GHEORGHE BENGA, INTRODUCERE IN BIOLOGIE CELULARĂ ŞI

MOLECULARĂ, Ed. Medicală Universitară, Cluj-Napoca, 2005, p.5-13.

CAPITOLUL 2.
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CELULE

2.1. Celule procariote şi celule eucariote

Există două mari categorii de celule: celulele procariote (bacteriile, algele verzi-albastre), şi celulele
eucariote (vegetale, animale, umane).
Organismele procariote sunt întotdeauna organisme unicelulare. Organismele eucariote pot fi
organisme unicelulare (protozoarele), sau pluricelulare (metafite - plante, metazoare - animale, om).
Există cinci diferenţe fundamentale în ceea ce priveşte organizarea celulelor procariote şi eucariote:
1. Eucariotele sunt celule care au nucleu adevărat, învelit de o membrană nucleară, care separă
nucleul de restul celulei. Procariotele nu au un nucleu adevărat, materialul nuclear, organizat într-o structură
celulară numită nucleoid, se află în contact direct cu citoplasma. Nucleoidul este format dintr-o singură
moleculă de ADN, care se prezintă sub forma unui inel şi formează cromosomul unic al procariotelor, compact
împachetat.
2. Procariotele se înmulţesc prin diviziune directă (numită şi sciziparitate sau fisiune binară),
rezultând două celule egale. Eucariotele au forme avansate de înmulţire - diviziunea indirectă, cu cele două
forme: mitoza şi meioza. În timpul diviziunii cromatina (materialul nuclear din care sunt formaţi cromosomii)
se condensează şi devin vizibili cromosomii sub formă de bastonaşe (deci în celula eucariotă există mai mulţi
cromosomi). Numărul şi morfologia cromosomilor constituie un caracter de specie.
3. Eucariotele au în citoplasmă organite citoplasmatice (mitocondrii, lisosomi, peroxisomi, aparat
Golgi), delimitate prin membrane de restul citoplasmei. În felul acesta, citoplasma celulelor eucariote este
compartimentată prin membranele organitelor celulare, rezultând spaţii cu o anumită compoziţie, în care se
desfăşoară reacţii catalizate de enzime caracteristice, în condiţii diferite de cele din citoplasmă. Procariotele nu
au organite celulare delimitate prin membrane, şi nu prezintă compartimentarea citoplasmei.
4. Procariotele prezintă la periferia celulei pe lângă plasmalemă şi un perete celular, cu structură
specifică conţinând o componentă marker: acidul N-acetil muramic (în lb. greacă muros = perete). Plasmalema
celulei procariote poate trimite prelungiri în interiorul celulei, numite mesosomi. Eucariotele nu au asemenea
structuri, iar dacă celulele plantelor au perete, acesta este compus din celuloză, fiind o structură total diferită de
peretele celular de la procariote.
5. În celula eucariotă, în matricea citopasmatică s-au descris aşa-numitele diferenţieri citoplasmatice
(filamente şi microtubuli) care formează citoscheletul şi care sunt responsabile de mişcările celulelor întâlnite
doar la eucariote, cum ar fi: mişcările de locomoţie amoeboidale şi curenţii citoplasmatici. La procariote
locomoţia este asigurată de nişte flageli relativi simpli, diferiţi de flagelii unor celule eucariote (la om singura
celulă flagelată este spermatozoidul).
De menţionat că mai există şi alte diferenţe între celulele procariote şi eucariote, care vor fi amintite la
capitolele respective (biosinteza acizilor nucleici, a proteinelor etc).
În citoplasma celulei vegetale se găsesc structuri caracteristice: vacuole citoplasmatice mari (care
absorb apa din citoplasmă intervenind în reducerea presiunii osmotice a citoplasmei) şi organitele numite
cloroplaste (având clorofilă, cloroplastele realizează fotosinteza). În celula animală vacuolele citoplasmatice
apar numai în condiţii patologice.
O menţiune specială merită virusurile. Ele nu sunt celule, ci pot fi definite ca entităţi biologice aflate la
limita dintre materia vie şi cea nevie şi care au o structură simplă: un miez de acid nucleic (care constituie
materialul genetic al virusului şi care constă dintr-un singur tip, fie ADN, fie ARN), înconjurat de subunităţi
proteice identice (dispuse într-o anumită simetrie spaţială) care formează capsida. La unele virusuri există şi un
înveliş (de pildă la virusul HIV, care îşi schimbă rapid compoziţia antigenică ceea ce îngreunează realizarea de
5
vaccinuri).
Pe scara evoluţiei, după dovezile ştiinţifice actuale, Terra s-a format acum circa 4,5-5 miliarde de ani,
celulele procariote au apărut în urmă cu 3,5 miliarde de ani, celulele eucariote în urmă cu 1,5 miliarde de ani,
iar omul acum 1,8 milioane de ani.
2.2. Numărul, forma şi dimensiunile celulelor eucariote
Organismul uman este format dintr-un număr extrem de mare de celule, al căror număr este greu de
precizat, dar este de ordinul a milioane de miliarde. Cele mai multe sunt celulele roşii din sânge, hematiile, de
ordinul a mii de miliarde, din care 10 milioane mor zilnic, fiind înlocuite cu celule tinere din măduva osoasă
hematoformatoare. Hepatocitele sunt în jur de 100 de miliarde, ca şi neuronii, din care mor mai multe milioane
pe zi, iar nevrogliile sunt de zece ori mai multe.
Celulele se prezintă sub o mare diversitate de forme, în funcţie de vârsta şi de rolul pe care îl au de îndeplinit.
Celulele tinere sunt în general sferice (celula ou, celula stem pluripotentă etc.), dar pe măsura diferenţierii şi a
multiplicării lor se manifestă legea adaptabilităţii formei la funcţie. Astfel, celulele cu rol în contractilitate sunt
alungite (fibrele musculare sunt fusiforme), cele cu rol în conductibilitate au prelungiri (neuronul), hematiile au
formă de disc biconcav, realizând cea mai mare suprafaţă de schimb la un volum dat, pentru a facilita cedarea
oxigenului către ţesuturi. Există şi celule stelate (celule gliale), celule cubice, cilindrice, poliedrice (celulele
endoteliale), precum şi celule cu forme mai ciudate, cum sunt celulele Purkinje din cerebel.
Dimensiunile celulelor sunt, la om, în medie de 20-30 µm (1µm = 10 -6m = 10-3mm). Cele mai mici
celule sunt neuronii din scoarţa cerebeloasă, cu dimensiuni de 3-6 µm şi limfocitele, de 4-5 µm. Cele mai mari
celule sunt neuronii giganţi din scoarţa cerebrală frontală (celulele piramidale) cu dimensiuni de 125-150 µm,
ovulele umane cu dimensiuni de 250 µm (la păsări gălbenuşul ouălor fiind o celulă, cu dimensiuni de ordinul
centimetrilor: la găină, struţ etc).
Volumul celulelor este de aprox. 300-15000 µm3. Legat de acesta există legea constanţei volumului:
celulele de un anumit tip, dintr-un anumit organ, au aproximativ aceeaşi mărime la diferite specii de animale
indiferent de mărimea organismului. De pildă, hematiile la şoarece au dimensiuni de 6 µm, la om 8 µm, la
elefant 9 µm, deci diferenţele de dimensiuni sunt foarte mici faţă de diferenţele foarte mari de dimensiuni ale
organismului întreg la cele trei specii. Apoi, deşi dimensiunea ficatului diferă mult de la şoarece la om şi la
elefant, dimensiunea hepatocitului diferă puţin de la o specie la alta). În concluzie, dimensiunea organului e
dată de numărul de celule şi nu de dimensiunea celulelor care îl alcătuiesc.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt caracteristicile celulelor procariote?
1. Care sunt caracteristicile celulelor eucariote?
3. Ce puteţi spune despre numărul, formele şi dimensiunile celulelor?

CAPITOLUL 3.
BAZELE MOLECULARE ALE ORGANIZĂRII CHIMICE A CELULEI

Ne interesează principalele componente ale celulei din punctul de vedere al biologiei celulare şi
moleculare, adică prin prisma relaţiei structură – funcţie, precum şi modul cum se evidenţiază aceste
componente în celulă.

3.1. Elementele chimice din materia vie

Materia vie este formată din peste 60 de elemente chimice, în special uşoare. Elementele grele fiind
inerte din punct de vedere chimic şi insolubile în apă nu sunt adecvate vieţii, ce presupune reacţii chimice, care
se desfăşoară în mediu apos.
Se pot clasifica elementele chimice astfel:
6
 1. Elementele chimice majore (macroelementele, care apar, fiecare, în proporţie de 2 – 60% din total),
constituie baza structurii celulelor. Acestea sunt: C, H, O, N.
Carbonul, elementul principal din care sunt formate substanţele organice care intră în compoziţia
celulei, are însuşiri unice. Carbonul este un element tetravalent, cu cele patru valenţe îndreptate în spaţiu spre
vârfurile unui tetraedru regulat. Pe această bază se realizează structura spaţială a moleculelor biologice,
structură esenţială pentru activitatea biologică (funcţia lor). Apoi, atomul de carbon se poate lega cu alţi atomi
(de C, N, O), formând lanţuri lungi liniare, ramificate sau ciclice, prin legături simple, duble sau triple,
formând o varietate imensă de macromolecule. În fine, capacitatea carbonului de a forma legături duble şi triple
cu alţi atomi duce la formarea substanţelor nesaturate, care sunt foarte reactive şi de aceea prezintă o mare
importanţă în metabolism. Viaţa înseamnă reactivitate, metabolism.
2. Elementele chimice mai puţin abundente (microelementele care apar, fiecare, în proporţie de 0,02 –
0,1% din total) sunt: P, S, Cl (elemente metaloide), Na, K, Ca, Mg (metale). Dintre acestea, Na este mai
abundent în exteriorul celulei, iar K mai abundent în interiorul celulei.
Cele două categorii de elemente (macroelementele şi microelementele) formează elementele plastice
(numite aşa fiindcă din ele sunt formate majoritatea structurilor biologice).
3. Oligoelementele sunt elemente prezente "în urme" (apar, fiecare, în proporţie mai mică de 0,02%
din total), dar sunt foarte importante pentru viaţă şi pentru medicină. Sunt zeci de asemenea elemente. Unele
intră în structura proteinelor, cum este Fe în structura hemoglobinei (Hb) şi mioglobinei (Mb), acestea având
rol în legarea şi transportul oxigenului; iodul intră în structura hormonilor tiroidieni; Co, Zn, Pb şi Cd, sunt
activatori sau inhibitori enzimatici, influenţează buna funcţionare a sistemului cardiovascular, influenţează
formarea gameţilor, dezvoltarea intrauterină a embrionului şi fătului, afectează dezvoltarea neuropsihică a
copiilor. Astfel, în zonele poluate cu compuşi ai Pb si Cd este crescută frecvenţa copiilor cu retard neuropsihic.
Absenţa oligoelementelor din apă şi sol într-o anumită zonă geografică determină apariţia bolilor
endemice (endemii biogeochimice): lipsa iodului din apă şi sol în Munţii Apuseni provoacă guşa endemică la
adulţi şi o formă de cretinism la copii; absenţa sau carenţa Fe din alimentaţie determină anemia feriprivă; lipsa
Se (sau prezenţa în cantităţi reduse în sol) este asociată cu o frecvenţă mai ridicată a bolii canceroase în general
(zone din nordul Europei: Finlanda), lipsa F în apă se asociază cu o frecvenţă mai ridicată a cariilor dentare
(profilaxia constând în adaus de F în apă şi în pasta de dinţi), deficitul de Mg în apă este asociat cu o frecvenţă
mai mare a bolilor cardiovasculare.

3.2. Substanţele chimice

La nivel de organism proporţia dintre substanţele chimice este aceeaşi la toate vieţuitoarele. De pildă
organismul uman şi o celulă de Escherichia coli, prescurtat E. Coli, conţin: apă (70%), proteine (15%), acizi
nucleici (7%), glucide şi metaboliţii lor (3%), lipide şi metaboliţii lor (2%), ioni anorganici (1%), alte
componente (sub 1%). Acesta este un aspect al unităţii materiale a biosferei.
La scară celulară există însă mari diferenţe între diferitele tipuri de celule chiar din acelaşi organism (de
pildă neuronul comparat cu hematia, celula musculară, celulele din epitelii etc).

3.2.1. Substanţele anorganice

3.2.1.1. Apa
Constituie substanţa primordială a vieţii, fiind substanţa cea mai abundentă în toate celulele. La nivelul
unui organism uman de aprox. 70 kg, apa reprezintă 40 kg.
Apa din organism este împărţită în două compartimente: apa intracelulară, majoritară (aprox. 55% din
total) şi apa extracelulară (aprox. 45%): în plasmă, limfă, lichidul interstiţial (care ocupă spaţiile dintre celule),
secreţii digestive, lichidul cefalorahidian, lichidul din cavităţile seroase (pleură, peritoneu).
În celulă, apa este componenta majoritară indiferent de tipul celulei. Celulele tinere şi mai active
metabolic au un conţinut mai mare în apă (aprox. 95%) faţă de cele bătrâne (aprox. 60%). Uneori numărul
moleculelor de apă poate ajunge chiar la 99% din numărul total al moleculelor unei celule.
Apa constituie solventul unic al materiei vii în care sunt dizolvate sau suspendate toate componentele
7
celulei sau organismului. Chimia vieţii este o chimie a reacţiilor în soluţie apoasă.
Proprietăţile fizico-chimice unice ale apei explică de ce fără apă nu există viaţă.
1. Prin aranjarea atomilor de oxigen şi hidrogen se realizează caracterul de dipol electric al moleculei
de apă, cu polul negativ la oxigen şi polul pozitiv spre hidrogen. De fapt, sarcinile electrice sunt orientate spre
vârfurile unui tetraedru regulat în centrul căruia se află atomul de oxigen şi în două vârfuri se află cei doi atomi
de hidrogen; spre aceste două vârfuri se află orientate sarcinile pozitive, iar spre celelalte două vârfuri se află
orientate sarcinile negative.
Caracterul polar al apei îi conferă acesteia o constantă dielectrică mare (de 80 ori mai mare decât a
vidului) rezultând atenuarea marcată în apă a interacţiunilor dintre sarcinile electrice, având drept consecinţă
apărarea structurilor vii de câmpurile electrice intense (aşa numita „ecranare electrică”).
Caracterul de moleculă polară al apei o face şi să fie un solvent foarte bun pentru majoritatea
substanţelor cu legături ionice (care disociază în apă, moleculele polare de apă constituind învelişul de hidratare
al ionilor); de asemenea, apa este solvent bun şi pentru substanţele cu legături covalente ce au molecule polare.
2. Apa disociază în protoni şi o grupare hidroxil, protonul se ataşează de o altă moleculă de apă
formând ionul hidroniu:
H2O ↔ H+ + OH-, iar H+ + H2O ↔ H3O+
Ca rezultat:
2 H2O ↔ H3O+ + OH-
Prin aceasta apa este participant la reacţiile chimice din organismele vii.
3. Formarea legăturilor de hidrogen: de o moleculă de apă se leagă alte patru molecule de apă prin
legături de hidrogen, care, în funcţie de starea de agregare, au caracter stabil (structura cristalină a gheţii) sau
labil (în apa lichidă formându-se pachete moleculare dinamice, care se asamblează şi se desfac permanent).
Aceste legături între moleculele de apă îi conferă în primul rând o valoare mare a capacităţii calorice, apa fiind
un mediu de răcire foarte bun: se absoarbe multă căldură pentru desfacerea legăturilor de hidrogen, protejând
structurile vii de căldura degajată în reacţiile chimice (proprietatea de “ecranare termică”). În al doilea rând
legăturile de hidrogen conferă apei o valoare mare a căldurii de vaporizare, ceea ce realizează răcirea
organismului prin evaporarea apei (rol în termoreglare).
În celulă, pe lângă faza apoasă există şi o fază neapoasă (zone din care apa este exclusă), cum ar fi:
interiorul macromoleculelor de acizi nucleici şi proteine, interiorul membranelor celulare. Faza apoasă este
constituită din apa liberă (aprox. 95%), care reprezintă dizolvantul sau mediul de dispersie pentru substanţele
organice şi anorganice, şi din apa legată (aprox. 5%), în care se încadrează moleculele de apă legate între ele
prin legături de hidrogen, apa legată de alte structuri, în special proteice, precum şi apa imobilizată între
moleculele alungite, fibroase).
Transportul apei prin toate membranele în toate celulele, de la bacterii până la om, nu se face prin
simpla difuziune a apei, ci prin proteine specializate pentru transportul apei, numite proteine canal pentru apă
sau aquaporine (lat. aqua = apă, porus = trecere). Prima proteină canal pentru apă, numită ulterior aquaporina 1
(prescurtat AQP 1) a fost descoperită în 1985 la Catedra de Biologie Celulară a Universităţii de Medicină şi
Farmacie din Cluj-Napoca, în membrana hematiei umane, de către o echipă condusă de profesorul Gheorghe
Benga. Pentru „descoperirea canalelor pentru apă” s-a acordat în anul 2003 Premiul Nobel pentru Chimie
americanului Peter Agre, care a redescoperit AQP1 după câţiva ani. S-au descris aquaporine la bacterii, la
plante (peste 200 aquaporine diferite) precum şi la animale. La om s-au descris 11 tipuri, dintre care menţionăm
câteva. AQP 1 se găseşte în membrana hematiilor, în celulele epiteliale ale tubului contort proximal (rol în
concentrarea urinii), în endoteliile capilarelor şi în plexurile coroide; AQP 2 se găseşte în tubii colectori renali
având rol, sub acţiunea ADH-ului, în concentrarea urinii; AQP 3 este întâlnită în rinichi (în tubii colectori), în
plămâni, în creier; AQP 0 în cristalin (menţine transparenţa sa). În esenţă, aquaporinele sunt responsabile de
toate procesele de transport rapid şi reglat al apei în organisme (concentrarea urinii, producerea lichidului
cefalo-rahidian etc). De asemenea s-au descris numeroase implicaţii ale aquaporinelor în patologie (diabet
insipid, insuficienţă cardiacă cu edeme, boli ale sistemului nervos etc).

8
 3.2.1.2. Sărurile minerale
Pot fi întâlnite sub formă de ioni sau combinaţii legate de proteine, acizi nucleici etc.
Dintre cationi amintim: Na+ (principalul cation extracelular), K+ (principalul cation intracelular), Ca2+, Mg2+, iar
dintre anioni: fosfaţii (PO43-, HPO42-, H2PO4-), sulfatul (SO42-), bicarbonatul (HCO3-), carbonatul (CO32-) şi
azotatul (NO3-).
Importanţa ionilor este foarte mare; influenţează activitatea enzimelor şi alte numeroase procese
celulare, cum ar fi: permeabilitatea, excitabilitatea, conductibilitatea, contractilitatea, vâscozitatea citoplasmei,
diviziunea celulară. De asemenea, ionii contribuie la menţinerea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic
(pH-ul intra- şi extracelular), fiind astfel esenţiali pentru viaţă. Variaţii, uneori chiar mici, ale concentraţiei
diferiţilor ioni din plasmă şi celulă, pot determina tulburări funcţionale majore (aritmii cardiace) şi chiar morţi
subite.
Concentraţia ionilor este relativ constantă în lichidele din corpul tuturor vieţuitoarelor. Acesta este un alt
aspect al unităţii materiale a biosferei.

3.2.2. Substanţele organice

Principalele substanţe organice prezente în celule şi în organisme sunt: glucidele, lipidele, proteinele şi
acizii nucleici.

3.2.2.1. Glucidele
Îndeplinesc în celulă fie un rol plastic, fie un rol energetic.
Unele monozaharide, cum ar fi riboza şi deoxiriboza, au rol plastic, ele fiind prezente în structura
acizilor nucleici. Pe de altă parte, glucoza este principalul reprezentant al monozaharidelor folosit drept
„combustibil” în celule, deci are în primul rând un rol energetic, fiind o moleculă adecvată acestui rol. Întâi,
fiind foarte solubilă în apă este uşor absorbită din tubul digestiv, apoi prin sânge circulă în tot organismul,
intrând în fiecare celulă. În al doilea rând, glucoza înmagazinează o cantitate mare de energie în legăturile sale
chimice (eliberată la desfacerea lor), fiind o moleculă foarte stabilă: este o hexoză şi deci este mai stabilă decât
pentozele sau heptozele; apoi, izomerul chimic din organism este D-glucoza, care în formula furanozică are
atomii de hidrogen situaţi axial, iar grupările voluminoase (oxidril, hidroximetil) sunt situate ecuatorial, adică la
distanţe mari de atomii din ciclu, deci forţele de respingere sunt minimalizate. În al treilea rând glucoza este
uşor metabolizată (prin glicoliză şi alte căi metabolice) rezultând energia utilizată pentru sinteză de ATP.
Polizaharidele au ca reprezentant glicogenul, acesta reprezentând forma de depozitare a glucozei la om
şi la animale (la plante acest rol îl are amidonul). Este format din resturi de glucoză, unite prin legături α 1-4
glicozidice, ce formează lanţuri care prezintă multe ramificaţii unite prin legături α 1-6 glicozidice. De remarcat
următoarele aspecte ale relaţiei structură-funcţie la glicogen:
- înmagazinează într-o singură moleculă câteva mii de molecule de glucoză; astfel presiunea osmotică
din celulă este mult redusă (presiunea osmotică depinzând de numărul particulelor şi nu de dimensiunea lor);
-enzimele care desfac, respectiv depun glucoza în glicogen acţionează simultan pe mai multe ramificaţii,
astfel încât se realizează foarte rapid procesul de glicogenoliză (eliberarea glucozei din glicogen), respectiv de
glicogenogeneză (formarea glicogenului din glucoză), în funcţie de nevoile organismului. În organismul uman
glicogenul este prezent doar în ficat şi muşchi (glicogen hepatic, respectiv muscular). Astfel, după alimentaţie
(în special bogată în glucide), când glucoza este absorbită în sânge, se produce hiperglicemie, dar glucoza este
depusă foarte rapid în ficat şi muşchi şi glicemia este readusă în limitele normale. Invers, între mese şi în
special când se fac eforturi mari, se produce hipoglicemie, dar foarte rapid se desprind molecule de glucoză din
glicogenul hepatic, iar glucoza mobilizată se eliberează în sânge, fiind transportată la muşchi, creier, inimă etc.
în scopuri energetice. Dacă glicogenul hepatic (care se reface repede) este folosit în mod curent pentru
mobilizarea glucozei, glicogenul muscular (care odată epuizat se reface în câteva săptămâni) este folosit numai
după epuizarea glicogenului hepatic: în inaniţie, în eforturi foarte mari (curse de maraton, ascensiuni montane,
marş forţat, meciuri de box profesionist etc). Putem compara glicogenul hepatic cu un „cont curent” la o bancă
(care se folosesţe permanent pentru depuneri şi eliberări), iar cel muscular cu „un depozit bancar” (la care se

9
apelează numai după epuizarea contului curent).
Creierul, deşi nu are un depozit de glicogen, este un mare consumator de glucoză (aceasta fiind
principalul combustibil pentru neuron) şi de oxigen, fiind foarte sensibil la hipoglicemie şi la hipoxie.
Glicogenul din ficat se evidenţiază la microscopul optic prin coloraţii speciale (cu carmin Best)
observându-se granule roşii de glicogen, iar la microscopul electronic se vede sub formă de granule în
citoplasmă.
Mucopolizaharidele sunt polizaharidele în care unităţile monomer sunt formate din derivaţi aminaţi ai
monozaharidelor (glucozamină, galactozamină etc.), acid glicuronic; de asemenea derivaţii monozaharidici pot
avea resturi de acid sulfuric esterificate. Formează lanţuri lungi, deci sunt molecule fibroase.
Mucopolizaharidele pot avea legate şi lanţuri polipeptidice formând compuşii macromoleculari numiţi
proteoglicani (a nu se confunda cu glicoproteinele, în care lanţul de bază este polipeptidic, pe care sunt grefate
grupările glucidice). Aceştia reprezintă componente importante în structurile celulare dar mai ales în
componenţa matricii extracelulare, substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv. Ca reprezentanţi ai
mucopolizaharidelor amintim: acidul hialuronic, acidul condroitinsulfuric, keratansulfatul, dermatansulfatul,
heparina.
Evidenţierea mucopolizaharidelor se face prin reacţii histochimice specifice.
Soluţiile apoase ale mucopolizaharidelor sunt gelatinoase, vâscozitatea mare fiind datorită hidratării
excesive: fiind polianioni leagă multe molecule de apă prin forţe electrostatice, dar există şi molecule de apă
imobilizate, prinse între lanţurile polizaharidice, care sunt unite prin legături de hidrogen. Prin aceste
proprietăţi ale lor, mucopolizaharidele îndeplinesc o funcţie mecanică (susţinere, absorbţia şocurilor, lubrefiere)
în ţesutul conjunctiv, dar intervin şi activ în metabolismul ţesuturilor.

3.2.2.1. Lipidele
Lipidele îndeplinesc următoarele roluri:
- plastic, ele intrând în structura membranelor celulare;
- energetic, fiind ''combustibilul'' cu valoarea energetică cea mai ridicată (ex.: 1 gr de lipide furnizează
mai multă energie, sub formă de ATP, decât 1 gr de glucide sau proteine);
- reglator: există hormoni (hormonii steroizi) şi vitamine de natură lipidică, precum şi prostaglandine,
a. Lipidele simple, utilizate pentru obţinerea energiei prin oxidare sau pentru reacţiile de sinteză a
lipidelor de rezervă sunt acizii graşi liberi (AGL); dintre aceştia în special cei cu 16 şi 18 atomi de carbon sunt
folosiţi de celule. Acizii graşi liberi cu mai puţin de 14 atomi de carbon sunt detergenţi (care distrug
membranele celulare), iar cei cu mai mult de 20 atomi de carbon sunt prea insolubili şi nu se pot folosi în
reacţiile metabolice.
b. Lipidele de rezervă sunt reprezentate de trigliceride (numite şi grăsimi neutre) şi se găsesc în
celulele specializate în depozitarea lor numite celule adipoase sau adipocite. În aceste celule nucleul este împins
la periferie, iar citoplasma este ocupată de o vacuolă mare de grăsime, aspect comparat cu un ''inel cu pecete''.
Trigliceridele apar în condiţii patologice şi în citosolul altor celule, de pildă în cazurile de steatoză hepatică la
pacienţii cu obezitate, cu boli biliare, sau în alcoolism, intoxicaţii cu solvenţi organici. Lipidele din citosol se
evidenţiază prin coloraţii speciale: cu Sudan Negru se colorează în negru şi cu Sudan III se colorează în galben
portocaliu.
c. Lipidele complexe sunt prezente în membranele celulare sub formă de fosfolipide şi sub formă de
glicolipide.
Fosfolipidele pot avea la bază molecula de glicerol (acesta este cazul glicerinfosfatidelor), în care la doi
atomi de carbon se găsesc esterificate două resturi de acizi graşi (cu 16-18 atomi de carbon) care pot fi saturaţi
sau nesaturaţi (având 1,2,….6 duble legături), iar la al treilea atom de carbon se află legată o grupare polară,
constituită dintr-un rest de acid fosforic şi diferite alte substanţe. După natura grupării polare există
fosfatidilcolină (PC), numită şi lecitină, fosfatidiletanolamină (PE), fosfatidilserină (PS), fosfatidilinozitol
(PI). O altă fosfolipidă este sfingomielina, care are la bază sfingozina (un aminoalcool) de care se află
esterificat un rest de acid gras, iar gruparea polară este aceeaşi ca şi în PC (adică fosforilcolina).
10
 Glicolipidele au la bază tot sfingozina, pe care se ataşează un rest de acid gras, dar ca grupare polară se
găsesc mai multe resturi glucidice.
În apă fosfolipidele şi glicolipidele se aranjează în strat dublu lipidic formând micele. Acest lucru este
posibil deoarece lanţurile de acizi graşi sunt grupări hidrofobe (şi se află dispuse spre interiorul micelei), iar
grupările polare sunt hidrofile (au afinitate faţă de apă). Asemenea molecule se numesc amfifile sau amfipatice.
Şi detergenţii sunt molecule amfifile, dar au un singur lanţ hidrofob, de aceea formează micele sferice.
Fosfolipidele, având 2 lanţuri hidrofobe preferă să se aranjeze în micele sub formă de straturi duble lipidice
bidimensionale, ca nişte foiţe. Acestea stau la baza structurii membranelor biologice.
În membrane se mai află şi colesterolul, altă lipidă amfifilă (nucleul sterolic este hidrofob, iar gruparea
oxidril, legată de nucleu, este hidrofilă).

3.2.2.3. Proteinele
Proteinele îndeplinesc roluri foarte variate:
- rol plastic: proteinele intră în toate structurile celulare, inclusiv membranele conţin proteine, alături de
lipide;
- rol în contracţia musculară şi în toate celelalte mişcări celulare;
- rol catalitic: marea majoritate a enzimelor sunt de natură proteică, având un rol bine definit în
procesele metabolice;
- intervin în reacţiile de apărare imună a organismului;
- rol în transportul şi depozitarea unor substanţe (ex. transportul şi depozitarea Fe în ficat, transportul
O2 la celule etc.);
- rol de receptori (sinaptici etc);
- rol în reglarea creşterii, dezvoltării şi multiplicării celulelor, în controlul diviziunii celulare;
- rol în nutriţie (ex. ovalbumina);
- controlul proceselor metabolice (ex. hormonii proteici şi polipeptidici);
- rol în menţinerea constantă a presiunii osmotice şi a pH-ului.
Îndeplinirea acestor funcţii aşa de variate se explică, pe de o parte prin diversitatea structurii
proteinelor, iar pe de altă parte prin specificitatea lor.
Proteinele sunt macromolecule formate prin policondensarea aminoacizilor uniţi prin legături peptidice
(-CO-NH-), formând lanţuri de dimensiuni extrem de variabile, de la lanţuri scurte la foarte lungi (formate din
mii de aminoacizi). Din punct de vedere chimic, la prima vedere proteinele par omogene, toate fiind lanţuri
polipeptidice, dar de fapt există o mare diversitate de structuri şi de aici şi diversitatea mare de funcţii.
În total există 20 de aminoacizi diferiţi care intră în alcătuirea proteinelor. Heterogenitatea aminoacizilor
se reflectă în dimensiune (de la aminoacizi mici până la foarte voluminoşi), polaritate (aminoacizi polari
hidrofili sau nepolari, neîncărcaţi electric hidrofobi); de aici şi heterogenitatea în aceleaşi feluri şi a proteinelor.
Prin posibilitatea aminoacizilor de a se lega foarte variat între ei, rezultă un număr imens de secvenţe posibile
(aranjamente şi combinaţii de 20 elemente luate de ''n'' ori, unde n poate lua valori de ordinul zecilor până la
ordinul miilor). Secvenţa aminoacizilor în proteine (structura primară) determină în mare măsură şi plierea în
spaţiu a lanţului polipeptidic (deci structura secundară şi terţiară) pentru a adopta conformaţia cea mai stabilă
termodinamic. Structura tridimensională (spaţială) este esenţială pentru activitatea biologică. La secvenţe
variate corespund structuri spaţiale foarte variate şi deci şi funcţii foarte variate. Fiecare clasă sau familie de
proteine are altă structură spaţială.
Există şi proteine care conţin în structura lor resturi lipidice (lipoproteine), glucidice (glicoproteine),
grupări fosforice (fosfoproteine), sulf (sulfoproteine), metale (metaloproteine) etc, toate alcătuind clasa
heteroproteinelor. Heterogenitatea proteinelor rezultă şi prin asocierea mai multor lanţuri polipeptidice într-o
singură proteină (ex. hemoglobina este formată din 4 lanţuri polipeptidice).
Specificitatea proteinelor este proprietatea lor de a se combina specific doar cu anumite substanţe din
mediul în care se află, chiar dacă acestea se găsesc în concentraţii foarte mici, legarea specifică fiind o
consecinţă a relaţiei structură – funcţie. Tocmai pe această caracteristică se bazează diferite tipuri de
11
interacţiuni moleculare din lumea vie: reacţia antigen-anticorp, enzimă-substrat, enzimă-activator, receptor-
ligand etc.
Evidenţierea proteinelor se poate face la microscopul optic şi la microscopul electronic în mai multe
feluri:
a. punerea în evidenţă a grupărilor amino sau a grupărilor sulfhidril din lanţul polipeptidic prin reacţii
citochimice şi formare de precipitate: prin reacţii de culoare utilizate în microscopia optică, reacţii de formare
de precipitate electrondense (prin care nu trec electronii) evidenţiate la microscopul electronic;
b. dacă proteina este o enzimă, se realizează reacţii enzimatice pe secţiuni tisulare şi se formează în final
precipitate ca mai sus;
c. evidenţierea prin anticorpi specifici îndreptaţi împotriva proteinei: se evidenţiază la microscopul optic
complexul anticorp-proteină prin anticorpi marcaţi cu anumite grupări fluorescente, iar la microscopul
electronic prin anticorpi marcaţi cu aur coloidal sau cu feritină (o proteină ce are mulţi atomi de fier), aurul şi
fierul fiind electrondense.

3.2.2.4. Acizii nucleici

Acizii nucleici sunt macromolecule formate prin policondensarea nucleotidelor. O nucleotidă este
formată din următoarele componente:
- o bază azotată care poate fi purinică (adenina, guanina) sau pirimidinică (timina, citozina, uracilul);
- o pentoză, riboza în ARN şi dezoxiriboza în ADN;
- un rest de acid fosforic.
Într-o moleculă de acid nucleic există întotdeauna patru tipuri de baze azotate (două purinice, două
pirimidinice), deci patru tipuri diferite de nucleotide, în funcţie de tipul de acid nucleic: ribonucleotide în ARN
şi dezoxiribonucleotide în ADN. Secvenţele date de bazele azotate sau de nucleotide în acizii nucleici sunt
foarte diverse dar nu atât de diverse ca secvenţele date de cei 20 de aminoacizi în proteine (aranjamente şi
combinaţii de 4 elemente, comparativ cu aranjamente şi combinaţii de 20 elemente), dar suficient de diverse
pentru a asigura rolul biologic al acizilor nucleici.
Rolul acizilor nucleici: acizii nucleici sunt moleculele eredităţii, reprezintă materialul genetic, forma
de stocare a informaţiei genetice.
Ereditatea este însuşirea organismelor de a da naştere la urmaşi asemănători, în anumite condiţii de
mediu. Ea presupune transmiterea caracterelor ereditare la urmaşi. Materialul genetic este conţinut în în gene,
care sunt formate din secvenţe de la câteva sute până la mii de nucleotide şi care determină caracterele
organismului (biochimice, morfologice, comportamentale etc.). Ereditatea presupune ceva stabil.
Acizii nucleici, prin structura lor, corespund rolului biologic: secvenţele sunt suficient de variate ca să
asigure variabilitatea speciilor, precum şi cea dintre indivizii aceleiaşi specii, fiecare individ fiind un unicat din
punct de vedere genetic (excepţie fac gemenii monozigoţi, care au acelaşi material genetic dar care diferă între
ei datorită influenţei factorilor de mediu). Pe de altă parte, acizii nucleici prezintă structuri tip, ceea ce
determină stabilitatea structurală a macromoleculelor de ADN sau ARN, în conformitate cu funcţia lor de
material genetic. Această proprietate le conferă capacitatea de stocare a informaţiei genetice pentru a transmite
caracterele genetice de la o generaţie la alta. Astfel, macromolecula de ADN are o structură universală de dublu
helix (duplex), în care două lanţuri polinucleotidice sunt legate în spirală. Şi în cazul ARN-ului există un tip de
structură spaţială universală pentru ARN de transfer (ARNt). Mai există apoi în toate celulele şi ARN mesager
(ARNm), şi ARN ribosomal (ARNr).
Localizarea acizilor nucleici în celulă:
- ADN este localizat: - în nucleu, în principal în cromosomi (ADN-ul cromosomial constituie majoritatea
materialului genetic în celula eucariotă) şi puţin ADN în nucleol (ADN nucleolo-asociat),
- în citoplasmă, întâlnit doar în mitocondrii unde formează genele mitocondriale (la
plante ADN se află în citoplasmă, în mitocondrii şi în cloroplaste).
- ARN este localizat: - în nucleu (în nucleol),
- în citoplasmă - ARNr localizat în ribosomi,
12
 - ARNt şi ARNm situat în faza solubilă a citoplasmei.
Evidenţierea acizilor nucleici în celulă se face prin reacţii citochimice specifice: coloraţie dublă (doi
coloranţi) cu verde metil şi pironină: cu verde metil se colorează ADN-ul în verde-albăstrui, iar cu pironină se
colorează ARN-ul în roz. Celulele apar cu nucleul colorat în verde-albăstrui, cu nucleolul colorat în roz, iar
citoplasma colorată în roz (datorită conţinutului mare în ARNr).

3.3. Unitatea organizării biochimice a celulei

Se pot menţiona mai multe principii unitare de organizare chimică a celulei:
a) Celulele sunt compuse din aceleaşi elemente chimice şi aceleaşi tipuri de substanţe chimice, aflate
în proporţii relativ constante.
b) Compoziţia ionică a lichidelor din corpul diferitelor specii animale este constantă.
c) Unitatea schemei de desfăşurare a proceselor biochimice din biosferă: căile metabolice de bază din
celulă: glicoliza, ciclul citric, oxidarea acizilor graşi, biosinteza acizilor graşi şi a fosfolipidelor, se
desfăşoară în aceleaşi etape, catalizate de enzime asemănătoare.
d) Universalitatea unor molecule: D-glucoza, acizii graşi cu 16 şi 18 atomi de carbon, cei 20 de
aminoacizi, sterolii, bazele purinice şi pirimidinice, se întâlnesc în toate celulele. De asemenea
cofactorii şi grupările prostetice ca: NAD, NADP, CoA, coenzima Q, vitaminele se întâlnesc
ubicuitar.
e) ATP este prototipul moleculelor macroergice, “moneda universală” în schimburile energetice din
celule. Există trei sisteme de bază pentru generarea ATP, care se desfăşoară identic în toate celulele:
glicoliza, fosforilarea oxidativă (cuplarea oxidării cu sinteza de ATP) în mitocondrii şi fotosinteza.
Evident ele apar toate trei la plante, fotosinteza lipsind la animale şi la bacterii.
f) Replicarea ADN, biosinteza proteinelor se desfăşoară după aceleaşi mecanisme în celulele tuturor
vieţuitoarelor.
g) Mecanismele de control al tuturor proceselor celulare sunt de asemenea comune în biosferă.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce stiţi despre elementele chimice din materia vie?
2. Ce puteţi spune despre apă ca o componentă a celulei şi a organismului?
3. Dar despre substanţele minerale?
4. Care este relaţia structură – funcţie la principalele monozaharide din organismul uman?
5. Dar la glicogen şi glicozaminoglicani (mucopolizaharide)? Cum se evidenţiază polizaharidele în celulă?
6. Care este relaţia structură – funcţie la principalele lipide din organismul uman? Care dintre ele se evidenţiază
în celulă şi cum anume?
7. Care este în esenţă relaţia structură – funcţie la proteine?
8. Cum se pot vedea proteinele la microscopul optic şi la microscopul electronic?
9. Care este în esenţă relaţia structură – funcţie la acizii nucleici?
10. Care este localizarea acizilor nucleici în celulă şi cum se evidenţiază acizii nucleici?
11. Care sunt principiile biochimice ce dovedesc unitatea de organizare a materiei vii?

13