Povestirea –Hanu Ancuței, de M.

Sadoveanu

Definitie: Povestirea in rama (povestirea in povestire) este o categorie a

genului epic, in care interesul se centreaza asupra situatiei neobisnuite povestite si nu in
jurul personajelor. Timpul narativ se situeaza intr-un plan al trecutului, iar principala
modalitate de expunere este evocarea. Spatiul desfasurarii actiunii este unul privilegiat si
ocrotitor (un topos in care mai multi povestitori relateaza intamplari pilduitoare,
respectand un ceremonial prestabilit si desfasurand o arta a discursului memorabil. in
volumul "Hanu-Ancutei", Mihail Sadoveanu recurge la la tehnica literara numita poveste
in poveste sau povestire in rama, sau naratiune in naratiune, deoarece in cadrul firului
epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare data de alt oaspete de la hanul
Ancutei, acesta particularizandu-se printr-un stil propriu. Personajele-povestitori sunt fie
participanti direct, fie martori ai intamplarilor istorisite cu placere si cu ambitia ca
povestirea lui va fi mai impresionanta decat cele anterioare, deoarece "Cine le spune mai
frumos, acela are lauda mai mare", sustine comisul Ionita.
Publicat în 1928, volumul Hanu-Ancuţei reprezintă pentru creaţia lui
Sadoveanu „capodopera de la răscruce” (N. Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărţii),
făcând trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a elementelor
întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul,
legenda,  oralitatea”.(G. Călinescu)
Realizat prin tehnica povestirii în ramă ca şi Heptameronul Margaretei de
Navarra sau Povestiri din Canterbury, de Geoffrey Chaucer, volumul „e un fel
de Decameron  în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote” (G. Călinescu). Dar
ciclul nu este doar o suită de nouă povestiri narate de nouă povestitori, ci un ansamblu
armonios pe tema povestirii înseşi, în care unificator este ritualul zicerii: „Hanu-Ancuţei
e cartea povestirilor, a istorisirilor de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii!
Căci ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru înţelegerea structurii povestirii,
pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale genului”.(Ion
Vlad,Povestirea. Destinul unei structuri epice). Liantul narativ al celor nouă istorisiri îl
formează atât cadrul pitoresc al hanului străvechi, cât şi personajele strânse în jurul
focului, degustând „vin nou din ulcioare vechi” aduse de frumoasa Ancuţa, „întemeind
sfaturi” şi rostind întâmplări pilduitoare. Eroii sadovenieni manifestă o deosebită plăcere
să spună şi să asculte poveşti „din vremea veche care astăzi nu se mai văd”, cercul
povestitorilor şi al ascultătorilor rămânând deschis oricui, criteriile de apreciere ale
membrilor ocazionali fiind locvacitatea şi putinţa de a impresiona în mod spontan
auditoriul: „Cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare”, decide Ioniţă, comisul
din Drăgăneşti. În spaţiul securizant al hanului cu ziduri groase „ca de cetate şi cu porţi
ferecate”, cum nu se mai găseşte altul „cât ai umbla pe drumurile pământului”, după
mândra judecată a lui moş Leonte Zodierul, se adună călători aparţinând celor mai
diferite categorii sociale.
Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică
fiind evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancuţe”. Cei nouă povestitori transfigurează
prin cuvânt măiestrit experienţe personale, mărturii ale unui vechi mod de viaţă, iar al
zecelea, anonim, ridică aceste experienţe la rang de cultură şi le dă valoarea perenităţii.
Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi include cele nouă povestiri.
Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, „într-o
toamnă aurie”, la Hanu-Ancuţei. Interesul ascultătorilor este susţinut între povestiri de
promisiunea comisului Ioniţă de a spune „o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune
neonorată până în final, ceea ce sugerează faptul că povestea poveştilor este aceea
niciodată rostită şi că se acordă tăcerii valoarea absolută a misterului inaccesibil. Finalul
naraţiunii-cadru şi al volumului sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii, pe care o
salvează însă forţa creatoare a povestirii.
Timpul povestirii este magic, pentru că reconstituie prin forţa cuvântului o lume şi stă sub
semnul vârstei de aur. Timpul în care se spun întâmplările creează impresia unei durate
multiplicate la infinit, ceea ce vrea să sublinieze că prin intermediul povestirii atât
povestitorul, cât şi ascultătorul pătrund într-u univers fără graniţe stricte şi eliberat de
opresiunea timpului. Nicolae Manolescu este de părere că Sadoveanu creează în mod
deliberat „timp mitic” şi „spaţiu mitic”, iar Ion Vlad demonstrează că povestirile
sadoveniene se caracterizează prin „atmosferă dionisiacă”. Cele trei niveluri ale timpului
narativ sunt: timpul povestirii/al naratorului auctorial, care evocă nostalgic toamna aurie
„într-o depărtată vreme” a tinereţii sale, timpul discursului / al toamnei aurii când se
spun toate povestirile şi timpul evocat, diegetic.
Spaţiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut. Aşezat la răscruce de
drumuri, hanul este un loc de popas şi de petrecere, ocrotitor ca o cetate. Zidurile hanului-
cetate au valoarea simbolică a graniţelor dintre lumea realului şi lumea povestirii, iar
hanul este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are
chiar rolul unui suprapersonaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „Îl simţise şi hanul –
căci se înfioră prelung.” “Hanul reprezintă în mic Moldova dintotdeauna, Moldova
oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu întâmplări care se perindă după anume date
calendaristice.” (Ion Rotaru)