Definitie

In RI realismul politic este o traditie de analiza care pune in evidenta imperativele cu care statele
se confrunta in urmarirea politicii de putere pentru îndeplinirea interesului national. Realismul politic ,
Realpolitik „politica de putere”, este cea mai veche si cea mai raspandita teorie in RI.
Realismul evidentiaza constrangerile asupra politicii impuse de egoismul uman și de absenta unui
guvern international, („anarhia”), care duc la „primatul puterii si securitatii in toate aspectele vietii
politice”. Raționalitatea și centrarea pe stat sunt identificate frecvent ca presupozitii centrale ale
realismului. Coroborarea egoismului si a anarhiei si rezultanta impetativa a politicii de putere ne
ofera miezul realismului.
REPREZENTANTI EMBLEMATICI în secoul XX:
-George Kennan -Reinhold Niebuhr
-Hans Morgenthau -Kenneth Waltz SUA
-E.H.Carr în MB
În istoria gândirii politicii occ, Niccolo Machiavelli și Thomas Hobbes sunt de obicei considerati
realisti. Tucidide este vazut uneori ca realist, dar in zilele noastre aceasta pozitie este minoritara.
Realiștii, deși recunosc că dorintele umane sunt extrem de extinse si de variate, evidentiaza
„limitarile pe care aspectele josnice si egoiste ale naturii umane le impun conduitei diplomatice”
(Thompson).
Conform lui Machiavelli, în politică trebuie sa ne comportăm ca și cum „toți oamenii sunt ticăloși
și gata oricând să scoată la lumină răul din ei atunci când apare ocazia potrivită”.
Unii teoreticieni, Niebuhr și Tellis, adopta realismul ca teorie generala a politicii. Cei mai mulți
insa trateaza realismul ca teorie a politicii internaționale. Ceea ce ne deplaseaza atentia de la natura
umana catre structura politica. Arta conducerii statului implica prin urmare atenuarea si gestionarea
conflictelor, iar nu eliminarea lor, cautarea unei lumi mai putin periculoase, mai degraba a decat a uneia
sigure, drepte și pasnice. Considerațiile etice trebuie sa faca loc ratiunilor de stat. „Realismul sustine că
principiile morale universale nu pot fi aplicate actiunilor statelor (Morhenthau).
Multi realisti, cu precadere in ultimele decenii, au acordat atentie aproape in exclusivitate
anarhiei, absentei unei conduceri politice ierarhice. De exemplu, John Herz susține că anarhia asigura
centralitatea luptei pentru putere „chiar in absenta agresivitatii sau a altor asemenea factori”
Alți realiști, fără a nega centralitatea anarhiei, accentuează de asemenea și natura umană. De ex,
Morgenthau, este de părere că „lumea socială nu este altceva decât o proiecție a naturi umane în planul
colectiv”. Acești realiști „văd conflictul ca fiind explicabil parțial de elemente conjuncturale,
dar...consideră că și de nu ar fi fost așa, mândria, lăcomia și goană după glorie ar face ca războiul tuturor
împotriva tuturor să continue pe o perioadă nelimitată. Până la urmă, conflictul și războiul sunt
înrădăcinate în natura umană”. (Waltz). „Realismul clasic” este cea mai obișnuită etichetă pentru această
poziție.
Realiști mai pot fi clasificați în continuare pe baza intensității și a exclusivității atașamentului lor
pentru presupozițiile realiste centrale. Există poziții diferite:
 - Realiștii „radicali” exclud din politica internațională aproape orice altceva în afară de putere
și interes propriu
- -realiștii „duri” susțin predominanța puterii, a interesului propriu și a conflictului, dar acordă
și un spațiu modest pentru alte preocupări politice non-realiste. Carr, Morgenthau și Waltz,
realiștii de frunte ai generațiilor lor, se poziționează cu toții în această zonă.
- Realiștii „slabi” accepta analiza realistă a problemelor politicii internaționale, dar sunt
deschiși unei game mai largi de posibilități și văd elemente mai importante ale RI ca
situându-se în afara realismului.

HOBBES și Realismul Clasic

Teoria realistă clasică a lui Hobbes, acordă cam aceeași greutate naturii umane și anarhiei la
nivel internațional, și despre care se consideră în mod aproape universal că oferă perspective
importante asupra unor probleme perene ale relațiilor internaționale.
Hobbes face 3 presupuneri simple:
- „bărbații sunt egali
- Ei interacționează în anarhie
- Sunt impulsionați de competiție, neîncredere și glorie”.
Suprapunerea acestor condiții conduce la un război al tuturor împotriva tuturor.
Oamenii sunt egali în sensul elementar, în care „cel mai slab are suficientă putere cât să-l omoare
pe cel puternic, fie prin mașinațiuni, fie prin alierea cu alții”. Din această egalitate izvorăște
egalitatea de speranțe în îndeplinirea scopurilor proprii, însă raritatea resurselor îi împiedică pe
fiecare să aibă atât cât îți dorește, ceea ce îi transformă pe oameni în dușmani.
Dușmănia este exacerbată de competiție, neîncredere și dorința de glorie. „Prima îi face pe
oameni să invadeze alte tărâmuri pentru a obține câștig, a doua, pentru a obține siguranță, iar cea
de-a treia, pentru reputație”.
Dacă adăugăm lipsa guvernământului, acest amestec devine alunecos și malefic. „Atâta vreme
cât oamenii trăiesc fără a avea o putere comună care sa îi țină pe toți în frâu, ei se află în aceea
condiție care se cheamă război” -LIPSA UNEI PUTERI COMUNE - RĂZBOI
Logica conflictului poate fi evitată doar dacă una sau mai multe din asumpțiile modelului nu sunt
satisfăcute, fie sunt contrabalansate de alte forțe. Inegalitățile de putere fundamentale conduc în
mod caracteristic la impunerea unei ordini ierarhice, care atenuează substanțial conflictul și
violențele.
Instalarea unui guvern internațional ar merge și mai departe, încheind (cel puțin formal) starea de
război. Chiar și în anarhie, frecvența și intensitatea conflictelor pot fi reduse în mod decisiv prin
limitarea competiției, neîncrederii și dorinței de glorie. Menținerea sub control a goanei după
câștig și glorie ar fi deosebit de eficientă, deoarece neîncrederea duce la război în primul rând din
cauza fricii de a fi prădat.
Printre forțele ce acționează în sens contrar, Hobbes enumeră, „pasiunile care îl îndeamnă pe om
la pace” și rațiunea care „sugerează compromisuri pacifice convenabile, asupra cărora oamenii ar
putea cădea la înțelegere”. Dar el are prea puțină încredere în capacitatea acestor forțe de a
învinge pornirile mai egoiste, în special în absența unui guvern care să garanteze reguli de
cooperare.

Evalurea realismului hobbesian

Hobbes identifică o logică a interacțiunii, un model ideal-tipic de presiuni și tendințe. Când
actorii egali interacționează în anarhie, mânați de competiție, neîncredere și dorință de glorie, un
conflict caracterizat de violență generalizată poate fi prezis.
Hobbes, la fel ca cei mai mulți realiști, se arată sceptic în ce privește schimbarea naturii umane.
Analiștii pot în mod rațional să nu fie de acord asupra variabilității și maleabilității naturii umane
sau asupra intereselor statelor.
Anarhia a fost înlocuită de conducerea politică ierarhică în majoritatea statelor. Chiar și
guvernele rele și ineficiente reușesc în general să ofere un nivel considerabil de securitate pentru
viața și proprietatea cetățenilor lor, reducând în mod dramatic presiunile pentru înlocuirea stării
de natură la nivel internațional cu un guvernământ internațional. Este, prin urmare, de așteptat ca
anarhia internațională să persiste, chiar fără a lua în calcul dorința puternică de autonomie a
statelor și a cetățenilor lor.
Logica hobbesiană apare în relațiile dintre cei puternici, „marile puteri” state ce dețin capacitatea
de a provoca daune ca pedeapsă, sau chiar de a amenința cu moartea pe oricare altă putere din
sistem, sunt egale din punctul de vedere al lui Hobbes. Aceasta sugerează că realismul hobbesian
este o teorie politicii marilor puteri, mai degrabă decât o teorie generală a RI. Realismul „clasic”
a lui Hobbes acordă importanță anarhiei și egoismului în aceeași măsură.
Anarhia, singură, nu produce războiul lui Hobbes al tuturor împotriva tuturor. El apare din
competiția între indivizi egali, împinși în competiție de neîncredere și dorința de glorie ce
interacționează în anarhie.

WALTZ ȘI REALISMUL STRUCTURAL

Structuralismul waltzian
Implicații teoretice ale anarhiei, primul element al structurii *principiul
ordonator
Realismul structural încearcă să „facă abstracție de la toate atributele statelor, cu excepția
capacităților lor”, cu scopul de a evidenția impactul anarhiei și distribuția capacităților.
„Structura internațională apare din interacțiunea statelor, iar apoi le constrânge pe acestea să se
abține de la anumite acțiuni, împingându-le în același timp către alte acțiuni”.
Structurile politice sunt definite prin principiul lor de ordonare, prin diferențierile funcțiilor și
prin distribuția capacităților.
Ierarhia și anarhia sunt doua principii fundamentale de ordonare politică. Unitățile se află fie în
relații de autoritate și subordonare, fie nu se află în astfel de relații (anarhie). Waltz
argumentează că există diferențe calitative izbitoare „între politica făcută într-o situație cu reguli
prestabilite și politica făcută în condiții de anarhie”.
„Ierarhia implică relații de supra și subordonare între părțile unui sistem, ceea ce duce la
diferențierea acestora”. Diferențele dintre state sunt de capacitate, nu de funcții.
ECHILIBRAREA
Concluzia teoretică centrală a realismului structural este că, în anarhie, statele tind mai degrabă
să echilibreze sistemului *balance* decât să se alinieze *bandwagon*. În ordinile politice
ierarhice, actorii tind să se alinieze candidatului din frunte sau celui care a ieșit victorios,
deoarece „înfrângerea nu le pune securitatea în pericol”. „Aliniații” încearcă să își mărească
avantajele (sau să își reducă pierderile) alăturându-se părții mai puternice. Comportamentul de
aliniere denotă căutarea avantajelor absolute, prin coalizarea timpurie cu o putere în creștere
pentru a câștiga o parte a profiturilor victoriei. Echilibrarea urmărește avantajele relative, În
anarhie, pe de altă parte, alinierea poate duce la dezastru, prin întărirea cuiva care mai apoi se
poate întoarce împotriva ta. Puterea celorlalți, în special a marilor puteri este întotdeauna o
amenințare atâta timp cât NU există un guvern care să asigure protecția. „Echilibratorii” încearcă
să reducă riscurile opunându-se părții mai puternice. Marile puteri vor echilibra, atât pe plan
intern, prin relocarea de resurse pentru sec. națională, cât și pe plan extern, prin formarea de
alianțe și alte înțelegeri formale sau informale.
Ex. relațiile sovieto-americane
Statele Unite s-au opus revoluției ruse și timp de doua decenii au rămas ostile Uniunii Sovietice.
Cu toate acestea, inamicul comun, Germania hitleristă, a creat alianța americano-sovietică în cel
de al doilea RM. În ciuda diferențelor interne profunde dintre ele, acestea s-au echilibrat
împotriva unei amenințări comune. Însă, după război au devenit din nou adversari. Într o lume
bipolară, fiecare superputere este singura amenințare serioasă pentru securitatea celeilalte.
Fiecare, indiferent de preferințele și înclinațiile sale, trebuie să o echilibreze pe cealaltă.
Realismul este o relatare teoretică a felului cum operează lumea. Poate fi folosit la fel de bine în
scopuri pașnice, precum și pentru război.
Ex: sute de mii de vieți ar fi putut fi salvate, ca și milioane de răniți, dacă SUA ar fi urmărit o
rivalitate bipolară realistă cu Uniunea Sovietică, mai degrabă decât un Război Rece ideologic.
Realiștii de frunte, precum Niebuhr și Morgenthau au criticat puternic războiul din Vietnam.
Anarhia și egoismul îngrădesc enorm cooperarea. Ex: dilema prizonierului
-doi răufăcători arestați separat și interogați de către poliție
-fiecăruia îi este oferită o înțelegere favorabilă în schimbul mărturiei împotriva celuilat.
-fără mărturie ei pot fi condamnați doar pentru o fărădelege mult mai mică.
-fiecare trebuie să aleagă între cooperare (să tacă) și tradare sau defectare
4 scenarii: 1. Să depună mărturie în timpul ce celălalt tace
2. amândoi tac
3. amândoi mărturisesc
4. să tacă în timp ce celălalt vorbește.
Cooperarea ar însemna o pedeapsă mai mică, dar în același timp îl face pe cel ce dorește
cooperarea vulnerabil celui mai prost deznodământ cu putință, fiecare se poate asigura împotriva
dezastrului mărturisind. Astfel, alegerea rațională este abandonarea cooperării, chiar dacă
amândoi știu că ar ieși mai bine cooperând. Amândoi sfârșesc cu alegerea nr 3 deoarece este
singurul mod să se asigure că amândoi evită deznodământul cel mai prost cu putință.
În acest caz conflictul nu survine din cauza vreunui defect specific al actorilor, chiar dacă ei sunt
egoiști nu sunt neapărat rău intenționați. Departe de a-și dori conflictul, ei preferă în fapt
cooperarea.
DILEMA SECURITĂȚII (Jervis, Glasser), are o logică similară. Deoarece nu știi care sunt
intențiile celorlalți, măsurile de securitate luate de un actor sunt percepute de alții ca
amenințătoare, ceilalți iau măsuri pentru a se proteja; aceste măsuri sunt percepute de primul
actor ca o confirmare a temerilor sale inițiale că ceilalți sunt periculoși, ceea ce conduce la
capacități defensive ne-necesare.
POLARITATEA, nr de puteri în RI
Unipolaritatea – END WW2 moda
Logica structurala (Layne) sugerează că unipolaritatea este instabilă. Tendința de echilibrare va
facilita ridicarea unor noi mari puteri, la fel cum ascensiunea unui hegemon (Franța Napoleon)
duce la constituirea unei mari coaliții care unește celelalte mari puteri.
DIFERENTE BIPOLAR ȘI MULTIPOLAR
Conflictele periferice pun foarte puțin în pericol echilibrul general bipolar.
În sistemele multipolare, un conflict la periferie poate avea un impact semnificativ asupra
echilibrul general.
Acest fapt este totuși neclar deoarece ar trebui să fie mai frecvente conflictele periferice în
sistemele bipolare deoarece sunt mai puțin destabilizatoare și deci marile puteri sunt mai ferite?
Sau ar trebui sa fie mai puțin frecvente deoarece nu există motive serioase ca ele să intervină?
Există așadar un dezacord considerabil asupra relativei stabilități a sistemelor bi și multipolare.
Waltz susține bi, multi și bi-multipolaritatea (ambele/niciuna)
NATURA PREDICȚIILOR STRUCTURALE
Structura împinge statele în anumite direcții, Ea nu determină în mod mecanic rezultatele. Statele
sunt de asemenea subiectele a numeroase alte presiuni și influente. Uneori, „variabilele exogene”
sunt decisive în determinarea deznodământului, ceea ce nu scade din importanța polarității sau a
anarhiei.
Predicțiile realismului structural sunt, susține Waltz „indeterminate”. Teoriile științelor sociale
identifică de obicei regularități similare legilor, mai degrabă decât legi deterministe care îngăduie
excepții. Ele identifică forțe care conduc într-o anumită direcție.
Teorii pur structurale : anarhia, distribuția capacităților
Dpdv structural putem să descriem și să înțelegem presiunile la care sunt supuse statele, însă nu
putem prezice cum vor reacționa la acestea fără o cunoaștere a alcătuirii lor interne.
Waltz pretinde că statele caută „cel puțin supraviețuirea proprie și cel mult impunerea dominației
universale” Supraviețuirea nu este totuși o cantitate scăzută de dominare, dar nici dominarea nu
este un surplus de supraviețuire. Prima preocupare a statelor este să își mențină pozițiile în
sistem, ceea ce nu înseamnă nici supraviețuire, nici dominație. Statele urmăresc bogația,
avantajele și bunăstarea, coexistența pașnică, pacea și prosperitatea, protejarea suveranității,
autonomiei și independenței; și că acționează conduse de mândrie sau de sentimentul de a fi
înșelate. Însă, Acest comportament variază însă substanțial de la statele ce urmăresc să
supraviețuiască, la cele care doresc să-și mențină poziția relativă, sau să-și asigure dominația
universală.
REALISMUL OFENSIV ȘI CEL DEFENSIV
2 teorii realiste :
- Michael Mastanduno susține că realiștii se așteaptă ca statele națiune să evite
decalajele care îi favorizează pe partenerii lor, dar nu neapărat să maximizeze
decalajele în valoare lor înșile. Statele națiune sunt văzute ca „poziționaliști
defensivi”, o lume care ar fi nerealist de pașnică.
- John Mearsheimer este părere că „statele caută să supraviețuiască în anarhie
maximizându-și puterea în raport cu alte state. Statele sunt „maximizatori de putere
pe termen scurt”, adică „poziționaliști ofensivi”.
Cea mai bună soluției a problemei eterne a incertidunii vieții internaționale este ca un stat să-și
întărească controlul asupra mediul prin expansiunea persistentă a intereselor sale politice în afara
granițelor. Realismul pare să aibă nevoie de ambele presupoziții pentru a menține raza de acțiune
la care cei mai mulți realiști aspiră.
Totuși, există cel puțin doua modalități de a proceda :
- Predicțiile ar putea fi folosite atât pentru a orienta politicile și analizele, cât și pentru a
facilita cercetarea suplimentară a obiectivelor părților.
- Sau includerea ambelor motivații *o și d* într o singură teorie care să explice când ar
trebui să triumfe una din orientări.
Realismul structural a lui Waltz ne permite doar să precizem că alianțele se vor forma.
Proces, instituții și schimbare
Snyder încearcă să producă teorii explicative realiste mai bine determinate introducând o serie
de „variabile de proces”, regândirea teorii la un nivel sistematic, astfel:
Un sistem este un spațiu limitat definit de:
a) Entități care interacționează între ele mult mai intens decât interacționează cu altele din
afara sistemului
b) Structura în care acestea interacționează
c) Interacțiunile caracteristice ale unităților din cadrul acelei structuri.
Ex. coalizarea -distribuția de amiciție și non amiciție
Atât aliații cât și adversarii pot avea interese comune sau divergente ceea ce ajută la elaborarea
unor predicții mai precise. Interesele comune facilitează cooperarea, deși anarhia și avantajele
relative lucrează împotriva acesteia. Interesele divergente pot împiedica sau preveni echilibrarea
împotriva unui inamic comun.
Luarea în considerare a coalizării, a intereselor și a altor variabile de proces ne îngăduie să
prezicem care anume alianțe sunt probabile pe viitor și care nu.
Structura influențează toate statele în timp ce variabilele de proces speciale influențează numai
unele părți ale sistemului.
Identitățile, instituțiile și normele reprezintă principalele puncte de divergență substanțială între
abordările realiste și celelalte, în teoria contemporană a RI.
CRITICA REALISM
- Incapacitatea sa de a percepe schimbările fundamentale din RI
- Eșecul realismului de a explică sfârșitul Războiului Rece explică în mare parte
scăderea popularității sale de a lungul ultimilor 15 ani. Eșec împărtășit și de celelalte
teorii ale RI, este un eșec al disciplinei în ansamblul său, mai degrabă decât unul al
realismului.
MORALITATE ȘI POLITICĂ EXTERNĂ
Locul moralității în politica externă a fost o preocupare centrală a tradiției realiste clasice, nu
numai în texte canonice ale lui Tucidide sau Machiaveli, ci și în lucrările unor realiști de frunte
din sec. XX precum Morgenthau și Niebuhr.
„Acțiunile statelor nu sunt determinate de principii morale și angajamente legale, ci d rațiuni de
interes și putere” *MORGENTHAU*. „În anarhie statele nu-și pot permite să fie morale,
posibilitatea unui comportament moral rezidă în existența unui guvern eficient care să poată
descuraja și pedepsi acțiunile ilegale” (Art și Waltz).
Dar, asemenea prezumții sunt false, deoarece tot așa cum indivizii se pot comporta moral în
absența unei impuneri, din partea guvernului a regulilor morale, statele pot și chiar acționează
deseori pe baza unor preocupări de natură morală. Spre ex, afluxul de ajutoare internat. În urma
tsunamiului din Oc. Indian și a altor dezastre naturale ori politice.
Realiștii subliniază că un stat, în special unul puternic, care ține să violeze o normă morală
internațională, poate scăpa de obicei nesancționat, și că, atunci când nu poate scăpa, aceasta se
întâmplă deoarece puterea celorlalte state a fost mobilizată în numele normei morale. Cu toate
acestea, statele se conformează uneori normelor morale atât de dragul lor cât și în ura luării în
considerare a costurilor neconformării. De fapt, statele în mod normal ajung la concluzia că în
unele situații își pot permite să fie morale, în ciuda anarhiei internaționale.
De ex., intervențiile din Kosovo sau Timorul de Est, deși târzii și limitate, pur și simplu u pot fi
înțelese fără a lua în calcul forța normativă independentă a normei anti—genocid și a principiilor
umanitare. Politica externă este propulsată de intersectarea mai multor motivații, unele dintre ele
fiind de natură etică, într-un număr mare de țări.
Urmărirea obiectivelor morale precum extinderea democrației și prevenirea maladiilor infantile
pot fi cu siguranță costisitoare. Demersul potrivit este să cântările costurile și beneficiile
urmăririi tuturor intereselor relevante, fie ele morale sau imorale. Valorile morale trebuie luate în
considerare în orice calcul politic rezonabil și realist. Chiar și Mearsheimer îngăduie existența
„unor motive bune pentru a aplauda invazia Cambogiei din 1978 de către Vietnam, din moment
ce l-a înlăturat de la putere pe criminalul Pol Pot.
Realiștii sugerează adesea că cetățenii de rând și chiar politicienii, în special în regimuri
democratice, tind să subestimeze costurile, și astfel să supraestimeze spațiul disponibil, urmăririi
intereselor morale. Dar, nu este nimic exclusiv realist în insistența ca politica externă să se
bazeze pe un calcul rațional al costurilor și beneficiilor.
Mulți realiști prezintă în mod explicit urmărirea intereselui național și potica de putere realistă ca
pe o chestiune de obligație etică. Kennan susține că preocuparea prioritară pentru interesul
național este o „necesitate inevitabilă” și prun urmare e „nu poate fi clasificată nici ca bună nici
ca rea”. Necisitatea invocată fiind una etică, nu o chestiune de constrângere fizică sau logică.
Realiștii critică „moralismul” deoarece este greșită convingerea că RI pot fi judecate doar prin
prisma normelor morale convenționale.
Realiștii susțin că anarhia și egoismul constrâng atât de sever spațiul destinat preocupărilor
morale, încât statele nu își pot permite să fie morale.
CRITICI
Realismul pur și simplu nu reușește să explice cea mai mare parte a RI. Anarhia, egoismul și
distribuția de capacități nu pot explica o vastă majoritate a lucrurilor care se întâmplă în aceste
relații.
Răspunsul realist cum că ei explică „cele mai importante lucruri” este o judecată normativă
discutabilă. Dată fiind lipsa de claritate a celor mai multe dintre predicțiile realiste, nu reiese
deloc faptul că realismul ar oferi explicații satisfăcătoare chiar și asupra situațiilor cărora le este
aplicat. Chiar dacă realismul nu poate explica arii largi ale RI, acesta trebuie să fie o parte
importantă, chiar esențială, a disciplinei pluraliste a studiilor internaționale.
Nici realismul nici o ală teorie a RI nu au reușit să fie aproape întotdeauna corecte de a lungul
întregii arii a RI.
Totuși, în ce scopuri și în ce domenii ne ajută realismul să înțelegem lumea sau cum să ne
comportăm în ea? „mult mai rar decât pretind cei mai mulți dintre realiști, dar mult mai frecvent
decât ar vrea sa conceadă cei mai mulți anti-realiști.
În funcție de interesul politic și de preocupările empirice, realismul poate fi folosit în mod
regulat, ocazional, sau aproape niciodată.