Noua perspectivă asupra lui

Pavel – o altă evanghelie

- Florin Moţiu -
 Relevanţa subiectului
De ce este important să ştim ce învăţătură este această Nouă perspectivă asupra
lui Pavel? Din cauză că această teologie a început să fie promovată în România în
cercurile baptiste odată cu publicarea de către editura Aqua Forte din Cluj a cărţii lui N.T.
Wright – Mesia1. Titlul în original al cărţii este The Challenge of Jesus (Provocarea
adusă de Isus). Nu ştiu în ce măsură schimbarea titlului a fost o politică a editurii sau a
traducătorului sau nu, dar e clar că un creştin care intră într-o librărie va fi atras să
cumpere şi să citească o carte despre Mesia, mai ales ţinându-se cont de absenţa cărţilor
despre acest subiect.
N.T. Wright este unul din reprezentanţii de seamă ai acestei Noi perspective
asupra lui Pavel şi principalul popularizator al acestei teologii. Noua perspectivă asupra
lui Pavel reprezintă o reinterpretare radicală a Evangheliei şi neagă doctrina justificării pe
baza dreptăţii imputate a lui Hristos. Nu e vorba aici de unele învăţături secundare, de
diferenţe lipsite de importanţă faţă de teologia evanghelică tradiţională, ci această
teologie propune o Evanghelie nouă, o altă Evanghelie faţă de cea pe care bisericile
baptiste româneşti au îmbrăţişat-o până acum. Noua Perspectivă asupra lui Pavel are
consecinţe devastatoare asupra doctrinei mântuirii oamenilor.
Acest material se doreşte a fi un semnal de alarmă cu privire la această teologie
nouă, cu privire la această carte publicată şi promovată de o editură care se declară
evanghelică, dar care, iată, introduce otravă şi învăţătură greşită în librăriile şi bibliotecile
noastre.
Acest material se doreşte a fi o introducere în teologia Noii perspective. Resursele
în limba engleză, pe internet, sunt numeroase, pentru cel ce doreşte să aprofundeze
subiectul. În acest material mă voi concentra asupra Noii perspective în general, urmând
să mă ocup de N.T. Wright în special în alte două articole, unul despre cartea lui tradusă
în româneşte – Mesia, şi unul despre alte lucrări ale lui Wright.

Ce este această Nouă perspectivă asupra lui Pavel?

De fapt, nu există o mişcare în teologie care să se numească în mod corect Noua
perspectivă asupra lui Pavel, şi aceasta din cauză că reprezentanţii acestei teologii nu au o
perspectivă absolut unitară. Ei se contrazic uneori unul pe altul, dar cel mai adesea se
completează, ducând mai departe implicaţiile presupoziţiilor de bază pe care le-au însuşit
şi de la care pornesc. Aşa că, mai degrabă s-ar putea vorbi de Noi perspective asupra lui
Pavel, când ne referim la această teologie nouă, a cărei reprezentanţi principali sunt
Krister Stendahl, E.P. Sanders, James D.G. Dunn şi N.T. Wright. Cu toate acestea,
teologia lor are câteva concepţii fundamentale identificabile, pe care se construieşte apoi
teologia proprie fiecăruia, cu diferenţele caracteristice. De aceea se foloseşte denumirea
de Noua perspectivă asupra lui Pavel, căci presupoziţiile fundamentale sunt împărtăşite
de reprezentanţii acestei teologii.
Care sunt aceste aspecte fundamentale care definesc noua teologie?

1
N:T: WRIGHT – Mesia, trad. Dorin Axente, Ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2007

2
 1) Redefinirea iudaismului
E.P Sanders a fost cel care a afirmat că reformatorii şi, în special Luther, au
interpretat greşit iudaismul din vremea Domnului Isus, numit de el iudaismul celui de-al
doilea templu. Iudaismul nu a fost o religie legalistă, a mântuirii prin fapte, a încercării de
a dobândi merite şi acceptare înaintea lui Dumnezeu prin fapte bune. Sanders consideră
că această viziune a iudaismului e una greşită, proiectată asupra iudaismului de către
Luther, care s-a confruntat cu catolicismul secolului al XVI-lea, o religie a faptelor. Iar
Luther a presupus că iudaismul din vremea Domnului Isus a fost asemenea catolicismului
vremii sale, aşa că a citit în Noul Testament această perspectivă asupra iudaismului. Aşa
se face că întreaga teologie protestantă e greşită în acest loc. La fel şi răspunsul dat de
Luther, care contrasta religia faptelor din iudaism şi religia harului şi a mântuirii prin har.
De vreme ce iudaismul nu era o religie a faptelor, Luther a greşit crezând că Pavel scrie
în epistolele împotriva acestui legalism. Potrivit lui Sanders, iudaismul nu era o religie a
faptelor, ci a harului. Dumnezeu a ales Israelul numai prin har, intrând în legământ cu
poporul. Intrarea în legământ se face, deci prin har, iar poporul trebuia să rămână în acest
legământ prin supunerea faţă de Lege. Dacă se intră în legământ prin har, prin alegere,
atunci nu se intră prin săvârşirea de fapte bune, deci evreii nu căutau mântuirea prin
săvârşirea de fapte bune. Această concepţie a sa, Sanders o numeşte covenantal nomism,
un nomism al legământului. Nomism vine de la cuvântul grecesc pentru Lege. Un
legământ în care stai prin supunere faţă de Lege. Dumnezeu a dat Legea pe Sinai unui
popor răscumpărat deja prin har, nu pentru a răscumpăra poporul. I-a răscumpărat când i-
a scos din Egipt, acum, la Sinai, le dă Legea, căreia să i se supună din recunoştinţă şi ca
modalitate de rămânere în legământ.

2) Pavel reinterpretat
Stendahl afirmă că Luther, un om cu o conştiinţă terorizată de păcat şi de frica de
judecată, care căuta mântuirea şi eliberarea de vinovăţie, a citit experienţa sa în epistolele
lui Pavel, în viaţa lui Pavel şi în teologia despre mântuire. Luther este din nou greşit,
după Stendahl, deoarece Pavel nu a avut asemenea probleme de conştiinţă în religia sa
iudaică înainte de a-L îmbrăţişa pe Mesia. De vreme ce iudaismul nu era o religie a
faptelor şi de vreme ce intrarea în legământ şi acceptarea de către Dumnezeu au loc prin
har, prin alegere, Pavel nu ar fi avut asemenea probleme de conştiinţă. Mai mult, în
Filipeni 3, Pavel spune că el era neprihănit în religia sa iudaică.

3) Justificarea prin credinţă reinterpretată

Deci Pavel nu e interesat în epistolele lui în primul rând de mântuirea individului.
Căci aceasta nu constituia o problemă în iudaism: omul era acceptat de Dumnezeu prin
har. Iar, odată cu venirea lui Mesia şi proclamarea mesajului Său, omul e mântuit prin
credinţa în Hristos. Justificarea nu este răspunsul lui Dumnezeu la problemele unui om ca
Luther, la starea lui neajutorată, marcată de vinovăţie. Justificarea nu are a face cu
mântuirea, cu intrarea oamenilor în legământ, la reprezentaţi Noii perspective asupra lui
Pavel. Ei neagă ideea de imputare a dreptăţii lui Hristos păcătosului, pe baza căreia acesta
stă acceptat înaintea lui Dumnezeu. pentru Noua perspectivă asupra lui Pavel, justificarea
înseamnă declaraţia lui Dumnezeu că cineva este deja în legământ, şi nu intrarea în
legământ. Justificarea defineşte nu mântuirea, ci biserica, identifică pe cei ce sunt deja în

3
legământ. Această idee nouă contrazice nu numai teologia reformatorilor, deci şi pe cea
protestantă, ci întreaga teologie a Bisericii de 2000 ani încoace.

4) Redefinirea expresiei „faptele Legii”

În special James Dunn a fost cel care a insistat asupra redefinirii expresiei „faptele
Legii” din epistolele lui Pavel. „Faptele Legii” nu are a face cu încercarea cuiva de a ţine
Legea, de a căuta mântuirea prin fapte, de a-şi lucra o neprihănire pe baza căreia să fie
acceptat de Dumnezeu. În iudaism, după adepţii Noii perspective, mântuirea nu era prin
fapte, ci prin har, aşa că iudeii nu făceau fapte pentru a o dobândi. „Faptele Legii” nu se
referă deci la fapte bune, ci defineşte legile specifice poporului evreu, prin care acesta e
diferit de celelalte popoare: în primul rând, circumcizia, apoi legile cu privire la
mâncăruri şi sărbători. Deci, Pavel nu atacă ideea că iudeii ar fi încercat să se mântuiască
ţinând Legea, deci făcând fapte bune, neprihănite. Ci Pavel critică pe iudeii care credeau
că doar ei sunt mântuiţi datorită acestor legi naţionale şi care îi ţineau pe cei dintre
neamuri afară. Mesajul lui Pavel nu e: mântuirea e prin Hristos, nu prin facerea de fapte
bune. Ci: suntem acceptaţi pentru Hristos, toţi, evrei şi neamuri, fără a li se cere
neamurilor să adopte legile specifice evreieşti.

Construirea noii perspective

Krister Stendahl
Putem trasa începutul noii orientări înapoi în 1963, când Krister Stendahl a
publicat un articol intitulat Apostolul Pavel şi conştiinţa introspectivă a Occidentului în
revista Harvard Theological Review, articol inclus apoi în cartea sa, Paul Among Jews
and Gentiles, 1976. Stendahl afirmă că Luther a citit frământările morale ale lui Augustin
şi ale lui personale înapoi în Pavel. Dar Pavel nu era preocupat de mântuirea sa, deoarece
avea o conştiinţă robustă, era fără prihană. E specifică Occidentului această conştiinţă
frământată şi teologia construită în jurul acestui lucru. Teologia mântuirii ca răspuns la
probleme vinovăţiei e specifică Occidentului, dar nu o găsim în Noul Testament, după
Stendahl. Pavel nu răspunde acestei întrebări în epistolele lui: cum poate fi mântuit
individul. Ci problema lui Pavel era alta: cum pot fi incluşi cei dintre neamuri în biserica
iudaică? Aşa că Luther a înţeles greşit justificarea prin credinţă. De fapt, a inventat o
doctrină străină Bibliei, pornind de la experienţele lui. Luther nu a făcut exegeză, cu alte
cuvinte, ci eisogeză. Teologie reformatorilor e greşită cu învăţătura lor despre imputarea
păcatului lui Adam asupra tuturor oamenilor, şi cu imputarea dreptăţii lui Hristos
păcătoşilor. E o viziune protestantă impusă Bibliei, după Stendahl. Pavel nu a ştiut de aşa
ceva. Luther afirmă că Legea ne arată cât de păcătoşi suntem. De aceea stăm vinovaţi
înaintea lui Dumnezeu, ca şi călcători de Lege. Nu avem o dreptate a noastră pe baza
căreia să fim acceptaţi de către Dumnezeu, aşa că e nevoie să ni se impute dreptatea
altuia, a lui Hristos, pentru a putea sta achitaţi înaintea lui Dumnezeu. Stendahl respinge
toate acestea ca nebiblice.
Se pare că Stendahl a reacţionat nu atât împotriva teologiei lui Luther, ci a
reprezentării acesteia făcute de teologii liberali. Bultmann creează un Isus şi un Pavel
existenţialişti. Stendahl reafirmă faptul că Isus a fost evreu, lucru corect. Problema este că
a deformat teologia Noului Testament în alt aspect.

4
 E.P. Sanders
E.P. Sanders studiază literatura rabinică între anii 200 î.Hr. şi 200 d.Hr. şi ajunge
să afirme că punctul de vedere întreţinut de biserică cu privire la iudaismul din vremea
Domnului Isus era fundamental greşit. Iudaismul nu era o religie a mântuirii prin fapte, ci
a harului. Până la Sanders nimeni nu a reprezentat fidel iudaismul. Ca urmare, întreaga
interpretare dată de biserică epistolelor pauline, dar şi întreg Noului Testament, e una
greşită şi trebuie rescrisă! Sanders afirmă că studiile lui se bazează pe multe scrieri
iudaice necunoscute lui Luther, cum ar fi manuscrisele de la Qumran şi altele. Cele două
lucrări de bază ale lui Sanders sunt: Paul and Palestiniam Judaism (1977) şi Paul, the
Law, and the Jewish People (1983).
Iudeii sunt poporul ales de către Dumnezeu, au intrat în legământ prin alegerea
liberă a lui Dumnezeu, prin har. Există un singur legământ în Biblie, afirmă Sanders,
negând teologie reformatorilor care a afirmat existenţa a două legăminte după cădere:
legământul avraamic şi legământul mozaic. Dumnezeu a intrat în legământ cu poporul,
aşa că nimeni nu îşi lucrează mântuirea. Cel care e în legământ e acceptat, el trebuie să
rămână în legământ pe baza supunerii faţă de Lege.
Sanders afirmă că Luther a transformat iudaismul primului secol în pelagianism,
într-o religie a mântuirii prin efort uman. Luther a proiectat catolicismul pelagian asupra
iudaismului primului secol. De fapt, nici Luther, şi niciun alt reformator, nu a afirmat că
iudaismul sau catolicismul ar fi fost pelagianism! Ci semipelagianism, adică religii ale
mântuirii prin efort uman asistat de harul divin. Sanders acuză protestantismul de ceva ce
protestantismul nu a afirmat şi apoi reacţionează împotriva acestei presupoziţii fictive!
Cum vom vedea mai târziu, adepţii Noii perspective nu studiază lucrările lui Luther sau
ale reformatorilor, nu le cunosc, cu toate că declară că ştiu ce spun!
Sanders afirmă că nu găseşte în iudaismul primului secol urme de legalism, a
învăţăturii că oamenii ar fi căutat să se mântuiască prin ţinerea Legii. El aduce multe
exemple de texte în care vrea să demonstreze că rabinii vedeau iudaismul ca o religie a
harului.
Iudeii foloseau Legea pentru a-i exclude pe cei dintre neamuri, care nu aderau la
legile lor specific naţionale. Neamurile nu au nevoie de Lege, deoarece oamenii sunt
mântuiţi prin credinţă. Deci, justificarea nu are a face la Sanders cu modalitatea în care
sunt mântuiţi oamenii. Ci cu membralitatea celor din biserică. Justificarea nu e o
problemă de soteriologie, ci de eclesiologie, susţine Sanders. Toţi cei care cred în Isus
sunt în legământ, fie evrei, fie dintre neamuri. Dacă eşti în legământ, eşti justificat.
Problema cu iudaismul nu era că era legalist, ci că îi excludea pe cei dintre neamuri, că
era exclusivist.

James Dunn
James Dunn a publicat în 1982 A New Perspective on Paul, de la care s-a dat
acestei noi orientări acest nume. Dar ideile lui au fost prezentate cu mai multă forţă în
comentariul său pe Romani. Dunn preia concepţia lui Sanders despre iudaism şi trage
consecinţele acesteia în teologia lui Pavel. Dunn a afirmat că expresia „faptele Legii” nu
se referă la fapte bune, ci la legile specific naţionale evreieşti: circumcizie, mâncăruri,

5
sărbători. Prin acestea, evreii defineau cine e în legământ şi cine nu. Şi acesta e lucrul pe
care îl combate Pavel, nu încercarea evreilor de a se mântui prin fapte. Evreii pretindeau
celor dintre neamuri să trăiască la fel ca evreii, dacă doreau să intre în legământ.

N.T. Wright
N.T. Wright consideră că Evanghelia nu se referă la vreo veste bună a mântuirii
adusă individului. Evanghelia proclamă biruinţa lui Hristos asupra forţelor răului care îi
înrobeau pe oameni. Evanghelia înseamnă proclamarea domniei lui Hristos. Cine crede în
El, e eliberat din robia puterilor şi domniilor care îl înrobeau. Justificarea nu e esenţa
Evangheliei la Wright. Reformatorii au considerat Evanghelia a fi vestea bună proclamată
oamenilor că sunt mântuiţi pe baza dreptăţii lui Hristos imputate păcătosului. Dar nu
aceasta înseamnă justificarea la Pavel, crede Wright. Justificarea identifică pe cei aflaţi în
legământ. Justificarea e o doctrină secundară la Wright. Evanghelia nu are a face cu
mântuirea indivizilor, ci cu domnia universală a lui Mesia. Crucea e instrumentul prin
care Dumnezeu a cucerit biruinţa asupra domniilor şi puterilor ce înrobeau oamenii.
învierea manifestă această biruinţă.
Wright redefineşte şi conceptul de „dreptate a lui Dumnezeu”. El traduce
dikaiosyne Theou prin „credincioşia lui Dumnezeu”, credincioşia lui Dumnezeu
manifestată în împlinirea promisiunii şi planului Său de răscumpărare. Această redare a
dikaiosyne Theou nu apare în nici un lexicon de termeni greceşti, ci este invenţia lui
Wright. De vreme ce dreptatea lui Dumnezeu e credincioşia Lui, reprezentând acţiunile
drepte ale lui Dumnezeu, nu poate exista ideea unei dreptăţi imputate oamenilor. Oricum,
reformatorii nu au spus că dreptatea lui Dumnezeu, ca atribut divin, ar fi imputată
oamenilor, ci dreptatea achiziţionată de Isus prin supunerea perfectă faţă de Legea lui
Dumnezeu, dar Wright distorsionează lucrurile.

Analiză

1) Problema iudaismului
Iudaismul din vremea Domnului Isus nu era unul unitar, ci variat. Existau mai
multe grupări religioase, fiecare dintre ele socotindu-se mai pură decât celelalte: fariseii,
saducheii, zeloţii, comunitatea de la Qumran. O evaluare simplistă a iudaismului e
greşită. Existau tendinţe diferite, accente diferite. Şi mai exista spiritualitatea poporului
de rând. Sanders vrea să demonstreze că iudaismul era o religie a harului şi că ideea
mântuirii prin fapte, prin ţinerea Legii, era străină iudaismului. Dar într-un iudaism cu
atâtea grupări şi aspecte, cu atâtea teologii, e suprasimplificare să afirmi acest lucru. Ca
răspuns la o simplificare a iudaismului, Sanders ne dă o altă simplificare, care îi convine.
O altă problemă în abordarea lui Sanders, dar şi a celorlalţi adepţi ai Noii
perspective e că, interpretând iudaismul, nu se dă credit Noului Testament. Ei nu acceptă
scrierile Noului Testament ca mărturii autoritative asupra iudaismului. Ci ei vin cu scrieri
rabinice, stabilesc care cred ei că trebuie să fie iudaismul, apoi impun această viziune
asupra Noului Testament, lucru ce are ca urmare modificarea doctrinelor nou-
testamentale în funcţie de informaţiile aduse din afară. În loc să adopte ca autoritate
ultimă interpretare scripturală inspirată asupra iudaismului, ei fac lucrul opus. Scriptura e
cea care aruncă lumină asupra iudaismului, nu invers! Chiar dacă e evident că trebuie să

6
folosim informaţii legate de contextul istoric în care au fost scrise Evangheliile şi
epistolele Noului Testament, totuşi a aduce materiale din afară care, impuse interpretării
Noului Testament, schimbă radical mărturia Bisericii de 2000 ani e evident ceva greşit. E
o pretenţie arogantă să susţii ca adepţii Noii Perspective că nimeni nu a înţeles iudaismul
până la ei.
Apoi, metodologia folosită de Sanders nu este corectă. El nu prezintă materialele
iudaismului pentru ca apoi să tragă concluzia, cu selectează materialele care îi convin. El
citează texte şi fragmente care par să indice că iudaismul este o religie a harului, dar trece
cu privirea textele care vorbesc despre merite şi despre fapte bune. Erudiţii care au studiat
textele rabinice, dar care nu fac parte din mişcarea Noii perspective, au atras atenţia
asupra acestui lucru. Cel mai de seamă cercetător de felul acesta e D.A. Carson. Carson a
arătat că Sanders citează texte din rabini care au vorbeau despre har, dar care continuau
să vorbească despre faptele pe care trebuiai să le faci pentru a primi harul! Aceasta e o
religie a harului? Apoi, în textele lor, rabinii amintesc mereu faptul că motivul pentru
care Dumnezeu Şi-a păstrat legământul cu Israel, în ciuda falimentelor din istorie, se
datora meritelor lui Avraam, Isaac şi Iacov, patriarhii lor. Meritele acestora răspund
pentru lipsa de merit a evreilor obişnuiţi. Nu a aceasta aceeaşi religie a meritelor sfinţilor
ca în catolicism? Iată că Luther şi reformatorii au interpretat iudaismul corect şi nu
Sanders şi ai lui. Apoi, rabii cereau ca, în cazul unui păcat, evreu să săvârşească două
fapte bune, pentru ca faptele bune să cântărească mai greu în balanţă. Nu e aceasta o
penitenţă ca şi la catolici şi o justificare prin fapte? Dacă Sanders nu a observat aceste
lucruri, înseamnă că a studiat iudaismul fără mare atenţie. Sau, dacă le-a ştiut şi le-a
trecut cu vederea, aceasta se numeşte impostură academică, înşelăciune!
Sanders neagă faptul că iudaismul primului secol ar fi fost o religie a mântuirii
prin fapte. E o religie a harului. Intri în legământ prin alegere, prin har, şi rămâi prin
ascultare, prin supunere faţă de Lege, prin credincioşie.. El numeşte aceasta „nomism al
legământului”. Evreul este în legământ prin har şi rămâne în legământ prin supunere faţă
de Lege. Păcatele sunt rezolvate prin jertfele de ispăşire. Luther greşeşte când crede că
Pavel reacţionează împotriva unui iudaism legalist. Problema cu iudaismul e că era
exclusivist, că nu admitea în legământ pe cei dintre neamuri care nu acceptau şi legile
evreieşti referitoare la circumcizie, mâncăruri şi sărbători. Pavel reacţionează împotriva
acestui lucru şi spune că neamurile sunt acceptate în legământ prin credinţa în Isus, şi nu
au nevoie de Lege. Şi evrei, şi cei dintre neamuri, sunt în legământ prin credinţa în Mesia.
Iudaismul nu avea nicio problemă în afară de faptul că nu e creştinism, crede Sanders.
Iudaismul a fost perfect sănătos, dar acum, cu venirea lui Mesia, intrarea în legământ se
face prin credinţa în Mesia.
Sanders acuză pe reformatori că au făcut din iudaism o religie pelagiană, la fel ca
şi catolicismul, de mântuire a omului prin efort propriu. Cum am mai menţionat,
reformatorii nu au afirmat aceasta, ci au văzut iudaismul şi catolicismul ca
semipelagianism, lucrarea omului asistată de harul divin. Ceea ce propune Sanders ca şi
„nomism al legământului” e tocmai acest fel de semipelagianism! Omul intră în legământ
prin har şi continuă să rămână în legământ prin ascultare de Lege. Omul e cel care trebuie
să persevereze, pentru a nu apostazia şi pentru a putea fi justificaţi la urmă pe baza
supunerii manifestate în viaţă. E ceea ce au văzut reformatorii în catolicism! În mod
ironic, concepţia lui Sanders susţine polemica reformatorilor, nu o neagă! Sanders nu
cunoaşte prea bine istoria bisericii şi istoria dogmei.

7
 Ligon Duncan afirmă că Sanders nu ştie să identifica o religie a harului. El crede
că, dacă există o alegere prin har, iar perseverenţa e prin fapte, aceasta nu distruge religia
harului! Dar aceasta e semipelagianism, cum am văzut.
Dacă problema cu iudaismul era atât de minoră cum afirmă Sanders, că era
exclusivist, dar ca religie era în regulă, atunci de ce a atât de vehement Pavel împotriva
iudaizatorilor? De ce îi declară anatema pe cei ce predicau iudaismul în Galatia? Pavel a
văzut că ce predicau ei era o altă Evanghelie, că Evanghelia era în joc.
În Romani 4:4 apare ideea de merit şi de răsplată. E vorba de cel ce lucrează, cel
ce face fapte bune şi dobândeşte ca merit o plată, ceva datorat. În opoziţie cu aceasta e
harul. În versetul 5 continuă ideea lucrării şi se afirmă că Dumnezeu justifică pe păcătos,
nu pe cel ce dobândeşte o dreptate a sa prin fapte. Luca 18:9-14 revelează natura
adevărată a iudaismului. Iată în versetul 9 motivul pentru care Isus a spus pilda: „A mai
spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi
dispreţuiau pe ceilalţi”. Versetele 11 şi 12 prezintă faptele fariseului, pe baza cărora se
laudă şi crede că poate sta înaintea lui Dumnezeu. fariseul minimalizează păcatul propriu
şi sfinţenia lui Dumnezeu. crede că se poate justifica singur. Vameşul îşi conştientizează
păcatul şi ni se spune că a plecat acasă justificat de către Dumnezeu. Prin contrast,
fariseul nu a plecat justificat de Dumnezeu! era iudeu, făcea faptele cerute de Lege, dar
nu era justificat. Oare nu neagă acest text clar concepţia lui Sanders despre „nomismul
legământului”? După teoria lui Sanders şi a Noii perspective, fariseul era în mod clar şi
necesar justificat!! Isus, cel care spune pilda, nu e de acord cu Sanders aici şi nu e adept
al „nomismului legământului”! potrivit acestei pilde, vameşul nu trebuie să aştepte
eschatonul pentru a afla dacă e justificat pe baza ascultării sale, ci Isus ne asigură că s-a
dus acasă justificat deja, iar că fariseul nu a fost justificat! Pilda aceasta ne arată clar
natura legalistă a iudaismului. Credem Scriptura sau pe Sanders şi ai lui?
În Romani 11:5,6 avem antiteza dintre har şi fapte. Versetul 7 vorbeşte despre
efortul uman, despre căutare, încercarea de a achiziţiona o dreptate personală prin fapte.
Romani 9:30,31 afirmă că Israel a căutat neprihănirea prin fapte şi nu a obţinut-o.
Galateni 5:4 vorbeşte despre cei ce vor să fie justificaţi prin Lege. În Filipeni 3:4-9, Pavel
include în lucrurile pământeşti (v. 4) cu care se lăuda înainte, adică în natura sa
nerăscumpărată, nu doar statutul de „evreu din evrei” (v. 5), ci şi ascultarea sa de Lege (v.
5b, 6b). Pavel renunţă şi condamnă o neprihănire obţinută prin eforturi proprii, incluzând
in neprihănirea aceasta, specifică evreilor, „atât neprihănirea dată de statutul lor, cât şi
neprihănirea dată de faptele lor” (Stott, pag. 24). Pavel vorbeşte despre o neprihănire „a
mea” (Fil. 3:9), sau „a lor”, a evreilor (Rom. 10:3), o neprihănire dobândită prin efort
uman, în opoziţie cu neprihănirea dată de Dumnezeu prin Hristos.
Iudaismul secolului întâi, aşa cum este prezentat în Scriptură, era o religie a
mântuirii prin fapte bune. Acelaşi lucru îl mărturisesc şi textele rabinice, dacă nu sunt
ciuntite de către cei ce aleg doar ceea ce se potriveşte teoriei lor. Iudaismul primului secol
ne prezintă mai multe grupuri care concurau în ce priveşte puritatea. Fiecare grup îl
aştepta pe Mesia şi încerca să se purifice pentru ca Mesia să poată veni la ei şi pentru a nu
fi tăiat câne El va veni. Probabil saducheii nu aveau asemenea aşteptări. Dar fariseii se
vor ultralegalişti. Esenienii îi consideră pe farisei prea impuri şi se retrag în pustie pentru
a se purifica mai bine. Încercau să fie şi mai stricţi. Tânărul bogat vine la Isus cu
întrebarea: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Marcu 10:17). Avea mentalitatea

8
faptelor. Când predica Ioan Botezătorul, fariseii vor să se boteze, chiar fără a pocăinţă,
pentru a mai aduna o faptă bună care să îi ajute.
John Stott observă că fiecare religie a omului căzut e caracterizată de încercarea
omului de a se apropia de Dumnezeu prin efort propriu, pe baza meritelor personale. De
aceea, nici iudaismul secolului I nu a scăpat de acest lucru, care poate intra oricând (şi a
şi intrat) şi în creştinism (Stott, pag. 25).
Ligon Duncan afirmă că iudaismul secolului I nu este iudaismul Vechiului
Testament. Legea avea rolul de a arăta înspre Mesia. Când evreii L-au respins pe Mesia,
împlinirea Vechiului Testament, iudaismul la care s-au întors nu mai era iudaismul
Vechiului Testament, ci un iudaism modificat. Legea şi-a schimbat scopul. În loc să arate
înspre Mesia, acum a devenit la evrei o modalitate de a dobândi mântuirea, prin fapte.
Ceremoniile şi circumcizia au acum rol soteriologic, pe care nu l-au avut în Vechiul
Testament. Iudaismul secolului I, fără Mesia care a venit, nu e, aşadar iudaismul instituit
de Dumnezeu în Vechiul Testament! Când scoţi pe Mesia, iudaismul se schimbă în mod
necesar. Luca 24:44-46 ne arată aceasta: scoate-L pe Mesia şi întreg iudaismul se
schimbă în mod necesar.
Sanders recunoaşte că 4 Ezdra e o excepţie la teoria lui, că nu prezintă iudaismul
ca o religie a harului. El explică spunând că iudaismul a decăzut de la starea de „nomism
al legământului” în legalism. Dacă 4 Ezdra prezintă un iudaism legalist, de unde poate şti
Sanders că nu au existat alte scrieri care nu ni s-au păstrat şi care să fie de aceeaşi natură,
întreabă John Stott? Sanders a redus complexitatea iudaismului la un singur aspect. Tot
Stott afirmă că studierea scrierilor rabinice, a erudiţilor, nu dă în mod necesar vreo idee
despre religia poporului de rând, care putea fi mult mai legalistă! Oricum, am văzut mai
sus că însăşi textele aduse de Sanders îi contrazic teoria.
Philo scria în De Sacrificiis, că, chiar dacă Dumnezeu e cauza binelui ce vine
peste oameni, oamenii trebuie să o merite, să fie circumspecţi, curajoşi, cumpătaţi şi
drepţi, pentru ca Dumnezeu să-i poată considera vrednici a primi favorul Lui.
D.A. Carson a studiat modul în care foloseşte Josephus cuvântul charis.
Dumnezeu revarsă harul. Dar Josephus pune apoi întrebarea: Dumnezeu revarsă harul
peste cei care merită harul sau peste cei care nu îl merită? Răspunsul lui Josephus e: peste
cei ce merită, căci altfel Dumnezeu ar fi nedrept. Aceasta dă peste cap ideile lui Sanders
cu privire la iudaism. Şi nici nu reprezintă teologia lui Pavel.
Harul este pentru Sanders ceva diferit de ceea ce semnifică pentru creştini.
Sanders crede că, dacă alegerea e prin har şi perseverarea e prin fapte de supunere,
aceasta e încă har! Har şi cu fapte (merite) e tot har pentru Sanders.
În Isus Sirah 3:3 se spune: „Cel care cinsteşte pe tată se va curăţa de păcat”. În
3:29 scrie: „Focul arzător îl va stinge apa, şi milostenia va curăţa păcate”. Aceasta sună a
mântuire prin fapte, prin efort propriu. Esenţa legalismului constă în ideea că faptele bune
au eficacitate în ce priveşte păcatele comise.
Sanders afirmă că rabinii credeau că Dumnezeu a oferit legământul Său tuturor
popoarelor, dar doar Israel l-a acceptat. Aşadar, alegerea e dependentă de acceptarea
legământului de către părinţii poporului Israel. Aceasta e o teologie a meritelor, nu e har.
Rabinii transformau alegerea în răsplată, în retribuţie.
Apoi, legile numeroase din Mishna indică legalism.
Necesitatea de a ţine Legea pentru a asigura mântuirea escatologică e, în esenţă,
tot legalism!

9
 Iată de ce Timo Eskola socoteşte că ar trebui să definim iudaismul nu ca
„nomism al legământului”, ci ca „nomism sinergistic”.
D.A. Carson numeşte ceea ce face Sanders „revizionism istoric”.
Pentru Pavel, intrarea în legământ, cât şi rămânerea în legământ, sunt doar prin
har. Nu e „nomism al legământului”: intri prin har, rămâi prin fapte. Romani 5:2 spune că
noi continuăm să rămânem în starea de har în care am intrat.

2) Pavel şi o conştiinţă vinovată

După Stendahl, Pavel nu avea probleme de conştiinţă, nu avea probleme în ce
priveşte mântuirea personală. El se ştia acceptat în legământ prin har, aşa că nu avea o
conştiinţă încărcată de vinovăţie. Luther a fost acela care şi-a citit în Pavel propriile
experienţe. Pavel nu e interesat de păcat şi de rezolvarea adusă de Dumnezeu prin
justificare. Pavel e interesat doar de modalitatea în care intră neamurile în legământ.
Luther e cel care se concentrează asupra vinovăţiei individului. Legea ne condamnă, arată
cât de păcătoşi suntem, Evanghelia ne aduce scăparea.
Pavel nu a fost convertit de la necredinţă la credinţă, după Noua perspectivă.
Starea lui în iudaism era în regulă.
Stendahl afirmă că Pavel nu scrie autobiografic în Romani 7. El nu putea avea
frământările celui din Romani 7. Iudaismul nu era introspectiv. Occidentul e astfel; de
aici problemele de conştiinţă şi inventarea doctrinei justificării pe baza unei dreptăţi
imputate! În Filipeni 3:4-6, Stendahl vede un Pavel care nu avea mustrări de conştiinţă, ci
care se putea considera perfect după Lege. Evreii nu aveau greutăţi în a împlini Legea.
După Stendahl, Pavel nu îi îndeamnă nicăieri pe evrei să găsească în Hristos răspunsul la
o conştiinţă ce îi tulbură! Pavel face puţine referiri la păcat, după Stendahl.
James Dunn a fost cel care l-a atacat cel mai dur pe Luther, care ar fi făcut
eisogeză, proiectând asupra lui Pavel propriile sale agonii spirituale. Dunn discută aceasta
mai ales în comentariul pe Romani 7. Dunn afirmă că, atunci când Luther vorbeşte despre
convertirea lui, în fragmentul autobiografic din 1545, se foloseşte de Romani 7, care a
avut rol esenţial în convertirea sa. Adevărul e că Luther nu menţionează acolo deloc
Romani 7, ci Romani 1:17, care este textul care l-a condus la convertire. Luther nu
menţionează acolo convertirea lui Augustin, cum afirmă iar Dunn. Dunn nu citează
comentariul lui Luther pe Romani 7. de fapt, nici nu l-a citit! Nu cunoaşte sursele
originare. Când îl critică pe Luther, Dunn citează din biografia populară scrisă de
Bainton!
În Romani 7, Luther îl vede pe Pavel ca om spiritual, creştin, nu ca pe unul carnal,
cum îl vede Dunn. E experienţa unui om spiritual. Romani 7:14-25 e la persoana I, Pavel
vorbeşte despre sine. Luther nu crede că aici ar fi vorba de Pavel înainte de convertire, ci
de creştinul Pavel, un om care iubeşte Legea şi urăşte păcatul, ceea ce un necredincios nu
face. Luther foloseşte pe Augustin, dar nu pasaje din Confesiuni, nici din tratatele sale de
la început, când socotea că omul din Romani 7 e omul aflat sub Lege. Ci îl citează pe
Augustin cel din Retractationes, unde mărturiseşte că şi-a schimbat punctul de vedere de-
a lungul anilor, ajungând să creadă că acest pasaj descrie experienţa creştinului. Deci,
ceea ce afirmă Dunn e incorect, e o deformare. Dunn nu l-a citit pe Luther. Carl
Trueman, de care am luat acest argument, continuă să ne avertizeze cu privire la un lucru:

10
dacă adepţii Noii perspective îi denunţă atât de dur pe protestanţi, dar nu le citesc
scrierile, deci sunt ignoranţi cu privire la teologia protestantă, ar trebui să privim cu
suspiciune când fac acelaşi lucru cu iudaismul secolului I. Se cred mari experţi în
iudaism, dar s-ar putea să descoperim că tratează subiectul cam la fel cum tratează
teologia reformatorilor!
Pavel este cel care (şi nu Augustin sau Luther) demonstrează păcătoşenia şi
vinovăţia universală a omenirii în Romani 1:18-3:20. Romani 7:7 afirmă că porunca a
zecea descoperă un păcat intern al inimii. O conştiinţă sănătoasă ne arată păcatul, nu
rămâne neatinsă, cum crede Sanders. Oamenii fără Hristos nu au un cuget complet curat,
scrie Stott (pag. 20). Sanders deformează teologia lui Pavel despre omul necredincios şi
minimalizează problema păcatului.

3) Justificarea prin credinţă

N.T. Wright afirmă că, în iudaismul secolului I, justificarea nu însemna modul
prin care e acceptat cineva înaintea lui Dumnezeu, prin care e făcut drept, nu înseamnă
restabilirea relaţiei cu Dumnezeu, ci o definiţie escatologică a poporului lui Dumnezeu.
dumnezeu declară cine e parte a poporului Său şi cine nu. Există o justificare în prezent şi
o justificare în viitor, când Dumnezeu va justifica pe cine pe baza întregii vieţi trăite.
Dacă cineva a rămas credincios în legământ, va fi justificat. La final, cel care s-a închinat
altor zei va fi demascat şi arătat ca greşit. În prezent, cel care e în legământ prin credinţa
în Hristos, este justificat. Justificarea nu e o problemă de soteriologie, ci de eclesiologie.
Justificarea se referă la identitate, nu la mântuire, la Wright. Se referă la
apartenenţa la poporul lui Dumnezeu. în primul rând e vorba de aspectul sociologic, nu
soteriologic.
Adepţii Noii perspective neagă doctrina imputării dreptăţii lui Hristos păcătosului,
considerând-o învăţătură protestantă străină Scripturii. Dumnezeu ne declară drepţi fără
imputarea dreptăţii lui Hristos, consideră Noua perspectivă. Dacă ai crezut în Isus şi că
Dumnezeu L-a înviat din morţi, eşti justificat.
Doctrina justificării este una secundară pentru Noua perspectivă. Wright afirmă că
e o doctrină importantă, dar că la Pavel nu este una principală. Doctrina paulină
principală e domnia lui Hristos, că Isus e Domn şi nu Cezar. Inima Evangheliei nu e
doctrina justificării, ci a domniei lui Hristos, venirea Împărăţiei Lui.
Justificarea are a face, la Wright, cu cei ce-s parte a familiei mari a lui Avraam.
Wright reinterpretează textele referitoare la justificare din epistolele pauline.
Învăţătura protestantă a văzut în Romani răspunsul la întrebarea: cum pot eu, ca
păcătos, să fiu acceptat de către Dumnezeu? Răspunsul: prin justificare. Nu doar că
Dumnezeu nu ne socoteşte vinovaţi, că nu ne impută păcatul, ci ne şi declară drepţi
datorită dreptăţii lui Hristos, care ni s-a imputat. Nu e doar non-imputarea vinovăţiei,
adică iertare, că şi imputarea dreptăţii dobândite de Hristos prin supunerea Sa perfectă
faţă de Lege. Dumnezeu ne socoteşte ca şi cum am fi împlinit în mod perfect Legea, căci
Hristos a împlinit-o în locul nostru, iar dreptatea Sa ne e imputată nouă. Ca şi cum aş fi
ţinut Legea exact ca şi Hristos. Justificarea nu are loc la final, în Ziua Judecăţii. Faptul că
am scăpat de condamnare e deja ceva ştiut, nu trebuie să aştept Ziua Judecăţii. Ideea Noii
perspective că mai există o justificare finală pe baza supunerii arătate întreaga viaţă
înseamnă mântuire prin fapte. Şi, dacă justificarea are loc la urmă pe baza faptelor

11
noastre, atunci e minimalizată lucrarea lui Hristos; ce a făcut Hristos nu e de ajuns, dacă e
nevoie de lucrarea omului pentru mântuire.
La Wright, justificarea e ceva continuu, nu poarta de intrare în mântuire. Ci ceva
ce are loc de-a lungul vieţii. Dumnezeu mă justifică mereu, cât sunt în legământ, adică
mărturiseşte că sunt în legământ. În teologia reformată, justificarea e un eveniment la
începutul vieţii creştine. Dumnezeu te declară drept.
Dacă justificarea de la sfârşit e pe baza întregii vieţi trăite de credincios, atunci
sunt justificat pe baza dreptăţii mele, şi nu a lui Hristos, atrage atenţia John Piper. Suntem
justificaţi pe baza a ceea ce noi am făcut, nu pe baza a ceea ce Hristos a făcut.
Dacă se modifică doctrina justificării, atunci Evanghelia se modifică, atrage
atenţia James M. Harrison. Şi, dacă se schimbă Evanghelia, atunci se schimă modalitatea
de a intra în relaţie cu Dumnezeu, se schimbă punctul de vedere asupra evanghelizării şi a
misiunii. Noua perspectivă susţină că Evanghelia nu e despre rezolvarea problemei
păcatului, ci că Dumnezeu a dat la o parte, în Hristos, zidul de despărţire dintre evrei şi
neamuri. Vestea bună e că şi neamurile pot intra în legământ prin biruinţa raportată de
Hristos. E adevărat că Evanghelia realizează şi acest lucru, dar a reduce Evanghelia la
atât reprezintă o distorsionare a ei. Noua perspectivă pierde dimensiunea verticală a
Evangheliei, păstrând-o pe cea orizontală, relaţia dintre evrei şi neamuri.
Apoi, la Wright, justificarea nu e cave individual, ci corporativ. Nu individul e
justificat, ci biserica, poporul lui Dumnezeu corporativ. Justificarea e mai degrabă ceva
escatologic decât o realitate împlinită în prezent. Are a face cu declaraţia viitoare a lui
Dumnezeu, când va arăta public că poporul Său I s-a închinat în mod corect.
Cineva e justificat dacă va fi găsit membru al comunităţii celor ce îl urmează cu
credincioşie pe Dumnezeu. Baza justificării va fi credincioşia. În timp ce Pavel afirmă că
cei justificaţi vor fi cu siguranţă şi glorificaţi (Romani 8:30), Noua perspectivă neagă
acest lucru. Cei justificaţi azi (adică membrii legământului) pot să piardă justificarea
finală, dacă nu perseverează!
Adepţii Noii perspective neagă imputarea chiar când ea apare clară în texte ca
Romani 3:21-30, 4:1-12, 2 Corinteni 5:21. Noua perspectivă acuză teologia protestantă că
insistă asupra metaforei tribunalului, când intrarea în legământ e prezentată sub metafora
familiei: Dumnezeu ne primeşte în familia Sa. Dar teologia protestantă prezintă ambele
aspecte. Apoi, ei insistă că noi intrăm în legământ prin unirea cu Hristos şi împărtăşirea
din moartea şi învierea Sa. Iarăşi, teologia protestantă afirmă acest lucru, dar afirmă şi
faptul că nimeni nu poate fi acceptat înaintea lui Dumnezeu fără a avea imputată
dreptatea lui Hristos!
Romani 5:12-19 afirmă clar doctrina imputării. Prin nesupunerea lui Adam, toţi
au fost condamnaţi. Li s-a imputat călcarea de lege a lui Adam. La fel, prin supunerea lui
Hristos, mulţi sunt justificaţi. Li s-a imputat dreptatea lui Hristos.
În Romani 1:18-3:19, Pavel nu vorbeşte despre relaţia dintre evrei şi neamuri,
pentru ca doctrina justificării, de la 3:21 încolo să explice acest lucru sau să reprezinte
soluţia la această problemă. Ci în 1:18-3:19, subiectul e păcatul, păcătoşenia universală, a
evreilor şi a neamurilor! Justificarea e soluţia la problema păcatului. Problema e mânia
lui Dumnezeu împotriva păcatului omului. Nimeni nu e drept, spune Pavel, omul e sub
mânia lui Dumnezeu, scăparea e prin imputarea unei dreptăţi a Altuia, căci omul nu şi-a
putut-o achiziţiona! Aşadar, doctrina justificării e în contextul învăţăturii despre om şi
păcat. Nu al doctrinei despre biserică, în Romani 1-3! Dacă Noua perspectivă ar fi

12
adevărată, Romani 1-3 ar trebui să dezbată problema membralităţii în biserică, ducând
înspre punctul culminant cu privire la justificare în 3:21 şi mai departe. Dar Pavel
prezintă problema păcătoşeniei şi a vinovăţiei universale, după care trece la soluţia
problemei: justificarea.
Romani 1-3 vorbeşte despre vinovăţia universală, evrei şi neamuri sunt păcătoşi
vinovaţi aflaţi sub mânia lui Dumnezeu. Nu e vorba aici doar despre exilul lui Israel.
Crucea e răspunsul la blestemul ce stă asupra lumii, nu doar asupra lui Israel. Romani 1-3
are a face cu Geneza 3, nu cu anul 586 î.Hr., observă D.A. Carson. Pavel nu începe cu
Legea în Romani 1-3, ci cu căderea, pentru a demonstra vinovăţia universală, începe cu
idolatria, cu a face dumnezeu din creatură. Nu avem voie să reducem păcatul la un
sentiment de vinovăţie colectivă că Israel se află în exil, cum face Wright.
În Psalmul 32, contextul e iarăşi păcatul şi vinovăţia. David afirmă că rezolvarea
acestora constă în non-imputarea de către Dumnezeu a păcatelor cuiva, iertarea păcatelor.
Pavel citează aceste versete în Romani 4:6-8 şi pune semnul egalităţii între această non-
imputare şi justificare. Non-imputare a păcatului şi imputare pozitivă a dreptăţii lui
Hristos. contextul e păcatul şi vinovăţia şi nu relaţia dintre evrei şi neamuri!
Chuck Hill face observaţia că nici un lexicon de termeni greceşti nu defineşte
dikaioo sau dikaiosyne ca însemnând membralitatea într-un grup sau declararea cuiva ca
a fi membru al unui grup, cum afirmă Noua perspectivă. Termenii semnifică a fi
îndreptăţit, a fi declarat drept şi dreptate. Lexicoanele sunt alcătuite de erudiţi în greacă,
specialişti în domeniul lor. David Gooding a făcut observaţia că toate cuvintele care au
rădăcina dik- în greacă au a face cu dreptatea. Noua perspectivă inventează cuvintelor
greceşti un sens străin acestora, ca să îşi justifice teologia. Dar aceasta nu înseamnă nici
onestitate academică, nici erudiţie, ci impostură! Avem a face nu cu erudiţi de certă
valoare, ci cu impostori!
Darren Middleton observă că accentuarea aspectului corporativ în ce priveşte
justificarea în Noua perspectivă lasă prea puţin loc mântuirii individului, care a fost făcut
o creatură nouă (2 Cor. 5:17).
Wright afirmă că doctrina justificării are rolul de a aduce împreună pe evrei şi
neamuri, deci e o doctrină ce uneşte. De vreme ce doctrina justificării în teologia
protestantă divizează pe protestanţi de catolici, înseamnă că justificarea la protestanţi e
greşită. După Scriptură, însă, adevărul întotdeauna separă de fals, de erezie! În Galateni
1:9, Pavel nu neagă faptul că predicatorii iudaizatori la care se referă nu ar fi crezut în
Isus! (După Wright, ar fi trebuit să fie deci parte a poporului legământului, justificaţi.)
Dar Pavel îi acuză că aduc o Evanghelie schimbată, că predică o altă Evanghelie, de
aceea îi declară anatema, îi blestemă!
Noua perspectivă ucide siguranţa credinciosului. Dacă rămâi în legământ pe baza
perseverenţei tale, prin supunere, nu mai poţi avea siguranţa glorificării. La reformatori,
siguranţa era parte a credinţei mântuitoare. Cel justificat e sigur că va fi şi glorificat, după
cum afirmă Pavel. Siguranţa vine din justificare, Romani 8:1. Cunoaştem de acum
verdictul final al lui Dumnezeu, că nu mai există condamnare pentru cel justificat.
Noua perspectivă socoteşte că omul e neprihănit dacă perseverează în legământ.
Oare nu aceasta religie a faptelor şi o neprihănire lucrată de om? Pavel spune însă că
neprihănirea noastră e cea a lui Hristos, imputată nouă; pe baza acesteia stăm înaintea lui
Dumnezeu.

13
 Noua perspectivă confundă justificarea cu sfinţirea, confundă justificarea cu
consecinţele justificării. Romani 15:7 cheamă la unitate între credincioşi pe baza faptului
că Dumnezeu ne-a acceptat în Hristos. Aţi fost justificaţi, deci acceptaţi-vă şi voi unii pe
ceilalţi. Justificarea are consecinţe asupra relaţiei dintre credincioşi în biserică, dar nu
reprezintă unul şi acelaşi lucru.
Wright neagă aspectul individual al justificării. Nimeni nu poate spune că e
justificat ca individ. Doar poporul, comunitatea, e justificată. Acest lucru neagă Galateni
2:20 – „S-a dat pe Sine pentru mine”.

4) Dreptatea lui Dumnezeu

N.T. Wright redefineşte şi conceptul de dreptate a lui Dumnezeu. El traduce
dikaiosyne Theou prin credincioşia lui Dumnezeu. Credincioşia lui Dumnezeu faţă de
legământul Său, în a-Şi împlini planul de a binecuvânta întreaga lume prin intermediul lui
Israel. Dumnezeu a făcut aceasta prin lucrarea lui Hristos. În felul acesta, Wright a dat la
o parte conceptul de imputare, deoarece credincioşia lui Dumnezeu nu poate fi imputată
omului. Din nou, acest sens al expresiei dikaiosyne Theou nu apare în nici un lexicon, e o
invenţie a Noii perspective.
Credincioşia lui Dumnezeu, la Wright, se referă la acţiunea dreaptă a lui
Dumnezeu în desfăşurarea planului Său. La reformatori, dikaiosyne Theou înseamnă
dreptatea care vine de la Dumnezeu, o dreptate dată de Dumnezeu; nu în sensul că
atributul divin ar fi imputat sau transferat omului, ci că dreptatea lui Hristos, dreptatea
achiziţionată prin supunerea perfectă faţă de Legea lui Dumnezeu, aceasta îi e imputată
păcătosului. Dacă se dă la o parte această doctrină biblică, dacă păcătosul nu mai are
parte de dreptatea lui Hristos imputată lui, atunci cum poate sta păcătosul înaintea unui
Dumnezeu sfânt, care cere supunere perfectă în faţa Legii? Wright distruge orice speranţă
a mântuirii prin modificarea doctrinei justificării şi a dreptăţii lui Dumnezeu. Filipeni 3:9
afirmă car că neprihănirea pe care o doreşte Pavel este cea pe care o dă Dumnezeu. Pavel
foloseşte aici o expresie diferită: ek Theou dikaiosynen, o neprihănire de la Dumnezeu.

5) Faptele Legii
James Dunn a dat mare atenţie redefinirii „faptelor Legii”. N.T. Wright i-a preluat
ideea. Textul din Galateni 2:16 e foarte important pentru Dunn. Dunn argumentează că
aici Pavel nu vorbeşte despre încercarea evreilor de a se justifica prin fapte bune, căci
„faptele Legii” nu se referă la fapte bune, ci la legile specific evreieşti, care îi deosebeau
naţional de celelalte popoare: circumcizia, mâncărurile, sărbătorile. Evreii determinau
prin aceste legi cine era în legământ şi cine nu. După ei, neamurile nu puteau intra în
legământ până nu le ţineau şi ei. Aceasta combate Pavel aici. Căci noi suntem în
legământ prin credinţă în Isus, nu prin legile etnice evreieşti, ar fi argumentul lui Pavel.
Pavel nu spune că nu poţi fi justificat prin ţinerea Legii. Pur şi simplu, el nu vorbeşte
despre aşa ceva! Contextul mai mare din Galateni, cu întâlnirea dintre Pavel şi Peter, nu
se referă la mântuirea individului, după Dunn, ci are a face cu intrarea neamurilor în
biserica evreiască. Aşadar, faptele Legii nu se referă la fapte bune care să merite favorul
lui Dumnezeu, cum credea Luther, spune Dunn. Faptele Legii nu se referă la împlinirea
legii morale, cum ar fi vorba de cele 10 porunci.

14
 De fapt, pentru Noua perspectivă, Legea nu are rolul de a revela caracterul lui
Dumnezeu şi, în felul acesta, să îi arate pe oameni păcătoşi, căci sunt incapabili să se
ridica la standardul ei.
În Galateni 3:10-14, însă, ni se spune despre Lege că pronunţă blestem peste cei
ce falimentează să ţină toate lucrurile prescrise în e. legea nu are doar rolul de a separa pe
evrei de neamuri, cum afirmă adepţii Noii perspective. Galateni 3:10 e un citat din
Deuteronom 27, unde contextul se referă la obligaţiile morale faţă de Lege: idolatrie,
adulter, incest, furt, etc. În Galateni 5:2-4, Pavel spune că cel care acceptă circumcizia e
obligat să ţină toată Legea. Cu alte cuvinte, Pavel spune: dacă tu propui pentru
justificarea ta supunere faţă de un aspect al Legii, atunci eşti obligat să ţii toată Legea!
Romani 4:4 şi 9:11 arată că e vorba de fapte bune. Faptele Legii apar şi în Romani
3:20,28. Contextul nu se referă la legi ce despart pe evrei de neamuri, ci la toate
obligaţiile Legii, inclusiv cele morale. Alte texte: Efeseni 2:8,9; 2 Timotei 1:9; Tit 3:5.
În Fapte 15:1, oponenţii lui Pavel insistau nu doar asupra faptului că neamurile
trebuie să îmbrăţişeze naţionalitatea iudaică pentru a fi acceptaţi la părtăşie, ci ei afirmau
că fără circumcizie, deci fără ţinere Legii, nu se putea obţine mântuirea!
În ce priveşte inabilitatea oamenilor de a ţine Legea, cu siguranţă că Pavel o
afirmă: Galateni 3:10 – oamenii sunt sub blestem deoarece nu ţin Legea. Galateni 5:3,
Romani 3:19,20 declară inabilitatea omului. Şi iată care e lucrarea Legii în cei care sunt
sub Lege, fără Hristos: Romani 7:5,7,9,10. Crisostom a afirmat şi el ceea ce a spus
Luther: că nimeni nu poate fi justificat prin a face ceea ce spune Legea.
Peter Stuhlmacher atrage atenţia că nu Pavel a folosit pentru prima dată expresia
„faptele Legii”, ci că exista şi în scrierile rabinice. În documentul 4Q398 de la Qumran,
apare expresia „faptele Legii”, cu sensul de a ţine Legea, de a face fapte potrivit cu
cerinţele Torei (Vezi acest lucru şi citatul în articolul lui Michael F. Bird).

6) Câte legăminte?
Noua perspectivă afirmă existenţa unui singur legământ după căderea omului în
păcat. Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul Israel, un legământ de binecuvântare
sau de blestem, cu naţiunea. Prosperitatea ca naţiune, sau pedeapsa lui Dumnezeu, veneau
ca urmare a credincioşiei poporului sau a absenţei acesteia.
Teologia protestantă afirmă că există două legăminte: Galateni 4:24 spune aceasta
– unul al faptelor şi unul al harului. Legământul de pe Sinai şi legământul cu Avraam.
Legământul făcut cu Avraam e primul şi e diferit de legământul făcut cu Israel la Sinai.
Ieremia, când vorbeşte despre un legământ viitor, afirmă că acesta nu va fi ca cel de pe
Sinai, pe care l-au călcat. Iudaizatorii au confundat legământul mozaic (care era prin
fapte) cu cel avraamic (ce era prin har). Promisiunea a venit prin credinţă (Galateni
3:14,18b). Legământul avraamic, care e primul, nu e anulat de cel mozaic, care a venit
mai târziu. Legământul avraamic semnifică altceva decât cel mozaic.

Alte câteva observaţii

Cu toate că se laudă că face exegeză atentă, Noua perspectivă se face vinovată de
eisogeză, de citirea propriei agende şi teologii în textul biblic, adesea forţând textul şi
redefinind termenii. De exemplu, în eseul The Theology of Galatians, James Dunn îşi
prezintă teoria cu privire la nomismul legământului, apoi redefinirea expresiei „faptele

15
Legii”, după care trece la interpretarea epistoleo în această lumină. În acest fel se poate
demonstra orice învăţătură în Scriptură. Poţi face textul să spună ce vrei, dacă ai redefinit
întâi termenii.
Urmele liberalismului sunt prezente peste tot. În acelaşi eseu, Dunn afirmă că
Pavel a avut o perioadă în care a recunoscut autoritatea lui Petru şi a celorlalţi apostoli
din Ierusalim. Dar, odată cu evenimentul din Antiohia descris în Galateni 2, s-a distanţat
de ei. Nu le mai recunoaşte autoritatea şi nu se supune lor. Există diferenţe între teologia
lui Pavel şi cea a apostolilor de la Ierusalim (observaţi că nu e vorba de cei veniţi să
predice la Antiohia, ci chiar de Petru!), care sunt înclinaţi spre iudaism. E prezentă aici
vechea idee liberală a teologiilor diferite ale lui Pavel şi Petru. Pavel nu s-a convertit pe
drumul Damascului, după Dunn. Nu şi-a schimbat punctul de vedere asupra Legii şi nu s-
a convertit de a iudaism. Ce a avut loc acolo a fost doar însărcinarea de a merge la
neamuri. Totodată, teologia lui Pavel s-a dezvoltat de-a lungul anilor. Nu mai e aici
revelaţie primită de la Hristos, ci dezvoltarea teologiei unui teolog de-a lungul anilor.
Programul Noii perspective este unul ecumenic. Ei doresc reunirea denominaţiilor
creştine. Justificarea are rolul de a uni, nu de a separa, spune ei. Reformatorii şi catolicii
s-au divizat pe baza unei doctrine nesusţinute de Pavel. De aceea, justificarea redefinită
de Noua perspectivă poate crea din nou unitate între protestanţi şi catolici, spun ei.
Apoi, după holocaustul din al doilea război mondial, a început mişcarea de
apropiere între creştinism şi iudaism. În lumea academică, nu este politically correct să
afirmi că mânia lui Dumnezeu ar fi peste evrei. Noua perspectivă vrea să lege punte peste
prăpastia iudeo-creştină, afirmând continuitatea dintre iudaism şi creştinism. Iudaismul şi
creştinismul nu sunt două religii contrare. Nu e vorba ca iudaismul să fie o religie a
mântuirii prin fapte, iar creştinismul o religie a harului. Nu, ci iudaismul e o religie
caracterizată de nomism al legământului, legământ care a ajuns la împlinire în Mesia cel
evreu.
Unii reprezentanţi ai Noii perspective ar respinge ideea că sunt liberali,
declarându-se chiar evanghelici. Dar să cădem în cursă! Chiar denumirea mişcării ar
trebui să ne avertizeze: Noua perspectivă asupra lui Pavel. Avem aici vechea distincţie
între creştinismul paulin, petrin, ioanin, cel elenist al lui Ştefan, etc. noua perspectivă nu
reprezintă liberalismul german de tip Tübingen, dar este, cu toate acestea, un liberalism,
al teologilor de limbă engleză.
Adepţii Noii perspective îi acuză pe protestanţi a fi confesionali, dogmatici. Ei se
văd exegeţi, biblici. Ei spun că protestanţii impun teologia Reformei asupra Bibliei. Am
menţionat deja ignoranţa lor în ce priveşte istoria bisericii şi istoria dogmei. În ce priveşte
exegeza textului biblic, cred că din cele prezentate mai sus se poate face o oarecare idee
cu privire la corectitudinea interpretării acestuia. Ca să îşi demonstreze teoria, ei modifică
înţelesul textului, al expresiilor şi cuvintelor greceşti, practicând eisogeza, citirea în text a
propriei lor agende teologice, adică exact lucrul de care îi acuză pe protestanţi!
La fel ca multe mişcări eretice şi sectare, adepţii Noii perspective au pretenţia că,
în cei 2000 de ani de la moartea şi învierea lui Hristos, Biserica a înţeles Evanghelia
greşit, şi că până la ei nimeni nu l-a interpretat corect pe Pavel, nici justificarea,
iudaismul, etc. Putem spune că Hristos a falimentat 2000 ani în a ridica oameni care să
cunoască adevărul Evangheliei în Biserica Lui, până la apariţia acestor teologi ai Noii
perspective, dacă pretenţia lor e adevărată!

16
 Apoi, ei îl acuză pe Luther că a dat naştere antisemitismului şi nazismului
german, lagărelor de exterminare. Bineînţeles că ei „uită” filosofia germană care a
modelat Germania modernă şi teologia liberală. Scopul lor e să arunce umbra asupra lui
Luther şi a protestantismului. Adepţii noii perspective afirmă că, dacă spui că iudaismul e
o religie a mântuirii prin fapte, aceasta duce la antisemitism. Creştinii cred în har, deci îi
urăsc pe evrei. În acelaşi timp, ei afirmă că problema iudaismului nu era legalismul, ci
exclusivismul, faptul că evreii se credeau diferiţi, superiori, aleşi de Dumnezeu, şi că îi
priveau de sus pe cei dintre neamuri. Oare nu aceasta promovează mai degrabă
antisemitismul? Dacă ar fi vorba de legalism, toţi înţelegem că suntem păcătoşi, în
aceeaşi condiţie, şi i-am înţelege pe evrei, căci adesea şi noi încercăm să ne mântuim prin
fapte!

Ultim cuvânt
Noua perspectivă asupra lui Pavel a influenţat deja lumea academică occidentală,
profesori, studenţi şi pastori căzând pradă acestei teologii greşite. În SUA, a pătruns mai
ales în bisericile presbiteriene liberale, dar influenţa ei nu se opreşte aici. Chiar şi printre
baptişti are adepţi. Din fericire, există deja cazuri de teologi care au îmbrăţişat Noua
perspectivă, dar care au părăsit apoi această teologie. Francis Watson e un exemplu; el
scrie acum împotriva acestei teologii ca unul care a cunoscut-o din interior. Se pare că
această teologie va mai manifesta influenţă un timp în denominaţiile creştine,
minimalizarea problemei păcatului, a stării păcătosului şi a dreptăţii şi sfinţeniei lui
Dumnezeu fiind atrăgătoare pentru cei ce nu vor să fie tulburaţi în conştiinţa lor. Această
teologie pătrunde de acum şi în lumea evanghelică românească. Lipsa de discernământ
teologic îi poate face pe mulţi să cadă pradă acestei înşelătorii. Speranţa noastră este în
Dumnezeul nostru, care îşi păzeşte Biserica de învăţătura greşită!

17
 Bibliografie:

1) Michael F. BIRD – When the Dust Finally Settles: Coming to a Post-Perspective

Perspective, în Criswell Theological Review, 2/2 (Spring 2005), pag. 57-69

2) D.A. CARSON – New Perspective on Paul, trei mesaje audio,

http://www.monergism.com/directory/link_category/Audio-and-Multimedia/Speakers-Lectures-
and-Sermons/DA-Carson/New-Perspective-on-Paul/

3) Ligon DUNCAN – Wright is Wrong: The Attractions and Problems of the New
Perspective, audio, http://www.monergism.com/directory/link_category/Audio-and-
Multimedia/New-Perspective-on-Paul/

4) James D.G. DUNN – The Theology of Galatians. The Issue of Covenantal Nomism,
pag. 125-146, în Ed. Jouette M. BASSLER – Pauline Theology, vol. I, Fortress Press,
Minneapolis, 1994

5) James M. HARRISON – Justification and Contemporary Challenges. Critique of the

New Perspective, audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=102105105014

6) Michael HORTON – Nine Points of Synod. Response to the New Perspective on Paul,
trei mesaje audio, http://www.monergism.com/directory/link_category/Audio-and-
Multimedia/New-Perspective-on-Paul/

6) Justification & The New Perspective. Interview with Ligon Duncan and Mark Dever,
audio, http://media.9marks.org/page/5

7) Darren MIDDLETON – Theology and Life. Pastoral Implications of the New

Perspective, articol,
http://www.thirdmill.org/files/english/html/th/TH.h.Middleton.new.perspective.3.html

8) Particular Redemption, the New Perspective, and more. Interview with John Piper and
Bruce Ware, audio, http://resources.christianity.com/details/mrki/20070301/5480aadf-98b5-4171-
9b3f-2d808e0a106a.aspx

9) Kim RIDDLEBARGER – New Perspectives on Paul, opt mesaje audio,

http://www.christreformed.org/mp3s-and-real-audio-of-academy/

10) Mostyn ROBERTS, What Did Christ Accomplish at the Cross? With Reference to
Recent Controversies Namely «The Lost Message of Jesus» and the «New Perspective on Paul»”,
în Perichoresis, nr. 5/2 2007, Emanuel University of Oradea, pag. 163-185

11) John STOTT – Epistola lui Pavel către romani, trad. I. Ciobanu, Ed. Logos, Cluj-
Napoca, 2000

12) Peter STUHLMACHER – Problems with the New Perspective on Paul, audio,
http://www.monergism.com/directory/link_category/Audio-and-Multimedia/New-Perspective-on-
Paul/

18
 13) The New Perspective son Paul. Interview with Simon Gathercole and Peter Williams,
audio, http://resources.christianity.com/details/mrki/20071001/d8eb2dfe-4c74-43f3-9896-
83ffd3a8c5de.aspx

14) Carl TRUEMAN – A Man More Sinned Against than Sinning? The Portrait of Martin
Luther in Contemporary New Testament Scholarship: Some Casual Observations of a Mere
Historian, articol, http://www.crcchico.com/covenant/trueman.html

15) Cornelis VENEMA – New Perspectives in Paul, două mesaje audio,

http://www.sermonaudio.com/search.asp?keyword=new+perspectives&selectsearch=

16) Cornelis P. VENEMA – The New Perspective on Paul. The Contribution of N.T.
Wright, articol, http://basketoffigs.org/NewPerspectives/venema05.htm

17) Gerhard H. VISSCHER – New Views regarding Legalism and Exclusivism in

Judaism: Is there a need to reinterpret Paul?, în Koinonia, vol. 18.2, Fall 1999, pag. 15-42

18) Guy Prentiss WATERS – The New Perspective(s) on Paul, mesaj audio,
http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=911081616592

19