COMPANIA DISTANT – TEATRUL DISTANȚEI

DI A LOG
Un scenariu dramatic de Radu Botar

Eseu cine-teatral

Copyright c. 2020
DECOR UNIC: Spațiul gol! În fundal doar un perete alb... Un ecran!
Deoparte și de alta a ecranului două scaune de lemn cu spătar. Pe ecran vor
rula, din când în când, imagini, mici filmulețe, lumini colorate... Pe
marginea scenei, stând în fund, EL și EA... Protagoniștii. Între ei foarte mare
distanță! Publicul intră. Cei doi privesc înainte. Pe durata spectacolului, cu
excepția finalului, nu se vor vedea nici o clipă. Dar comunică unul cu
celălalt. Uneori voit, alteori întâmplător. După ce publicul intră și se așează,
se aude gongul, lumina scade... spectacolul începe; cu o pauză înainte, lungă
atât cât se suportă și cât se simte utilitatea ei! După această pauză intensă,
EL și EA....

EL: Stai?

EA: Stau...

(Cei doi își scot câte un ou fiert din buzunar. Ezită... Apoi, aproape ritualic,
și-l ciocnesc de podea. Pe ecran pornește filmulețul 1. În timpul filmului își
curăță fiecare oul, stând pe marginea scenei. După film dialogul continuă. )

EL: Vrei?... Ai vrea să?... Pot?...

EA: Da.

EL(începând să mănânce oul): Tu?

EA: Da.

EL: Eu...

EA: Și eu. (Începe și ea să-și mânânce oul. Pe ecran rulează filmulețul 2.

Cei doi, în tăcere, mănâncă ouăle în aceași formă ritualică cu gesturi
precise, lente, privind fix înainte.)

EL(scoțând dintr-un alt buzunar o sticlă mică cu băutură; poate fi apă.)

Vrei? (EA tace privind în gol.) Ai vrea să?... Pot?... (EA continuă tăcerea.)
Tu?... Eu...
EA(dintr-odată): Și eu.

EL(oarecum ușurat, bea din sticlă): ... Te iubesc...

EA(ca un ecou):... Iubesc...

EL: Pentru că... (Pauză. Cei doi stau mai departe suspendați cu privirile în
gol, fixe. Și-au terminat de mâncat ouăle!)

EA: Pentru ce?

EL: Pentru că ești... (Pe ecran rulează filmulețul 3.)Știi eu niciodată n-am
îndrăznit până acum... Acum în ultima vreme. Nici nu știu pentru ce, dacă ar
trebui să-mi răspund la această întrebare. Dar de ce să mă mai întreb? Pur și
simplu nu am îndrăznit. Sau poate că nu am știut să îndrăznesc, cum să
îndrăznesc... Poate că îmi era teamă? Da... Teamă că mă voi dezintegra,
volatiliza, dilua, atenua, amesteca, dispărea... și tot așa, și tot așa, și tot așa...
și... uite câte nuanțe pentru a defini teama! Frica de a fi. Am citit că nuanțele
astea sunt infinite dacă nu ignori esența: spaima de tine. Chiar și acum mi-e
teamă deși nu pare. Stau aici. Cu tine. Tu acolo eu aici. Privind înainte. În
spate rulează viața, în față bântuie timpul, în stânga și-n dreapta indecisul...

EA: Indecisul?

EL: Nu știu altă denumire necunoașterii de pe lângă tine.

EA: Da... Indecisul vieții și nelinștea morții...

EL: Nu vorbi de moarte, te rog.

EA: Dar nu vorbesc de moarte. Așa îi spun eu vieții când o alint... Deci, nu te
teme. (Se termină proiecția filmului 3.)

EL(după o pauză): Atâția ani ca să ajung, acum, aici... Ce start frumos!...

EA: Viața e o cursă continuă și nesfârșită chiar dacă ne-o petrecem coborând
la stații diferite; uneori mai degrabă, mai puțin repede, alteori... Sau la un
moment dat...

EL: Cândva.

EA: Poftim?

EL: Cândva... am coborât dintr-un autobuz tixit de lume cu trei stații mai
devreme pentru că nu mai puteam respira de gânduri.

EA: Cândva am urcat într-un tramvai, dintr-o stație tixită de oameni uitați în
așteptări înghețate, dând din coate și lovind cu elan chiar cu vârful piciorului,
drept în fundul deșănțat al unui obraznic umanoid. Și asta numai pentru a nu
întârzâia la întâlnirea cu visul. (Pe ecran rulează filmulețul 4.)

EL: Eu am trecut pe lângă multe întâlniri...

EA: Trecut?

EL(zâmbind): E felul meu de a-mi numi ratările, șansele.

EA: Ce întâmplare!...

EL: Se spune că nimic nu e întâmplător.

EA: Ce întâmplare!... Eu am sângerat de mică să pot simți viața în ritmul ei.

(Se ridică și începe să danseze. EL rămâne așezat în continuare pe marginea
scenei, privind fix înainte ca și cum ar vedea dansul ei desfășurându-se în
fața lui. După dans EA rămâne în picioare, lângă ecran, cu spatele la EL.)

EL: Niciodată nu am înțeles dansul, baletul, dar i-am admirat întodeauna pe

balerini... Îi comparam cu fluturii când vine primăvara. Iar balerinele!... O,
doamne!... Pe balerine le confundam cu tenismenele. Nu mă întreba de ce.
Poate de la albul cu care erau învelite și unele și altele... Asta în vremea
copilăriei mele ancestrale (Râde ușor amuzat apoi, după scurtă pauză.) Da,
nici cu umorul nu mă pot lăuda. Din când în când îmi mai ieșea câte o glumă
pe care însă o uitam repede... Oricum, picioarele balerinelor m-au atras
mereu... Ca și ale tesminelor, patinatoarelor, gimnastelor... Dar mai cu seamă
ale balerinelor!... Pentru că îmi par delicate și puternice deopotrivă... iar
brațele fragile... Adeseori m-am gândit că e imposibil să faci dragoste cu o
balerină...

EA: De ce?

EL: De teamă să nu se spargă în mii de cioburi, ca un porțelan prea fin scăpat

pe jos, pentru că nu pot fi în lumea asta mâini de bărbat atât de fine care să
știe să mângâie... plie-ul, frape-ul ori grand jete-ul unei balerine în zbor...

EA: Poate mâinile unui pianist, sau ale unui pictor? (Se termină proiecția
filmului 4.)

EL: Îmi place pictura, desenul, dar nu am îndrăznit. Iar la pian nu știu să
cânt. În copilărie mi s-a agățat de umeri un acordeon. Să învăț să cânt la...
pian. N-a ieșit. (EA râde.) Uite că, totuși, mai pot aduce veselia pe buzele
cuiva!... Nu-i rău. De fapt speranța – așa spun filozofii – nu se sfârșește
nicodată.

EA(corectând și revenind la locul ei, pe marginea scenei): Nu moare!

EL: Nu vorbi de moarte, te rog.

EA: Dar am spus că...

EL: Știu. Dar și eu am spus că teama are atâtea și atâtea nuanțe, culori...

EA: Curcubeu! Iar curcubeul e frumos. Conturează viața. (Pe ecran rulează
filmulețul 5.; imagini pe care cei doi, privind în continuare fix în față,
continuă un dialog imaginar, oarecum în tandem.)

EL: Stai?

EA: Stau...
EL: Vrei?... Ai vrea să?... Pot?...

EA: Da.

EL: Eu...

EA: Și eu.

EL:... Te iubesc...

EA:... Iubesc...

EL: Pentru că...

EA: Pentru ce?

EL: Pentru că ești...

EA: Ce întâmplare!... Te iubesc pentru că respiri!

EL: Eu pentru că mă inspiri...

EA: Te iubesc pentru că râzi!...

EL: Eu pentru că plângi... (Proiecția filmului se oprește iar în locul lui apare
proiectat un curcubeu. Se aude cum plouă o vreme apoi se oprește)

EA: De unde știi?

EL: Nu știu dar știu. Auzi, nu mai plouă!

EA: Era frig în dimineața aceea... Străzile erau albe. Seara ploua cu toamnă,
dimineața s-a luminat cu iarnă... Era alb și totul încremenit sub fragila mantie
de nea așternută delicat și discret ca și cadourile lăsate de Moș Nicolae pe
ghetele copiilor cuminți... Pe drumul spre școală frigul îmi mușca ușor obrajii
îmbujorându-i... Pașii mei călcau în ritmul unui dans tăcut al unei fericiri
tainice... Azi voi fi o lebădă!

EL: Albă...

EA: Neagră.

EL: Albă.

EA: Și, și.

EL: Gri?

EA: Nu, curcubeu!

EL(cu uimirea unui copil): Ce frumos!...

EA: Vrei să-ți dansez?

EL: Să dansezi pentru mine? Dar eu nu...

EA: Ba da, ba da!... Ești publicul numeros din seara debutului meu, ești
buchetele de flori primite la aplauze, ești ochiul care știe să vadă și sufletul
care poate să simtă, ești...

EL: Dar eu nu te-am văzut niciodată pe o scenă... Erai în altă lume, eram în
depărtări, era...

EA: Să închidem depărtarea și să eliberăm apropierea... (EA începe să

danseze în timp ce pe ecran se derulează imagini cu natura traversând
anotimpurile... filmulețul 6. După o vreme EL începe să cânte, ceea ce o
oprește pe EA din dans... Pe ecran rulează... filmulețul 7. )

EL(ca un cântec de demult): Și plouă cu dor peste noi... Afară e gri, în suflet
tăcere. Așteptarea mi-e țesută-n durere. Mă plouă cu tine, cu zbateri, suspine.

EA: Cine ți-a spus?

EL: Nimeni. Știam.

EA: Cum?

EL: Simțeam. Și nu există o explicație.

EA: Ba da. A sufletului care caută sufletul.

EL: Întregul. Nu, întregul nu există.

EA: Da... da... (Zâmbește.)

EL: Nu... nu... Dar rămâne căutarea... Și asta e partea vie vieții.

EA: Auzi? Există și viață moartă?

EL: Ohooo!... Dar te rog...

EA: Am înțeles. Însă înțelege că vorbim despre viață!

EL(brusc): De ce nu mai dansezi?

EA: De ce mă chinui?

EL: Nu te chinui. Pur și simplu întreb. De ce?

EA: Nu mă mai chinui, te rog.

EL: De ce?

EA(explodând): Pentru că am dansat! Și întotdeauna voiam ca cineva să mă

aplaude cu sufletul mai mult decât cu palmele... Poate singurul care m-a
aplaudat așa a fost... tata...

EL: Doar el?

EA: Doar... el.... Mi-aș fi dorit ca toți cei care îmi spuneau că mă iubesc să și
creadă ceea ce spun... Și să le aud sufletul aplaudând.... Poate că aș fi auzit
dacă și ei, desigur, ar fi avut curiozitatea să vadă zborul dansului meu...
Numai că în fața arderii mele era doar... spatele... Și acum am dansat... În
spatele tău...

EL: În spatele meu? Nu cred.

EA: Dacă ai fi privit, o clipă, doar o clipă în urmă ai fi văzut... M-ai fi

văzut...

EL: Lebada...

EA: Neagră... Cu sufletul alb... O clipă doar, numa o clipă...

EL: Mi-e frică să mă uit în spate. Mama mi-a spus să privesc mereu înainte,
să zbor... Mama e în stele. Și de atunci stau mai atent în lumina
reflectoarelor... Și eu...

EA: Știam.

EL: De unde?

EA: Nu știu. Simțeam. (Pe ecran rulează filmulețul 8.)

EL: De mic am fost învăluit în vise pe care nu reușeam să mi le descifrez.

Credeam că atunci când visezi Dumnezeu vorbește cu tine. Iar eu nu
înțelegem asta deși simțeam mereu că e ceva dincolo de visare. Pentru că mă
trezeam uneori și cu mare grabă încercam să adorm la loc, să prind din urmă
visul neterminat. Mai rău era cu coșmarul...

EA: Ai avut coșmaruri?

EL: Câteva. Ca tot omul. Atunci nu mai dormeam și pândeam în noapte când
răsare soarele pentru o nouă zi. Uneori ziua începea cu cer înnorat și cu
ploaie... Niciodată nu m-am gândit că prin coșmaruri mi-ar putea vorbi...
Diavolul!... Dar dacă era invers? - mă întreb acum.

EA: De ce acum?

EL: Pentru că acum vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine.

EA: Nu înțeleg?

EL: Nici eu. (Pe ecran începe să ruleze filmulețul 9. peste care EL continuă
să vorbească.) Uite, îmi aduc aminte de o poezie... Sunt Dracul!... Și Dracul
câteaodată se dă cinstit pe față și coarnele-și arată. Sunt Eu! Și vreau să
cumpăr un suflet! Sunt cinstit!...Vezi, vorbește Dracul! Și nu poți spune că nu
vorbește frumos, din suflet, direct și cinstit...

EA: Eu îl prefer pe Dumnezeu.

EL: Te bântuie mănăstirea, Ofelia!

EA: Lebăda!

EL: Da... Neagră... Hmmm, negru... Fundalul Infernului...

EA: Acolo e și roșu. Roșu intens.

EL: Foc, ardere... deci...viu! (Pauză.)

EA: Eu cred că tu ai o problemă.

EL: Nu. Eu cred că alții au.

EA: Eu?

EL: Am spus... alții! (Proiecția filmului se încheie. Ecranul se face de un

albastru intens, vioriu... Pauză.) Mi-e dor de mama... Am fost, nu o dată, un
copil neînțeles – zic acum, dar, de fapt, am fost un copil cam dificil. Nici
tăcut, nici vorbăreț. Visam prea mult. Uitat pe un dulap vechi cu haine unde,
cocoțat, ca să fiu mai aproape de lumina becului din tavanul al camerei unde
eu și mama ne duceam viața în chirie, citeam... Citeam cărțile pe care vedeam
seara că le citea ea ca să încheie o zi de muncă ostenitoare pentru
supraviețuire. Nu înțelegeam nimic. Erau prea complicate cărțile alea pentru
anii mei cruzi. Dar îmi plăceau cuvintele cum mi se rotunjeau în gură deși
citeam în gând. Unele cuvinte îmi produceau o stare plăcută de foame. Și
atunci îmi aminteam de farfuria cu cacao, lapte și corn pe care mama
întotdeauna mi-o lăsa pe soba mică, singura pe care o aveam în camera în
care trăiam amândoi, atunci când dimineața pleca la o nouă zi de
supraviețuire... Iar eu uitam să mai merg la școală! Și mâncarea aceea era cea
mai bună mâncare din lume. Așa rece cum ajungea. Și priveam fericit cum se
patinau foile citite ale cărții față de celelalte care așteptau la rând să fie
răsfoite. Și eram mândru. Și visam.

EA: Mi-e dor de tata! Vorbeam mult cu el. Dialogurile noastre erau despre
câte în lună și în stele. Cred că mă vedea mereu un băiat ascuns într-o fată.
Eram singură la părinți. Doar eu și, o vreme scurtă, câteva păpuși... Ca orice
fată... Dar tata m-a făcut să îmi descopăr spiritul bărbătesc în străfundurile
sufletului meu copilăresc spre a deveni cu adevărat... femeie. Îmi vorbea de
mașini învățându-mă misterul funcționarii unui motor. Și de atunci am știut
că orice bărbat care vrea să intre în țesătura vieții mele trebuie să fie cu un
suflet cald, luminos, tandru, delicat, să vibreze feminin spre a-i putea simți
adevărata bărbăție...

EL: Și liber.

EA: Poftim?

EL: Ca să fie așa trebuie să aibă spiritul liber.

EA: Desigur. Dar nu să cânte în viața mea, solo, în timp ce curăță morcovi în
bucătăria altei vieți... Atunci nu mai sunt fetița cu păpuși... Și dansez...

EL: Singură. El era ocupat.... (Pauză. EL, vinovat.) Au!... Iartă-mă...

EA: Oricum, singură le-am făcut pe toate până acum. Nu erau ochi pentru
munca mea. Iar eu ajungeam în dialog numai cu munca mea. Singura care nu
m-a trădat.

EL: Te înțeleg.

EA: De ce?

EL: Pentru că, iată, tu acolo, eu aici, privind fix în față, neștiind ce e pe lângă
noi, vorbim...

EA: Vrei să spui, dialogăm.

EL: E un început. Eu Di tu Log și între noi un simplu A...

EA: Un început.

EL: Un alt început.

EA: Un nou început.

EL: Uite, vezi? Dori.

EA: Cum dor?

EL: Cu viață. (Pe ecran începe să ruleze filmulețul 10. Dialogul lor
continuă poetic.) Te iubesc pentru că dori!

EA: Te iubesc pentru că alini...

EL: Te iubesc pentru că taci!

EA: Te iubesc pentru că-mi placi...

EL: Nu cred... (EA se ridică și începe să danseze ca o prim balerină. Dansul

ei este o transfigurare. EL rămâne împietrit privind înainte. După ce termină
dansul, epuizată, revine la locul ei.)
EA: Vezi?

EL: Ce?

EA: Și pentru asta.

EL: Că nu cred?

EA(țipând): Pentru că-mi placi!!... (Pauză.)

EL: Atunci... de ce taci?

EA: Pentru că... mă iubești.

EL(strigând la rândul lui, dar oarecum surd): Dar te iubesc!!... Chiar dacă
nu te-am văzut niciodată în zborul tău...

EA: Nici eu... (Pauză. Amândoi privesc înainte, în gol.) Hai să ne vedem!

EL: Unde?

EA: Aici.

EL: Aici e pustiu, e gol, e departe.

EA: Aici în suflet...

EL: Și acolo, acum, cum e?

EA: Cald... Încă...

EL: Și singuri...

EA: Nu ne vede nimeni.

EL: Trebuie să ne vadă cineva?

EA: Nu. Doar să ne simtă. Să învățăm iar să simțim, să ne simțim, să vibrăm,
să fim poeții vieții, să înmugurim, să înverzim, să înflorim, să rodim...

EL(continuând):.. să îngălbenim, să ne ofilim, să ne uscăm, să înghețăm...

EA: Să aprindem lumânări, să aprindem focul, să ne încălzim, să ne hrănim

din nou... cu noi... (Pe ecran rulează filmulețul 11.)

EL: Aș putea să îți ofer un pahar cu vin? (Se ridică și începe să danseze. EA
trăiește o emoție încărcată de fericire privind în față de la locul ei.... După
terminarea danslui, cumva brusc, obosit...) Întotdeauna mi-a fost greu, dar
mereu mi-am dorit... Cumva ca și pianul... Deși eram acordeon... (EA râde.)
Uite, vezi, asta îmi place! Să aduc bucurie în sufletul oamenilor, să-i văd că
zâmbesc cei care nu știu să râdă, și să râdă în hohote cei pe care plânsul îi
copleșește... Ce stranietate... (Se reașează la locul lui. Pauză.) Privesc la viața
mea, așa, ca și cum mâine ar trebui să plec...

EA: De ce vorbești așa? Te contrazici...

EL: Mă emoționez mereu în prajma evidențelor și lângă cine îmi spune că

mă iubește așa cum sunt...

EA: Dar cum ești?

EL: Vezi?

EA: Ce?

EL: Sunt singur.

EA: Nu ești.

EL: De unde știi?

EA: Doar dacă tu vrei altceva decât ceea ce sufletul își dorește. Cine ești...
acum?
EL: Mă caut... Sunt jos... Mă ridic... Sunt drept... Mă întorc... Nu am unde...
Mă duc... Încotro?

EA: La mine, cu mine!

EL: Cine ești?

EA: Acum?... Eu.

EL: Și eu. (Pe ecran îmcepe să se deruleze filmulețul 12.)

EA: De când mă știu am vrut să fiu eu. Așa, liberă și, cum se spune,
independentă. Am trăit revoluții, liniști și neliniști, am crezut și mi-am făcut
speranțe, am greșit pentru a învăța cele mai profunde lecții ale vieții, am
înțeles că rostul este iubirea frumosului iar frumosul este cu totul altceva
decât ceea ce ne imaginăm copii, tineri și mai apoi maturi...

EL: Dar suntem maturi!

EA: Da, la corp. Dar la gând... Gândul mă ține în copilărie când pe ulița care
pornea din poarta casei bunicilor, cu un măr, o pară, cu prune într-o mână și
cu un colț de pâine proaspăt scoasă din cuptor, în alta, mă pierdeam prin
pădurea dimprejur ca un spiriduș care își imagina că dansează ca o lebădă în
așteptarea prințului din pădurea fermecată... Aș fi spus pădurea adormită dar
schimbam povestea... Iar eu nu am adormit niciodată. Am așteptat mereu cu
ochii larg deschiși...

EL: Închide-i.

EA: Poftim?

EL: Ochii. Închide-i.

EA: De ce?

EL: Să vezi dacă visul poate deveni realitate. (Și EL și EA închid ochii. Pe
ecran rulează filmulețul 13. Ei stau nemișcați. EL, după o clipă de tăcere,
ușor, începe să fredoneze un cântec pe care îl continuă recitându-l, așa, ca o
mărturisire.) Și te-am iubit, Natașa, în zorii siderali... Fierbeam în clocot
delicvent iubind bezmetic, indecent... Și te-am iubit enorm, Michelle, în
coardă de chitară ruptă, golindu-mă în noaptea mută de geamătul prea
lungului final. Și te-am iubit nebun, Janette, cu sânge de țigan iberic, în
gândul rătăcit etern pe sânul tău aprins, Hellene. Fierbeam pierdut adânc în
tine, ascuns de zorii siderali și-n cântecul chitării sparte, căci te-am iubit
mereu, Natașa, și-atunci, și-acum și de departe... (Proiecția filmului dispare
ușor. Ecranul se colorează... Pauză.)

EA(încă ținându-și ochii închiși): Dar știu că nu te-ai plictisit!

EL: Nu.

EA: Mă simt ca și cum cineva mi-a retezat aripile zborului spre înalturi... Și
am căzut orbită de strălucirea infinitului. Acum mă topesc, încet, ca un cub de
gheață înjunghiat de săbiile soarelui...

EL: Știam.

EA: Ce?

EL: Că îți place poezia.

EA: Cum?

EL: După cum... dansezi.

EA: Dar nu m-ai văzut... Niciodată.

EL: Dar am simțit.

EA: Cum?

EL: După cum vorbești...

EA(deschide ochii și privește intens în față): Nu am văzut pe nimeni până
acum așa cum te văd pe tine.

EL(privind la fel de intens înainte): Atunci uită-te bine. N-aș vrea să vezi
doar o fantomă. Aer, abur, praf... Și apoi să nu mai poți dansa.

EA: Dar de unde crezi tu că mai vreau eu să dansez?

EL: Așa mi-au spus gândurile tale când mă priveai... acolo... în față.

EA(brusc se ridică în picioare, se întoarce cu spatele, ca și cum ar vrea să

plece): Cine ești?

EL: Eu. (Pauză.) Sunt blestemat să port în mine neputința dorului nestins și
interzis...

EA: Nimic nu e interzis.

EL(zâmbind trist): Știi... n-am nici o inspirație iar geniu nicidecum. Mă zbat
să supraviețuiesc sperând să las ceva în urma mea târzie...

EA(insistând): Cine ești?

EL: Sunt un... lepros, doamnă, dar n-am vrut durerii să mă las și nici tristețea
să mi-o țin la pas. Sunt un lepros, doamnă, și am iubit ca nimeni altul trecând
prin viață făcând pe saltimbancul.

EA(pornind încet spre spate către ecranul pe care începe să ruleze

filmulețul 14.): Acum știu.

EL: Sunt un lepros, doamnă, cu sufletul arzând dar încă viu, al unui om ce
n-am cum să mai fiu...

EA: Poți fi tot ceea ce-ți dorești, dacă îți dorești, dacă înțelegi că viața este un
dar și darul o bucurie. (Începe să danseze cu pasiune, arzător. Pe acest dans
EL, foarte încet, se ridică în picioare ca și cum ar vedea, în față, ceea ce EA
dansează atât de fierbinte... în spate.)

EL: Mă doare, Doamne, mă doare timpul care a fost și nu mai este...

EA(dansând): Poftim?

EL(continuând, oarecum absent): Mă doare soarele de ieri în toamna mea de

azi, târzie...

EA: Nu înțeleg!

EL: Mă doare, Doamne, clipa cea trecută din tinerețea mea zurlie...

EA: Ce vrei să spui?

EL: Mă simt străin și mult prea încurcat în locul în care odată cu drag mă
risipeam. (EA se oprește din dans și vine în față.)

EA: Acum poți să-mi spui cine ești?

EL: Nici nu mai știu...

EA: Ba știi... Eu cred că știi.

EL: Ce știi tu...

EA(încurajându-l): Hai!... Un gest. (Pe ecran începe să ruleze filmulețul

15.)

EL(după o pauză, ca într-un joc): Un scâncet.

EA: Un țipăt.

EL: Un plânset.

EA: Un râset.
EL: Un...

EA: Taci!

EL: Eu? (Pauză.)

EA(reluând jocul): Soare.

EL: Nori.

EA: Senin.

EL: Ploi.

EA: Taci!

EL: Eu? (Pauză.)

EA: Mâna...

EL: Mâna?... Altă mână...

EA: Tăcere. (Pauză.)

EL: Un urlet.

EA: Înainte?

EL: Înapoi...

EA: Nemișcare.

EL: Neînțeles...

EA: Acceptare!
EL: Căutare... Eu?... Amintire, viețuire, bătălie, renunțare și... iar...

EA: Bucurie, exaltare, trăire.

EL: Tu?

EA: Da, eu! (Pauză.)

EL(cumva timid): Un gest?

EA: Un... scâncet.

EL: Un țipăt?

EA: Un plânset...

EL: Un râset?

EA: Un...

EL: Taci!

EA: Eu?... (Pauză. Apoi, brusc și energic.) Renaștere! (Începe să danseze. Pe

ecran rulează filmulețul 16. EA dansează până la epuizare, atât cât ține
proiecția filmului după care... pauză.)

EL: Cred că numele meu ar trebui să fie... Di...

EA(ca și cum s-ar prezenta): Log!... Iar copilul meu niciodată născut este A...

EL(cu uimire): A?

EA: Numele lui ar fi început cu A.

EL: A...ha.... Și dacă n-ar fi început cu A ar fi fost cu Z... De la ziuă.

EA: Ar fi fost rupt între un început și un sfârșit... Trist.

EL: Între A și Z ar fi putut fi o mulțime...

EA(dintr-odată, sătulă de acest dialog): Auzi, nu crezi că filozofia asta este

sterilă și neinteresantă?

EL: Adică viața e neinteresantă?

EA: Nu viața, filozofia!

EL: Dar filozofia limpezește viața!

EA: Nu. Viața e simplitate, e lumină după întuneric, e zi după noapte.

EL: De ce nu invers?

EA(explodând): Mă înnebunești!!!

EL(zâmbind): Vezi cât de simplu, cât de repede ne pierdem încrederea în noi?

(Pauză. EA vine în față și se așează la locul ei.)

EA: Iartă-mă. (Pauză. Pe ecran începe sî ruleze filmulețul 17. El dansează

cu elan o... tarantelă, până la epuizare și la încheierea proiecției filmului.)

EL(greu): Sunt un... histrion... Un clovn... Un saltimbanc anonim... Sunt...

EA(întrupându-l): Un artist!

EL(continuând):...un visător care, din când în când le spunea altora să nu

renunțe la vis, să creadă în visul lor... Să meargă înainte... Și le spunea lucrul
ăsta cu atâta convingere și dragoste încât... a rămas singur...

EA: Nu-i adevărat!

EL: Singur cu restul de viață... Am trăit cât să ajung, în sfârșit, aici. Iată-mă...
Și e pustiu...

EA: Eu sunt aici...

EL(continuând în gândul lui): Am visat atât de mult încă de copil. Mama nu

mi-a tăiat aripile... Și de asta mi-e dor de ea... Am crescut. Am zburat
decolând de fiecare dată atât de greu, de încurcat... De multe ori împrăștiat.
(Pauză.) Uneori, în liniștea asta nefirească, am sentimentul că eu singur, cu
bună știință, mi-am tăiat aripile. Dacă nu de tot, atunci mi le-am scurtat
constant. Parcă îmi era frică să mă desprind de pământ, de locuri, de prieteni,
de copilărie, de primele iubiri... deși asta mi-am dorit dintotdeauna. Acum
zbor... Și în preajma mea a ajuns să fie pustiu. Dar zbor. Insist chiar. Și peste
Sahara se zboară, nu? Eu vreau să zbor cum niciodată n-am zburat!... Deși
doare... Acum doare... Pentru că e târziu. Și tot mai greu să cred că zborul e
salvator, mi-e tot mai greu să cred că va mai fi vreodată cum a fost... Cum a
mai fost nu mai departe decât... ieri. (Pauză.) Mda... Știam că-n zbor
intervine depărtarea, depărtările... Uneori și uitarea. Când am înțeles asta am
început să mă-ntâlnesc pe furiș cu dorul. Și chiar să vorbesc cu el, tainic. Iar
el eram eu, și eu... tot mai singur...

EA: Eu sunt aici.

EL(continuând): Și totuși, ce frumos e dorul!... Deși doare... Uneori... Alteori

e doar o lacrimă despre care, râzând, spui că e un strop de ploaie nevinovat,
deși soarele, pe cer, arde și strălucește... Apoi pășești mai departe cu aripile
tot mai grele pe umerii tăi de visător, dar aceleași. Ca la îngeri. Deși noi nu
suntem îngeri cu adevărat decât atunci când venim pe lume. Apoi decădem și
devenim... devenim... Ce devenim?

EA: Lumină.

EL: Nimic, întuneric.

EA: Oameni.

EL: Mai suntem noi oameni?

EA(cu convingere): Da!

EL: Singuri, da, izolați, da, depărtați, speriați, suspicioși, disperați...

EA: Pesimism.

EL: Am să zbor!

EA: Optimism.

EL: Cu aripa mea frântă, dar aripă de înger, am să zbor. Și am să fac mereu
ceea ce am promis. Bine, treaba. Am să continui să cred în emoția poeziei
fără absolut nici o gratie în fața cuvintelor. Cuvântul este suflul meu,
respirația mea!

EA: Și mișcarea!

EL: O muzică!

EA: Muzica universului! (Pe ecran începe să ruleze filmulețul 18. EA

plonjează în dans. EL se ridică și danseză din nou ca și cum ar vrea, la
rându-i, să se desprindă într-un zbor... Se prăbușește...)

EL(țipăt disperat): Lasă-mă în pace!!!

EA: Zboară! (El se ridică într-o nouă încercare soldată cu același eșec.)

EL(în lacrimi): Lasă-mă... (Pauză.) Nimeni nu crede că eu am vrut... Că

mi-am dorit, că mereu am crezut că va fi bine... Dar oare ce e bine și ce e
rău? Ce mai e bine, azi? Suntem virusați cu o viață de plastic, controlată la
fiecare pas, cu fiecare bătaie de inimă, fiecare respirare... O viață surogat și
depărtată de simplitate și curățenie. Îmi spui să zbor... O, doamne, cât aș
vrea!... Dar zborul de azi îmi este îngrădit, limitat... Zborul de azi mă
îmbolnăvește de singurătate... Suntem tot mai singuri în epoca lui tot mai
siguri. Împachetați în ambalaje clișeistice, în zvâcniri animalice de hiene
flămânde după imediat și acum, după nimic. Iar tu insiști ca eu să zbor...
Zborul meu e frânt de la decolare... Dar păstrez speranța că și asta poate fi
frumos, emoționant.

EA: Hai, zboară...

EL: Zobor, nu vezi? La vale...

EA: Privește cerul, soarele, stelele, luna... Privește!

EL: Crezi că poezia mai interesează pe cineva când viața asta și-a schimbat
rima? Suntem artiști, ți-ai dat seama, nu? Și? Ce mai înseamnă acum să fi
artist? Pictor, compozitor, balerin, muzician, scriitor, actor... Și toată pleiada
de nesupuși stupizeniei? Artistul, de fapt, nu e un rebel, nici un proscris... E
pur și simplu un om a cărui meserie este, sau ar trebui să fie, frumosul. Chiar
și când stropește cu sânge în jurul lui... Dar nu e așa. Suntem, ca de atâtea ori
în istorie, așezați la stânga și la drepta universului gata, gata să ne aruncăm
nu în foc pentru a arde întru frumosul pe care, mai apoi, să-l dăruim omului,
ci la beregata celuilat pentru a ne vaccina de umanitate, de îngăduință și de
recunoștința pentru harul primit... Suntem niște animale... Nici nu! Niște...
umbre.

EA: Ieși din umbră în lumină...

EL: Dar suntem în plină eră glaciară. Nu ajunge lumina.

EA: Prea multă filozofie. Iar viața, acum, așa cum a ajuns, e viață și e dar.
Cere prețuire.

EL(pauză): Vreau să zbor... Dar nu văd. Nu mai văd orizontul... Așa că, în
loc să dau din aripi voi da din... picioare făcând pași. Plec. (Se ridică și dă să
plece.)

EA: Stai! Vin cu tine.

EL: Du-te... Vin după tine... (Pe ecran rulează filmulețul 19. EA și EL se
așează pe două scaune, la distanță, spate în spate. Dialogul continuă după
terminarea filmului.)

EA: Întotdeauna, în drumul meu, am căutat mereu dorind să găsesc.

EL: Întodeauna, în drumul meu, am căutat mereu dorind să răzbesc. (Pauză.)

EA: Era iarnă. Încărcată cu toate bagajele unei noi zile de devenire a mea
întru frumos, o copilă subțire, fragilă dar hotărâtă să găsească drumul către
vis, făceam lungul drum al zilei către noapte în pașii dansului pentru care
inima mea bătea iar picioarele, brațele și corpul meu își țineau ascunse
crampele durerilor adunate... Albul zăpezii, care îmbrăca în liniște străzile,
mă făcea să cred că sunt într-un basm nesfârșit în care dragul meu spărgător
de nuci îmi împodobea bradul sufletului... Și totul devenea ca în a fost odată
ca niciodată...

EL: Că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit...

EA: E o poveste... frumoasă...

EL: A fost.

EA: Este și rămâne. (Pe ecran începe să ruleze filmulețul 20. Cei doi, pe
scaune, la distanță și spate în spate, tac. Dialogul continuă după proiecția
filmului.)

EL: Nicidată nu va mai fi cum a fost...

EA: Să nu spui niciodată, niciodată...

EL: Clișeu...

EA: Da... fiule...

EL: Parcă aș vorbi cu mama...

EA: Dacă vrei, poate fi și așa.

EL(siderat): Tu ești, Doamne?

EA: Multe și necunoscute sunt căile.

EL: Cât de simplu și de complicat îmi pare totul.

EA: Nimic nu-i complicat, fiule...

EL: Fiule?

EA(continuând): ...dacă sufletul ți-e curat, împăcat și deschis luminii.

EL: Dar, Doamne, lumina este iubire?

EA: Este.

EL: Este și ură?

EA: Nu, asta e a întunericului.

EL: E și bunătate?

EA: Este.

EL: E și dragoste?

EA: Păi, dacă e iubire...

EL: Dar este și durere?

EA: O-hooo!... Destulă.

EL: Dar durerea nu e întuneric?

EA: E și una și alta... Și întuneric și lumină. Însă numai de tine depinde.

EL: Of, Doamne, de ce mă pui întotdeauna în cumpănă să trebuiască să aleg
între și între, mereu?

EA: Altfel ce ar mai fi viața asta?

EL: Apropos, Doamne, chiar așa, ce mai e viața?

EA: O nesfârșită întâlnire, fiule, și o permenentă alegere, omule, între a iubi

și a urâ, între a trăi și a muri.

EL: Dar, Doamne, moartea nu înseamnă tot viață? Viața de apoi?

EA: Doar tu alegi...

EL: Am înțeles... Dar ura, ura nu e tot iubire?

EA: Asta e obsesie, fiule, e boală.

EL: Dar eu nu sunt obsedat! Cel mult... îndrăgostit. Ce să fac?

EA: Înțelege diferența dintre a urâ și a iubi.

EL: Dar eu sunt îndrăgostit de... viață! De o viață nouă, puternică, vie,
luminoasă, pasională, toridă, unică, intensă, liberă...

EA: Iubește, fiule!

EL: Dar iubirea?

EA: Am crezut că ai înțeles. E frumoasă... Și e de la mine. Așa că nu te mai

frământa. Trăiește-o pur și simplu altfel moare... Și e irepetabilă. Nu te mai
teme, fiule.

EL: Bine, dar eu iubesc viața și ea, uite, mă arde!

EA: Lasă-te învăluit de ea și te va răcori, crede-mă. Sau să înțeleg că ți-ai

pierdut credința?

EL: Nu, Doamne, dar pot să iubesc atunci, prima dată, femeia?

EA: Hmmm... În cazul ăsta ascunde-ți fața în părul ei și lasă-te încet înviat.

EL: Dar mă înnec în goliciunea ei transparentă, în obrajii ei îmbujorați, în

buzele ei fierbinți, în sânii ei de fulg, în pântecul ei de sidef, în coapsele ei de
Afrodită, în spatele ei de leagăn, în brațele ei lungi și fine, în părul ei de
negru foc, în ochii ei de infinit...

EA: Fără patos, fiule! E desuet. Fără patos.

EL: Desuet?

EA: Da.

EL: Eu credeam că e romantic.

EA: Asta a fost odată... Acum e desuet.

EL: Nu te supăra, Doamne, dar eu vreau să fiu și să rămân romantic.

Incurabil, dacă se poate.

EA: Atunci să nu mă mai întrebi niciodată ce-i suferința și de ce trebuie s-o

treci.

EL: Niciodată să nu spui niciodată. Cliseu... Accept.

EA: Bine. Atunci... sărută-ți femeia! (Pe ecran începe să ruleze filmulețul
21.)

EL: Pot s-o respir?

EA: Sărut-o într-un respir cu mii de petale de trandafir.

EL: Nu-i prea mult?

EA: Parcă spune-ai că vrei să fii și să rămâi romantic.

EL: Doamne, folozofia asta mă depășește.

EA: Nu e filozofie, fiule, e viață. E viața pe care o iubești și o dorești. Ia-o,

iubește-o și vei fi împlinit. Iar apoi iertat.

EL: Iertat?

EA: Da. (Pauză.)

EL: Să te iubesc aș vrea dar nu cu personajele din mine... Cu toate că prin ele
mă tot adun să-ți spun ce mult îmi este...

EA: Taci.

EL: În fiecare seară îmi așez: în ochi o lacrimă, pe frunte un soare, pe buze
un zâmbet, sub fard durere, în mână o floare...

EA: Taci.

EL: Și-n gongul serilor târzii nu încetez s-aștept ca tu să-mi vii...

EA: Viața e vis!

EL: Calderon de la Barca.

EA: Păi, nu?

EL: Cam, da...

EA: Atunci? (Pauză. Apoi, amândoi deodată, se întorc pentru prima dată
unul către celălat și se privesc.... E ca și cum au descoperit America! Apoi
încep, ușor, ca atrași de un magnet, să se apropie unul de celălat.)
EL: Să visăm.

EA: Ca și cum...

EL: Să nu mai cadă cortina.

EA: Să nu se mai stingă lumina.

EL: Să vibrăm.

EA: Întru frumos.

EL: Să trăim.

EA: Normal.

EL: Desigur...

EA(brusc): Auzi, noi nu mai terminăm?

EL(continuând): Cu viață.

EA: Înțeleg... Niciodată.

EL(ca și cum a prins-o greșind): Clișeu!...

EA(privindu-l intens): Uite un tramvai!

EL(zâmbind): Era... un tren! (După o scurtă pauză.) Dansezi?

(Amândoi, pentru prima dată, împreună, încep să danseze... Altfel de cum au

fost toate dansurile de până acum... Pe ecran rulează filmulețul 22...)

NOTĂ: Prezența celor 22 de filmulețe fixate în acest scenariu contribuie, în

conceptul dramaturgic, la potențarea poveștii acestui posibil spectacol, fiind
o reprezentare filmică a trăirilor pe care le consumă în scenă cei doi
protagoniști. Prin urmare, această sugestie rămâne la latitudinea regizorului
de a o aplica, dezvolta, pune sau nu, în întregul spectacolului.

SFÂRȘIT