Prof. dr.

Bogdan Rațiu

Comedia
O scrisoare pierdută
(Ion Luca Caragiale)
Perioada marilor clasici se remarcă printr-o unitate a procesului de dezvoltare datorat
Junimii şi lui Titu Maiorescu. „Momentul junimist” în literatura română se remarcă prin aducerea în
prim-plan a marilor clasici (Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale). Marii
clasici au creat o epocă în literatura noastră prin modul superior în care au înţeles şi au ştiut să
integreze tradiţia literară naţională, prin sincronizarea activităţii lor cu mişcarea de idei a vremii. O
scrisoare pierdută a fost reprezentată pentru prima oară pe scenă, la Teatrul Naţional din Bucureşti,
pe data de 13 noiembrie 1884.
În studiul Comediile domnului Caragiale, Titu Maiorescu argumenta originalitatea operelor
autorului prin punerea „în scenă a câtorva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi”. Opera lui I.L.
Caragiale este o sinteză între realism și clasicism, fiind, totodată, modernă. Principiile de creaţie se
pot rezuma la conceptele lui Aristotel, opera existând prin raportarea la mimesis (ca imitare a
realităţii) şi la katharsis (purificarea prin artă), creând iluzia realităţii. Înfățișează tipuri sociale, având
o atitudine critică. Pentru Vasile Fanache estetica lui Caragiale este a unui realist lucid care observă
moravurile lumii dincolo de iluzie şi de aparenţă. Clasicismul este prezent prin interesul față de
echilibrul și simetria structurii, față de ceea ce e permanent în natura umană. Modernă este căderea în
absurd, depersonalizarea individului și mecanismul rostirii care ascunde identitatea autorului. În acest
sens, Mircea A Diaconu, într-un studiu recent „I L Caragiale. Fatalitatea ironică”, afirmă că autorul îşi
construieşte ficţiunea nu după mecanismul reproducerii, ci după mecanismul producerii (centrul de
greutate se mută dinspre realitate spre text).
I.L.Caragiale reuşeşte să creeze o „lume-lume” (Vasile Fanache), adică o prea-lume, o lume
răsturnată, trecută de firesc, o lume nebună, haotică, purtată de „valurile învolburate ale vieţii”. În
spatele comicului se ascunde întotdeauna o fărâmă de tragic. Comedia de moravuri exagerează
situațiile (simț enorm și văd monstruos” – afirma autorul) reușind să conducă spre absurd, spre un
talmeș-balmeș (M. Iorgulescu). Ideea centrală a piesei este dorinţa de parvenire manifestată pe fondul
luptei pentru putere în vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă, în anul 1883.
Titlul este sugestiv şi desemnează obiectul de şantaj, anume scrisoarea, care poate ajunge o armă
politică atât în provincie, cât şi la centru. Scrisoarea este mereu „pierdută”, semn că niciunul nu e
demn de puterea pe care aceasta i-o conferă şi se întoarce, până la final, la „andrisant”. Pretextul
dramatic al comediei, scrisoarea, devine instrumentul şantajului politic. Articolul nehotărât indică atât
banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare
şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături
generale ale comediei pot fi menţionate: finalitatea amuzantă (specia e destinată să provoace râsul),
personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipează
caractere, conflictul se plasează între aparenţă şi esenţă (valorile sunt false); deznodământul este
vesel, iar stilul e parodic. Conflictele dramatice în comedie ilustrează ridicolul.
Comedia are o structură clasică, fiind împărțită în patru acte și 44 de scene. Este utilizată
tehnica amplificării treptate a conflictului (a bulgărelui de zăpadă) și o serie de procedee
compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea
unor elemente surpriză, anticipări, amânări), care menţin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin
complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale.
Locul și timpul acțiunii sunt oferite în cadrul didascaliilor: „în capitala unui județ de munte, în
zilele noastre” și exprimă intenția dramaturgului de a da un caracter de generalitate, accentuând și
repetabilitatea faptelor. Într-o replică oferită de Cațavencu se menționează „anul de grație 1883”.
Spațiul dramatic se restrânge la „anticamera bine mobilată” din casa prefectului (actul I-II), incinta
primăriei, sala mare, cabinetul primarului, precum și grădina casei lui Trahanache, iar acțiunea se
desfășoară pe parcursul a trei zile.
În construirea incipitului (expoziție), Caragiale utilizează tehnica acumulării succesive
oferind informații incomplete publicului, cu scopul de a capta atenția acestuia. Încă din prima scenă,
 Prof. dr. Bogdan Rațiu

Ghiță Pristanda îl informează pe Stefan Tipătescu, prefectul județului, în legătură cu un document

despre care adversarul lor politic, Nae Cațavencu, afirmase că îi asigură postul de deputat. Abia în
scena a III-a, apariția lui Zaharia Trahanache lămurește misterul asupra scrisorii – Ștefan (prietenul
cel mai apropiat) îi trimite Zoei (soția lui Zaharia) o scrisoare de amor.
Intriga piesei este declanșată de scrisoarea de amor, pe care Zoe o pierde. Scrisoarea este
găsită de cetățeanul turmentat și obținută de Nae Cațavencu, care speră să fie ales deputat
amenințându-l pe Tipătescu cu publicarea scrisorii în ziarul său, Răcnetul Carpaților. După ce
încearcă zadarnic, prin amenințări și promisiuni să capete documentul, Tipătescu se lasă convins de
Zoe să propună candidatura lui Nae Cațavencu. La adunarea electorală, care are loc în actul al III-lea
este propus însă Agamemnon Dandanache, candidat trimis de la centru (punctul culminant). În
încăierarea care se produce între reprezentanții celor două grupări, Cațavencu își pierde pălăria în
captușeala căreia se afla scrisoarea. Aceasta este găsită de același Cetățean turmentat (de ambiguitatea
situației social-politice) și o restituie ,,adrisantului”, adică soției lui Trahanache. Pe de altă parte,
Trahanache descoperă o poliță falsificată de Cațavencu, pe care dorește să o folosească drept
contrașantaj. Personajele sunt astfel marionete lipsite de profunzime sufletească accentuându-se
corupția, șantajul și infidelitatea în viața de familie. În egală măsură, finalul este specific unei
comedii, surprinzând rezolvarea conflictului exterior în momentul în care Zoe își recuperează
scrisoarea. Eroina îl pedepsește pe Cațavencu, obligându-l să organizeze petrecerea dată în cinstea
celui ales în locul său, Agamemnon Dandanache.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe
opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, Zoe
Trahanache) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, susținut de Ionescu,
Popescu, Petcu, Popa Pripici și Zapisescu. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi –
Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
Personajele comediei, sunt numite de autor ”persoane” și sunt menționate cu statutul social
pentru a spori verosimilitatea operei. Ele „fac concurenţă stării civile”, sunt atât de vii şi de bine
conturate, încât trăiesc parcă independent de paginile cărţii. Caragiale este actual prin personajele
create, deoarece ele trăiesc şi astăzi, în ”lumea ca ziar”, folosind metafora Ioanei Pârvulescu.
Caragiale este un bun cunoscător al realității sociale, astfel că ziarul supus cronosului încadrează
personaje ce se vor găsi și în ”momente și schițe” sau în comedia de moravuri. Mitică devine un
personaj tipic pentru o lume degradată. În acest sens, criticul literar Pompiliu Constantinescu a
identificat următoarele tipuri (comicul de caracter): tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului
amorez (Tipătescu), tipul cochetei adulterine (Zoe), tipul demagogului (Caţavencu, Farfuridi,
Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul raisonneur-ului (Brânzovenescu), tipul
servitorului (Pristanda).
I.L. Caragiale are un rafinament aparte în alegerea numelor, sugerând prin ele nu numai o
trăsătură dominantă, ci chiar un întreg caracter. De exemplu, Zaharia Trahanache - zahariseala
(ramolisment) și trahana (coca moale) sugerează facila modelare a eroului de către superiorii “de la
centru”, de către Zoe ori de “enteres”; Ştefan Tipătescu - june-prim, tip abil, cuceritor de inimi,
amorez (tip);Ghiţă Pristanda - servil, umil faţă de şefi, fără personalitate (pristanda = joc popular,
asemănător cu brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, într-o parte şi alta, conform strigăturilor
şi comenzilor unui conducător de joc); Nae Caţavencu - ipocrit, demagog (caţaveica = haina cu două
fete) şi palavragiu (cață = mahalagioaica); Farfuridi şi Brânzovenescu - cuplu de imbecilitate,
dependenţi unul de altul, fiindu-şi numai unul altuia de folos (farfuria şi brânză); Agamemnon
Dandanache - construieşte o adevărată strategie a şantajului, urmărindu-şi interesul cu orice preţ şi
provocând numeroase încurcături. Agamemnon este numele viteazului războinic, strateg şi
conducător grec de oşti şi dandana. care înseamnă încurcătură, belea, bucluc; Cetăţeanul turmentat -
alegătorul anonim, ce trăieşte abureala alegerilor necinstite, de care bietul om este ameţit, având o
unică nedumerire: „Eu cu cine votez?”.
Comicul de limbaj este cu totul remarcabil şi un mijloc de caracterizare ce-l individualizează
net pe Caragiale în întreaga literatura română. Comicul de limbaj s-ar putea defini prin câteva
particularităţi: greşelile de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a
neologismelor, fie din lipsă de instrucţie, fie din mimetism: pronunţie greşită („famelie”, „andrisant”,
„bampir”); etimologie greşită („capitalist!” pentru locuitorii capitalei); lipsa de proprietate de
termenilor (“liber-schimbist” însemnând cel care promovează libertatea comerţului, neamestecul
 Prof. dr. Bogdan Rațiu

statului în treburile întreprinzatorului capitalist, are pentru Caţavencu sensul de flexibil în concepţii).
Se observă şi încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii: polisemia - “ne-am răcit împreună” ;
contradicţia în termeni: “După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru
realizat!”; asociaţii incompatibile ca sens: “Industria romana este admirabilă, e sublimă, putem zice,
dar lipseşte cu desăvârşire”; “la douăsprezece trecute fix”; nonsensul: “Din două una, ori să se
revizuiască. primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască. Primesc, dar atunci să se
schimbe pe ici pe colo şi anume prin părţile esenţiale. Am zis!”; truismele (adevăruri evidente): “Un
popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba mai da şi-napoi”; “O soţietate fără prinţipuri, va să zică că
nu le are” şi expresii tautologice : “intrigi proaste”. De asemenea, este des întâlnită repetiţia obsedantă
a unor cuvinte sau sintagme ce duc la ticuri verbale, care evidenţiază sărăcie de gândire şi de
vocabular: “Ai puţintică răbdare”; “neicușorule, puicușorule”; “curat (- murdar, constitutional)”;
“daţi-mi voie”. De asemenea, confuzia unor dictoane celebre sau folosirea nepotrivită a altora, din
pricina inculturii produce comicul de limbaj. Dictonul lui Niccolo Machiavelli (1469-1527), “Scopul
scuză mijloacele”, este atribuit de către Caţavencu “nemuritorului Gambetta”, avocat şi om politic
francez contemporan, recunoscut pentru talentul său oratoric Acelaşi Caţavencu declamă eronat un
dicton latinesc, “oneste bibere”, care ar însemna într-o traducere liberă “să bei cinstit”, în loc de
“honeste vivere”, adică “să trăieşti cinstit”.
Comicul de situaţie reiese, aşa cum îl arată şi numele, din împrejurările cele mai
surprinzătoare în care sunt puse personajele, provocate de coincidenţe, de încurcături, confuzii şi
situaţii echivoce. Întreaga piesă se bazează pe astfel de situaţii, fiecare scenă în parte fiind o ilustrare a
acestui comic. Găsirea şi pierderea succesivă a scrisorii de amor constituie principala situaţie comică
în care sunt implicate personajele şi din care reies trăsăturile lor de caracter: Zoe Trahanache pierde
scrisoarea de la amantul ei, Tipătescu, Cetăţeanul turmentat o găseşte, dar nu se poate abţine să o
citească, din care cauză îi este furată de Caţavencu şi devine mijloc de şantaj pentru postul de deputat,
care o pierde într-o încăierare şi este găsită din nou de acelaşi cetăţean care - în sfârşit - o înapoiază
„andrisantului”, adică Zoei. Când se părea că şantajul politic nu are şanse de izbândă, apare
Dandanache care chiar învinge în alegeri, căpătând mult-râvnitul post de deputat cu ajutorul unei
scrisori de amor, pe care însă nu o înapoiază, pentru că “mai trebuie ș-aldată”. Se sugerează astfel, că
arma politică a şantajului va fi eficientă şi în viitor, cinstea şi meritele politice neavând nicio şansă în
viaţa politică. Numărarea steagurilor de către Ghiţă este o altă situaţie comică, din care reiese că
poliţaiul fură din avutul statului, deşi misiunea lui este tocmai aceea de a-l apăra, fiind încurajat şi de
către prefect, în calitatea lui de conducător politic al judeţului (actul I, scena 1). Una dintre cele mai
sugestive situaţii comice este aceea în care Trahanache, după ce fusese la Caţavencu şi văzuse
„scrisorica de amor” adresată Zoei, vine acasă la Tipătescu. Prefectul este îngrozit de reacţia lui
Trahanache dacă ar afla de scrisoare şi de-a dreptul disperat când îşi dă seama că acesta aflase.
Venerabilul îl consolează pe Tipătescu, spunându-i că scrisoarea e „plastografie”: „Ei, Fănică, să vezi
imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!...Uită-te la el cum se
turbură!...” (actul I, scena 7).
Comicul de intenţie este o modalitate foarte aparte în literatură ilustrând atitudinea autorului
faţă de personaje şi situaţiile în care acestea acţionează. Pornind de la propria afirmaţie, aceea că
“nimic nu arde pe ticălosi mai mult ca râsul”, adept al dictonului clasic “ridendo castigat mores”
(“râsul îndreaptă moravurile”), Caragiale îşi iubeşte cu patimă personajele, îi e dragă lumea aceasta
degradată, care-i dă posibilitatea să ridiculizeze, să satirizeze, punând în situaţii absurde - groteşti
uneori - oamenii acestei societăţi corupte.
Personajele din comedia „O scrisoare pierdută” sunt construite pe baza contrastului dintre
aparenţă şi esenţă. Astfel, în centrul ei stă triunghiul conjugal alcătuit din Zoe Trahanache, Zaharia
Trahanache, Ştefan Tipătescu, vrând cu toţii să pară oameni morali şi oneşti, dar dovedindu-se a fi
imorali. Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, celibatar fiind, se complace în situaţia imorală de a fi
amantul soţiei celui mai bun prieten. El este caracterizat direct de Pristanda, servitorul care ştie tot ce
se petrece în jurul lui, ca fiind omul mulțumit de viaţa tihnită pe care o duce: „moşia-moşia, foncţia-
foncţie, coana Joiţica-coana Joiţica, trai, neneaco, cu banii lui Trahanache”. Zoe Trahanache a fost
numită de critica literară cea mai distinsă prezenţă feminină din opera dramatică a lui Caragiale, atât
în ceea ce priveşte comportamentul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul. Cu toate acestea ea are o mare
hibă: este amanta lui Tipătescu, prietenul soţului său. Nae Caţavencu este avocat, „director-proprietar
al ziarului <Răcnetul Carpaţilor>“, „prezident-fondator al Societăţii Enciclopedice <Aurora
 Prof. dr. Bogdan Rațiu

economică română>“; deşi aceste titluri pompoase ar trebui să semnaleze o persoana marcantă, el
este, în esenţă, un arivist care se ghidează după dictonul machiavelic “Scopul scuză mijloacele!”, pe
care, din lipsă de cultură, îl atribuie „nemuritorului Gambeta”. Are o condiţie intelectuală umilă, dar
nu-i lipsesc aerele de superioritate. Recurge la şantaj, speculând slăbiciunile umane (relaţia
extraconjugală a Zoei Trahanache) pentru a urca în ierarhia socială, vrând prin orice mijloc să ajungă
deputat. Cel mai clar exemplu demagogic îl oferă discursul său, rostit în şedinţa de la Primărie.

Zoe Trahanache este un personaj principal, singurul personaj feminin al operei, ilustrând
tipul cochetei adulterine. Ea este soția lui Zaharia Trahanache și amanta lui Tipătescu, reprezentând
doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor.
Poziția și statutul personajului, detectabile din lista persoanelor de la începutul piesei, sunt
limitative: „Zoe – soția celui de mai sus”, adică a lui Trahanache. Dacă statutul soțului este unul
impunător, al soției este unul comun, o luptă, în subsidiar, între esență și aparență, căci Zoe
îndeplinește orice rol, în afară de cel de soție. Zoe este soția din a doua căsătorie a liderului
organizației locale a partidului de guvernământ, „venerabilul Zaharia Trahanache”, cu care
conviețuiește de opt ani și jumătate. La șase luni după ce devine prima doamnă a județului de munte,
cuplul familial se transformă în triunghi conjugal prin cooptarea lui Ștefan Tipătescu, după cum
rezultă din replica „Amicul Fănică… e un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani,
jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară”. Zoe nu este doar „andrisanta” scrisorii
compromițătoare expediate de prefect, a cărei pierderi declanșează ,,odiseea comică a personagiilor”
(Pompiliu Constantinescu), ci este un element dinamizator al acțiunii și un personaj complex,
captivant, desenat din lumini și umbre misterioase, inefabile. Un personaj pe cât de transparent, în
aparență, pe atât de enigmatic, în fond.
Zoe este inteligentă, autoritară, ambițioasă și își impune voința în fața oricui. Este o luptătoare
hotărâtă și folosește tot arsenalul de arme feminine ca să-și salveze onoarea. Pentru a-l convinge pe
Tipătescu să accepte candidatura lui Cațavencu, ea recurge la rugăminți și lamentații „Fănică, dacă mă
iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă, scapă-mă de rușine”, trece la
amenințarea cu sinuciderea, „Trebuie să-mi cedezi, ori nu și atuncea mor”. Cu o energie
impresionantă la o femeie ce părea sensibilă și neajutorată, ea se dovedește a fi o luptătoare aprigă și
amenință „Am să mă lupt cu tine, om ingrat și fără inimă”. Deși în epocă femeile nu aveau dreptul la
vot, ea își impune candidatul în interes personal, pentru a nu-i fi distrus prestigiul și poziția socială,
viața tihnită și lipsită de griji de care beneficia, „Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Cațavencu… În sfârșit,
cine luptă cu Cațavencu luptă cu mine”. Pendulând între soț și amant, cu abilitate și inteligență,
conduce din umbră manevrele politicii, toți fiind conștienți de puterea și influența ei, „al
dumneavoastră, coane Fănică și-al coanii Zoițica”. Are asupra bărbaților o seducție aparte, care o face
înțelegătoare, generoasă, săvârșind cu delicatețe gestul de iertare a lui Cațavencu, atunci când își
recapătă ,,scrisorica”.
Un moment semnificativ pentru caracterizarea personajului este în scena 5, actul 2 care îi
aparține în întregime: e o secvență monologată, din care se desenează, ca o evidență, maturitatea
politică a personajului. „Trebuie să alegem pe Cațavencu” este unica soluție plauzibilă, „mai la urmă
Cațavencu poate fi așa de bun deputat ca oricare altul”. Metamorfoza din scena următoare îi
completează portretul: de la Zoe – omul politic, rece și calculată, trece brusc la Zoe – femeie, fragilă,
sensibilă, lipsită de apărare și de maturitatea actelor sale, „am fost o copilă…am făcut o nerozie fără
seamăn”. În final, se repune în scenă femeia-leader, adevărata putere locală.
Dramaturgul o caracterizează direct pe Zoe prin intermediul didascaliilor, „hotărâtă”,
„zdrobită”, „înecată”, este caracterizată direct de către Cetățeanul turmentat, „În cinstea coanii
Joițichii că e damă bună!”, și prin autocaracterizare, „Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc.
Acum sunt fericită”. Caracterizarea indirectă reiese din acțiuni, limbaj și atitudine, „Dacă ții la tine,
dacă ții la familia ta, Ghiță” (sugerând manipularea celor din jur).

Zaharia Trahanache este „prezidentul comitetului permanent, comitetului electoral,

comitetului școlar, comitetului agricol și al altor comitete și comiții” și se bucură de o veche și solidă
autoritate, de prestigiu recunoscut chiar și de opoziție ”am ținut la dumneata ca la capul județului
nostru” (Cațavencu). Este personajul principal al operei, reprezentând tipul încornoratului (comicul de
carcater), al bărbatului bătrân, soțul păcălit care trăiește în bună armonie cu păcălitorul (trăsătură
 Prof. dr. Bogdan Rațiu

clasică). Dar, Trahanache marchează o prezență activă și hotărâtoare în calitate de deținător al

plastografiei.
Din punct de vedere social, el este capul județului. Are, din prima căsătorie, un fiu la
facultate, din cugetările căruia citează repetat tautologicul „unde nu e moral, acolo e corupție”. În
urmă cu opt ani și jumătate s-a recăsătorit cu mult mai tânăra Zoe pe care o adoră și cu care se
comportă impecabil. După șase luni, în ecuația cuplului intervine Tipătescu și astfel se configurează
clasicul triunghi conjugal. Este compus din două planuri: cel familial și cel politic, Trahanache – om
politic și Trahanache „tată de familie”. Din punct de vedere moral, el practică înșelăciunea atât în
familia sa, cât și ca șef al partidului, falsificând listele de alegători. Pentru el politicul depășește
limitele morale individuale. Din punct de vedere psihologic, este ramolit, senil, plat în gândire, fiind
doar în aparență naiv, pentru că pregătește cu abilitate contrașantajul, fără niciun scrupul.
Fundamentul psihologic al orbirii personajului poate fi încrederea în valoarea prieteniei.
Portretul fizic este conturat sumar, vestimentația fiind specifică vremii, el purtând pălărie și
baston, sugerând astfel ramolismentul și etatea acestuia. Zaharia Trahanache este un politician abil,
care știe că funcția sa în partid depinde de șefii de la centru și se lasă manevrat cu ușurință de aceștia.
El susține disciplinat „candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg” și aplică în practică deviza
„de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru”. Este încornorat, dar îi
convine din comoditate, fiindu-i asigurată viața tihnită în familie. Vanitos și ridicol, pașnicul
Trahanache reacționează brutal atunci când este acuzat de trădare politică. O calitate este capacitatea
sa de a cita din memorie, precum în cazul reproducerii scrisorii de amor cu explicațiile de rigoare. De
asemenea, el este cel care îl liniștește pe Tipătescu spunându-i „Fănică să vezi imitație de scrisoare” și
are un caracter răzbunător „Apoi dacă umblă cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri”.
Respectul pe care i-l oferă ceilalți, precum și bătrânețea și gândirea greoaie reies din modul în
care personajele îl apelează. De pildă, pentru Tipătescu este nenea sau neica Zaharie (venerabilul
bătrân/ june onorabil), pentru Zoe este ,,nene” (pronunțat cu sentiment), pentru Pristanda este „conul
Zaharia”. În rest toți îl „venerează”, numele lui fiind însoțit de ”venerabilul”. Autoritatea sa este
impunătoare și în partid, unde Trahanache îi ceartă pe Farfuridi și Brânzovenescu ca pe niște „școleri”
neascultători când insinuează lucruri neacceptabile.
Modalitatea dominantă de caracterizare a personajului este comicul. De pildă, incultura
personajului reiese din comicul de limbaj, dovadă fiind ticul verbal „Ai puțintică răbdare”, repetarea
mecanică a unor truisme „o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are”. De asemenea, numele său
este definitoriu pentru comicul onomastic. Zaharia sugerează zahariseala, moliciune, lentoare, iar
Trahanache faptul că poate fi modelat ușor (trahana, cocă moale) de către superiorii „de la centru”
sau „de enteres”, dar mai ales de Zoe. Comicul de situație este ilustrat de refuzul lui Trahanache de a
considera scrisoarea altceva decât o plastografie; este relevant atunci când îl consolează pe Tipătescu
să nu-și mai facă sânge rău, pentru că mișelia oamenilor merge până acolo încât „Să zici și tu că e a
ta, dar să juri, nu altceva, să juri”. Brânzovenescu îl caracterizează direct pe Trahanache
considerându-l „Solid bărbat”, iar acesta la rândul său se autocaracterizează „noi trei suntem stâlpii
puterii”. Dramaturgul, lângă numele lui Trahanache, scrie „(placid)” (caracterizare directă).
Sub aparența ramolismentului se ascunde o viclenie care dezvăluie forța pe care o are asupra
celor din jur. El este cu adevărat marele trăgător de sfori și pentru el alegerea candidatului nu este
nicio problemă, fiindcă, după cum singur spune, ,,opoziția nu încape”. Dușmanul lui nu este
Tipătescu, de pe urma căruia profită, ci Cațavencu, care-i amenință poziția politică.
În concluzie, creator al unei opere perene prin tipurile şi situaţiile imaginate, clasic prin
echilibrul formei, rigoarea compoziţiei şi viziunea moralizatoare, realist prin detaliu şi prin intenţia
critică, I L Caragiale rămâne unul dintre cei mai moderni dramaturgi români, dincolo de curente şi de
mode. Viziunea despre lume a autorului, dincolo de comicul savuros, este una tristă pentru că
umanitatea surprinsă de el este profund coruptă. În acest sens Alexandru Vlahuță în caracteriza pe
Caragiale ca pe ,,un om foarte trist”, fiind multă durere în glumele sale, iar Eugen Ionesco îl
caracterizează ca fiind ”un critic al oricărei societăți”