Opere Bac1
Opere Bac1
Opere Bac1
Caragiale, 2020
Comedie realistă, de moravuri
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasă de dramaturg este tratată într-o anumită viziune
despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume într-o creaţie literară care aparține genului dramatic este, în esenţă, obiectivă, în
funcţie de tipul curentului literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
Viziunea comică este specifică comediei, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu
structurarea conținutului, manifestată prin respectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune
participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note individuale.
,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din București, în
1884, comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o capodoperă a
genului dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului, fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surpinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.
Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile societății ,,Junimea’’
și estetica realismului care se regăsesc în critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți,
satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica
acumulării detaliilor, individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul
alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul
conjugal) a unor politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea romanească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care
Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi
obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie
locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul
reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la ,,ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul
serviciilor personale acordate. Numărarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de
Tipătescu- ,,dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara
orelor de serviciu face parte din ,,datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii
prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina
balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde de
luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de
către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul
este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle
ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de
moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din ,,diplomaţia”vârstei, tringhiul conjugal este
1 opere bac
înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul propriului
partid, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării propriului interes, scrisorile
acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează
tema piesei. Tot acum, Trahanache scoate la iveală și plafonarea personajului principal într-o
situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în evidență intriga și
contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează,
de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic ,,o scrisoare pierdută’’-
pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat ,,o’’ indică banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea
întâmplării în alt context, dar cu același efect.)
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite privind
amploarea în timp și în spațiu a acțiunii. Acțiunea comediei este plasată ,,în capitala unui județ
de munte, în zilele noastre’’.
Conflictul dramatic principalconstă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe
opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache
și soția acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea independentă reprezentată de Nae Cațavencu,
ambițiosul avocat și proprietarul ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul
comic dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de Brânzovenescu, cei doi
se temeau de trădarea prefectului.
Comedia este structurată în patru acte.
Actul I,scrisoarea de amor a fost pierdută înainte de începerea comediei, astfel că
expozițiunea (existența triunghiului conjugal și a unui conflict de interese între două grupuri
politice) și intriga se reconstituie din replicile personajelor. Scena inițială prezintă personajele
Ștefan Tipătescu și Ghiță Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu, ,,Răcnetul
Carpaților’’ și numără steagurile. Venirea lui Trahanache, cu vestea detinerii scrisorii de amor
de către adversarul politic declanșează conflictul dramatic principal.
Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea
alegerilor. Se declanșează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi și Brânzovenescu de
trădarea prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi ceruse lui Pristanda
arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe, dimpotrivă îi ordonă eliberarea lui și
uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină
candidatura avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu accepta
compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la Centru
solicită însă alegerea altui candidat pentru Colegiul al II-lea.
În actul al III-lea, în sala mare a primăriei au loc discursurile candidaților. Farfuridi și
Cațavencu, la întrunirea electorală. Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de
Cațavencu, pe care intentionează s-o folosească pentru contrașantaj. Apoi, anunță în ședința
numele candidatului susținut de comitet. Agamiță Dandanache (punctul culminant). În
încăierare, Cațavencu își pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de
Cetățeanul turmentat, pe care o va duce destinatarei în actul următor.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar
Cațavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care îi întrece prin
2 opere bac
prostie si necinste pe candidatii provinciali. Propulsarea lor politică este cauzată de o poveste
asemănătoare: și el găsise o scrisoare compromițătoare și se folosise de santaj. În
deznodămant, Dandanache este ales în unanimitate, după voința celor de la Centru și cu
sprijinul lui Trahanche, iar la festivitatea condusă de Cațavencu, adversarii se împacă.
Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel, dramaturgul creează
cinci tipuri de comic.
Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.
Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință atât de
Zoe, cât și de cei de la Centru;
Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului
nume ,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei,
iar ,,Dandanache’’ înseamnă încurcătură;
Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;
Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;
Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.
Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera limbajului
politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și ticul verbal ,,Ai puțintică
răbdare!’’
Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce declanșează intriga, din
numărarea steagurilor, din confuziile pe care Dandanache le face.
Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patima, le ironizează și
încearcă prin intermediul acestora să îndrepte tarele societății.
Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-Zaharia
Trahanache; tipul servilului umil-Ghiță Pristanda; tipul cochetei- Zoe Trahanache; tipul
demagogului-Nae Cațavencu; tipul incultului, pelticului, ramolitului, prostului-Agamemnon
Dandanache.
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar, în același
timp, atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane’’. Lumea
eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după
principiul ,,Scopul scuză mijloacele’’, urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții
politice/a unui stat social/ a unor avantaje.
3 opere bac
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin
raportare la conflictul/conflictele textului dramatic studiat;
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu
are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu,
dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor .
În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al
puterii centrale.
El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră
clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache,
Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se
căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să
bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de
ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De
opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Tipătescu oglindeşte, alături de ceilalţi, tema comediei, contrastul între ceea ce sunt şi
ceea ce vor să pară personajele. Excepţie de la tipologia demagogului prost şi incult, nefiind
sancţionat prin comicul de limbaj, privit cu mai multă îngăduinţă de dramaturg, Tipătescu este
ironizat totuşi pentru legătura extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint
oferit în cercul intim, Fănică, care contrastează cu imaginea de stâlp al puterii judeţului. Mai
idealist decât Zoe, el se dovedeşte dispus să abandoneze totul şi să fugă cu ea în lume, şi nu
poate accepta ipocrizia politică a întovărăşirii cu Caţavencu. Capitulează totuşi, de dragul
înţelegerii cu femeia iubită: „În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmplă-se orice s-ar întâmpla…
Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al
meu!… Poimâine eşti deputat!…”
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume
deziluzionare care îl va maturiza, o reacţie în faţa “machiaverlâcurilor” care domină viaţa
politică, oferind posibilitatea de câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă
imbecil: “Ce lume!…Ce lume!…” El emite o judecata critica si aspra la adresa celorlalti; este
deci si purtatorul perspectivei auctoriale (personaj-reflector), dovedind anumite calităţi
intelectuale şi afective.
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două
episoade/citate/secvenţe comentate;
Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese din actul
I, când Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică
a sa de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu. Bătranul îi reproduce conţinutul
„docomentului” cu exactitate. Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat,
confuz şi nervos. Plimbându-se agitat prin cameră, adresează injurii “canaliei”, Trahanache
singur oferind justificare pentru conţinutul scrisorii- plastografia. Singura reacţie pe care o
găseşte Tipătescu este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi le arogă : “D.
Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în altă parte- la păstrare.”
O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al II-lea,
după ce Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze
scrisoarea pierdută prin oferirea unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar,
4 opere bac
chiar şi o moşie din marginea oraşului. Negocierea îl identică pe prefect ca voinţă ce are la
dispoziţia sa judeţul. Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi furia în umbra ironiilor, când
Caţavencu refuză, şi pretinde mandatul de deputat, Tipătescu izbucneşte şi devine
necontrolat, ameninţând că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei, şantajat
sentimental, capitulează.
– prezentarea a doua elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea
viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale
si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor
patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii
provinciale, al cărei reprezentant de seamă este Ştefan Tipătescu. Scrisoarea este un
suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-,
ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu
importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial
atmosfera este de calm şi de rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea
periplului scrisorii de la Cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în
scenă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic. Strădaniile
personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor
de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi
Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte
interesele unora sau altora. Cu privire la Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj
mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a
tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării festiviste
în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca binelui ţării. Binele lui Tipătescu este
de a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei. Alături de Zoe, el nu participă la spectacolul
îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii
partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează
prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea,
creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape
superfluu. Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura
în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi
fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de
situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica
acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă
a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul didascaliilor:
„nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt.
5 opere bac
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ;
„mosia mosie, fonctia foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimica, ton, din
propriile actiuni, ganduri si simtiri, prin intermediul mediului social in care traieste; prin relatiile
lui cu celelalte personaje şi prin nume. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si
falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica. De
fapt, până la a fi victima lui, trăieşte o voluptate a jocului politic, dovedind abilitate în a anticipa
şi contracara mişcările adversarilor. Posesor al unui statut privilegiat, personajul se detașează
ușor de acest univers de marionete, fiind singurul capabil de ironie, calitate a spiritului rar
întâlnită la eroii comediilor lui Caragiale. Cetățeanului turmentat îi raspunde: „la alegători ca d-
ta, cuminte, cu judecată limpede, cu simț politic nu se poate mai bun reprezentant decât d.
Cațavencu (apăsând) onorabilul d. Catavencu!”
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre care se
mișcă, dar rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile de
forţă care îl conturează îl fac la fel de condamnabil ca și pe ceilalti, asupra cărora are însă
avantajul poziției şi al unui plus de luciditate. Zoe îl atrage cu farmecul ei și simte o reală
pasiune și afecțiune pentru ea, dar nu înceară niciun fel de remuscare și nu-şi face scrupule la
ideea că aceasta este sotia celui mai bun amic al său, chiar dacă el, e drept, are o vârstă
destul de înaintată. Şi Tipătescu face parte din lumea „fără moral si fără prinţip” despre care
vorbeşte Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum diferențiat de al celorlalti, dar, în
fond, el nu face decât să completeze galeria indivizilor care fac din această capodoperă a lui
Caragiale o oglindă a modului în care se desfășurau alegerile într-un sistem politic corupt,
reper al temei realiste a textului.
7 opere bac
păstrat superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în continuare aparenţele. Cei doi nu participă la
spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă cu o oarecare
meditaţie de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului
puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea
prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului
turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul
său devenind aproape superfluu. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele
conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care
subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul
metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-
surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive,
acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul
poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei,
finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat,
deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, foncția foncție,
coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de
asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat ca “simţitoare”, sau “damă
bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: “Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o
dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi
cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini,
mimică, ton, prin intermediul mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte
constiinta inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-
l modifica. Ironic, Cetăţeanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata
limpede, cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul d.
Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării
echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte. Când este
învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe
Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la Bucureşti pentru
traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu momente de
exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta
burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui Zoe.
Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza morvurile societăţii, vidul
moral, imoralitatea din planul vieţii conjugale, consonantă cu cea din planul politic. Dacă în
comedia tradiţională, conflictul se rezolvă prin reinstituirea unor valori care triumfă în disputa
bine – rău, adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori autentice.
Din această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu
mărturiseşte că vede în Caragiale un precursor.
15 opere bac
conservatoristă și mai mândră’’, dar și prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a
înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările la
persoana a treia, el este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix,
limitează omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache).Modurile
de expunere sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere (strada Antim, casa, personajele)
care conferă veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu rol în
caracterizarea şi individualizarea personajelor .
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o
seară de la începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş
Costache”, prezintă personajele, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice.
Finalul se găseşte în simetrie prin răspunsul de Costache la venirea lui Felix :,,Aici nu stă
nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii
acestora aparţin unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte
Costache şi Otilia Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care
vine la Bucureşti pentru a studia Medicina. Tânărul va locui la unchiul şi tutorele său legal. Un
intrus este Leonida Pascalopol, prietenul bătrânului. Afecţiunea moşierului pentru Otilia, pe
care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i alunge singurătatea
reprezintă motivele vizitelor repetate ale lui Pascalopol în casa lui Costache.
A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
clanul Tulea. Astfel, rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui
Felix) priveşte rivalitatea adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Discursul narativ se construieşte pe tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan
la celălalt se realizează prin alternantă, în cadrul aceluiaşi plan, secvenţele înlănţuindu-se
după criteriul logic şi cronologic. Unele secvenţe narative se realizează scenic (atacul lui
Costache) prin dialog.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care
dezvoltă subiectul operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse
de Felix Sima. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Odată intrat în casă, Felix îl
cunoaşte pe unchiul său (un omuleţ straniu, care se teme de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi
asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a
personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, anumite
trăsături de caracter şi sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie,
elementele biografice.
Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui
Felix Sima, iar pe de altă parte, este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru
moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale
obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii
şi nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte
16 opere bac
să moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune
sinceră pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se teme de
Aglae. El încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia,
intenţionând să-i construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş
Costache nu se realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea
materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala
lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii
bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină
însănătoşirea bătrânului. Moartea lui moş Costache este provocată, în cele din urmă de
Stanică Ratiu, ginerele Aglaei, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stanica, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o
pierde pe Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, trăsăturile sociale supuse observaţiei şi
criticii, în romanul realist, sunt înfăţişate alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre copii
şi părinţi, căsătoria şi condiţia orfanului.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând
că reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol,
bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a
redat Otiliei libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în
platitudine. Otilia a rămas pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol,
o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea
mediului şi fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian
porneşte de la caracterele clasice (avar, gelos) cărora realismul le conferă un alt tip uman,
arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache-
avarul; Aglae-baba absolută fără cusur în rău; Aurica-fata bătrână; Simion-dementul senil; Titi-
debilul mintal; Stanică Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul
rafinat.
,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor
aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a
moştenirii, structura, specificul secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a
III-a. Cartea depăşeşte modelul realismului clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente
ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante,
tehnicile moderne de caracterizare-comportamentismul, reflectarea poliedrică.
Relaţiile dintre două personaje într-un text narativ aparţinând lui G. Călinescu: Enigma
Otiliei
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, o
perioadă de puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George
Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte
programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi
romantismului.
Statutul social/psihologic si moral
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră
clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la
construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”,
Aurica este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul,
Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de comparaţie”,
după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache
Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de Medicină. Pe fiica vitregă a lui
moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei.
Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tânărului este realizat primul
portretul fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în
apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând
până pe umeri”. Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu
oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o
mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai
modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin
problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix
încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe
Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi
imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei.
Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera balzaciană–
20 opere bac
reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în
acestă scenă.
Secvențe sugestive pentru relația celor doi
Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se
păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin.
Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl
descumpănesc însă. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi
se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum
sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! [...] Eu am un temperament nefericit, mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu
cele ale membrilor familiei.
Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai
paterne faţă de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la
teatru, Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” a bărbatului, „care nu se
clasa deloc printre sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de
vârsta lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl
va contraria pe tânăr.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între
doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt.
Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără
a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al
artistului, dăruire şi libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se
însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării
profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.
Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege
că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o
afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră,
prin soţie, într-un cerc de persoane influente".
Un prim element de structura este incipitul realist al romanului fixează elementele
temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu
urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa, de exemplu în
descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena jocului de cărţi, realizată tot în
manieră realistă, are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât date despre fiecare în parte
(naratorul le realizează concise, dar sugestive portrete) cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare
le dezvoltă faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-final, scrierea este un roman
circular, replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică. Mutaţiile
care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache
reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor, aşezate la finalul
romanului ele reflectă realitatea.
De asemenea, titlul, care este analitic , format dintr-o strucutură nominală: un substantiv
comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei. Titlul ,iniţial, a purtat
denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje, care îşi asumă
rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne de
construcţie: reflectarea poliedrică : ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare”(Aurica), ,,fe-fe-ţiţa
mosului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută (Felix), ,,o partidă bună” (Stanică); dar şi prin
21 opere bac
comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei prin
prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă , cu un narator care relatează întâmplările la persoana
a treia, el este obiectiv , dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează
omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache). Modurile de expunere
sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere (strada Antim, casa, personajele) care conferă
veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu rol în caracterizarea şi
individualizarea personajelor .
În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru
amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini
profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de
studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impun acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu
trăim decât patru-cinci ani”.
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea subiectivă este specifică romanului
modern de tip subiectiv, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu structurarea
modernă a conținutului, manifestată prin nerespectarea cronologiei evenimentelor, iar la
acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note
individuale. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea întâmplărilor în mod subiectiv, prin
folosirea unor procedee tipice prozei de analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului subiectiv
În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’,
teoretician al romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel
Proust’’romanul de tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg
imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care naratorul limitat este considerat mai aproape
de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot ieşi...Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.’’ În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa
proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului,
singurele condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde
dorinţei de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului,
22 opere bac
perspectiva narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi
obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei
nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria
romanelor experienţei este topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din
propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul prezent,
adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc
adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e
ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu,
combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi
purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este
în acelaşi timp narator autodiegetic. Student la Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca
structură de caracter”, intransingent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale spre
cunoaşterea de sine viziunea autorului asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale-
relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima
noapte.. . ” este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea
perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul
urban, anticalofilismul şi autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece înfățișează
frământările de conștiință ale lui Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă
sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a
mimicii-, tehnici de investigare psihologică. În privința genezei, la baza romanului stă în foarte
mare măsură experiența personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia
noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama
intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și
războiul, acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte
stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit
cu moartea pe front. Un prim episod semnificativ pentru drama intelectualui însetat de
absoluteste excursia de la Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și
declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo
măcinat de o gelozie cumplită. Al doilea episod semnificativ este acela care prezintă
întoarcerea lui Ștefan Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela atunci când află și
de prezența în oraș a lui Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună sufletească, dar
izbucnirea războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică decât gelozia, ceea
ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru tema iubirii
este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată de
achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărtite: de
la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde de
altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând
doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă.
Părerea lui este că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând
accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de
suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa
23 opere bac
tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este aceea a unui personaj pornit în
căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de
frământările de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă
haos, măsuri absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea
lui Gheorghidiu faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la
Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a
afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război’’ este analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în
antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de
existenţă, depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi,
sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana
întâi conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-
personaj, implicat. Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor
prin prisma perspectivei subiective, selecţia faptelor relevante pentru depăşirea crizei
personajului; descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa din
Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în
individualizarea personajelor, în evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea
personajelor, în mod indirect, şi în dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând
tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în
care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral.
Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce
îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter.
Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie,
este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din
orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi
adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme
modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache
tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în
discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare
Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza
cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări, care culminează cu
despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală
,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în
capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la
verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat.
Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape.
Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa
despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile.
24 opere bac
După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-
i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se întoarce pe front şi intrarea
României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a
războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”,
combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre
care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii,
impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile
terifiante sunt constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial.
Rănit, se reîntoarce la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de
suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru
această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe
erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă
etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în
planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor.
În plan exerior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei.
După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se
potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de
filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia
de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai
degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care
orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către
altcineva, considerat superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie
pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas
o parte din avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei,
oferind repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război
Mondial (,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan
Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea
demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării (distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi putut
fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond, inutilitatea războiului şi, mai
ales, drama colectivă. Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva
timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul capitol),
dar şi din perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei
prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor
noi experienţe pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie. Astfel, finalul are valoare
simbolică în raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de Ela, lăsându-i
tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp psihologic/timp cronologic detaşat de
cel psihologic şi condus de alte valori reale şi nu ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega
cele două părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul
capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei
25 opere bac
părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu
retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi
cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a
putea fi pusă în umbră de dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa
programatic dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic
posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale
a scrisului, a unui lirism al anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin
care se asociază idei abstracte cu fenomene concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari,
albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o
sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său,
prin personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra
lumii. Astfel, se poate observa că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează prin
contorsionarea subiectului și a discursului narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor,
prin diversitatea procedeelor de analiză și de tehnică narativă. Totodată, autorul pătrunde în
lumea interioară a personajului și analizează impactul evenimentelor asupra conștiinței
acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, individuală,
aceea a personajului narator care filtrează prin conștiință faptele, atitudinea, gesturile și
cuvintele celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un
autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/
Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
28 opere bac
Personajele se definesc în funcție de conflictele acțiunii, predominante fiind cele interioare,
provenite din conștientizarea conflictelor exterioare care provoacă anumite mutații de ordin sufletesc.
De asemenea, profilul protagonistului se conturează în relație direct cu celelalte personaje, dar si
printr-o confruntare cu sine însuși. De aceea, într-un astfel de roman personajul prinde contur din ceea
ce face, ce gândește, îl preocupă și-l frământă până la obsesie, totul desprinzându-se din relațiile sale
cu celelalte personaje și cu sine însuși.
O relație aparte, în acest roman, este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, soția sa, prin
trăirile ambelor personaje, prin sinuozitatea ei, prin evoluția ei tensionată și prin implicarea afectivă
covârșitoare a personajului principal. Relația dintre cele două personaje ale cuplului-Ștefan
Gheorghidiu și Ela-se desprinde din întreaga desfășurare a acțiunii, din conflictele existente la nivelul
narațiunii sau din perspectiva narativă adoptată de scriitor.
Statutul social, psihologic și moral
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajelor. Ștefan era
student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se schimbă însă atunci
când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă. Ela este și ea tot o fată
săracă, rămasă orfană și crescută de o mătusă. Studentă la Litere, fată deosebit de frumoasă, ea este
admirată de cei din jur. Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut,
pentru el chiar iubirea însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept
de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o existență
dramatică, dar trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama războiului. Din punct de
vedere moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape
maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare. La rândul ei, Elaeste
o fire înclinată spre mondenitate, sociabilă, încât comportarea ei creează impresia frivolității. Din calcul,
dintr-o interpretare greșită a realității, din ipocrizie sau din cauza existenței unor principii opuse celor
ale lui Ștefan, Ela nu-i înțelege frământările, ceea ce îl derutează și mai mult pe acesta.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
Ştefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să
aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: ,,trăgeam cu urechea, nervos, să prind
crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.’’
În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai
superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile
femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G. , are o expresie deznădăjduită atunci când aceasta
stă de vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, care se amplifică, Ela
acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui. Chiar dacă unitatea
cuplului este zdruncinată, iar Ştefan îşi pierde treptat încrederea în iubirea absolută şi în femeia cu
ajutorul căreia speră să-şi realizeze idealul, împăcarea survine şi de această dată, după ce
Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre lucrurile Elei, bilet pe care verişoara lui, Anişoara, o invita
pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai la data la care el nu o găsise acasă ( capitolul ,,Între oglinzi
paralele’’). Concentrat pe Valea Prahovei, unde aştepta intrarea României în război, Gheorghidiu
primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl chemă urgent la Câmpulung, unde se mutase pentru
a fi mai aproape de el. Femeia vrea să-l convingă să treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi
asigurată din punctul de vedere financiar în cazul morţii lui pe front. Aflând ce-şi doreşte, Gheorghidiu e
convins că ea plănuieşte divorţul pentru a rămâne cu domnul G., pe care Ştefan îl întâlneşte în oraş.
Protagonistul crede că domnul G. nu se află întâmplător la Câmpulung şi că a venit acolo pentru a fi
alături de Ela. Din cauza izbucnirii războiului, Ştefan nu mai are ocazia să se convingă dacă soţia îl
înşală sau nu.
29 opere bac
Ştefan vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În
susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care
cititorul şi află numele femeii, în restul romanului, o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata
asta’’, ,,ea’’. În conştiinţa lui Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie
oarecare, semănând cu oricare alta.
Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, de aceea, hotărăşte să se
despartă definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, ,,absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul’’.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie
realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia
dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei,
între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan
Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război
Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel
interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare
conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă
de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu
realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este suspiciunea
adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul
interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii
înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă
narativă de tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care
trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la persoana I conferă autenticitate
şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru
devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este
profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea
pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie
şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare indirectă,
prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă
se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o
adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de la
Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea
autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule
roşii”, ,,Eram înalt şi elegant”, ,,Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în
Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decat într-o dragoste absolută”. Ela este
caracterizată direct de către soțul ei și o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’.
Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul personajelor. Ela devine o fire pragmatică,
întreprinzătoare și, totodată, ea este preocupată de viața mondenă, găsind prilejul de a-și manifesta
farmecul și cochetăria. Ștefan descoperă o altă față a Elei, care este capabilă să se implice în afaceri
legate de moștenire, apelând chiar la seducție. Deruta lui Ștefan Gheorghidiu este cu atât mai mare, cu
cât el rămâne adeptul superiorității bărbatului, care trebuie să-și manifeste puterea protectoare,
30 opere bac
consoarta rămânând în limitele feminității, dincolo de orice vulgaritate. Gelozia eroului se declanșează
după ce Ela îl cunoaște pe Grigoriade. Prima criză de gelozie din viața cuplului este cea determinată
de petrecerea de la Odobești, și de acum încolo relația se manifestă prin despărțiri și împăcări, prin
reproșuri și acceptări sau chiar prin răzbunări, ajungându-se până la amenințări cu evacuarea și cu
divorțul. Astfel, Gheorghidiu aduce în casă o prostituată, apoi îi cere Elei să părăsească locuința și îi
propune un divorț amiabil, atunci când sosit pe neașteptate nu o găsește acasă. Totul reintră însă în
normal când Gheorghidiu găsește scrisoarea verișoarei sale Anișoara, prin care aceasta o invitase pe
Ela să petreacă noaptea la ea. Tortura geloziei se accentuează însă în momentul în care Ștefan este
concentrat pentru executarea unor lucrări militare. Frământările determinate de gelozie sunt accentuate
de discuția de la popotă dintre ofițeri referitoare la fidelitatea dintre soți. Adept al ideii că ,,cei care se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’, obsedat că soția l-ar putea înșela, Stefan
cere o permisiune pentru a se convinge de fidelitatea acesteia. Reîntâlnirea cu Ela nu-l vindecă de
gelozie, ci i-o accentuează, căci îl întâlnește pe stradă pe Grigoriade. Doar experiența războiului se va
dovedi purificatoare, deoarece sentimentul morții îl vindecă de gelozie, iar la întoarcerea acasă renunță
la trecutul său și divorțează.
Concluzie
De-a lungul relației lor, cele două personaje se aseamănă în prima fază a evoluției lor:
amândoi sunt frumoși, fermecători, dar săraci, devotați unul altuia, pasionali. Apoi, firea reflexivă,
înclinația spre autoanaliză, spiritul său polemic, obsesia ideii de absolut caracteristice lui Ștefan
Gheorghidiu vin în contradicțiecu pragmatismul, superficialitatea și înclinația spre viața mondenă și
frivolă manifestate de Ela. Această opoziție va genera în final și ruptura din viața cuplului. Deosebirea
dintre cei doi soți se explică și prin faptul că Ștefan este un intelectual însetat de absolut, un inadaptat,
un personaj cu o personalitate aparte, puternică, dar contradictorie, pe când Ela este o ființă comună.
Relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a personajului-narator-Ștefan
Gheorghidiu, iar datorită acestei perspective unice, relația dintre cele două personaje nu se încadrează
unui tipar, fiind una atipică și dobândind pecetea personalității protagonistului.
31 opere bac
Nuvelă istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul
istoric ( Evul Mediu) în ceea ce priveşte tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii
(mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).
Nuvela istorică are ca temă evocarea celei de a doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanul (1564-1569). Lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii
puterii de către un domnitor crud se raportează la realităţile social-politice din Moldova
secolului al XVI-lea. Două episoade care înfăţişează tema luptei pentru putere în epoca
medievală sunt notabile, unul concentrat în replica rostită de domnitor ,,Dacă voi nu mă vreţi,
eu vă vreu... ‚’’, la întâlnirea lui cu solia boierilor, în capitolul I, şi scena uciderii celor 47 de
boieri în capitolul al III-lea, ilustrativă pentru cruzimea tiranului medieval.
Un prim element de structură îl evidenţiază titlul, care ilustrează personalitatea
puternică a personajului principal, excepţional (ieşit din comun) prin hotărârea şi cruzimea sa.
Perspectiva narativăeste obiectivă, iar naraţiunea la persoana a III-a (viziunea ,,dindărăt’’)
aminteşte prin concizie de relatarea cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru,
detaşat intervine, rareori, prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele
personajului (,,vodă’’, ,,domnul’’, ,,tiranul’’, ,,bolnavul’’).
Conflictul nuvelei pune în lumină personajul principal. Conflictul principal politic relevă
lupta pentru putere dintre domnitor şi boieri. Conflictul secundar, răzbunarea domnitorului
împotriva vornicului Motoc (boierul care îl trădase în prima domnie), se declanşează în primul
capitol şi se încheie în capitolul al treilea. Conflictul social dintre boieri şi popor, este limitat la
revolta mulţimii din capitolul al treilea.
Timpul şi spaţiul sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii. Nuvela începe cu
întoarcerea lui Alexandru pe tronul Moldovei în a doua sa domnie, acţiunea desfăşurându-se
apoi la curtea domnească şi apoi la mitropolie. Ultimul capitol redă moartea domnitorului, patru
ani mai târziu, în cetatea Hotinului.
Din punctul de vedere al compoziţiei, naraţiunea romantică se desfăşoară liniar,
cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Incipitul şi finalul se remarcă
prin sobrietate. Echilibrul compoziţional, clasic, este realizat prin organizarea textului narativ în
patru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un motto cu rol
rezumativ, fiind replici importante rostite de personaje; capitolul I (expoziţiunea şi
intriga)- ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu va vreu...’’ răspunsul dat de domnitor soliei de boieri.
Capitolul al II-lea (desfăşurarea acţiunii)- ,, Ai să dai samă, doamnă!’’ -avertismentul adresat
de văduva unui boier decapitat doamnei Ruxanda, pentru că nu opreşte crimele soţului ei.
Capitolul al III-lea (punctul culminant)-,,Capul lui Moțoc vrem...’’ cererea norodului revoltat.
Capitolul al IV-lea (deznodământul)- ,, De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...’’
amenintarea împotriva tuturor rostită de Lăpuşneanul care, bolnav, fusese călugărit şi pierduse
astfel puterea domnească.
Nuvelă de inspiraţie istorică ,,Alexandru Lăpusneanul’’ de Costache Negruzzi
ilustrează principiile ideologiei paşoptiste şi ale romantismului românesc, potrivit
recomandărilor din ,,Introductie’’ în ,,Dacia literară’’. Negruzzi face din personajul Alexandru
Lăpuşneanul un tiran de o cruzime ieşită din comun, ca un advertisment adresat
contemporanilor şi reconstituie culoarea de epocă în aspectul ei documentar.
Nuvelă istorică ,,Alexandru Lăpusneanul’’ deschide drumul observaţiei realiste, prin
tehnica detaliului semnificativ şi prin surprinderea psihologiei mulţimii.
32 opere bac
Particularităţi de caracterizare-Alexandru Lăpuşneanul, 2020
Prima nuvelă istorică din literatura română, ,,Alexandru Lăpusneanul’’aparţine prozei
romantice, fiind publicată în perioadă paşoptistă, în primul număr al revistei ,,Dacia Literară’’,
1840. Este inspirată din istoria naţională, potrivit recomandărilor formulate de Mihail
Kogălniceanu în manifestul literar al romantismului românesc, articolul-program
intitulat ,,INTRODUCTIE’’.
Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul
istoric ( Evul Mediu) în ceea ce priveşte tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii
(mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).
Statutul social, psihologic și moral
,,Alexandru Lăpusneanul’’ este personajul principal al nuvelei, personaj romantic,
excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui
Moţoc, scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud. El este
construit din contraste, are calităţi şi defecte puternice. În proza romantică, personajul se află
într o relaţie de antiteză, el fiind construit cu doamna Ruxanda pe tiparul înger-demon.
Naratorul realizează un portret fizic al acestuia cu prilejul discursului de la mitropolie,
ocazie oficială pentru a descrie vestimentaţia specifică epocii, care dă culoarea locală ,,Purta
coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţă turcească’’.
Portretul moral este realizat, în mod direct, prin epitetele ,,nenorocitul domn’’, ,,deşănţata
cuvântare’’,sau prin indicarea ipostazelor personajului ,,vodă’’, ,,domnul’’, ,, tiranul’’, ,,
bolnavul’’ , „Lăpuşneanu, a căreia ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă
moarte’’. Sunt folosite epitete şi în caracterizarea realizată de alte personaje :,,crud şi cumplit
este omul acesta’’(Mitropolitul Teofan) şi în autocaracterizare: ,,Nu aş fi un natărău de frunte,
când m-aş crede în tine?’’ (replică adresată vornicului Moțoc).
,,Alexandru Lăpuşneanu, după înfrângerea sa în două rânduri de oştile Despotului,
fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se întorcea acum să izgonească pre
răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul pe care nu l-ar fi pierdut de n-ar fi fost vândut de boieri.”
Astfel, Lăpuşneanul „intrase în Moldavia, întovărăşit de şapte mii de spahii şi de vreo trei mii
oaste de strânsură’’. Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Molodvei
(omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit domniţei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc in mâinile
mulţimii), pun în evidenţă tirania domnitorului care acţionează pentru întărirea autorităţii
domneşti şi slăbirea puterii boierilor.
Încă din primul capitol putem observa, prin intermediul dialogului, anumite gesturi care
dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul din scena în care Lăpuşneanu
întâlneşte solia formată din Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici, conturează foate bine
conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători. Acest conflict evidenţiază trăsătura
fundamentală a lui Lăpuşneanul, şi anume, voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei,
impunându-şi ferm autoritatea.
Lăpuşneanul îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea boierilor, la
început, este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până la pământ, fără a-i săruta
poala după obicei”. Schimbul de replici reflectă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a
domnului, care-i determină pe boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am
auzit, urmă Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu
33 opere bac
bucurie.” Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui Lăpuşneanul,
ca răspuns la vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt evidenţiate impulsivitatea,
lipsa de scrupule şi violenţa domnitorului în înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă
vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia
voastră.” Observaţiile asupra fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă trăirile
interioare ale eroului : „răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca un fulger.”
Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanul îl cruţă pe Moţoc pentru
încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze
blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia necruţătoare a
domnului.
Partea a III-a a nuvelei(„Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică şi începe
printr-o linişte şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii se adunaseră la biserică.
Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantică şi contrastul din
scena uciderii celor 47 de boieri. Dismularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături
specifice personajului romantic şi sunt foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva
obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar
după ce a ascultat Sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, şi,
apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie şi a sărutat
moaştele sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte galben la faţă, şi că racla sfântului
ar fi tresărit.”
În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre cinismul lui
Lăpuşneanul („El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca să placă stăpânului,
simţind părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”
În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât
umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează groaza în faţa
morţii.
Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care naratorul îşi
trădează atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”, „era groază a privi
această scenă sângeroasă”.
Un prim element de structură îl evidenţiază titlul, care ilustrează personalitatea
puternică a personajului principal, excepţional (ieşit din comun) prin hotărârea şi cruzimea sa.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea la persoana a III-a (viziunea ,,dindărăt’’)
aminteşte prin concizie de relatarea cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru,
detaşat intervine, rareori, prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele
personajului (,,vodă’’, ,,domnul’’, ,,tiranul’’, ,,bolnavul’’).
Conflictul nuvelei pune în lumină personajul principal. Conflictul principal politic relevă
lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Conflictul secundar, răzbunarea domnitorului
împotriva vornicului Motoc (boierul care îl trădase în prima domnie), se declanşează în primul
capitol şi se încheie în capitolul al treilea. Conflictul social dintre boieri şi popor, este limitat la
revolta mulţimii din capitolul al treilea.
În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore Ureche şi Miron
Costin, schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o operă de ficţiune care se
îndepărtează de spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi putut sta alături de Hamlet dacă ar fi
avut prestigiul unei limbi internaţionale”. (G. Călinescu).
34 opere bac
Relaţia dintre două personaje - Alexandru Lăpuşneanul-Motoc
Prima nuvelă istorică din literatură română, ,,Alexandru Lapusneanul’’ aparţine prozei
romantice, fiind publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei ,,Dacia Literară’’, 1840.
Este inspirată din istoria naţională, potrivit recomandărilor formulate de Mihail Kogălniceanu în
manifestul literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat ,,INTRODUCTIE’’.
Nuvelă istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul istoric
( Evul Mediu) în ceea ce priveşte tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii (mentalităţile,
comportamentele, relaţiile sociale, obiceiurile, vestimentaţia, limbajul).
Prezentarea statutului social, psihologic şi moral
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional,
care acţionează în situaţii excepţionale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena morţii
domnitorului otrăvit). Întruchipează tipului domnitorului tiran şi crud. El este construit din contraste, are
calităţi şi defecte puternice.
În proza romantică, personajul se află într-o relaţie de antiteză, el fiind construit cu doamna
Ruxanda pe tiparul înger-demon, dar şi cu boierul Motoc- caracter tare şi caracter puternic.
Motoc, personaj secundar, ce reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. Lipsit de
sentiment patriotic şi de loialitate, îl trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie, iar la întoarcerea
acestuia, îl linguşeşte,,asemenea câinelui care în loc să musce, linge mâna care-l bate’’.
Evidenţierea prin două episoade/citate/secvenţe comentate a modului în care evoluează
relaţia.
Relația care se stabilește între domn și Moțoc se focalizează pe opoziția, tipic romantică, între
caracter tare și caracter slab. Scenele care le înfățișează pe cele două personaje implicate în conflictul
secundar se regăsesc în primul și al III-lea capitol.
Capitolul I cuprinde expozițiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul la tronul Moldovei,
în 1564, în fruntea unei armate turcești, și întâlnirea lui cu solia formată din cei patru boieri
trimiși de Tomșa: Veveriță, Moțoc, Spancioc, Stroici) și intriga (hotărârea domnitorului de a-și relua
tronul și dorința sa de răzbunare față de boierii trădători). Acum se conturează conflictul principal,
pentru putere, între domnitor și boieri, și conflictul secundar, între Alexandru Lăpușneanul și boierul
care-l trădase în prima domnie, Moțoc. Prin dialog și epitete de caracterizare folosite de narator se
conturează portretele morale ale personajelor și relațiile conflictuale dintre acestea. Hotărârea de a
avea puterea domnească este implacabilă și formulată încă de la începutul nuvelei, în răspunsul dat
soliei boierilor trimiși de domnitorul Tomșa, care i-a cerut să se întoarcă de unde a venit pentru că
„țara“ nu-l vrea și nu-l iubește:„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...“ (caracterizare indirectă prin limbaj).
Moțoc vorbește în numele soliei, cerându-i domnitorului să se întoarcă pentru că norodul nu-l
vrea. Inteligent și hotărât, domnitorul înțelege că boierii sunt cei care nu-l vor. După plecarea
soliei, rămâne Moțoc, viclean și umil, pentru a-i cere să se încreadă în boieri.
Răspunsul lui Lăpușneanul marchează declanșarea conflictului secundar, dorința de
răzbunare pentru trădarea boierului în prima domnie. El își cunoaște adversarul, pe care îl
caracterizează succint:„Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai
vândut pe Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pe Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de
frunte, când m-aș încrede în tine?“
De remarcat și relevanța replicii în autocaracterizare. Bun cunoscător al psihologiei umane,
domnitorul folosește proverbul „Lupul părul schimbă, iar năravul ba“ pentru caracterul
trădătorului său. Cu abilitate, îi face o promisiune liniștitoare lui Moțoc:„îți făgăduiesc că sabia mea nu
se va mânji în sângele tău; te voi cruța, căci îmi ești trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemurile
norodului“. Boierul intrigant se crede util domnitorului, intrându-i din nou„în favor“. Naratorul descrie
gestul lingușitor al boierului: „Moțoc îi sărută mâna, asemenea cânelui care, în loc sa mușce, linge
mâna care-l bate“ și comentează în stil indirect gândurile personajului„știa că Alexandru-vodă a să aibă
35 opere bac
nevoie de un intrigant precum era el“. Planul de răzbunare al lui Lăpușneanul este însă crud și se
îndeplinește în capitolul al III-lea.
Domnitorul asistă râzând la măcelul boierilor, în timp ce Motoc, disimulat, încearcă să râdă
„ca să placă stăpânului“. Lipsit de demnitate, lingușitor și prefăcut, la întrebarea domnitorului
dacă a făcut bine masacrând boierii, îl încurajează pe tiran spunându-i că a procedat „cu mare
înțelepciune“. Însă naratorul îl caracterizează direct cu epitetul „mârșavul curtezan“. Acest moment
este preambulul răzbunării domnitorului pentru trădarea lui Moțoc.
Când mulțimea revoltată este întrebată ce dorește, strigătul „Capul lui Moțoc“ stârnește
spaima vornicului. Este laș în fața primejdiei, comportându-se tragi-comic în timp ce încearcă să-l
determine pe domn să nu-l dea mulțimii.
Sacrificându-l pe boier, Lăpușneanul se răzbună pentru trădarea acestuia în prima domnie și
manipulează mulțimea revoltată, de a cărei putere este conștient „Proști, dar mulți.“ Stăpânirea de sine,
sângele rece sunt dovedite în momentul pedepsirii lui Moțoc, pe care îl ironizează pentru falsul
patriotism și îl oferă gloatei „Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți când îmi
spuneai că nu mă vrea, nici mă iubește țara. Sunt bucuros că-ți răsplătește țara slujba ce mi-ai făcut,
vânzându-mi oastea...“. Moțoc sfărșește sfâșiat de mulțime:„Ticălosul boier căzu în brațele idrei
acesteia cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăți“. Fără a constitui deznodământul nuvelei,
această secvență este finalul conflictului secundar, dintre domnitor și Moțoc, reprezentantul marii
boierimi.
Concluzia
Relația care se stabilește între domn și Moțoc este ilustrativă pentru conturarea a două
caractere opuse. Domnul, caracter puternic, hotărât, bun cunoscător al psihologiei umane, își folosește
trădătorul până în momentul în care îi slujește interesele, apoi se descotorosește de el. De cealaltă
parte, Moțoc e un intrigant priceput, dar cu un caracter slab, predispus la compromisuri, lingușitor și
lipsit de principii. Cele două personaje sunt romantice, deoarece aparțin excepționalului prin cruzime,
respectiv prin ticăloșie, și sunt portretizate în antiteză. Lașitatea boierului intrigant pune în lumină
voința, hotărârea și abilitatea domnitorului .
42 opere bac
a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui (,,Acu m-a ajuns mânia lui
Dumnezeu!”), se sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele personaje
nevinovate- bătrâna și copiii -plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al vieții.
Conflictul este relevant pentru temă/personaj/relația dintre personaje, deoarece surprinde cu
mijloacele realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În
încercarea de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict care îi depășește
posibilitățile psihologice cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul
psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și
indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe.
Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile
concrete, pentru indecizia de a se separa cu hotărâre de rău.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Lică este individualizat printr-un portret fizic care-i evidențiază trăsăturile morale și bunăstarea
materială: „Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu
ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care
poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin.” Ghiță nu are
un portret fizic amănunțit, ci este redus la câteva detalii: „înalt și spătos”, însă este caracterizat direct
de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai
înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își pierdea
lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” De către celelalte personaje, Lică este „om rău și
primejdios” ( Ana ), și bătrâna îl vede ca „un om prea cumsecade”, ca mai târziu să mărturisească
ginerelui că „Lică e...om rău din fire.”
Portretul moral este dominant pentru cele două personaje, Lică este cunoscător bun de
oameni și știe cum să utilizeze slăbiciunile celorlalți, astfel se folosește de patima lui Ghiță pentru bani
spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate și apoi pentru a-i anula personalitatea. Profită de
fascinația pe care o exercită asupra Anei și de lipsa de comunicare dintre soți, determinând-o să i se
dăruiască. Destinele celor doi sunt nefaste, ei încalcă legile morale, astfel încât sunt pedepsiți cu
moartea: Ghiță este ucis de Răuț din ordinul lui Lică, iar Lică își zdrobește capul de un stejar, pentru a
nu fi prins de Pintea. Legătura lui Ghiță cu Lică se află sub semnul raportului de forțe. Orbit de patima
banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii.
Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va
afecta grav echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină antiteza caracter slab – caracter tare.
Concluzia
Relația dintre Ghiță și Lică este una tensionată progresiv, pe parcursul acțiunii, având la
început momente de acceptare din partea cârciumarului și de determinare de a intra în jocurile
sămădăului pentru a-și schimba mult mai ușor statutul social, însă bucuria lui Ghiță nu va ține prea
mult, fiindcă fiecare faptă necinstită la care participă va fi pedepsită cu moartea și cu distrugerea
căminului. „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele dorinței
de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior, iar observarea este
minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe.
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. De pildă, în basmul cult, viziunea despre lume
porneşte de la o anumită realitate obiectivă, dar pe parcurs dobândeşte şi o notă de
subiectivitate aparţinând autorului, ca apoi acţiunea să treacă în supranatural, în fabulos.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia literară
basm cult
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile
umane care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca
45 opere bac
modalitate de abstragere din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile
de la norme sunt aspru sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă
preia în ,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple
de viață prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm
cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de
basmul popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe,
amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități
excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea
fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor
personajelor: craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat,
împăratul Roș este aspru, cârcotaș. Autorul scoate în evidență psihologia personajelor.
Creangă are plăcerea cuvintelor; firul epic este, de fapt, un pretext pentru elemente de viață
interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie colectivă, de familiaritate. Creangă nu e
satiric-el râde de oameni, cu oamenii. Personajele sunt individualizate prin limbaj și dovedesc
obiceiurile verbale ale omului de la țară: expresii dialectale, regionalisme, propoziții eliptice,
interjecții: ,,ghijoagă urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul personajului principal evoluează
în fapt odată cu acesta.
De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și
localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația
dintre protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care
parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui fond
moral superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea bună te ajută,
Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își
maschează cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”; ,,Spânul,
bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani cu calități
deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și
răul, cu victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri
(bildungsroman). Fiul craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a o
primi în sine, sub forma învățăturii morale, a experienței de viață.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în
fântână- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se
încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază
diferența dintre cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor
celorlalți, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea
identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește
noblețea sufletească a slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul
46 opere bac
sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a
învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este
o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit
cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează
capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa
vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”.Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe
întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea
basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu). Nota comică adaugă
viziunii fabuloase şi una umoristică, desprinzându-se din portretele caricatură pe care autorul
le face însoţitorilor lui Harap-Alb sau din scenele în care sunt descrise probele pe care trebuie
să le treacă eroul şi însoţitorii săi: răcirea casei înroşite, consumarea bucatelor şi a băuturii,
descoperirea fetei de împărat. Pe lângă acest comic de situaţie este prezent şi comical de
limbaj, deoarece personajele apelează la zeflemea ,,Tare-mi eşti drag!...te-aş vârî în sân, dar
nu încapi de urechi!’’sau la apelative caricaturale ,,Ţapul cel Roş’’, ,,Buzilă’’, ,,mangosiţi’’,
acestea fiind şi elemente ale oralitătii.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul.
Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a
deveni împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine
nobilă (Alb).
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un
narator obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică
era odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut
veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete.
Îi trimite craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic.
Această vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la o
probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește
curaj și sfătuit de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta
constituie un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de
Omul Spân și de Omul Roș, și îi dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
47 opere bac
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își
încalcă interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din
Grădina Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de împărat.
Primele două probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia
probă cuprinde mai multe serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o
aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă,
Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție
(reglarea temperaturii din casa înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a
fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și proba impusă de fata farmazoană - aducerea a
„trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie
adevărata identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl
aruncă în înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu
apă moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului
Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la
elementele de formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune
fabuloasă asupra realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de
originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a
personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice
celei fabuloase şi prin oralitate.
Particularități de construcţie a unui personaj, Creangă
În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele asigură
desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea basmelor rolul lor
devine mai important prin semnificaţia morală şi prin simbolurile pe care le reprezintă la nivelul
viziunii auctoriale a textului. Această lume este populată de o diversitate de personaje care pot
fi reale sau fantastice, iar cele din urmă sunt înzestrate cu puteri supranaturale, ele fiind din
punctul de vedere al semnificaţiei morale, personaje pozitive şi negative, iar ca importanţă,
principale, secundare sau episodice.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la 1
august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj
principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în evidenţă
de autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului, prin construirea
conflictului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care
apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos
din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece
se poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte: plânge când este dojenit, se
mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când
48 opere bac
e pus în faţa unei noi probe. Însă în decursul acţiunii parcurge un traseu al devenirii: este mai
întâi slugă, apoi împărat, după ce depăşeşte o serie de probe. Din punct de vedere psihologic,
la început este fricos, nesigur, iar, în final, un învingător, dovedindu-se din ce în ce mai
învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, iar aceste atitudini îi marchează
profund şi profilul lui moral.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint-,, un loc unde i se închide calea și încep a i se
încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază
diferența dintre cele două personaje:,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor
celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale
celui de lângă el și judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va
fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a
învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este
cea mai dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat.
Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-
Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și de apa
moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie, în final pozitivistă a autorului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Un prim element de structurăcare pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie
modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al
fiului încă neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine
răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne
care cere milostenie. Aceasta face parte din categoria personajelor confidente şi are rol
important în iniţierea eroului. Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează
egoism şi concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de
cunoaştere umană, pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să
aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea.
După insistenţele bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la mine mai puţin şi de la Dumnezeu
mai mult”. Din aceste vorbe – mijloc de caracterizare indirectă – rezultă acum chibzuinţa, fiul
întelegând că este o fiinţă limitată.
49 opere bac
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă
proba bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul
iniţierii fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează
fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-
ţi deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului
existenţial propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul
pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al
gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou. Inocenţa,
lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. Personaj
năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant.
Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi,
după ce mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară,
vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate
vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia
forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi
zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe
care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul,
„vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea
răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză. A
doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat
într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol
foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este
cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea
nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl
numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest moment,
el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele. Pus în situaţia de a
aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat şi se
autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte,
de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai
demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta
Duminică. Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui.
Bătrâna îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora. Un
conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei ajunge şi
tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi
necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe
care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor,
crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În ciuda ajutorului, esenţa eroului o constituie calităţile sale. Faptul este evidenţiat de
Sfânta Duminică, prin caracterizare directă. Important este, nu ajutorul propriu-zis, ci
50 opere bac
deschiderea ochilor către sine însuşi pe care i-o facilitează: „fii încredinţat că nu eu, ci puterea
milosteniei şi inima ta cea bună te ajută Harap-Alb.”
Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma
de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului
iniţiatic să-şi găsească un nume. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește
Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se
adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care
trebuie să-l împlinească. Ea îi evidențiază calitățile morale , dar îl și dojenește numindu-l ,,slab
de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-
Alb, sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”, în opoziție
cu Spânul: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”
În strânsă legătură cu acţiunea se află relaţia protagonistului cu celelalte personaje şi,
implicit, conflictul acestuia cu personajele opozante, acestea fiind alte modalităţi de construire
a acestui personaj şi de evidenţiere a însuşirilor lui.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi
el reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate.
Însă cu celelalte personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul si Roşu-Împărat-el intră în
conflict şi este prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este
blând, supus, respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant,
mincinos şi lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei din jur, pe
când Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.
Acțiunea are în centru formarea personajului principal. Echilibrul inițial- ,,Amu cică era
o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără
urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După
încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi
Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de
răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe
calul cel rărciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece
proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se ferească de omul spân și de omul roș.
Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân. Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb
trece prin trei probe: a salăților din grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei
Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa
albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă
calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este
ucis de Spân și este înviat de fata Împăratului Roș, eliberat astfel de puterea jurământului.
Răufăcătorul este pedepsit și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie
care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de
întoarcerea la discrepanța socială:,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are
bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Concluzia
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi
parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a dobândit o
51 opere bac
eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei narative a iniţierii, după
modelul personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu personajul negativ şi prin
diversitatea relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii. Cu toate acestea, el se
deosebeşte de personajele basmelor populare prin aceea că nu este înzestrat cu puteri
miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit, cu defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri
fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface
constant organicitatea, construcția personajului principal oglindind această concepție.
52 opere bac
forțele binelui. Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu
malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două personaje
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului
cu Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă: „Fiul craiului
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea
tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi
cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe
ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău:
om de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei de
împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se îndrăgostește de tânără,
dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata
farmazoană îl demască pe Spân,care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De
fapt, „ răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul
„pedagogului rău’’ s-a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul
obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata Împăratului Roș și
împărăția.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru relația
între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.
Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje. Echilibrul
inițial- ,,Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului
Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce
împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se
dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său.
Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât
și pe calul cel răpciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece
proba craiului și va primi sfaturi testamentare să se ferească de omul Spân și de Omul Roș.
Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de Spân. Ajuns la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb trece
prin trei probe: a sălăților din Grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș.
Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa albinelor, crăiasa
furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește
de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului-Verde, este ucis de Spân și este înviat din nou
de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea jurământului. Răufăcătorul este pedepsit de cal și
restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are
funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de întoarcerea la discrepanța
socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine
nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub sintagma
de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic
să-si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi naivitatea- ,,boboc în
felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea
sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-şi pregatească plecarea i
53 opere bac
se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care trebuie
să-l împlinească.
În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-
Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul
notează comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două
personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează
direct: ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în relație
cu alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje
fantastice, ,,era tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv
și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra
vieții. Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă concepția
conform căreia valorile pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce
Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele două
personaje, răul va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant
organicitatea.
Concluzia
Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui
Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă
mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate observa
că, deşi cele două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în evoluţia
lor, destinele lor se împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate.
Spânul contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl
determină pe Spân să devină mai pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va
grăbi sfârşitul, astfel, Harap-Alb parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul merge
inevitabil pe calea degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate.
Concluzionând asupra celor prezentate putem constata că relaţia dintre cele două personaje este
prezentă şi evoluează pe întregul parcurs al acţiunii, indiferent de momentele subiectului într-un
conflict permanent şi puternic, deoarece ele sunt construite pe baza opoziţiei pozitiv-negativ.
54 opere bac