prezentat în trei ipostaze ce marchează statutul social,
moral, psihologic: cel mai mic dintre fiii craiului, neinițiatul; Harap-Alb, rob al Spânului,
novicele sau neofitul, odată cu botezul din fântână; împăratul, inițiatul, în urma morții și a
nașterii ritualice din final.

Parcurge un traseu inițiatic, de la tânărul lipsit de experiență la statutul de erou inițiat,

basmul fiind un bildungsroman cu subiect fabulos. Este atipic, prin lipsa puterilor supranaturale
și prin asocierea a două modele - antieroul (se olicăie, e slab de înger, mai fricos decât o
femeie, plânge, se văicărește) și eroul canonic al basmelor, învestit cu toate calitățile fizice și
morale. Protagonistul rămâne mereu în sfera umanului, G. Călinescu asemănându-l cu un flăcău
de la țară datorită mentalității sale, faptele ce depășesc sfera realului fiind săvârșite de către
adjuvanții cu puteri supranaturale.

2. Trǎsǎturi
Ca în basmele populare, frumusețea interioară se răsfrânge și în înfățișarea exterioară,
prosopografia referindu-se la faptul că protagonistul era mult mai plăcut la înfățișare decât
Spânul, așa cum remarcă fetele Împăratului Verde.

Etopeea complexă a eroului este realizată atât prin mijloace directe, cât și prin modalități
indirecte, precum limbajul, faptele, gesturile, comportamentul sau relațiile cu alte personaje.
Caracterizarea directă surprinde atât lipsa de experiență și slăbiciunile protagonistului: boboc
în felul său, naiv, credul (naratorul), nu te știam așa fricos (calul), slab de înger, mai fricos
decât o femeie, găina plouată (Sfânta Duminică), cât și calitățile: prietenos, ca tovarăș era
părtaș la toate, inimă milostivă, vrednic, omenos.

Îmbinarea calităților protagonistului, precum bunătate, milostenie, hărnicie, pricepere,

sociabilitate, fire veselă, loialitate, spirit de conducător, altruism, cinste, capacitate de a se

4
adapta, ambiție, inteligență, cu defectele și slăbiciunile sale: nesupunere (încalcă interdicția
tatălui său, echivalent cu păcatul originar), naivitate, evidențiază tocmai trăsătura sa principală:
caracterul profund uman ce se dezvăluie prin modalități indirecte, în cadrul probelor.

+ (Vezi semnificația probelor și trăsăturile reliefate de acestea)

Protagonistul basmului este, deci, imaginea unui om obișnuit, având calități și defecte,
dar progresând pe drumul inițierii, al desăvârșirii umane, căci omul de soi se vădește sub orice
strai (G. Călinescu). Mesajul basmului este optimist, arătându-ne că fiecare om, dând dovadă
de calități obișnuite, precum bunătatea, onoarea, hărnicia, altruismul, poate deveni erou în
propria poveste de viață.

3. Componente textuale
+ (vezi componente textuale)

C. RELAŢIA DINTRE PERSONAJE

1. Tipologie
+ (vezi tipologie protagonist)

Antagonistul, Spânul, este răufăcătorul și, uneori, trimițătorul, fiind un personaj plat,
fără identitate socială și fără a fi individualizat prin nume. Spânul poartă în înfățișarea sa și în
nume semnul caracterului său malefic, nu are însușiri supranaturale, reprezentând răul din
lumea oamenilor. Este însă un rău necesar, cum îl definește calul: și unii ca aceștia sunt
trebuitori pe lume.

2. Trasaturile relatiei
+ (vezi secvente tema)

3. Componente textuale
+ (vezi componente textuale)

Sinceritatea, blândețea, bunătatea sufletească și loialitatea protagonistului se află într-o

evidentă contradicție cu viclenia, agresivitatea și josnicia Spânului. Acesta ipostaziază
conducătorul crud, despotic, violent, în antiteză cu tipul de conducător luminat întruchipat de
Harap-Alb. După ce își însușește toate meritele lui Harap-Alb, Spânul se laudă ridicol că știe să
fie stăpân adevărat și-i spune împăratului Verde că ”prea intră în voia supușilor”, că ”împărăția
e prea pașnică.” În final, uciderea lui Harap-Alb și pedepsirea Spânului dobândesc valoarea

5
unei sentințe morale: binele triumfă, oamenii buni izbândesc iar cei răi sunt pedepsiți pe măsura
faptelor.