Sara pe deal 

este construită pe mai multe planuri, uman/natural, terestru/celest,

vizual/auditiv. Poezia oferă o perspectivă circulară asupra spațiului descris.

Dragostea da poetului o sensibilitate sporita pentru lucrurile din jurul sau. Tematic, Sara
pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tanarului abia iesit din
adolescenta care aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire adânca venita din sine, el
își imaginează – incinta experienței – poveste iubirii, pe care o trăiește ca pe o dorința
aprinsa si statornica.

Compozițional poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se realizează un
deplin echilibru intre planul erotic si planul naturii. Organizarea ei compozițională
urmareste sa sugereze raportul de consoana dintre cele doua realități,  prin încadrarea
stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insista mai întâi asupra planului
descriptiv, apoi in ultimele doua strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un
fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene. 

Definitia idilei

Idila este o specie a liricii peisagiste şi erotice, care prezintă în chip idealizat iubirea, într-
un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice şi figuri de stil tablouri din natură şi
puternice trăiri interioare, cu predilecţie sentimentul de dragoste.

Tema poeziei

Tema poeziei o constituie aspirația poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de

dragoste ce se imaginează într-un cadru natural rustic. Ideea poetică ilustrează
intensitatea iubirii, dorinţa celor doi îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin trăirea deplină a
sentimentului, fapt ce înalță dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice şi
profunde accente filozofice.

Semnificatia titlului

Titlul poeziei este specific pastelului şi precizează timpul “sară” şi locul “pe deal”, care
constituie cadrul natural în care urmează să se manifeste iubirea. 

Prima secventa poetica

Incipitul îl constituie versul de pastel, indicând locul şi timpul naturii personificate: “Sara
pe deal buciumul sună cu jale”. Încă din primul vers este delimitat timpul, sara,
spațiul, pe deal, și atmosfera, buciumul sună cu jale. Însă jale nu are aici sensul de trist, ci
mai curând de dor, melancolie.
Indicativul prezent menținut în primele patru strofe și în două versuri din strofa cinci,
conturează o imagine făcută din mișcări și sunete continui care dau o iluzie de
eternitate, de întoarcere într-un trecut îndepărtat, al unei naturi mitice, arhetipale,
regresiune motivată și de folosirea de trei ori a adjectivului vechi („streșine vechi”,
„clopotul vechi”, „vechiul salcâm”).

Strofa întâi a poeziei ilustrează tabloul înserării într-un peisaj natural, în care imaginile
vizuale se împletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce
motivează specia literară numită pastel. Personificarea buciumului care “sună cu jale” şi a
apelor care “plâng” semnifică armonia perfectă a naturii cu sentimentele poetului, care
aspiră spre un sentiment de iubire desăvârşită. Imaginile vizuale şi motorii “Turmele-l
urc, stele le scapără-n cale” şi cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural
în care urmează să se manifeste sentimentul de dragoste. Ultimul vers al acestei prime
strofe este şi primul vers al idilei: “Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.

Strofa a doua îmbină alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice,

cu cele de idilă, care exprimă sentimente Ia fel de înalte, ce conferă o sugestivă
deschidere spre Univers. Elemente simbolice ale Cosmosului “luna pe cer” şi “stelele [...]
pe bolta senină”, care constituie motive romantice, sunt în relaţie semnificativă cu ochii
iubitei “Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”, ultimul vers al acestei strofe accentuând
nerăbdarea şi dorinţa arzătoare a trăirii sentimentului de iubire: “Pieptul de dor, fruntea
de gânduri ţi-e plină”.

Strofele a treia şi a patra redau imaginea rustică a satului, în stil panoramic, de la nori,
raze, la streşini, case, fântâni, stâne, fluiere, omul obosit, adică de la general la detaliu:
“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, / Streşine vechi casele-n lună ridică, / Scârţâie-n
vânt cumpăna de la fântână, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”. Imaginea satului
se compune din imagini vizuale şi imagini auditive, de la oamenii osteniţi care vin de la
câmp, la toaca şi clopotul care, prin personificare, “împle cu glasul lui sară”. Ultimul vers,
“Sufletul meu arde-n iubire ca para”, accentuează, printr-o expresie populară tipică idilei,
nerăbdarea, intensitatea dorinţei de iubire. Îmbinarea armonioasă a planului uman-
terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv relevată de prezenţa elementelor
specifice fiecăruia dintre ele: “streşine”, “case”, “fântâna”, “stâna” şi respectiv “luna”,
“nourii”. Trebuie remarcate în mod deosebit în aceste strofe de pastel imaginile auditive
şi cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului în amurg. 

A doua secvență poetica

Ultimele două strofe revelează ritualul iubirii specific eroticii eminesciene, exprimând
emoţia şi nerăbdarea eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii, redate de
interjecţia sugestivă: “Ah!” care se repetă la începutul primelor două versuri. Dorința
îndrăgostiților de a trăi în profunzime sentimentul de iubire este însoţită de declaraţie
erotică: “Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă”. Ritualul este revelat şi de verbele la
viitor, sugerând gesturi tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar înfăptui: “Ne-om
rezima capetele unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm [...]”
E prezentă aici şi ideea proiecţiei iubirii într-un viitor, cândva, precum şi ipostaza naturii
ocrotitoare a iubirii, care izolează cuplul erotic de restul lumii: “sub salcâm”, idee
ilustrată şi în prima strofă. Poezia are şi un uşor optimism, dat de verbul “surâzând”,
sugerând bucuria eventualei împliniri a iubirii ideale.

Ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale, a perfecţiunii în dragoste este

sugerată şi în finalul poeziei: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui
toată?”, sacrificiu de care este capabil numai omul superior, geniul, singurul care poate
aspira spre idealul de iubire.

Limbajul artistic

Armonia dintre planul uman şi planul naturii este realizată de Eminescu prin personificări
(“buciumul sună cu jale”, “apele plâng”), natura umanizată aflându-se în deplin acord
spiritual cu trăirile poetului.

Comparaţiile “sufletul meu arde-n iubire ca para”, metaforele “stelele nasc umezi”,
epitetele “luna [...] sfântă şi clară”, “înaltul, vechiul salcâm” dau sentimentului de iubire
sensibilitate, emoţie, frumuseţe interioară, intensificând trăirile.

Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale şi imaginile auditive specifice pastelului,

a căror îmbinare perfectă compun un emoţionant şi semnificativ tablou natural, în care
sentimentul de iubire se integrează în mod desăvârşit:

- imagini vizuale: “Turmele-i urc, stele le scapără-n cale”, “Luna pe cer trece-aşa sfântă şi
clară”, “Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp …” etc.

- imagini auditive: “buciumul sună cu jale”, “Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână”,

“toaca răsună mai tare”, “Clopotul vechi împle cu glasul lui sară” etc.

Registrul stilistic

Registrul stilistic este predominant romantic, în care motivele poetice – luna, stelele,
cerul, noaptea – ca simboluri cosmice se îmbină armonios cu motivele poetice terestre –
salcâmul, satul în amurg, dealul.
Poezia eminesciană este dominată, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii şi a
naturii, care la Eminescu se înnobilează cu o înălţare cosmică, spaţiu în care se regăsesc
natura şi iubirea deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoţie, vibrare interioară.

Prozodia

Prozodia este deosebită prin măsura versurilor 12 silabe, ritmul fiind, în mod cu totul
surprinzător, format dintr-un coriamb, doi dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi
feminină (ultima silabă neaccentuată). Aceasta dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate
poeziei.