Viaţa religioasă din comuna Păuneşti

Comuna Păuneşti este o aşezare din nordul judeţului Vrancea, aflată la limita
Subcarpaţilor de Curbură şi a Câmpiei Siretului Inferior, subdiviziune a Câmpiei Române.
Zona, locuită de răzeşi de secole, a oferit condiţii propice de locuire, dovadă creşterea
continuă a locuitorilor. La ultimul recensământ, din 2011, erau puţin sub 6000 de locuitori,
populaţia find în prezent, din cauza migraţiei continue spre Europa Occidentală, în continuă
scădere.
Prima atestare documentară a comunei este din 1551 când, într-un document medieval
al domnitorului Ştefan al VI-lea, fiul lui Petru Rareş, este menţionată „poiana Păuneşti”1.
Ca organizare religioasǎ, comuna este sub jurisdicţia Eparhiei Buzǎului şi a Vrancei,
făcând parte din Protopopiatul Panciu. Aceastǎ stare este relativ recentǎ deoarece, o mare
perioadǎ de timp, ca parte a Moldovei, judeţul Putna fǎcea parte din Eparhia Romanului şi
Huşilor.

Mǎnǎstirea Pǎuneşti.
Locurile frumoase, înconjurate de pǎduri, precum şi nevoile spirituale, au dus la
înfiinţarea primei mǎnǎstiri pe aceste locuri. Prima menţiune este din 2 iunie 1682 când apare
ieromonahul Evloghie, „egumenul mǎnǎstirii Pǎuneşti”. Actul pomeneşte şi pe ctitorul
schitului, Ursu pârcǎlab, care fǎcea danii „moşia din Şendreni cu vad de moarǎ şi cu vii”2.
Un document din 1685 aduce precizǎri interesante: Iliaş postelnicul, fiul lui Enache
clucerul, sfǎtuindu-se cu oamenii sǎi3, închinǎ Mǎnǎstirii Bârnova schitul Pǎuneşti din ţinutul
Putna pentru cǎ „stǎtea închis şi pustiu”4. Nu ştim cum s-a ajuns aici, dar faptul cǎ a fost
închinat mǎnǎstirii Bârnova are legǎturǎ cu originea lui Eustratie Dabija 5 care a finalizat
mǎnǎstirea din Iaşi, fiind, se pare, îngropat acolo.
Deşi închis, schitul a mai fost populat o perioadǎ pentru cǎ, în 1693, Constantin Duca
voievod poruncea deseatnicilor de stupi şi goştinarilor de oi din ţinutul Putna sǎ nu supere

1
Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a statului, vol I, 1387-1620, doc. nr. 458,
Bucureşti, 1957. p. 155.
2
Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a statului, vol IV, 1676-1700, Buc., 1970, p.
172.
3
Acest Iliaş era, cum am vǎzut în subcapitolul Primele atestǎri documentare, nepotul lui Irimia, om înstǎrit, cu
multe proprietǎţi.
4
Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a statului, vol IV, p. 204.
5
A. Paraginǎ, Habitatul medieval la curbura exterioarǎ a Carpaţilor în secolele X-XV, Iaşi, 1996, p. 97.

1
Mǎnǎstirea Pǎuneşti, luându-i aceste dǎri, şi, de asemenea, sǎ lase în pace de dǎri trei oameni
veniţi din alte ţǎri, pentru slujba mǎnǎstirii6.
Proprietǎţile schitului au intrat în stǎpânirea mǎnǎstirii din Iaşi. Una din ele este
menţionatǎ într-un act din 1695 prin care se vindea „lui Iliaş clucerul, pentru pomenire,
jumǎtatea de jos a satului Pǎuneşti pentru treburile mǎnǎstirii din Pǎuneşti, însǎ fǎrǎ locul
cât ţin casele şi via lui Albotǎ”7. Dupǎ doi ani domnul Moldovei, Antioh Cantemir, întǎrea
uric mǎnǎstirii Bârnova stǎpânirea asupra jumǎtǎţii de jos a satului Pǎuneşti numitǎ partea
Nemţenilor8. Aceastǎ „jumǎtate de jos a satului Pǎuneşti” ar putea sǎ fie actuala zonǎ „Spini
– Malae”. După 1697 nu mai apare nici o altă menţiune, semn că schitul fusese desfiinţat. Mai
multe informaţii s-ar putea obţine prin studierea documentelor mănăstirii Bârnova din Iaşi, ea
însăşi metoc al Patriarhiei de la Ierusalim9.
De la mǎnǎstire a trecut la stat, dupǎ secularizarea din 1863, apoi a fost vândutǎ unor
moşieri, precum Ecaterina Ruspoli. Prin reformele agrare din 1921 şi 1945, aici au primit
terenuri oamenii din comunǎ. Este cel mai fertil pǎmânt arabil al comunei, aflat pe ultimele
prelungiri ale câmpiei Siretului Inferior, şi tot aici s-a înfiinţat prima întovǎrǎşire din 1952.
O altǎ proprietate a mǎnǎstirii a fost o mare pǎdure din zona Bălca-Pǎuneşti (spre
izvoarele Caregnei) de 1840 fǎlci10, devenitǎ şi ea proprietate a statului dupǎ secularizarea
averilor mǎnǎstireşti. O parte a ei (53 ha) a fost expropriatǎ pentru a fi împǎrţitǎ ţǎranilor după
apariţia decretului-lege 3697 din 1918.

Bisericile.
Cel mai vechi lǎcaş de închinare, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, se aflǎ în
cimitirul situat între Viişoara şi Pǎuneşti. Este o bisericǎ de lemn ce a fost adusǎ de la schitul
Trotuşanu, în 1858, fiind demontatǎ bucatǎ cu bucatǎ şi reasamblatǎ. A fost ridicatǎ începând
cu 1676 prin strǎdania mitropolitului Teodosie (astǎzi canonizat) trei ani mai târziu încǎ
nefiind terminatǎ din moment ce credincioşii fǎceau danii „pentru biserica ce se clǎdeşte în
Zǎbrǎuţi”11 (având deci peste 330 de ani)12.

6
Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a statului, vol IV, p. 351.
7
Ibidem, p. 391.
8
Ibidem, p. 427.
9
Ieromonah Marcu-Marian Petcu, Mănăstiri şi schituri ortodoxe din Moldova, astăzi dispărute, Bucureşti,
Biblioteca Naţională a României, 2010, p.222-223.
10
M Cǎnianu, A. Candrea, op.cit., p.19.
11
Virgil Paraginǎ, Date istorice privind aşezǎrile monahale şi bisericeşti pe Valea Zǎbrǎuţului, în „Studii şi
comunicǎri”, vol VIII-X, Muzeul judeţean de istorie şi etnografie Vrancea, Focşani, 1991, p. 197.
12
Anuarul Eparhiei Romanului, 1936, p. 356. În locul ei a fost ridicatǎ o bisericǎ de cǎrǎmidǎ prin contribuţia
exclusivǎ a maicii superioare Atanasia (Anastasia) Codreanu. Maica, venitǎ de la Galaţi, a cheltuit pentru
bisericǎ 1800 galbeni, toatǎ averea ei, locaşul având hramul Izvorul Tǎmǎduirii şi Sf. Nicolae.

2
 Clopotul din cimitir a fost adus dupǎ aceea, pe el fiind înscris anul 1868. Partea din
spate a fost lungitǎ, a fost placată cu scânduri iar mai apoi a fost acoperitǎ cu tablǎ, fiind
necesare ample lucrări (şi cheltuieli) pentru a fi restaurată şi pusă în valoare. Biserica a fost
folositǎ frecvent când celelalte locaşuri din comunǎ au suferit avarii grave (după cutremurul
din 1940) sau erau în construcţie ori consolidare (precum biserica din Viişoara, prin anii
1970). În anii 1941-1942 aici fǎceau slujba preoţii de atunci Enache Graur, Aurel Manea şi
Gheorghe Bejan. În bisericuţă se fac în prezent slujbe în ajunul hramului Adormirea Maicii
Domnului, pe 14 august.
La finele anului trecut, la iniţiativa preoţilor de la parohia Surlea, Măimăscu Adrian şi
Dumitriu Iulian, au început lucrările de reparare şi conservare. A fost redusă la dimensiunile
originale, a fost înlocuit acoperişul cu şindrilă, a fost ridicată pe o temelie de bolovani iar
lemnul se află în proces de tratare şi ignifigare. Se preconizează finalizarea lucrărilor până la
jumătatea lunii august când ar putea avea loc resfinţirea ei.

Biserica „Cuvioasa Paraschiva”.

Cea mai veche parohie din Păuneşti a fost cea din Centru. Fiind în centrul comunei,
aici s-a ridicat o veche biserică de lemn. Învăţătorul Toader Popa nota, pe la 1950, că oamenii
bătrâni ştiau că ea fusese din lemn de stejar şi foarte joasă din moment ce puteau ajunge cu
mâna la streaşina ei. În jurul acesteia se afla şi vechiul cimitir al comunei.
Biserica anterioarǎ a fost „construitǎ din zid la 1899-1903 de enoriaşi prin stǎruinţa
preotului N. Mehedinţi şi Gh. Gavrilǎ, primar şi fost cântǎreţ al parohiei”13. Avea strane noi
iar catapeteasma a fost pictatǎ între 1901-1903 de pictorul Gh. Baba (tatǎl renumitului pictor
Corneliu Baba) din Craiova. Biserica avea douǎ turle, o clopotniţǎ cu trei clopote, iar sfinţirea
acesteia a avut loc pe 8 noiembrie 1903. Din însemnările învăţătorului T. Popa reieşea că
biserica a fost construită „din cărămidă pe temelie de bolovani, cu trei turle, biserică mare şi

13
Anuarul Eparhiei Romanului, 1936 , p. 251. Fotografia ataşată a fost făcută în 1909 şi în ea se poate observa
preotul N. Mehedinţi, fratele savantului vrâncean Simion Mehedinţi, înconjurat de credincioşii din Păuneşti.

3
frumoasă cu pictură de Corneliu Baba”14. Cărămida – circa 70.000 bucăţi - a fost făcută în
Păuneşti, în zona Cărămidărie din apropierea centrului comunei15.

A fost reparatǎ în 1927, apoi din nou între 1936-1938. Dupǎ doar doi ani, locaşul n-a
rezistat cutremurului din 1940 (care a distrus toate locaşurile de cult din comunǎ, cu exceptia
celui de la Bou, grav afectat şi el). Serviciul tehnic din cadrul prefecturii, care a cercetat starea
bisericii în martie 1941, preciza în raport cǎ lǎcaşul avea „zidurile deplasate şi turlele cǎzute”
şi recomanda dǎrâmarea de urgenţǎ. Astfel, vechea bisericǎ
din centrul comunei a trebuit sǎ fie demolatǎ şi au început
demersurile pentru un nou lǎcaş (foto)16.
Sarcina aceasta a revenit preotului Enache Graur17.
Prin demersurile sale a obţinut un ajutor însemnat din
partea Conducǎtorului Statului de atunci, generalul Ion
Antonescu, 1 000 000 lei, 10 vagoane de ciment (din
depozitul de la Brǎila) şi 5 vagoane de fier (de la Râmnicu
Sǎrat), materiale disponibile din ianuarie 1942 (noua bisericǎ fiind din beton armat). În 1942
arǎta cǎ locuitorii au contribuit cu 82 000 lei la dǎrâmare, iar în casǎ mai erau 80 000 lei 18.
Învăţătorul T. Popa nota că materialele s-au procurat „prin grija preotului Enache Graur şi a
unui comitet parohial având în frunte pe Culiţă Sava din Mărăşeşti care prin cunoştinţe social-

14
Manuscris aflat la Muzeul local de istorie din Viişoara.
15
DJAN Vrancea, Fond Primăria Păuneşti, dosar 101/1906, f. 29.
16
Nu ştim dacǎ s-au obţinut bani din asigurea bisericii, dar în 1938 consiliul parohial a luat în discuţie asigurarea
bisericii care era evaluatǎ la 1 000 000 lei (asigurarea era de 1 283 lei). Arhiva Bisericii „Cuv. Paraschiva”
Pǎuneşti.
17
Victoria Şerbănescu îşi amintea că preotul s-a dus la I. Antonescu şi cu 100 de ouă frumos „scrise” de o
femeie talentată, Pachiţa, mult apreciate de general. Dupǎ plecarea acestui destoinic slujitor a Domnului (şi al
comunei), construcţia a continuat prin strǎdania preoţilor Şerban Pandele şi Mircea Vasile.
18
DJAN Vrancea, Fond Prefectura Putna, dosar 116/1942, f. 31. În acelaşi dosar sunt menţionate şi „taxele de
patrafir” la Pǎuneşti şi restul comunelor. Din tabel se observǎ cǎ ele erau aproape la fel peste tot (ceva mai mari
la Diocheţi, Soveja şi Negrileşti), valorile fiind: botezul – 50 lei, cununia – 100 lei, înmormântarea la fel, maslul
era 300 lei iar sfeştania 30 lei.

4
politice a obţinut de la stat de 3 vagoane de fier, vreo 50 mc de scânduri şi buşteni de brad,
vreo două vagoane de ciment şî o sumă frumoasă de bani”.
Proiectul noii biserici era înaintat în iunie 1942, iar valoarea totalǎ era de peste 10
milioane lei. Construcţia ei, facutǎ în timpul rǎzboiului şi al secetei, s-a fǎcut între 1941-1949.
Lucrǎrile de execuţie au fost supravegheate de inginerul I. Ilaşcu din Cernǎuţi, refugiat în
Pǎuneşti pe perioada rǎzboiului.
Ridicarea locaşului a întâmpinat greutǎţi şi datoritǎ situaţiei generale a ţǎrii, aflatǎ în
rǎzboi. Spre exemplu, în 1943 preotul Enache Graur menţiona cǎ „prin ajutorul Domnului
Mareşal Antonescu, am început zidirea în beton armat şi am ridicat-o pânǎ la cafas”, dar era
nevoie de 25 de tone de ciment care trebuia adus cu trenul de la Brǎila. Întrucât lipseau
vagoanele (ceea ce ducea la întârzieri), inimosul preot fǎcea demersuri la Directorul General
din Ministerul Transporturilor pentru rezol-varea problemei19.
Interiorul a fost pictat între 1955-1957 de Titel Benea, în stil neobizantin tempera. Din
vechea bisericǎ s-au pǎstrat icoanele de pe catapeteasmǎ, pictate de Gh. Baba. Catapeteasma
este din lemn de brad, cu aplicaţii, lucratǎ în 1901 la Craiova şi în prezent, fiind vopsitǎ şi
datǎ cu bronz, se aflǎ într-o stare foarte bunǎ.
Lângǎ bisericǎ a existat o casǎ, distrusǎ şi ea de cutremur, aparţinând lui Simion
Mania. Prin decizia primarului Sebastian Şerbǎnescu din 7 iulie 1943 s-a hotǎrât exproprierea
terenului şi a casei (circa 30 m²) „pentru utilitate publicǎ”, anume „pentru a deschide faţada
bisericii”20.
Biserica are în patrimoniu cǎrţi de cult şi icoane de valoare istoricǎ şi documentarǎ.
Printre acestea un Tipicon legat în piele din 181721, Evanghelie ferecatǎ în metal din 1845,
Minei pe şase luni din 1849, Liturghier din 1860, Slujba Învierii (legatǎ în piele) din 1884,
Ceaslov din 1896. Dintre picturi se evidenţiazǎ „Iisus Hristos” şi „Maica Domnului”, din
1894, pictate în ulei, pe lemn de tei, de N. Stoenescu22.
Între 2006-2009 s-au fǎcut tâmplǎriei investiţii în înlocuirea, instalarea încǎlzirii
centralizate, schimbarea porţilor şi pavarea aleii de la intrare. De asemenea s-a construit în
partea dreaptǎ o clopotniţǎ impunǎtoare, parterul fiind şi camerǎ mortuarǎ. În 14 decembrie
2014 slujba arhierească la biserica „Cuvioasa Parascheva”, ridicarea la rangul de iconom

19
Arhiva Bisericii „Cuvioasa Paraschiva” Pǎuneşti.
20
DJAN Vrancea, Fond Primǎria Pǎuneşti, dosar 2/1943, f. 78.
21
Tradus dupǎ Tipiconul elino-slavonesc în vremea domnitorului Scarlat Alexandru Calimachi, scris cu caractere
chirilice şi tipǎrit la Iaşi.
22
Inventarul bunurilor de valoare istoricǎ, artisticǎ şi documentarǎ a bisericii cu hramul Cuvioasa Paraschiva
Eparhia Romanului şi Huşilor, Protopopiatul Adjud, Parohia Pǎuneşti.

5
stavrofor a preotului Popa Cristi (foto jos). În prezent se desfăşoară lucrări de refacere a
pardoselei originale, din lemn, urmând a fi înlocuită cu una de granit.

Biserica „Sfântul Gheorghe” – Surlea.

Informaţii despre vechiul locaş avem în inventarul comunei din 1904: „localul bisericii
cu patronul «Sf. Gheorghe». Construit de zid în stare bună, fiind învelit cu tablă, având toate
uşile şi ferestrele în stare bună, acest local este construit pe locul făcut danie de Ion şi
Nastasia Burduş în anul 1860, fără acte, locul este în mărime de 68 m partea dinspre
miazănoapte cu care se învecinează cu drumul de comunicaţie, 75 m partea dinspre miazăzi,
învecinat cu Neculai Gheţu şi Vasile Burduş, 30 m partea dinspre răsărit învecinat cu drum de
comunicaţie, 40 m partea dinspre apus învecinat cu drumul de comunicaţie” 23. La acel
moment parohia era formată din biserica „Sf. Gheorghe” de pe Surlea şi avea ca filială
biserica „Sf. Nicolae” din Bou. Biserica „Sf. Gheorghe” era la 1904 „în stare mediocră având
nevoie de reparaţie radicală”24. În bugetul comunei pe anul
1907 era acordată o sumă importantă pentru repararea bisericii
Sf. Gheorghe „gata a se dărâma” (PP 98/1907, 41).
În 1928 se nota cǎ biserica „din partea dinspre nord a
comunei este cea mai veche şi este ziditǎ la 1865 de
enoriaşi”25. Construitǎ din cǎrǎmidǎ26, biserica a fost reparatǎ
în 1934 când locuitorii comunei erau invitaţi la primǎrie
pentru „fixarea cotizaţiei necesare strângerii de fonduri pentru construirea localului de

23
DJAN Vrancea, Fond Primǎria Pǎuneşti, dosar 109/1904, f. 13.
24
Ibidem.
25
Idem, Fond Prefectura Putna, dosar 9/1928, p. 54.
26
Aurel Nicodei, Materiale de construcţie folosite la bisericile din judeţul Vrancea, în „Studii şi comunicǎri”,
XII, 2005, p. 72.

6
bisericǎ din Parohia II Sf. Gheorghe”27. Probabil cǎ s-a decis construirea unui nou locaş
pentru cǎ la 30 iunie 1939 preotul Aurel Manea cerea primarului sǎ facǎ publicǎ licitaţia
„temeliei şi a zidǎriei bisericii Sf. Gheorghe”28. Avea 3 ha de teren, la fel ca şi parohia Bou.
Dupǎ cutremurul din 1940, pentru că, probabil, se construise puţin, a fost reluatǎ
zidirea pereţilor, menţinându-se vechea temelie. Mai apoi a fost pictatǎ în frescǎ în stil
bizantin. În exterior biserica are picturi doar pe partea de vest, deasupra intrǎrii. În ultimii doi
ani s-au fǎcut investiţii în înlocuirea tâmplǎriei de lemn şi trecerea la încǎlzirea în sistem
centralizat, după care a fost resfinţită. Ceea ce o face deosebită este podeaua executată din
parchet da lemn masiv, dispus în diferite forme, opera unui priceput meşter local, Gheorghiţă
Ştefan.

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil Viişoara.

În 1904 s-au făcut alegeri pentru funcţia de epitropi, după expirarea mandatului de
cinci ani. Cu acest prilej se menţionează „parohia Păuneşti-Bou” unde era ales epitrop Nicolae
Banciu iar din partea guvernului era propus Tănase Berbece (Pref. Putna 49/1904-74).
Biserica era considerată „în stare aproape a se ruina”, autorităţile considerând că era nevoie de
o biserică nouă pentru care „facerea cărămidei necesare” era „deja începută”. Din păcate, cum
în aceeaşi perioadă viile au fost distruse şi primarul se exprima plastic: „flagelul produs de
filoxeră împovărând pe locuitori nu putem nădăjdui în sprijinul lor şi dar în această stare de
lucruri suntem nevoiţi a mai adăsta câtva timp”29 (PPP 27).
Satul Bou a devenit parohie separatǎ în 1930 (pânǎ atunci era filialǎ a Parohiei de la
Pǎuneşti, odatǎ cu venirea preotului Enache Graur. Vechea bisericǎ a satului, folositǎ pânǎ la
ridicarea noului locaş de cult, dupǎ 1908, mai spre vest, pe locul ocupat parţial astǎzi de casa
praznicalǎ. Ne-au rǎmas de la ea altarul, care se poate vedea şi astǎzi, dar şi o fotografie-
document din 1904.
Avea şi clopotniţǎ, aflatǎ lângǎ bisericǎ, spre casa lui Viorel Leon, nu foarte mare. O
descriere a ei se păstrează din 1904: „localul Bisericii cu patronul «Sf. Neculai». Acest local
este în cătuna Bou, construit din lemn în stare proastă pe locul comunei răzăşie, stăpânit fără
acte din vechime, locul este în mărime de 42 m partea despre miazănoapte cu care se
învecinează cu Iftime Neculai, 42 m partea despre miazăzi învecinat [cu] Anghel Leon, 46 m

27
DJAN Vrancea, Fond Primǎria Pǎuneşti, dosar 4/1934, f. 94.
28
Idem, dosar 1/1939, f. 8.
29
Idem, dosar 109/1904, f. 13.

7
partea dinspre răsărit învecinat cu medianul comunei, 46 m partea dinspre apus învecinat cu
Iftime Neculai”30.
Pentru construirea bisericii actuale primăria a luat iniţiativa de a face cărămizile
necesare. În şedinţa Consiliului local din 9 iunie 1905 s-a aprobat oferta zidarului Profir Iancu
(din altă parte venit, la noi nefiind un specialist „de această branşă”) de a face material de
construcţie de calitate la preţul de 12 lei/1000 cărămizi „arse gata”, lemnele urmând a fi date
de locuitori. Meşterul, pentru a primi contractul, făcuse deja în 1905 câteva mii de cărămizi
„destul de bine lucrate care probează că e un bun lucrător” 31. Prin urmare se acorda contractul
pentru suma de 400 de lei aprobate în bugetul comunei, termenul de realizare fiind 15 august
1905. Cărămida urma să fie preluată de delegatul satului Bou, Dumitru Radu, şi depozitată în
vederea viitoarei realizări a construcţiei.
Biserica actualǎ din Viişoara a fost construitǎ începând cu 1908 când, în bugetul
comunei conduse de Teodor Andronic, erau alocaţi 40 000 lei, vechiul hram fiind „Sf.
Nicolae”. Banii necesari proveneau dintr-o taxǎ care se strângea pentru „construirea şi
întreţinerea bisericilor”32, cotitul vaselor (atunci fiind 3 lei/butoi).
Construcţia lǎcaşului a durat destul de
mult (antreprenor era B. Hainich), pentru cǎ în
1917 se acordau din buget peste
4 000 lei pentru terminarea ei33, fiind finalizatǎ abia
dupǎ rǎzboi, în 192034. Biserica (foto) a fost sfinţitǎ
pe 23 mai 1921. În 1914 era adus clopotul cel mare
pe care este scris: „Acest clopot s-a cumpǎrat de
obştea satului Bou fiind preot Neculai Manea în anul 1914; Fabricant Nicolae Ionescu
Bucureşti”. La început clopotul a fost fixat jos, pe doi pari, pentru cǎ era prea greu pentru
structura clopotniţei. Munteanu Pascu îşi amintea cǎ preotul Postolache obişnuia sǎ batǎ toaca
direct pe clopot, ceea ce a atras nemulţumirea sǎtenilor, grijulii cu un obiect atât de necesar şi
de preţios.

30
DJAN Vrancea, Fond Primǎria Pǎuneşti, dosar 109/1904, f. 13.
31
Deşi nu este indicat locul unde se făcea cărămidă, un document din 1906 menţiona un teren pe care Primăria
voia să-l vândă, loc pietros, aproape de piaţa comunei şi de Valea Caselor care „a servit de lutărie pentru
cărămidă” (PP 101/1906, 27). Locul „La Cărămidărie” aparţinea comunei, avea circa 1500 mp cuprins între
„pârâul lui Roşu, Gh. Gavrilă, pârâul Valea Caselor şi drumul d-lui Gh. Gavrilă” (PP 101/1906, 29). De aceea
credem că locul a fost undeva lângă Valea Grajdului deoarece pentru cărămizi era nevoie de multă apă şi aceasta
putea fi adusă uşor de la fântânile din zona centrală.
32
Idem, Fond Prefectura Putna, dosar 114/1908, f. 13.
33
Idem, dosar 51/1917, f. 565. De la discutarea bugetului pe 1917 lipseau câţiva consilieri, unii fiind la rǎzboi:
Gheorghe Brici şi delegatul satului Bou, Grigore Popa.
34
Idem, Fond Primăria Păuneşti, dosar 9/1928, f. 54.

8
 În 1940 turla bisericii s-a prǎbuşit la cutremur (dar biserica a rezistat) şi a fost refǎcutǎ
de doi antreprenori, Costea şi Bǎlan, dar nu a mai fost ca la început, ci joasǎ, „înfundatǎ”.
Urmǎtorul mare cutremur, din 1977, a afectat-o din nou. Lucrǎrile de consolidare s-au fǎcut
între anii 1983-198435 dupǎ care biserica a fost repictatǎ de pictorul buzoian Octavian
Teodorescu, în timpul preotului Horhocia Gheorghe, cu spijinul sǎtenilor şi prin directa
implicare a Consiliului parohial. Refǎcutǎ şi înfrumuseţatǎ, biserica a fost resfinţitǎ la 9 iulie
1995 în prezenţa episcopului Epifanie Norocel de la Buzǎu.
Pisanie
„Înălţatu-s-a acest sfânt locaş de rugăciune, din temelie, în mijlocul satului, între anii 1911-1914,
biserica fiind construită din nou din cărămidă. În anul 1921, la 23 mai, a fost sfinţită după ce a fost împodobită
cu pictură din nou. Marele cutremur din 1940 o avariază grav şi se fac consolidări şi tencuieli fără a fi pictată.
Cutremurul din martie 1977 i-a adus din nou mari stricăciuni, fiind necesare reparaţii capitale şî tencuieli
interioare şî exterioare, pentru a fi pictată din nou. Reparaţiile şi tencuielile s-au făcut în anul mântuirii 1983.
În primăvara anului 1988, după aprobările documentaţiei în vederea picturii din nou, la iniţiativa preotului
paroh, Horhocea Gheorghe, şi la dorinţa credincioşilor, s-au început lucrările de pictură, în tehnica fresco, de
către pictorul executatnt Teodorescu Octavian, din Buzău. Toate aceste lucrări s-au făcut cu contribuţia
enoriaşilor din parohia Viişoara Păuneşti, prin grija preotului paroh şi a consiliului parohial, precum şi a
comitetului parohial. Biserica cu hramul „Sfinţii Voievozi” s-a resfinţit în zilele arhipăstoririi P.S. părintele
episcop Epifanie Norocel al Eparhiei Buzăului în ziua de 9 a VII-a 1995, protopop de Panciu fiind preotul
Dobrin Constantin.
Scrie Doamne în cartea vieţii pe toţi ostenitorii şi donatorii acestui sfânt locaş ”.

Bibliografie

35
Fierul necesar a fost donat de Vasile Vasiloiu, care lucra la un depozit de materiale.

9
Arhiva Bisericii „Cuvioasa Paraschiva” Pǎuneşti.
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vrancea, Fond Primǎria Pǎuneşti, dosar 109/1904.
Nicodei, Aurel, Materiale de construcţie folosite la bisericile din judeţul Vrancea, în „Studii
şi comunicǎri”, vol. XII, Muzeul judeţean de istorie şi etnografie Vrancea, Focşani,
1993.
Paraginǎ, Virgil, Date istorice privind aşezǎrile monahale şi bisericeşti pe Valea Zǎbrǎuţului,
în „Studii şi comunicǎri”, vol VIII-X, Muzeul judeţean de istorie şi etnografie
Vrancea, Focşani, 1991, p. 197.
Roman, Liviu Iulian, Păuneştii Vrancei, între păduri şi ape, Editura Terra, Focşani, 2011.

10