IV.3.

KERYGMA APOSTOLICĂ

1. Precizări terminologice; 2. Etapele şi prioritatea propovăduirii; 3. Cuvântări cunoscute ale Sfinţilor

Apostoli şi câteva trăsături specifice; 4. Concluzii.

IV.3.1. Precizări terminologice. Pentru predica sau propovăduirea Sfinţilor Apostoli,

specialiştii în studii omiletice şi biblice întrebuinţează, în general, termenul consacrat
„kerygmă”, de origine greacă (vezi, de pildă, N. Petrescu, Omiletica…, 1977; Al. Olivar,
Dizionario di Omiletica…, 1998; V. Grigoraş, Kerygma apostolică…, 2001; C. Preda,
Propovăduirea apostolică…, 2005). Ca substantiv, κήρυγμα înseamnă vestire, anunţ public,
predică, corespondentul verbului κηρύσσω, care se traduce prin a proclama, a vesti, a predica.
Bazat pe o bibliografie nou-testamentară riguros selectată, Constantin Preda face un pas
mai departe, scoţând în evidenţă câteva nuanţări terminologice deosebit de utile. Astfel,
expresia care acoperă integral propovăduirea apostolică este de „cuvântări kerygmatico-
misionare”, întrucât Sfinţii Apostoli, propovăduind, împlinesc, de fapt, misiunea încredinţată
lor de Mântuitorul Iisus Hristos, atunci când le-a poruncit: „Mergând, învăţaţi…” (Matei 28,
19). Aceste cuvântări se împart, practic, în patru categorii: kerygmatice (vestirea iniţială, atât
la iudei, cât şi la păgâni), apologetice (de apărare a creştinilor, acuzaţi pe nedrept), bisericeşti
(predica/omilia adresată creştinilor), procesuale (de apărare în tribunale, ori în faţa
puternicilor zilei). Trebuie să precizăm, însă, că în procesul de naştere şi consolidare a unei
comunităţi creştine printre păgâni, istoria Bisericii primare consemnează, propriu-zis, trei paşi
ai propovăduirii: kerygma, cateheza şi predica (omilia).
Să ne imaginăm, concret, cum se petreceau lucrurile într-o comunitate în care venea
pentru prima oară un Apostol: spunea cine este, în numele cui vorbeşte şi, apoi, prezenta pe
scurt învăţătura evanghelică. Cu alte cuvinte, anunţa, vestea ceva. Desfăşura, adică, o acţiune
kerygmatică. Dacă acea comunitate îl accepta, urma o perioadă, mai mare sau mai mică (de la
caz la caz) de catehizare. După catehizare cei instruiţi erau botezaţi, participau la Sfânta
Liturghie şi, aici, ascultau apoi omilia şi, alternativ, predica tematică.

IV.3.2. Etapele şi prioritatea propovăduirii Sfinţilor Apostoli. Predica Sfinţilor

Apostoli, aşa cum ne este înfăţişată în Noul Testament, s-a desfăşurat în patru etape:
1. Predica din Ierusalim (Fapte 2-8);
2. Predica din Samaria, Damasc şi Antiohia (Fapte 8-12);
3. Predica Sf. Pavel şi Barnaba în Galatia Meridională (Fapte 13-14);
4. Extinderea Evangheliei în Europa, prin predica Sf. Ap. Pavel (Fapte 15-18).
Din izvoarele Tradiţiei se poate completa şi reconstitui în bună măsură aria kerygmei
apostolice. Bunăoară, istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (aprox. 260-340), bazat pe
câteva informaţii preluate de la Origen, are un capitol special în a sa Istorie Bisericească,
intitulat „În ce părţi ale lumii au propovăduit Apostolii”, din care spicuim: „Sfinţii Apostoli ai
Mântuitorului precum şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După
Tradiţie, lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parţia, lui Andrei Sciţia, lui Ioan Asia, unde a
şi petrecut vreme mai îndelungată, murind în oraşul Efes. Petru pare a fi predicat la început
între iudeii împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia, iar pe urmă a venit şi la
Roma, unde, la dorinţa lui, a fost răstignit cu capul în jos. Ce să mai zicem de Pavel, care
începând din Ierusalim şi până în părţile Iliricului a plinit Evanghelia lui Hristos şi a murit
apoi ca martir pe vremea lui Nero la Roma? Aşa ne spune textual Origen în cea de-a treia
carte la Comentariul său la Cartea Facerii” (P.S.B…, 13, p. 99).
Prioritatea propovăduirii apostolice faţă de săvârşirea cultului şi chestiunile bisericeşti
organizatorice, trebuie înţeleasă cronologic, nu valoric. Bunăoară, pentru ca ascultătorii să
creadă şi să accepte administrarea Sfintelor Taine şi participarea la cultul divin, în general,
trebuia să fie convinşi să creadă, mai întâi, prin predică. În acest sens trebuie înţelese cuvintele
Sf. Ap. Pavel, când spune: “Căci Hristos nu m-a trimis să botez, ci să binevestesc!” (I
Corinteni 1, 17). Sau, şi mai explicit: „Cum vor chema numele Aceluia în Care n-au
crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără
propovăduitor?... Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui
Hristos” (Romani 10, 14-15; 17). Această prioritate cronologică a predicii poate fi constatată
biblic chiar din primele zile ale istoriei Bisericii creştine. Văzând că slujirea agapelor le răpeşte
prea mult timp, Apostolii au încredinţat această slujire diaconilor, zicând: „Nu este potrivit ca
noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte
bărbaţi dintre voi, bine văzuţi, plini de Duhul Sfânt, pe care noi să-i rânduim la această
slujbă…” (Fapte 6, 2-3).

IV.3.3. Cuvântări cunoscute ale Sfinţilor Apostoli şi câteva trăsături specifice.

Pentru a ne edifica, pe cât este posibil, asupra structurii, conţinutului şi modului de prezentare
a predicii apostolice, trebuie să analizăm cu atenţie cuvântările cuprinse în Faptele Apostolilor,
prin lectură proprie, iar pentru interpretare să apelăm la sprijinul comentariilor Sfinţilor Părinţi,
dar şi ale specialiştilor biblişti de astăzi1:
a. Cuvântări ale Sf. Ap. Petru: la alegerea lui Matia (1, 16-22); în ziua Pogorârii Sf.
Duh (2, 14-40); în pridvorul lui Solomon (3, 12-26; două în faţa Sinedriului (4, 8-20
şi 5, 19-32); în faţa lui Corneliu (10, 28-43); în faţa ierusalimitenilor (11, 5-17); la
Sinodul Apostolic (15, 7-11).
b. Cuvântări ale Sf. Ap. Pavel: în Antiohia Pisidiei (13, 16-17); în Listra (14, 14-16); în
faţa Areopagului (17, 22-31); la Efes (20, 18-35); la Ierusalim (22, 1-24); în faţa
Sinedriului (23, 1 ş.u.); în faţa lui Felix (24, 10-31); în faţa lui Festus (24, 2-29)
c. Cuvântarea Sf. Iacob la Sinodul I Apostolic (15, 13-31);
d. Cuvântarea Sf. Ştefan (7, 2-53).

Analizând din punct de vedere omiletic aceste cuvântări se desprind câteva trăsături
specifice:
 Structura (schema) cuvântărilor, după cum remarcă J. Dupont în studiile sale, constă, în
general, din şase elemente constitutive: 1. Un exordiu de circumstanţă, care motivează
cuvântarea; 2. O trimitere la slujirea publică a Mântuitorului; 3. Împrejurările în care El
a murit; 4. Proclamarea solemnă a Învierii Sale; 5. Explicarea însemnătăţii Învierii, pe
baza Scripturii; 6. Concluzie ce include anunţarea iertării păcatelor, celor care acceptă
mesajul (apud C. Preda, Propovăduirea…, p. 59). Simplificând schema acestor
elemente, observăm, practic, următoarele trepte ale cuvântărilor: un mic rezumat al
istoriei vetero-testamentare, cu evidenţierea unor profeţii mesianice, apoi întruparea,
activitatea, moartea şi învierea Domnului, încheindu-se cu anumite sfaturi morale.
 Pentru Sfinţii Apostoli, predica este întâi de toate o ascultare a poruncii Domnului
(Mergând, învăţaţi toate neamurile...), precum mărturiseşte Sf. Ap. Pavel: “Căci
Hristos ... m-a trimis... ca să binevestesc” (I Corinteni 1, 17); sau: “Poruncă mare stă
asupra mea. Vai mie dacă nu voi binevesti” (I Corinteni 9, 16); totodată, un act de
ascultare din partea ucenicilor Sfinţilor Apostoli: “Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte
cu timp şi fără timp” - îndeamnă Sf. Pavel pe Timotei (II Timotei 4, 2);
 Caracterul preponderent al kerygmei este misionar, atât de necesar în Biserica primară;
 Locul desfăşurării kerygmei era diferit, după împrejurări: în Templul din Ierusalim
(Fapte 5, 21) şi în Sinagogile provinciale (Fapte 9, 20); în casele creştinilor, sau ale
viitorilor creştini (Fapte 13, 7); în pieţe (Fapte 17, 17); în aer liber (Fapte 16, 13-14)
etc.;
1
Pentru examen, studenţii vor cunoaşte conţinutul acestor cuvântări, o dată cu remarcarea anumitor strategii
omiletice şi procedee stilistice, făcând apel şi la cunoştinţele acumulate la Studiile Biblice, în anii I şi II.
  Din punctul de vedere al adaptării, Sfinţii Apostoli s-au dovedit buni cunoscători ai
psihologiei ascultătorilor, ai mentalităţii şi culturii lor, factori de care înţelegeau să ţină
seama în activitatea predicatorială. Temele, argumentele şi stilul folosit erau perfect
adaptate la fondul aperceptiv şi la posibilităţile efective de receptare. Astfel, în faţa
păgânilor lipsiţi de cultură din Listra, Pavel vorbeşte simplu, despre Dumnezeu
creatorul şi purtătorul de grijă al lumii (Fapte 14, 15-17); în Areopag, ţine un cuvânt
elevat, pentru că avea ascultători instruiţi (Fapte 17, 22-31); în Ierusalim ţine un cuvânt
apărare în faţa conaţionalilor (Fapte 22, 1-21); în faţa lui Agripa, un cuvânt adaptat la
un iudeu instruit (Fapte 26, 2-23); către procuratorul Felix se adresează potrivit
normelor juridice romane (Fapte 24, 10-21) etc.;
 Predica apostolică este strâns legată de viaţa harismatică în Iisus Hristos. Cuvântului
propovăduit îi era asociată administrarea Sfintelor Taine. Mântuirea nu se poate
dobândi prin simpla ascultare a predicii, ci prin ascultarea predicii şi prin primirea
Sfintelor Taine. Dovada cea mai elocventă o avem la Cincizecime, când, în urma
ascultării cuvântării Sf. Ap. Petru, cei de faţă, “pătrunşi la inimă”, au întrebat, plini de
emoţie sfântă: „bărbaţi, fraţi, ce să facem?” botezându-se „ca la trei mii de suflete”
(Fapte 2, 37, 41).
*
IV.3.4. Concluzii. Aşa cum foarte bine se cunoaşte din Sfintele Evanghelii, Sfinţii
Apostoli nu au fost cărturari, ci oameni simpli, cărora Sfântul Duh le-a descoperit ştiinţa
tainelor dumnezeieşti şi darul limbilor. Cunoscând bine adevărurile divine pe care aveau să le
predice, fiind martori ai Domnului (Fapte 1, 8) şi profund convinşi de aceste adevăruri,
Apostolii au dobândit puterea să expună în limbajul propriu aceste adevăruri. Există o regulă în
retorică, după care cel care stăpâneşte bine ideile, adică cel ce are noţiunile clare în minte, le
poate prezenta cu uşurinţă şi în cuvinte. Romanii spuneau: Res verba rapiunt (ideile răpesc,
smulg, cuvintele), cugetare din care desprindem că toţi predicatorii creştini trebuie să-şi
contureze bine imaginea adevărului pe care îl au de înfăţişat, pentru a-l transmite, apoi, fără
dificultăţi ascultătorilor.
Sfinţii Apostoli nu au învăţat retorica în vreo şcoală specială, nici nu şi-au cultivat o
vorbire rafinată, în stilul celui cu care se mândreau retorii greci păgâni, ci şi-au însuşit cu
smerenie darurile primite de sus, pentru a spulbera părerea unora că lumea a fost cucerită prin
măiestria cuvintelor omeneşti şi nu prin dumnezeirea adevărurilor creştine. Este exact ceea ce a
exprimat Sf. Ap. Pavel: “Iar cuvântul meu şi propovăduirea nu stau în dovezile meşteşugite ale
înţelepciunii omeneşti, ci în dovedirea Duhului lui Dumnezeu” (II Corinteni 2, 4).

Subiecte pentru seminarizare:

1. Temele prioritare ale predicii Mântuitorului;
2. Parabolele lui Iisus şi analitica receptivităţii;
3. Predica Mântuitorului şi kerygma Sfinţilor Apostoli. Scurtă analiză comparativă.

Bibliografie:

1. Belu, pr. Dumitru, Curs de Omiletică, Editura Andreiană, Sibiu, 2012;

2. Idem, Predica apostolică, în Mitr. Ardealului, an. XI, 1966, nr. 1-3, pp. 100-108;
3. Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea I, trad. Pr. prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al BOR, P.S.B., vol. 13, Bucureşti, 1987;
4. Florescu, Vasile, Retorica şi neoretorica, Editura Academiei, Bucureşti, 1973;
5. Galeriu, pr. Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru Suprem, Ort., an XXXV,1983,
nr. 1, pp. 34-60;
6. Gordon, pr. Vasile, Introducere în Omiletică (Curs an IV Pastorală), Ed. Universităţii, Bucureşti, 2001;
7. Grigoraş, pr. Costachi, Kerygma apostolică în predica Sfântului Apostol Pavel, Ed. Trinitas, Iaşi, 2001;
8. Jeremias, Ioachim, Parabolele lui Iisus, trad. PS Calinic Dumitru, Pr. Prof. V. Mihoc şi Dr. Şt. Matei,
Editura Anastasia, Bucureşti, 2000;
9. Mehedinţi, Simeon, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie. Editura Academiei, Bucureşti,
1992;
10. Idem, Creştinismul românesc, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1995;
11. Idem, Parabole şi învăţături din Evanghelie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002;
12. Nicolaescu, diac. Nicolae; Marcu, pr. Grigorie; Vlad, pr. Sofron; Munteanu, pr. Liviu, Studiul Noului
Testament – Pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Ediţia a III-
a, Bucureşti, 1983;
13. Olivar, Alexandre, Predicazione: nella chiesa antica, în „Dizionario de Omiletica”, Torino-Bergamo,
1998, pp. 1216-1222;
14. Petrescu, pr. Nicolae, Omiletica. Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978;
15. Pleşu, Andrei, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012;
16. Preda, pr. Constantin, Propovăduirea Apostolică. Structuri retorice în Faptele Apostolilor, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2005.