INIMA (cordul)

 DEFINITIE: Inima este unul dintre cele mai importante organe ale corpului
uman şi funcţionează asemenea unei pompe musculare ce distribuie sângele
ȋn ȋntreg organismul. Aceasta se contractă şi se relaxează asemeni oricărui
muşchi, ȋnsa este unică prin faptul că funcţionează pe baza principiului „totul
sau nimic”, fiecare contracţie făcându-se cu toată forţa pe care aceasta o are. 

ANATOMIA INIMII: Inima este localizată la nivelul toracelui, ȋn mediastinul mijlociu,

o treime din aceasta fiind localizată la dreapta faţă de linia mediană şi două treimi
fiind localizate la stânga liniei mediene. 

Configuraţie externă
Are forma unei piramide triunghiulare, cu vârful orientat ȋn jos, spre ȋnainte şi la
stânga, dimensiunea ei fiind aproximativ egală cu pumnul individului. 
Prezintă: 
- trei feţe: o faţă ȋn raport cu scheletul toracic, o faţă ȋn raport cu diafragmul şi o faţă
ȋn raport cu plămânii; 
- trei margini: o margine dreaptă, o margine spre anterior şi o margine spre
posterior; 
- o bază; 
- un vârf. 

Faţa sternocostală intră ȋn raport cu sternul şi coastele, iar la acest nivel se pot

identifica atriile (ȋn porţiunea superioară) şi ventriculii (ȋn porţiunea inferioară).
Ventriculii sunt reprezentaţi mai bine de ventricului drept la nivelul acestei feţe, cei
doi ventriculi, stâng şi drept, fiind despărţiţi de şanţul interventricular anterior. La
nivelul acestui şanţ se pot identifica marea venă a inimii şi artera descendentă
anterioară. Superior, ventriculul drept prezintă o prelungire ce poartă denumirea de
conul arterei pulmonare. Conul arterei pulmonare se continuă cu trunchiul arterei
pulmonare. Ventriculii sunt separaţi de atrii prin intermediul şanţului coronar.
Porţiunea atrială a feţei sternocostale este acoperită ȋn cea mai mare parte de artera
pulmonară şi aortă. Şanţul coronar este străbătut ȋn porţiunea dreaptă de către
artera coronară dreaptă şi mica venă a cordului, iar ȋn proţiunea stângă de artera
circumflexă alături de sinusul coronar. La nivelul bazei cordului se pot observa, pe
această faţa, două prelungiri ce poartă denumirea de auriculi sau urechiuşe, stâng,
respectiv drept. 
Faţa diafragmatică sau inferioară este aproape orizontală şi este reprezentată
preponderent de către ventriculul stâng, ventriculul drept reprezentând doar o
porţiune foarte mică. Cei doi ventriculi sunt despărţiţi prin intermediul şanţului
interventricular posterior la nivelul căruia se identifică artera interventriculară
posterioară, ram din artera coronară dreaptă şi vena coronară medie. La nivelul feţei
diafragmatice se poate identifica crux cordis ce este reprezentată de intersecţia
dintre şanţul coronar şi şanţul interventricular. 
Faţa pulmonară este orientată spre posterior şi la stânga şi este reprezentată
preponderent de o porţiune din ventriculul stâng. Prezintă şanţul coronar stâng la
nivelul căruia putem identifica artera atrioventriculară stângă şi marea venă
coronară. Acesta din urmă ȋmparte faţa pulmonară ȋntr-o porţiune atrială ce
corespunde atriului stâng, şi o porţiune ventriculară ce corespunde ventriculului
stâng. 
Marginea dreaptă este ȋn raport direct cu pleura şi cu faţa medială a plămânului
drept. 
Marginile anterioară şi posterioară nu sunt bine evidenţiate. 
Vârful inimii este reprezentat de vârful ventriculului stâng şi este orientat ȋn jos,
ȋnainte şi la stânga şi poate fi identificat la nivelul spaţiului V intercostal stâng, pe
linia medioclaviculară. 
Baza are o poziţie ȋn sus, ȋnapoi şi spre dreapta, iar la nivelul ei se poate identifica
şanţul interatrial ce o ȋmparte ȋn două porţiuni şi anume: 
• O porţiune stângă reprezentată de atriul stâng, ȋmpreună cu orificiile celor 4 vene
pulmonare; 
• O porţiune dreaptă reprezentată de atriul drept, ȋmpreună cu cele două orificii ale
venelor cave superioară, respectiv inferioară. 

Configuraţia internă
 Inima este alcătuită din patru cavităţi şi anume: 2 atrii şi 2 ventriculi. 
Structura atriilor este uşor diferită de cea a ventriculilor, prezentând anumite
caracteristici generale: 
• sunt alcătuite dintr-un perete mult mai subţire şi mai neted decât al
ventriculilor; 
• dimensiunile sunt mai reduse decât dimensiunile ventriculilor; 
• la nivelul lor sângele ajunge prin intermediul venelor; 
• fiecare prezintă câte un auricul stâng, respectiv drept; 
• comunică cu ventriculii prin intermediul orificiilor atrioventriculare. 

Structura ventriculilor prezintă de asemenea câteva caracteristici generale

proprii şi anume: 
• dimensiunile lor sunt semnificativ mai mari decât dimensiunile atriilor; 
 • pereţii sunt groşi, neregulaţi, prezintă trabecule şi cordaje

 ATRIUL DREPT: re forma unui cub ce prezintă spre anterior o prelungire

reprezentată de auriculul drept. 
Peretele lateral are aspect neregulat şi la acest nivel se pot identifica muşchii
pectinaţi ai atriului drept. 
Peretele medial sau septal este alcătuit din septul interatrial (septul ce separă
cele două atrii). Acesta prezintă ȋn porţiunea centrală o depresiune ce poartă
denumirea de fosa ovală, aceasta corespunzând canalului interatrial a lui
Bottalo din timpul vieţii intrauterine. 
Peretele superior prezintă două orificii şi anume: orificiul de vărsare a venei
cave superioare şi orificiul de intrare ȋn auricul. 
La nivelul peretelui inferior se pot identifica: 
- orificiul de vărsare a venei cave inferioare ce prezintă valva venei cave
inferioare denumită şi valva lui Eustachio; 
- anteromedial- orificiul sinusului venos coronar ce prezintă valva sinusului
coronar ce mai poartă denumirea şi de valva lui Thebesius; 
 - de la nivelul valvei lui Eustachio pleacă spre peretele septal o proeminenţă
ce poartă denumirea de banda sinusală ce conţine tendonul lui Todaro. Sub
acest tendon se poate identifica triunghiul lui Koch ce este delimitat: superior
de tendonul lui Todaro, inferior de valva tricuspidă, iar lateral se identifică
orificiul sinusului venos coronar. Ȋn profunzimea ariei triunghiului lui Koch se
găseşte nodulul atrioventricular ȋmpreună cu porţiunea incipientă a fasciculului
lui Hiss. 
Peretele posterior prezintă o proeminenţă ce poartă denumirea de creasta
terminală, aceasta fiind localizată la dreapta faţă de orificiile celor două vene
cave. Superior de creasta terminală se identifică nodul sinoatrial. 
Peretele anterior este reprezentat de orificiul atrioventricular drept ȋmpreună
cu valva tricuspidă ce este alcătuită din trei cuspe şi anume: anterioară,
posterioară şi septală. 

 VENTRICOLUL DREPT:
Se prezintă sub forma unei piramide triunghiulare, având trei pereţi, o bază şi un
vârf. 
Peretele anterior este neregulat, prezentând numeroase trabecule cărnoase: de
ordin I reprezentate de muşchiul papilar anterior de la care se extind cordaje către
cuspele anterioară, respectiv posterioară a tricuspidei, dar şi trabecule de ordin II şi
III. 
Peretele posterior este de asemenea neregulat, prezentând trabecule cărnoase de
ordin II şi III şi unul singur de ordin I reprezentat de muşchiul papilar posterior cele
trimite către cuspele posterioară şi septală a valvei tricuspide. 
Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interventricular (septul ce
separă cei doi ventriculi). De asemenea prezintă numeroase trabecule cărnoase de
ordin II şi III şi doar unul singur de ordin I reprezentat de muşchiul papilar septal, ce
trimite cordaje către cuspele septală şi anterioară a valvei tricuspide. Dintre
trabeculele cărnoase de ordin II se evidenţiază trabecula septomarginală ce
ȋnglobează ramul drept al fasciculului Hiss. 
Vârful ventriculului drept este localizat ȋn apropierea vârfului inimii, doar la un cm mai
sus şi mai la drepata faţa de acesta. 
Baza ventriculului drept prezintă două orificii şi anume: orificiul atrioventricular drept
şi orificiul trunchiului arterei pulmonare. Orificiul atrioventricular drept delimitează
atriul drept de ventriculul drept şi este prevăzut cu valva tricuspidă. Orificiul
trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu valva pulmonară ce este alcătuită din
trei cuspe semilunare (ȋn cuib de rândunică) : una anterioară şi două posterioare. 
Cavitatea ventriculului drept ȋncepe de la nivelul orificiului atrioventricular până
aproape de vârful inimii şi poate fi ȋmpărţită ȋn trei regiuni diferite:
o regiune de primire a sângelui de la nivelul atriului drept, o regiune trabeculară,
localizată apical, şi o regiune distală, de evacuare, ce mai este denumită şi conus
sau infundibul. Regiunea de primire a fluxului de sânge este delimitată ȋntre orificiul
atrioventricular şi regiunea muşchilor papilari. Regiunea trabeculară este localizata
spre vârful ventriculului drept, fiind acoperită de trabecule musculoase. Rolul
acestora este de a ȋncetini viteza fluxul sanguin şi totodată participă la fromarea
structurii de rezistenţă a cordului. Regiunea de evacuare sau conusul prezintă pereţi
netezi şi are o formă conică. Datorită pereţilor netezi din această regiune, viteza
sângelui creşte. 

 Atriul stâng:
Are forma unui cub, prezentând un perete lateral, un perete medial, un perete
superior şi un perete inferior. 
Peretele lateral se continuă prin intermediul orificiului auricului stâng cu cavitatea
acestuia. 
Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interatrial. 
Peretele superior şi cel inferior nu prezintă elemente anatomice importante. 
Perele posterior prezintă cele 4 orificii ale venelor pulmonare: două dreote şi două
stângi. 
Peretele anterior conţine orificiul atrioventricular stâng ce prezintă valva bicuspidă
sau mitrală, ce este alcătuită din două cuspe: una anterioară mai voluminoasă şi una
posterioară cu dimensiuni mai reduse. 

 Ventriculul stâng:
Este cavitatea cordului ce prezintă cele mai mari dimensiuni, având aspectul unui
con. Prezintă un perete lateral, un perete medial, două margini, o bază şi un vârf. 
Peretele lateral prezintă numeroase trabecule de ordin II şi III. 
Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interventricular şi prezintă
trabecule cărnoase. 
La nivelul marginii anterioare se poate identifica muşchiul papilar anterior ce trimite
cordaje către cele două cuspe ale mitralei. 
Vârful ventriculului stâng coincide cu vârful inimii şi prezintă trabecule cărnoase de
ordin II şi III. 
Baza ventriculului stâng conţine două orificii:orificiul atrioventricular stâng şi orificiul
aortei. 
Orificiul atrioventricular stâng este puntea de legătură dintre atriul stâng şi ventriculul
stâng şi la nivelul său se găseşte valva bicuspidă sau mitrală cu cele două cuspe. 
Orificiul aortei se gaseşte la drepta faţă de orificiul atrioventricular stâng şi la nivelul
acestuia se identifică valva aortei ce este alcătuită din trei cuspe semilunare (ȋn cuib
de rândunică): una posterioară şi două anterioare. 
Cavitatea ventriculului stâng poate fi ȋmpărţită ȋntr-o porţiune atrială la nivelul căreia
pătrunde iniţial fluxul sanguin şi o porţiune arterială ce mai poartă denumirea de
vestibulul aortic. 

 Structura peretelui cardiac:

Peretele cardiac este alcătuit de la exterior spre interior
din epicard, miocard si endocard. 

 Epicardul:
Este de fapt foiţa viscerală a pericardului seros şi are drept scop ȋmpiedicarea
apariţiei frecării ȋn timpul contracţiilor ritmice ale cordului. 
Ȋntre epicard şi endocard se găseşte miocardul ȋmpreună cu scheletul fibros şi
sistemul excito-conductor al inimii. 
Scheletul fibros al inimii este reprezentat de patru inele fibroase şi două trigoane
fibroase. Inelele fibroase mai poartă denumirea şi de inelele lui Lower şi sunt
localizate la nivelul orificiilor atrioventriculare şi la nivelul orificiilor arteriale
reprezentate de aortă şi artera pulmonară. Trigonul fibros stâng se găseşte ȋntre
orificiul aortic şi orificiul mitral, iar cel drept se găseşte ȋntre orificiul trunchiului arterei
pulmonare şi orificiul tricuspid. La nivelul inelelor fibroase atrioventriculare se inseră
baza cuspelor atrioventriculare. 
Scheletul fibros are drept scop stabilirea unei discontinuităţi electrofiziologice ȋntre
atrii şi ventriculi. 

 Miocardul:
 Prezintă un miocard contractil şi un sistem excitoconductor. 
Miocardul contractil este reprezentat de fibre musculare miocardice atriale şi
ventriculare, cele atriale fiind scurte (situate profund) şi lungi (situate
superficial), iar cele ventriculare sunt ȋn vârtej sau ȋn spirală (situate
superficial) şi ȋn straturi profunde interventriculare. 
  nervaţia inimii:
La inervaţia inimii participă atât sistemul vegetativsimpatic, cât şi cel parasimpatic. 
Inervaţiaparasimpatică este realizată prin intermediu ramurilor cardiace cervicale şi
toracale ale celor doi nervi vagi. Nervii cardiaci cervicali superiori se desprind din
nervul vag, deasupra ganglionului inferior al vagului, iar nervii cardiaci inferiori se
desprind din nervul laringeu recurent. Acţiunea inervaţiei parasimpatice este
cardiomoderatoare: scade frecvenţa cardiacă şi determină vasoconstricţia
coronarelor. 
Inervaţia simpatică se realizează prin intermediul nervilor cardiaci cervicali superiori,
mijlocii şi inferiori, alături de 3-4 nervi cardiaci toracici. Nervul cardiac cervical
superior ȋşi are originea ȋn ganglionul simpatic cervical superior. Nervul cardiac
cervical mijlociu ȋşi are originea ȋn ganglionul cervical mijlociu, iar nervul cardiac
cervical inferior ȋşi are originea ȋn ganglionul simpatic stelat. Acţiunea simpaticului
este de a creşte frecvenţa cardiacă şi de a dilata vasele coronare. 
Aceşti nervi simpatici şi parasimpatici formează două plexuri cardiace: anterior
respectiv posterior. 
Plexul cardiac anterior (superficial), localizat ȋntre aortă şi trunchiul pulmonar, este
alcătuit din nervii cardiaci superiori ai vagului şi nervii cardiaci superiori stângi
simpatici. 
Plexul cardiac posterior (profund) este localizat ȋn jurul venei cave şi posterior de
aorta ascendentă. 
Există şi un plex subendocardic, unul intramiocardic şi unul subepicardic. 
Activitatea cordului este influenţată şi de reflexele reglatoare glomice sinusale. 

 Pericardul:
Cordul ȋmpreună cu vasele mari este ȋmbrăcat de pericard ce este un sac fibroseros.
Acesta este alcătuit din pericardul fibros şi pericardul seros. 
Pericardul fibros are forma unui trunchi de con şi prezintă: 
- o faţă anterioară ce este ȋn raport direct cu pleura, plămânii, cutia toracică
reprezentată de stern şi coaste; 
- o faţă posterioară ce este ȋn raport direct cu aorta descendentă toracică, esofagul-
porţiunea toracică, nervii vagi şi bronhiile principale; 
- două margini laterale; 
- o bază la nivelul vaselor mari, pe care se rasfrânge parţial; 
- o bază ȋn raport cu diafragmul. 
Pericardul este fixat la cuşca toracică prin intermediul mai multor ligamente: 
- sternopericardice; 
- cervicopericardice; 
- vertebropericardice; 
- frenopericardice. 
Pericardul seros este alcătuit din două foiţe: una parietală ce căptuşeşte suprafaţa
interioară a pericardului fibros şi una viscerală sau epicard. Ȋntre cele două foiţe se
găseşte o lama fină de lichid pericardic. Cele două foiţe se reȋntâlnesc la nivelul
vaselor mari, formând două tunele vasculare:unul arterial ce cuprinde aorta şi
trunchiul arterei pulmoare şi unul venos ce cuprinde venele cave şi venele
pulmonare. Prin reflexia pericardului seros, iau naştere sinusurile pericardice: sinusul
transvers, sinusul oblic, sinusul superior aortic, sinusul inferior aortic, sinusul dintre
vena cavă superioară şi vena pulmonară superioară dreaptă, sinusul dintre venele
pulmonare drepte, sinusul dintre vena cavă inferioară şi vena pulmonară inferioară
dreaptă, sinusul dintre venele pulmonare stângi. 
Vascularizaţia pericardului este realizată de artera toracică internă, aorta
descendentă toracică şi artera musculofrenică. 
Inervaţia este realizată de nervii vagi, frenici şi sistemul nervos simpatic. 

 Rapoartele inimii cu structurile ȋnvecinate:

Proiecţia cordului se realizează ȋn cadrul unui patrulater delimitat astfel: 
- anterior - un plan frontal, tangent la pericard; 
- posterior - un plan frontal, tangent şi posterior de bifurcaţia traheei, venele
pulmonare şi pericardul de la nivelul atriului stâng; 
- superior - un plan transversal prin vertebra toracală T4 şi unghiul sternal; 
- inferior - diafragmul; 
- lateral - pleurele mediastinale ale celor doi plămâni. 

 Fiziologie:
Funcţia principală a cordului este aceea de a furniza oxigenul şi
substanţele nutritive necesare ţesuturilor şi totodată de a ȋndepărta dioxidul de
carbon şi metaboliţii. Acest lucru se realizează prin intermediul a două circulaţii: cea
dreaptă, pulmonară şi cea stângă, sistemică. 
Pentru ȋnceput, de reţinut este faptul că inima stângă reprezentată de atriul şi
ventriculul stâng conţin numai sânge oxigenat, iar atriul drept şi ventriculul drept
conţin numai sânge amestecat cu dioxid de carbon. 

Astfel, sângele oxigenat de la nivelul atriului stâng trece la nivelul ventriculului stâng
prin intermediul orificiului atrioventricular, prin deschiderea valvei mitrale. De la
nivelul ventriculului stâng este ejectat prin valva aortică la nivelul aortei, aceasta
furnizând sânge oxigenat şi nutrienţi tuturor ţesuturilor. La nivel tisular, mai exact la
nivelul circulaţiei capilare, se realizează schimbul de gaze, oxigenul arterial fiind
eliberat şi preluat de ţesuturi, ȋn timp ce dioxidul de carbon, rezultat ȋn urma
metabolismului tisular, ȋi ia locul. Sângele ȋncărcat cu dioxid de carbon ajunge la
nivelul sistemului venos ce se varsă prin intermediul celor două vene cave
superioară, respectiv, inferioară, la nivelul atriului drept. De aici, sângele neoxigenat
ajunge ȋn ventricului drept prin intermediul orificiului atrioventricular drept prin
deschiderea valvei tricuspide. De la nivelul ventricului drept, acesta este ejectat ȋn
trunchiul pulmonarei. Cele două artere pulmonare transportă sângele ȋncărcat cu
dioxid de carbon la nivel pulmonar unde are loc hematoza ce se defineşte prin
procesul de eliberare a dioxidului de carbon ȋn alveole şi reȋncărcarea cu oxigen a
acestuia. Sângele oxigenat se reȋntoarce la nivelul atriului stâng prin intermediul
celor patru vene pulmonare: două drepte si două stângi. 

-Ciclul cardiac:
Ciclul cardiac mai poartă denumirea şi de revoluţia cardiacă, şi este asemănător atât
pentru cordul drept (reprezentat de atriu şi ventriculul drept), cât şi pentru cordul
stâng (reprezentat de atriu şi ventriculul stâng). 
Pentru o frecvenţă cardiacă de 70 de bătăi/ minut, ciclul cardiac are o durată de 0,82
de secunde. 
Ciclul cardiac pentru inima stângă 
Ciclul cardiac ȋncepe cu sistola atrială ce durează 0,08 - 0,12 secunde, ȋn timpul
acesteia având loc faza de umplerea atrială a ventriculului. După terminarea sistolei
atriale, se egalizează presiunile atrioventriculare, lucru ce duce la ȋnchiderea valvei
mitrale. Prin ȋnchiderea atât a valvei mitrale, cât şi a valvei aortice, presiunea de la
nivelul ventriculului stâng creşte considerabil. După această creştere presională, are
loc deschiderea valvelor aortice şi ejecţia sângelui de la nivelul cavităţii ventriculului
stâng prin contracţia acestuia. Contracţia este urmată de relaxare, şi ulterior de
umplere ventriculară. 
Contracţia ventriculului stâng are două etape: 
- ȋntr-o primă etapă se realizează contracţia izovolumetrică (ventriculul ȋşi menţine
acelaşi volum de sânge, nici nu primeşte de la nivelul atriilor, nici nu pompează
sânge ȋn aortă) cu durată de 0,04 - 0,06 secunde;ȋn această etapă ventriculul stâng
este ȋn continuare o cavitate ȋnchisă, valvele aortice menţinându-se ȋnchise; 
- etapa de ejecţie ventriculară maximă, ce ȋncepe odată cu depăsirea presiunii
diastolice din aortă de către presiunea din ventriculul stâng, moment ȋn care valva
aortică se deschide. 
Relaxarea ventriculului stâng se realizează tot ȋn două etape: 
- ȋntr-o primă etapă are loc faza de ejecţie lentă ce durează 0,10 - 0,20 secunde; 
- ulterior apare relaxarea izovolumetrică-scăderea presiunii intraventriculare sub
presiunea diastolică din aortă determină ȋnchiderea valvei aortice. Ventriculul stâng
revine o cavitate ȋnchisă cu o presiune scăzută la un volum ventricular constant. 
Umplerea ventriculară se realizează de această dată ȋn trei etape: 
- iniţial are loc umplerea rapidă, ce se realizează datorită deschiderii valvei mitrale şi
scăderii presiunii intraventriculare stângi sub cea intraatriale stângi; 
- este urmată de umplerea lentă sau diastazis şi este reprezentată de perioada ȋn
care presiunea din cele două cavităţi se egalizează; 
- umplerea atrială ce se realizează prin sistola atrială. 

 Semne şi simptome associate:

Principalele simptome asociate patologiei cardiovasculare sunt reprezentate de: 
- durerea toracică; 
- dispneea; 
- sincopele; 
- palpitaţiile; 
- edemele; 
- tusea, cianoza, hemoptizia şi fatigabilitatea pot fi sau nu prezente. 

-Durerea toracică:
Durerea toracică poate fi de natură cardiacă sau extracardiacă, iar clinicianul trebuie
să reuşească să deosebească cauza acesteia pentru orientarea către un diagnostic
corect. 
Principalele cauze cardiace ale durerii toracice sunt: 
- Angina pectorală; 
- Infarctul miocardic; 
- Disecţia de aortă; 
- Pericardita; 
- Miocardita; 
- Prolapsul de valvă mitrală. 
Mai multe despre durerea toracică de cauză cardiacă citiți aici.

-Dispneea:
Se defineşte prin conştientizarea neplăcută a efotului respirator. Aceasta poate fi de
efort, ortopnee, dispnee paroxistică nocturnă, edem pulmonar acut. Mai multe
despre dispneea de cauză cardiacă citiți aici. 

-Sincopa:
Se defineşte prin pierderea tranzitorie a stării de conştienţă secundară perfuziei
inadecvate a creierului. 
Sincopa trebuie diferenţiată de stări non-sincopale precum epilepsia, hipoglicemia,
intoxicaţiile. 
Sincopele se pot clasifica astfel: 
1. Sincope neurogene: 
- Sincopa vaso-vagală; 
- Sincopa reflexă; 
2. Sincope cu hipotensiune (ortostatică): 
3. Sincope cardiogene: 
- Aritmică:tahiartmii, bradiaritmii, bloc atrio-ventricular, sindrom Brugada; 
- Hipertensiune pulmonară; 
- Afecţiuni congenitale; 
- Boli miocardice; 
- Stenoză aortică; 
- Cardiomiopatia hipertrofică obstructivă; 
- Tamponada pericardică; 
- Mixomul atrial. 
Sincopa cuprinde mai multe etape: 
- Prodromul; 
- Etapa de „cădere”; 
- Etapa de „recuperare”. 
Pentru sincopa de natură cardiogenă de reţinut este faptul că durata este scurtă, nu
prezintă simptome de avertizare, iar recuperarea este de obicei rapidă. 
Sincopa vaso-vagală este urmată de apariţia greţurilor, eritemului cutanat şi
transpiraţiilor. 
Sincopa neurogenă este urmată de cefalee, confuzie, oboseală marcată, slăbiciune. 

-Palpitaţiile:
Pot fi explicate prin percepţia neplăcută a bătăilor inimii ce sunt puternice sau rapide.
Modificarea frecvenţei cardiace sau a ritmului pot determina palpitaţii. 
Patologia cardiacă ce poate fi ȋnsoţită de palpitaţii: 
- Extrasistolele; 
- Tahiaritmiile; 
- Bradiaritmiile; 
- Regurgitarea aortică; 
- Persistenţa de canal arterial; 
- Fistula arteriovenoasă. 
Patologie extracardiacă ce poate fi ȋnsoţită de palpitaţii: 
- Anemia; 
- Tireotoxicoza; 
- Feocromocitomul; 
- Sindromul carcinoid. 
Edemele apar de obicei ca o manifestare a insuficienţei cardiace drepte sau globale.
Edemul cardiac este unul gravitaţional şi se instalează la debut la nivel retromaleolar
şi pretibial. Acesta este rece, simetric, cianotic, ferm, rece şi nedureros. 
La pacienţii cu insuficienţă cardiacă se pot asocia şi insuficienţa venoasă cronică şi
tulburările trofice. 
Odată cu evoluţia bolii, edemele se agravează, ȋn final generalizându-se şi
instalându-se anasarca. Ȋn această situaţie trebuie luat ȋn considerare un diagnostic
diferenţial cu sindromul nefrotic sau insuficienţa hepatică. 

-Tusea:
Este un siptom frecvent, ȋnsă nu este specific patologiei cardiace. Ea poate apărea
ȋn cadrul stenozei mitrale, hipertensiunii pulmonare, anevrismului de aortă cu
compresiunea traheei, insuficienţei cardiace stângi, medicaţiei antihipertensive cu
inhibitori ai enzimei de conversie. Ȋn cazul tusei asociată cu răguşeală = sindromul
Ortner, aceasta apare datorită compresiei nervului recurent stâng de catre atriul
stâng mărit de volum şi artera pulmonară dilatată. 

-Cianoza:
Se defineşte prin coloraţia albăstruie a tegumentelor şi mucoaselor atunci când
hemoglobina redusă depăşeşte valorea de 4 g/dl, iar saturaţia ȋn oxigen este sub
85%. 
Cianoza se poate clasifica ȋntr-o cianoză centrală, caldă, ce apare ȋn special ȋn
patologiile cardiace congenitale cu shunt dreapta-stânga şi ȋn afectarea funcţiei
pulmonare, şi o cianozăperiferică, rece caracteristică insufcienţei cardiace ce se
instalează datorită scăderii debitului cardiac, vasoconstricţiei periferice şi desaturării
hemoglobinei oxigenate. 

-Fatigabilitatea:
Sau senzaţia de oboseală marcată, slabiciune este de asemenea un simptom
nespecific al patologiei cardiovasculare. 

 Evaluarea paraclinică:
Radiografia toracică este o investigaţie ce poate furniza date importante ȋn anumite
patologii cardiace precum stenoza mitrală, insuficienţa aortică, insuficienţa cardiacă,
stenoza aortică, coarctaţia de aortă, hipertensiunea arterială, defectul septal
ventricular, pericardita. 
Ȋn stenoza mitrală se pot observa la radiografia toracică următoarele modificări: 
• dilatarea arcului mijlociu stâng datorită atriului stâng şi arterei pulmonare dilatate; 
-Micsorarea arcului inferior stang
• bombarea arcului inferior drept datorită dilatării atriului drept; 
• la nivelul ariilor pulmonare se pot observa hilurile dilatate, apariţia linilor Sylla, a
liniilor Kerley B ȋn sinusul costodiafragmatic şi Kerley A, perihilar;liniile Kerley B au
un traiect orizontal sau perpendicular pe diafragm şi se extind până la nivelul pleurei,
pe când liniile Kerley A au traiect orizontal, sunt localizate perihilar şi nu ating
pleura. 
La radiografia toracică ȋn poziţie OAD asociată cu tranzit baritat al esofagului se
poate observa o deviere spre drepata a esofagului, deviere ce este determinată de
atriul stâng dilatat. 
Ȋn stenoza aortică, pe radiografia toracică se pot identifica următoarele modificări: 
• bombarea arcului inferior stâng ce apare datorită hipertrofiei concentrice a
ventriculului stâng; 
• dilatareaa aortei ascendente; 
• micşorarea butonului aortic. 
Ȋn coarctaţia de aortă se pot observa: 
• bombarea arcului inferior stâng datorită hipertrofiei ventriculului stâng; 
• dilatarea aortei ascendente; 
Ȋn defectul septal atrial se observă marirea de volum a arcului inferior drept alături de
dispariţia spaţiului clar retrosternal ȋn poziţie laterală stângă şi ȋncărcarea desenului
vascular pulmonar. 
Ȋn hipertensiunea arterială pulmonară se observă dilatarea arcului inferior drept şi a
ventriculului drept ȋn poziţie laterală stângă şi dilatarea vaselor pulmonare hilare cu
hipervascularizaţie pulmonară periferică. 
Ȋn insuficienţa cardiacă congestivă cordul apare global mărit de volum, iar la nivelul
parenchimului pulmonar pe lângă congestie apar şi opacităţi flu pe ambele arii
pulmonare, localizate ȋn special parahilar, la care se adaugă linii Kerley A şi B. 
Ȋn pericardita exsudativă se observă modificarea siluetei cardiace ȋn momentul ȋn
care lichidul pericardic depăşeşte cantitatea de 200 de ml. Silueta cardiacă se
măreşte global, ȋnsă vasele mari rămân la dimensiunile anterioare, cordul având
aspect „ȋn carafă”. Ȋn această situaţie staza pulmonară lipseşte. 

2. Angiocardiografia reprezintă opacifierea cavităţilor cordului prin introducerea

unei substanţe de contrast prin intermediul cateterismului cardiac. Astfel se obţin
imagini ale cavităţilor cordului şi de asemenea se pot observa mişcările parietale ale
acestuia. 

3. Coronarografia reprezintă opacifierea arterelor coronare prin intermediul unei

substanţe de contrast prin cateterizare ce se realizează pe calea arterei femurale
prin puncţie Seldinger. 
Indicaţiile realizării coronarografiei sunt: 
• angina instabilă; 
• angina pectorală postinfarct miocardic; 
• cardiomegalia; 
• pacienţii cu valvulopatii, anterior intervenţiei chirurgicale. 

4. Explorarea radioizotopică 
Angiografia radionucleară se realizează pentru determinarea funcţiei ventriculului
stâng şi utilizează hematii marcate cu Tc 99. Prin intermediul angiografiei
radionucleare se poate evalua funcţia ventriculului stâng, atât cantitativ prin
calcularea fracţiei de ejecţie cât şi calitativ, prin urmărirea mişcării peretelui
ventricular. 
Scintigrafia miocardică de perfuzie se realizează prin utilizarea radioizotopului Ta
201, a cărui distribuţie reflectă circulaţia coronariană. Radiotrasorul se injectează,
după care cordul va fi examinat cu ajutorul gamma-camerei. Ȋn cazul infarctului
miocardic, se observă regiuni neperfuzate ȋn mod ireversibil ce nu răspund la
adminsitrarea de vasodilatoatoare coronariene. 
Scintigrafia prin spot fierbinte se utilizează pentru diagnosticarea infarctului acut de
miocard. Zona infarctată captează pirofosfatul de techneţiu, pe scintigrama realizată
apărând o zona „fierbinte” de radioactivitate. 

5. Computer tomografia 
Utilizarea computer tomografiei este limitată in cardiologie. Explorarea CT cu
substanţă de contrast se realizează de elecţie pentru diagnosticarea disecţiei de
aortă. Explorarea CT mai poate fi utilă şi pentu diagnosticarea pericarditelor şi a
tumorilor cardiace. 

6. Tomografia prin emisie de pozitroni (PET) 
Este foarte exactă ȋn ceea ce priveşte perfuzia miocardică. Tehnica PET utilizează
18-fluorodeoxiglucoza ce se fixează la nivelul ţesutului activ glicolitic. Ȋn mod normal,
miocardul utilizează pentru obţinerea energiei acizi graşi, ȋnsa ȋn cazul ischemiei
miocardice, metabolizarea acizilor graşi este ȋnlocuită cu metabolismul glicolitic. 

7. Rezonanţa magnetică nucleară se utilizează pentru identificarea anomaliilor

metabolice şi histologice ale miocardului şi evaluarea perfuziei miocardice. 

8. Electrocardiografia (EKG) reprezintă ȋnregistrarea grafică a activităţii electrice a

inimii. 
Indicaţiile realizării EKG sunt reprezentate de: 
• Ischemia miocardică; 
• Pericardita; 
• Hipertrofia atrială; 
• Hipertrofia ventriculară; 
• Tulburările de ritm; 
• Tulburările de conducere; 
• Anomalii ale metabolismului electrolitic; 
• Intoxicaţia digitalică; 
• Intoxicaţia cu chinidină; 
• Evaluarea modului de funcţionare a pacemaker-ului electronic. 
Există multiple patologii ale cordului ce evoluează fără modificări EKG, şi totodată
indivizi normali ce pot prezenta modificări EKG nespecifice, de aceea este necesară
interpretarea EKG ȋn corelaţie directă cu elementele clinice. 

9. Echocardiografia reprezintă o tehnică neinvazivă de examinare a cordului ce

utilizează proprietatea ultrasunetelor de a se propaga şi de a se reflecta ȋn ţesuturile
biologice. Aceasta furnizează informaţii ȋn ceea ce priveşte poziţia, dimensiunile şi
mobilitatea structurilor cardiace, dar şi despre velocitatea fluxului sanguin. 

BIBLIOGRAFIE:
 1.Semiologia aparatului cardiovascular, Semiologie medicală, volumul I, George Ioan
Pandele, Editura Ars Longa, Iaşi, 2007,pag. 275-450;
2.Dispneea, Manual de cardiologie, Mihai Dan Datcu, Georgeta Datcu, Editura
Junimea, Iaşi, 2008, pag.38-41;
3.Palpitaţiile, Manual de cardiologie, Mihai Dan Datcu, Georgeta Datcu, Editura
Junimea, Iaşi, 2008, pag.41-42;
4.Durerea toracică, Manual de cardiologie, Mihai Dan Datcu, Georgeta Datcu,
Editura Junimea, Iaşi, 2008, pag.42-49;
5.Cianoza, Manual de cardiologie, Mihai Dan Datcu, Georgeta Datcu, Editura
Junimea, Iaşi, 
2008, pag.49-50;
6.Anatomifa funcţională a inimii, Curs de cardiologie-Diagnostic şi tratament, Irina-
Iuliana Costache, Editura PIM, Iaşi, 2010, pag.9-25;
7.Noţiuni de anatomie clinică a cordului, Mic tratat de cardiologie, Carmen Ginghină,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, Pag.15-35;
8.Date de fiziologie a sistemului cardiovascular, Mic tratat de cardiologie, Carmen
Ginghină, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, pag. 35-49;
9.Evaluarea clinică a bolnavului cardiac, Mic tratat de cardiologie, Carmen Ginghină,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, pag. 59-83;
10.Explorarea paraclinică, Mic tratat de cardiologie, Carmen Ginghină, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2010, pag.83-145;

ANATOMIA SI BIOMECANICA
KATSIS GEORGIOS