Frica in Occident (Vol. 1)
Frica in Occident (Vol. 1)
Frica in Occident (Vol. 1)
(IiiVX-VIX
JEAN DELUMEAU
I M , peur en Occident
(Xive-xvme siecles)
Une cita assiegee
© Librairie Artheme Fayard, Paris 1978
Toate drepturile
asupra prezentei ediţii în limba română
sînt rezervate Editurii Meridiane
Jean Delumeau
frica ■OO,!;-
în occident i'
(secolele XIV-XVIII)
o cetate
asediată
Volumul I
EDITURA MERIDIANE
BUCUREŞTI. 1986
Ţin să-mi exprim gratitudinea
auditorilor mei de la College
de France şi cercetătorilor din
seminarul meu. Ei vor găsi
menţionate in aceste pagini o
seamă de documente pe care mi
le-au pus la dispoziţie sau mi
le-au indicat, precum şi unele
dintre anchetele în care s-au
angajat. Alături de mine, ei
şi-au adus astfel contribuţia la
realizarea acestui proiect isto-
riografie.
JD
6|ols,-
Pe copertai
HIERONYMUS BOSCH
Gradina desfătărilor
(triptic, panoul drept, detaliu), către 1500
Museo del Prado, Madrid
INTRODUCERE: Istoricul
în căutarea fricii
*
vîrşire frica dincolo de zidurile sale, măcar s-o
îmblînzească îndeajuns ca să poată convieţui
cu ea.
Mecanismele meşteşugite care îi apărau odi-
nioară pe locuitorii din Augsburg au o valoare
de simbol. Pentru că nu numai indivizii izolaţi,
ci şi colectivităţile şi civilizaţiile înseşi sînt an-
gajate într-un dialog permanent cu frica. To-
tuşi, pînă în prezent, istoriografia n-a studiat
mai deloc trecutul din această perspectivă, în
ciuda exemplului punctual — dar cît de in-
structiv — dat de G. Lefebvre şi a dorinţelor
exprimate succesiv de el şi de L. Febvre. Încă
în 1932, în lucrarea consacrată Marii Frici din
1789, cel dintîi scria: „De-a lungul istoriei
noastre au existat şi alte spaime înainte şi după
Revoluţie; şi au existat şi în afara Franţei. Oare
nu li s-ar putea descoperi o trăsătură comună
care să arunce oarecare lumină asupra celei din
17892?". Un sfert de secol mai tîrziu, răspun-
zîndu-i ca un ecou, L. Febvre se străduia la
rîndul lui să-i angajeze pe istorici pe această
cale, delimitînd-o în linii mari: „Nu-i vorba . . .
să reconstruim istoria pornind numai de la
nevoia de securitate — cum era ispitit să facă
Ferrero pornind de la sentimentul fricii (de alt-
fel, cele două sentimente, unul de ordin pozi-
tiv, celălalt de ordin negativ, nu sfîrşeso oare
prin a se întîlni în fond?) — ..., e vorba în
esenţă să punem la locul ei, cu alte cuvinte să
restituim partea ce i se cuvine unui complex de
sentimente care, ţinînd seama de latitudini şi de
epoci, nu poate să nu fi jucat un rol capital în
istoria societăţilor omeneşti apropiate şi fami-
liare nouă3".
La acest dublu apel încerc să răspund prin
lucrarea de faţă, precizînd din capul locului trei
limite obligatorii. Prima este chiar aceea pe care o
contura L. Febvre: nu se pune problema unei
reconstituiri a istoriei pornind „numai de la
sentimentul fricii". O asemenea îngustare a per-
spectivelor ar fi absurdă şi-i fără îndoială prea 7
simplist să afirmi, ca G. Ferrero, că toate civi-
lizaţiile sunt produsul unei lupte îndelungate
împotriva fricii. îl invit aşadar pe cititor să-şi
aducă aminte că am proiectat asupra trecutu-
lui o anumită lumină, dar că există şi altele,
posibile şi de dorit, în măsură să-1 întregească
şi să-1 corecteze pe al meu. Celelalte două fron-
tiere sunt de ordinul timpului şi al spaţiului.
Exemplele mi le-am luat de preferinţă — dar
nu totdeauna — din perioada 1348—1800 şi
din sectorul geografic al umanităţii occidentale,
pentru a da coeziune şi omogenitate dezvoltă-
rilor mele şi pentru a nu dispersa lumina pro-
iectorului asupra unei cronologii şi a unor întin-
deri excesive. în acest cadru urma să fie aco-
perit un gol istoriografie, oeea ce mă voi strădui
să şi fac pe cît se poate, dîndu-mi prea bine
seama că asemenea tentativă, lipsită de un mo-
del pe care să-1 imit, constituie o aventură in-
telectuală. Şi încă una pasionantă.
De ce această tăcere prelungită asupra rolului
fricii în istorie? Fără îndoială din cauza unei
confuzii mentale larg răspîndite între frică şi
laşitate, curaj şi temeritate. Printr-o veritabilă
ipocrizie, atît discursul scris, cît şi limba vor-
bită — primul influenţînd^o pe cea de a doua
— au avut multă vreme tendinţa de a camufla
■eacţiile fireşti ce însoţesc conştiinţa unei pri-
nejdii în spatele aparenţei înşelătoare a atitu-
iinilor gălăgios eroice. „Cuvîntul „frică" e în-
ărcat cu atîta ruşine, scrie Delpierre, îneît o
scundem. îngropăm în străfundul nostru frica
? ne răsuceşte măruntaiele4".
Abia în momentul cînd în societatea occi-
mtală încep să se dezvolte elementul bur-
îez şi valorile sale prozaice — secolele XIV—
VI — o literatură epică şi narativă încurajată
nobilimea ameninţată consolidează exaltarea
isită de nuanţe a temerităţii. „Aşa cum bu-
~uga nu poate arde fără foc, ne spune Frois-
t, gentilomul nu poate ajunge la cinstire
;ăvîrşită, nici la gloria lumii, fără vitejie5".
?i sferturi de secol mai tîrziu, acelaşi ideal 8
îl inspiră pe autorul* lui Jehan de Saintre (către
1456). După el, cavalerul vrednic de acest titlu
trebuie să înfrunte primejdiile din iubire de
glorie şi pentru doamna inimii sale. El este
„acela căruia... i s-a dus vestea de multe cîte
săvîrşeşte — fapte de arme, se înţelege6. Cu atît
mai mare cinstire dobîndeşti, cu cît îţi rişti mai
mult viaţa în lupte inegale. Acestea sînt pîinea
de toate zilele pentru Amadis de Gaule, un
erou provenit din ciclul romanului breton, care
ajunge chiar „să7 bage groază în cele mai crunte
jivine sălbatice ". Editat în Spania în 1508,
tradus în franceză la cererea lui Franciso I,
Amadis de Gaule şi suplimentele sale produc
în secolul al XVI-lea peste 60 de ediţii spaniole
şi o puzderie de ediţii franţuzeşti şi italieneşti.
Şi mai impresionant este succesul lui Orlarido
furioso 8de Ariosto: vreo 180 de ediţii între 1516
şi 1600 . Roland, „paladin neînfricat", dispreţu-
ieşte prin însăşi firea lui „hoarda netrebnică a
sarazinilor" care îl atacă la Roncevaux. Cu aju-
torul paloşului său, Durandal, „braţele, cape-
tele, umerii (duşmanilor) zboară eare-ncotro"
(cap. XIII). Cît despre cavalerii creştini pe care
Tasso îi aduce pe scenă în Ierusalimul eliberat
(prima ediţie, 1581), ajunşi în faţa oraşului sfînt,
aceştia freamătă de nerăbdare, „nu mai aşteaptă
semnalul din trîmbiţe şi tobe şi pornesc la bă-
tălie cu chiote puternice de veselie" (cap. III).
Literatura cronicilor este de asemenea in-
epuizabilă cînd se referă la eroismul nobilimii
şi al principilor, care sunt floarea întregii no-
bilimi. îi înfăţişează impermeabili la orice fel
de teamă. Astfel, de exemplu, cînd e vorba de
Ioan-fără-de-frică, cel care îşi cîştigă faima
luptînd. împotriva locuitorilor din Liege în
14089, sau de Caro! Temerarul — alt supranume
oe se cuvine remarcat —, elogiile sunt hiper-
bolice. „Era semeţ şi plin de curaj cum nu s-a
*■-Antonie de La Sale (1388?—1462?). Prozator
provensal, autor al unor scrieri cu caracter istoric şi
didactic, printre care L'Histoire... du petit Jehan »
de Saintre ... (către 1456) (N. tr.).
pomenit; dîrz la primejdie, netemător şi neîn-
fricat, şi tot pe atîta de viteaz ca10Hectar în
faţa Troiei". Aşa spune Chastellain . Iar Mo-
iinet întăreşte după moartea ducelui: „Era
vlăstar nepreţuit a] cinstei, neam de soi prea-
fericit şi copac de strălucită virtute înmiresmată,
roditoare şi de mare înălţime 11". Revelatoare
la rîndul ei este gloria care ÎJ învăluie pe
Bayard* încă din timpul vieţii. EI este cavale-
rul „fără de frică şi fără de prihană". De aceea,
moartea gentilomului dofinez, în 1524, „îndure-
rează nobilimea toată". Căci, ne încredinţează
Credinciosul Servitor, „cutezanţa lui puţini au
avut-o. Prin chibzuinţă lui în toate cele, era un
Fabius Maximus; prin iscusitele-i înfăptuiri un
Coriolan, iar prin12 putere şi măreţie de suflet
un al doilea Hector ",
Acest arhetip al cavalerului fără de frică,
dacă nu întotdeauna şi fără de prihană, este în
mod constant pus în valoare în contrast cu
gloata lipsită de curaj. Pe vremuri, Virgiliu
scrisese: „Frica e dovadă de neam prost".
(Eneida, IV, 13). Această afirmaţie a fost con-
siderată multă vreme ca o evidenţă. Commynes
recunoaşte că arcaşii au ajuns „un bun fără de
preţ în bătălii". Numai că trebuie să fie încura-
jaţi prin prezenţa alături de ei a unui „mare
număr de nobili şi de cavaleri" şi să li se dea
vin înainte de luptă ca să-i orbească în faţa
primejdiei13. La asediul Padovei în 1509, Bayard
I
se răzvrăteşte împotriva părerii împăratului
Maximilian care ar fi vrut ca toată călărimea
franceză să descalece şi să pornească la atac
cot la cot cu lăncierii, „meşteşugari ce nu pun
atîta preţ pe onoare ca gentilomii14". Montaigne
atribuie oamenilor de rînd, ca o caracteristică
* Pierre du Terrail, cavaler de Bayard sau Bayart
(1473 sau 1476—1524) se distinge în epocă prin vite
jia lui legendară. Povestea vieţii celui supranumit
Cavalerul fără de frică şi fără de prihană a fost
scrisă de scutierul său Jacques Joffroy, „servitor cre
dincios" cum se declară el însuşi chiar în titlul lu
crării. (N. tr.).
10
evidentă, chiar cînd sunt soldaţi, predispoziţia
Ja frică: ei văd cuirasieri acolo unde nu-i decît
o turmă de oi; iau nişte trestii drept lăncieri15.
Asociind pe de altă parte laşitate şi cruzime, el
susţine că şi una şi alta sunt întîlnite mai cu
seamă Ja „prostimea netrebnică16u. în secolul al
XVII-lea, La Bruyere acceptă la rindul său ca
certitudine ideea că masa ţăranilor, a meşteşu-
garilor şi a servitorilor nu-i curajoasă pentru
că nu caută — şi nici nu-i în stare să caute —
faima: „Soldatul nu simte că este cunoscut; el
moare necunoscut şi în mulţime; aşa şi trăia,
de fapt, dar trăia, şi acesta e unul din izvoa-
rele lipsei de curaj la cei de condiţie joasă şi
servilă17". Romanul şi teatrul au subliniat la
rindul lor incompatibilitatea dintre aceste două
lumi sociale şi morale totodată: cea a vitejiei,
care este individuală — lumea nobililor — şi
cea a fricii, colectivă — lumea săracilor. Cînd
Don Quijote se pregăteşte să sprijine oştirea lui
Pentapolin împotriva celei a lui Alifanfaron,
Sancho Pânza îi atrage sfios atenţia că cele două
oştiri sunt pur şi simplu două turme de oi. El
îşi atrage următorul răspuns: „Numai frica ce
te stăpîneşte, Sancho, te face să vezi şi să auzi
totul anapoda. Dar dacă spaima ta e atît de
cruntă, dă-te deoparte,.. Voi duce singur
la izbîndă tabăra pe care am s-o ajut cu braţul
meu18". Fapte de vitejie, tot individuale, dar
nelegiuite de astă dată, sunt cele ale lui Don
Juan, „amăgitorul din Sevilla", care sfidează
spectrul comandorului, pe Dumnezeu şi in-
fernul. Sluga lui, fireşte, o duce dintr-o spaimă
într-alta şi Don Juan îi reproşează: „De ce te
temi de un mort? Ce te-«i face dacă ar fi om
viu? Nătîngă şi mitocănească teamă19".
Acest loc comun — oamenii de rînd sunt
fricoşi — este precizat şi în epoca Renaşterii
prin două notaţii, contradictorii prin intenţiile
lor, dar convergente prin lumina pe care o
aduc şi care se poate rezuma astfel: oamenii
aflaţi la putere procedează în aşa fel încît
poporul — ţăranii în primul rînd —- să ştie
de frică. Symphorien Champier, medic şi uma-
nist, dar susţinător slugarnic al nobilimii, scrie
în 1510: „Seniorul trebuie să se bucure şi să
se desfăteze cu bunurile pentru care oamenii
săi trudesc şi năduşesc". Rolul lui e „să stă-
pânească pămîntul, căci datorită groazei inspi-
rate de cavaleri, oamenii de rînd ară şi cultivă
ogoarele de frica şi de teama de a nu fi stîr-
piţi20". Cît despre Thomas Morus care con-
testă societatea timpului său, situîndu-se to-
tuşi undeva într-o imaginară „Utopie", acesta
afirmă că „sărăcia poporului este pavăza mo-
narhiei .. . Lipsurile şi mizeria retează cu de-
săvîrşire curajul, îndobitocesc sufletele, le îm-
pacă cu suferinţa şi robia şi le asupresc pînă-ntr-
atît că storc din ele orice vlagă ca să mai poată
scutura jugul21".
Aceste cîteva evocări — ce s-ar putea înmulţi
la nesfîrşit — scot la iveală raţiunile ideologice
ale îndelungatei treceri sub tăcere a rolului şi
importanţei fricii în istoria omenirii. Din
antichitate şi pînă de curînd, dar mai accentuat
în timpul Renaşterii, discursul literar susţinut de
iconografie (portrete în picioare, scatui
ecvestre, gesturi şi drapaje ' pline de măreţie) a
exaltat vitejia — individuală — a eroilor care
conduceau societatea. Era necesar ca ei să fie
aşa, sau măcar înfăţişaţi sub acest unghi, pentru a
justifica în propriii ochi şi în cei ai poporului
puterea cu care erau investiţi. Şi invers, frica
era menirea ruşinoasă — şi comună - - a oameni-
lor de rînd şi totodată raţiunea înrobirii lor. O
dată cu Revoluţia franceză, ei şi-au cîştigat însă cu
forţa dreptul la curaj. Dar noul discurs ideologic
1-a copiat din plin pe cel vechi şi a avut, la
rîndul său, tendinţa să ascundă frica şi să
exalte eroismul celor umili. Prin urmare, în ciuda
marşurilor militare şi a monumentelor în cinstea
celor morţi, descrierea şi abordarea obiectivă a
fricii eliberată de ruşine n-au început să se vadă
decît încetul cu încetul. în mod semnificativ,
primele mari evo- 12
cari de panică au fost echilibrate în contra-
punct prin elemente grandioase ce păreau să
scuze un dezastru. După Victor Hugo, „Deruta,
uriaşă făptură, cu chip înfricoşat" a înfrînt
curajul soldaţilor lui Napoleon la Waterloo;
şi „acest cîmp sinistru pe cuprinsul căruia
Dumnezeu a amestecat atîtea neanturi / Se
mai cutremură şi acum că a văzut fuga unor
giganţi22". In tabloul lui Goya intitulat Panica
(Prado) — un colos ai cărui pumni izbesc za-
darnic un cer încărcat de nori — pare să în-
dreptăţească demenţa unei mulţimi de oameni
ce se răzleţesc fugind care încotro. Apoi, încet
încet, a precumpănit grija pentru adevărul
psihologic. De la Povestirile lui Maupassant
la Dialogurile carmelitelor, de Bernanos, tre-
cînd prin Prăbuşirea lui Zola, literatura i-a
restituit progtqesiv fricii locul adevărat, în
timp ce psihiatria se apleacă acum din ce în
ce mai mult asupra ei. în zilele noastre, este
cu neputinţă să mai numeri lucrările ştiinţifice,
romanele, autobiografiile, filmele în al căror
titlu apare cuvîntul frică. In mod ciudat, is-
toriografia care, în epoca noastră, a desţelenit
atîtea domenii noi, pe acesta 1-a neglijat.
în orice epocă, exaltarea eroismului este în-
şelătoare: discurs apologetic, ea lasă în umbră un
larg cîmp din realitate. Ce se află în spatele
decorului ridicat de literatura cavalerească ce
proslăvea neobosit bravura cavalerilor şi
batjocorea mişelia prostimii? In opere majore care
transcend orice conformism, însăşi Renaşterea şi-a
asumat corectarea imaginii idealizate a bravurii
nobiliare. într-adevăr, se înţelege oare că Panurge
şi Falstaff sînt nişte gentilomi, tovarăşii preferaţi
ai unor viitori regi? Primul declară, pe corabia
zgîlţîită de furtună, că va răsplăti cu o rentă de
„optsprezece sute de mii de scuzi. . . pe cel
care îl va duce pe pămînt, aşa cufurit şi scîrnav"
cum se află23. Cel de-al doilea, logic cu el
însuşi, 13 a renunţat la onoare:
-s „Ce-mi trebuie mie s-o pornesc. . . în în-
tîmpinarea cuiva care n-are treabă cu mine
(e vorba de moarte)?. . . E onoarea în stare
să-mi pună la Joc un picior? Nu. O mînă?
Nu. Să-mi ia durerea dintr-o rană? Nu. Care
va să zică onoarea habar n-are de chirurgie
nu? N-are. Ce-i onoarea? O vorbă. Ce con-
ţine vorba asta onoare? Aer.. . Atunci n-am
nevoie de ea. Onoarea e doar un herb, 24atîta
tot şi cu asta mi-am încheiat catehismul ".
Şfichiuitoare dezminţire a tuturor „Dialogurilor
despre onoare" din secolul al XVI-lea25!
Mai există şi altele, pentru perioada Re-
naşterii, în lucrări ce nu erau nici pe departe
ficţiuni. Un martor preţios în această privinţă
este Commynes, căci a îndrăznit să spună des-
pre laşitatea anumitor mărimi ceea ce restul
cronicarilor a tăinuit. Relatînd bătălia de la
Montlhery în 1465, dintre Ludovic al Xl-lea
şi Carol Temerarul, el declară: „Nicicînd nu
s-a pomenit fugă mai straşnică în amîndouă
taberele". Un nobil francez a luat-o la sănă-
toasa şi nu s-a oprit pînă la Lusignan; apu-
cînd-o invers, un senior al contelui de Charo-
lais s-a oprit tocmai la Quesnoy. „Nici că
le-ar fi trecut prin gînd celor doi să se muşte
unul pe altul26." în capitolul pe care îl consacră
„fricii" şi „pedepsirii mişeliei", Mon-taigne
menţionează şi el conduita nu prea glorioasă a
anumitor nobili:
La asediul Romei (1527) „de neuitat a fost
frica ce a strîns, a încleştat şi a îngheţat atît
de tare inima unui gentilom, că acesta s-a şi
prăbuşit27 pe parapet, mort pe loc, fără urmă
de rană ". „Pe vremea moşilor noştri, mai
aminteşte el, seniorul de Fran-get. ..,
guvernator al Fontarrabiei. . ., după ce a
predat-o spaniolilor, a fost condamnat să fie
scos din rîndurile nobilimii, şi atît el cît şi
urmaşii lui au fost trecuţi în rîn-dul
prostimii birnice şi nevrednică de portul
armelor; şi această hotarîre necruţătoare 14
s-a săvîrşit la Lyon. Aşijderea au fost pe-
depsiţi de atunci toţi gentilomii care se
aflau la Guise pe cînd corniţele de Nassau
a pătruns acolo (în 1536); şi încă alţii de
atunci încoace28".
Frică şi laşitate nu sînt sinonime. Dar trebuie să
ne întrebăm dacă Renaşterea n-a fost cumva
marcată de conştiinţa mai explicită a multiplelor
ameninţări care împovărează oamenii în luptă şi
aiurea, pe lumea asta şi pe cealaltă. De unde şi,
deseori aparentă în cronicile timpului, coabitarea
în una şi aceeaşi personalitate a comportamentelor
curajoase şi a atitudinilor timorate. Filippo-Maria
Visconti (1392— 1447) a purtat războaie
îndelungate şi grele. Dar tot el poruncise
percheziţionarea oricărei persoane care intra în
castelul său din Milano şi interzisese staţionarea
în preajma ferestrelor. Credea în aştri şi în
fatalitate şi invoca în acelaşi timp protecţia
unei întregi oştiri de sfinţi. Acest mare cititor
de romane cavalereşti, acest admirator înfocat
al eroilor lor nu voia nici să audă vorbindu-se
despre moarte, şi poruncise chiar evacuarea din
castel a favoriţilor săi în agonie. A murit totuşi cu
demnitate29. Ludovic al Xl-lea îi seamănă în multe
privinţe. Acest rege inteligent, prudent şi
bănuitor, n-a fost lipsit de curaj în împrejurări
grave, de exemplu în bătălia de la Mont-lhery
sau cînd i s-a prevestit sfîrşitul apropiat —
ştire, scrie Commynes, pe care „a îndurat-o
curajos, ca şi multe altele, pînă la moartea lui,
şi mai abitir decît oricare om din cîţi mi-a fost
dat vreodată să-i văd murind30". Şi totuşi acest
suveran, creator al unui ordin cavaleresc, a fost
dispreţuit de mulţi dintre contemporanii săi care
l-au socotit un „om spăimos" şi „adevărat este
că şi era", precizează Commynes. Spaimele lui
s-au ascuţit către sfîrşitul vieţii. Ca şi ultimul
Visconti, 15 a devenit „uimitor de bănuielnic
pe toată
lumea", nevrînd în preajma lui decît „oameni
ai casei" şi patru sute de arcaşi care îl ocro-
teau cu necurmată străjuire. în jurul caste-
lului din Plessis, „puse de se făcu un pălimar
din drugi groşi de fier". Porunci de asemenea
„să se împlînte" în zidurile castelului „ţepuşe
de fier cu mai multe vîrfuri31". Arbaletieri
aveau misiunea să tragă asupra oricui s-ar
apropia noaptea de reşedinţa regală. Frică de
conjuraţii? In general, teamă de moarte. Bol-
nav fiind, i s-au trimis de la Reims, Roma şi
Constantinopol relicve preţioase de la care îşi
aştepta vindecarea. Trimiţînd să-i fie adus
tocmai din fundul Calabriei sfîntul schimnic
Francesco da Paula, s-a prosternat la picioarele
acestuia cînd a sosit la Plessis „ca să se în-
dure să-i prelungească viaţa". Commynes
adaugă încă o trăsătură care îl apropie şi mai
mult pe Ludovic al Xl-lea de Filippo-Maria
Visconti:
„. . . Nu-i alt om pe care moartea să-1 fi
înfricoşat aşa de tare, nici care să fi făcut
atîtea ca să-i afle leac: şi-n tot timpul vieţii
sale rugase slugile şi pe mine precum şi '' pe
alţii ca atunci cînd o să-1 vadă pe moarte '" să
nu-i spună alta decît: „vorbiţi puţin" 1 şi
să-1 îndemne doar să se spovedească fără a i se
rosti cuvîntul crud de moarte: căci i se
părea că nicicînd n-ar avea tăria să asculte
osîndă aşa de crîncenă32".
în fapt, a îndurat-o „cu tărie sufletească", deşi
anturajul său n-a respectat regescul consemn. Cel
mai nobil dintre nobili, şeful unui ordin
cavaleresc, mărturiseşte aşadar că-i este frică, aşa
cum o vor face curînd Panurge şi Falstaff. Dar,
spre deosebire de aceştia, fără cinism şi, odată
sosită clipa temută, nu se poartă ca un laş.
Psihologia suveranului nu poate fi desprinsă de
contextul istoric al dansurilor macabre, al
numeroaselor artes mo- 16
riendi*, al predicilor apocaliptice şi al imagini-
lor Judecăţii de apoi. Temerile lui Ludovic al
Xl-lea sînt temerile unui om care se ştie
păcătos şi-i este frică de infern. întreprinde
pelerinaje, se spovedeşte des, cinsteşte Fecioara
şi sfinţii, adună relicve, face daruri bogate
bisericilor şi abaţiilor 33. Astfel, mai presus de
cazul individual, atitudinea regelui dezvăluie
creşterea fricii în Occident în zorii Timpurilor
Moderne.
Dar între conştiinţa primejdiilor şi nivelul
de cultură nu există oare nici o legătură?
Montaigne ne lasă să înţelegem că ea există
într-un pasaj al Eseurilor unde, la modul umo-
ristic, stabileşte un raport între subtilitatea
intelectuală a popoarelor din Occident, pe de
o parte, iar pe de alta, comportarea lor în
război.
„Un senior italian, relatează el zîmbind,
spunea odată de faţă cu mine, cîtuşi de
puţin spre lauda naţiei sale, că agerimea
italienilor şi vioiciunea gîndirii lor sînt atît de
mari încît ei prevăd primejdiile şi ponoasele
ce s-ar putea abate asupra lor cu mult timp
înainte, încît nu trebuie să ni se pară ciudat
cînd îi vedem adesea, în război, avînd grijă
să se pună la adăpost, chiar înainte să fi dat
de primejdie; pe cînd ev noi şi spaniolii, care nu
sîntem atît de isteţi, .c, dăm buzna şi trebuie
să vedem cu ochii •7 noştri primejdia şi s-o
pipăim pînă să ne <y înfricoşăm, iar atunci nu
ne mai putem ţine ;1 pe cai, dar că germanilor
şi elveţienilor, ■ j i < mai mocofani şi cu mintea
mai înceată, nu 3 le dă prin cap să se apere
decît abia atunci 1^ când sunt copleşiţi sub
ploaia loviturilor34".
Generalizări ironice şi poate sumare, care au
totuşi meritul de-a scoate în evidenţă legătura,,
* Lucrări de proporţii diverse conţinînd învăţă-turi
menite să pregătească oamenii în „arta de a «'
muri". (N. tr.).
dintre frică şi luciditate, aşa cum se precizează
ea în Renaştere — o luciditate solidară cu un
anume progres al utilajului mental.
Oare noi înşine, rafinaţi cum suntem da-
torită unui lung trecut cultural, n-am devenit
astăzi mai vulnerabili în faţa primejdiilor şi
mai permeabili la frică decît străbunii noştri?
S-ar putea ca bătăioşii cavaleri de pe vremuri,
nărăviţi în războaie şi dueluri şi năpustindu-se
bezmetic în vălmăşagul bătăliilor, să nu fi fost
tot atît de conştienţi de primejdiile luptei ca
soldaţii secolului XX, şi în consecinţă mai puţin
accesibili fricii. în orice caz, în epoca noastră,
frica în faţa inamicului a ajuns ceva cît se
poate de obişnuit. Din sondajele efectuate în
armata americană din Tunisia şi din Pacific
în cursul celui de al doilea război mondial
reiese că doar 1% dintre combatanţi au de-
clarat că nu le-a fost frică niciodată35. Alte
sondaje efectuate în rîndul aviatorilor ameri-
cani în timpul aceluiaşi conflict şi, mai înainte,
în cel al voluntarilor din Lincoln Brigade, în
timpul războiului civil spaniol, au dat rezultate
asemănătoare36.
4. CINE Şl DE CE SE TEMEA?
F R IC IL E C E L O R ŢIM U L
■ii
OMNIPREZENTA FRIC/I
5
lioase şi de groaznice", primejdia de naufragiu
atît de evidentă îneît regina se roagă la sfîntul
Nicolae şi îi promite o corabie de argint de
cinci mărci*. Ruga ei este auzită. „Sfîntul Ni-
colae, spune ea, ne-a păzit de primejdie căci
vijelia s-a potolit7."
In 1395, baronul d'Anglure se întoarce de la
Ierusalim. Tot în vecinătatea coastei cipriote
se stîrneşte „neaşteptat" o „mare şi groaz-
nică furtună" care ţine patru zile. „Şi-n ade-
văr nu se găsi nimeni să nu trădeze în în-
făţişarea sa frica omului ce-şi vede moartea
cu ochii... Şi aflaţi că auzirăm pre mulţi
jurîndu-se pe osînda sufletului lor cum că
de multe ori îi prinseseră multe şi felurite
furtuni pe mare, dar că nicicînd şi-n nici o
furtună din cîte avuseseră ei parte n-au
tras 8mai mare spaimă de moarte ca de astă
dată ".
In 1494. canonicul milanez Casola a întreprins
şi el călătoria spre Ţara Sfîntă. Furtuna 1-a
prins atît la ducere cît şi la întoarcere. Ultima
izbucneşte în largul insulei Zâkynthos. Vîntul
suflă din toate părţile, iar marinarilor, după ce
au strîns pînzele, nu le mai rămîne decît să se
lase în voia soartei. „In noaptea următoare, rela-
tează Casola, marea era atît de zbuciumată, că
ne luaserăm cu toţii orice nădejde că vom supra-
vieţui; repet, cu toţii9". Aşadar, cînd o corabie
izbuteşte în cele din urmă să ajungă în port,
nimeni nu mai zăboveşte la bordul ei, în Î480,
după o călătorie în Orient, fratele Felix Fabri
scrie: „Un om care a îndurat cîteva zile de-a
rîndul furtuna, şi 1-a stors foamea de toată vla-
ga, odată ajuns la liman, mai degrabă sare de
cinci ori (de pe galeră în barca ce-1 va duce pe
uscat) decît să rămînă la bord10".
Literatura de ficţiune şi cronicile înfăţişează
aceeaşi viziune stereotipată a furtunii pe mare.
* Marc, veche unitate de măsură în Franţa,
echi-" valentul a aproximativ 240 gr. (N. tr.).
E a s e d e z l ă n ţ u i e c u f u ri e ş i s e p o t o l e ş t e p-e n e
a ş t e p t a te . B e z n e o î n s o ţ e s c : „ C e r u l d e s m o a l ă ,
v ă z d u h u l a p ă s ă t o r " . V î n t u l s u f l ă d in t o a t e- p ă r
ţ il e . F u l g e r e ş i t u n e t e s e d e z l ă n ţ u i e .
„ C e r u l , p o v e s t e ş t e R a b e l a i s Cî na r t e a a p -a
tra (cap. X V III [a început] să bubuie din
tării, să fulgere, să scapere, să reverse
p u h o i d e p lo a i e c u g rin d i n ă ; v ă z d u h u l ş i - a
p i e r d u t s t r ă v e z i m e a , u m p l î n d u - s e d e- n e
gu ri şi de bezn e, că nu zăream altă lu m ină
fără decît a fulgerelor şi a norilor m istuiţi
de văpăi".
I n L u s i a d e ,C a m o e s p u n e p e s e a m a l u i V a s c o
da G am a urm ătoarea replică:
„ . . . S ă p o v e s t e s c c u d e - a m ă n u n tu l p r i-m e j
d i i l e m ă r i i , n e p ă t r u n s e d e m i n t e a -o m e
n e a s c ă — fu r t u n i n e a ş t e p t a t e ş i c u m p l i t e ,
f u l g e r e s ă g e t ă t o a r e , î n v ă p ă i n d v ă z d u h u l-, n e
gre viituri, nopţi de bezpă fără fund, bubuit
de tunete zgîlţîind lum ea din tem elii — ar
fi o în c e rc a re p e c î t d e g r e a p e a t ît d e v a n ă ,
c h i a r d e -a ş a v e a o v o c e d e fi1 1e"r.
© e z l ă n ţ u i ri n ă p r a z n i c e , v i j e l i i î n v î rt e j i t e , - t a l a
z u ri u r i a ş e c e u r c ă d i n „ h ă u " , f u r tu n ă ş i b e z n ă :
a c e s te a s u n t, p e n t ru c ă lă t o ru l d e o d i n i o a ră ,- c o n
stantele uraganului care ţine deseori cîte trei
z i l e în ş i r — ■ t i m p u l p e t r e c u t d e Io n a în p î n t e -
cele chitului — şi aduce întotdeauna cu sine
p r i m e j d i i d e m o a r t e . D e a c e e a , p î n ă ş i m a- r i n a
ri i c e i m a i h î rs i ţ i p ă r ă s e s c c u f ri c ă p o rt u l.- D o
vadă, acest cîntec al m ateloţilo r englezi (sfîr-
şitul secolu lui al X lV -lea sau încep utul celui
de-al X V -lea):
Răm as bun oricărei desfătări / Cînd ridici
pînzele pentru Saint-Jam es; / Un început de
dru m p e m are / Pe m ulţi întristează. // Cîed
a i p o r n i t î n l a rg / D i n S a n d w i c h s a u d i n
W inohelsea, / D in B ristol sau d e-aiurea, /
12
C u r a ju l începe să te la. s e
56
Tot Camoes îi atribuie lui Vasco da Gama ur-
mătoarele cuvinte rostite în ajunul marii ple-
cări din 1497:
„Odată înzestraţi cu toate cele trebuincioase
în astfel de călătorie, ne pregătim şi sufletul
pentru moartea 13care dă veşnic tîrcoale sub
ochii marinarilor ".
în această lumină, putem aprecia mai bine tă-
ria de caracter puţin obişnuită a exploratorilor
din vremea Renaşterii care trebuiau să lupte
necurmat cu spaimele echipajelor. De altfel, că-
lătoriile epocii s-au soldat şi cu unele consecinţe
negative pentru navigaţie, în ciuda progreselor
realizate în cartografie, în calculul latitudinii,
în construcţiile navale şi în balizajul coastelor.
Alterarea alimentelor, scorbutul, bolile exotice,
înspăimîntătoarele cicloane din zonele tropi-
cale şi ca atare o morbiditate şi o mortalitate
sporite au fost vicisitudinile care au decurs din
prelungirea călătoriilor. Chiar de la sfîrşitul se-
colului al XVT-lea, prima învăţătură inspirată
de navigaţia transoceanică este aceea că pri-
mejdii mai cumplite decît cele înfruntate pe
mare nu există. In Istoria cîtorva călătorii aven-
turoase publicată în 1600 la Rouen, deci într-un
port, citim următoarele cugetări semnificative:
„Este fapt de netăgăduit că dintre toate pri-
mejdiile pe care le întîlnim în trecerea vie-
ţii noastre omeneşti nici unele nu seamănă
şi nici nu-s pe potriva celor prin care trec
oamenii ce se îndeletnicesc cu navigaţia pe
mare, atît prin numărul şi felurimea întîm-
plărilor cît şi prin grozăviile neînduple-
cate, erude şi de neocolit, pentru ei fireşti şi
zilnice, şi atît de mari oă nu pot avea niei
măcar un singur ceas pe zi încredinţarea
de-a se număra printre cei vii. . . Orice
om întreg la minte, după ce-şi va fi înche-
iat călătoria, va recunoaşte că-i adevărată
minune că a putut scăpa teafăr din toate
primejdiile întîmpinate în pribegia lui; şi cu
atît mai vîrtos cu cît, în afară de cele spuse
de Antici despre cei care pleacă pe mare
cum că viaţa şi moartea nu-s despărţite de-
cît de grosimea unei podituri de scîndură nu
mai lată de trei ori patru degete, sunt atî-
tea alte necazuri ce se pot ivi zilnic c-ar fi
groaznic pentru ei să şi le înfăţişeze dina-
dins cînd vor să pornească în călătoriile
lor14".
Deşi stîrnesc şi ei teamă destulă, munţii, spune
SKakespeare, nu sunt decît „nişte negi pe lîngă
valuri". Pedro Nino evocă la rîndul său „tala-
zurile atît de înalte că acoperă luna". Ajuns
aproape de ţintă, Vasco da Gama e asaltat de
un uragan. „El vede marea, povesteşte Camoes,
ba căscîndu-se pînă-n străfundul iadului, 15ba
înălţîndu-se cu înnoită mînie pînă la ceruri ".
Aşadar, cînd se propune un caz exemplar de
frică, el este situat de preferinţă pe mare. Aşa
face Rabelais în cea de-a, Patra Carte. La Bru-
yere, încercînd să alcătuiască la rîndul său o
tipologie a fricosului, îl confruntă întîi cu aven-
turile navigaţiei şi16 abia în al doilea rînd cu
cele ale războiului . Făcînd abstracţie de laşi-
tatea firească a lui Panurge, panica ce-1 cu-
prinde în faţa stihiilor dezlănţuite poate fi
identificată cu un comportament colectiv uşor
de regăsit în povestirile de călătorie. Un com-
portament marcat de două dominante: dorul
de pămînt, loc sigur în raport cu marea; şi in-
vocarea la nimereală a unor sfinţi ocrotitori
(mai degrabă decît a lui Dumnezeu). în toiul
furtunii, Panurge izbucneşte:
„Oh, preafericiţi şi răsfericiţi sunt cei care
sădesc varză! . . . Declar sus şi tare că cel
care sădeşte varză e un fericit. .. Ah, nu-i
,,, pe lumea asta palat mai binecuvîntat şi mai
^ domnesc decît pămîntul vîrtos sub picioare!"
_c (cap. XVIII). Mai departe, revine o vari-
£J, antă a aceleiaşi teme (numai pe uscat te poţi
Sjs bucura de viaţă): „Oh, preamărite Doamne,
y- se văicăreşte Panurge, dă să mă aflu în cea-
\>i sul de faţă în via de la Senille sau la Ghinon, 58
în faţa, beciului zugrăvit al lui Inochent plă-
cintarul, chit că m-aş coace cu pieptarul pe
mine tot rumenind la colăcei" (cap. XX).
In Furtuna lui Shakespeare, Gonzalo declară în
toiul primejdiei că-i gata să schimbe oceanul
pe cel mai duşmănos pămînt: „In clipa asta aş
da bucuros o mie de pogoane de mare pe-un
petec de pămînt sterp: o pîrloagă întinsă, un
jnepeniş, ce-o fi. . .17".
Comportamentele superstiţioase ale lui Pa-
nurge, prezentate de Rabelais cu ironie erau
desigur frecvente în astfel de pericole. El îi
cheamă pe „toţi bunii sfinţi şi bunele sfinte într-
ajutor", face legămînt „să se spovedească la
timp şi după cuviinţă, recită în repetate rîn-
duri confiteorul, îl imploră pe fratele Ioan să
nu mai înjure într-o primejdie ca aceea, făgă-
duieşte să înalţe o capelă sfîntului Mihail sau
sfîntului Nicolae sau amîndorura, sugerează
„să facă un pelerin", adică să se tragă la sorţi
cine să se ducă, în numele tuturor, într-un loc
sfînt ca să-i mulţumească cerului dacă vor scăpa
cu bine (cap. XVIII—XXI). Povestirile cu „mi-
racole" şi ex-votourile din nenumărate sanc-
tuare sunt şi ele pline de promisiuni asemănă-
toare pe care Erasm se crede dator să le ia în
derîdere în colocviul Naufragium.
Cu toate că şi-au păstrat sîngele rece, Pan-
tagruel, Fratele Ioan şi Epistemon îşi mărturisesc
frica prin care au trecut, iar Pantagruel ne
încredinţează, după Homer şi Virgiliu, că cea mai
cumplită moarte e să fii înghiţit de valuri: „Dacă
acest soi de moarte nu-i înfricoşător, atunci chiar
că nu mai avem de ce ne teme. Căci, vorba lui
Homer, să pieri în mare e un sfîrşit groaznic,
înspăimîntător şi împotriva firii". (XXI) Gonzalo
încearcă o repulsie analogă faţă de moartea prin
înec: „Facă-se voia Celui de sus, numai că eu18aş
vrea să mor mai degrabă de moarte uscată ".
Moartea pe mare trece drept „nefirească", pentru că
multă vreme oceanul a fost privit ca o lume
marginală, situată în afara 59 experienţei curente.
Şi aceasta cu atît mai mult
cu cît apa, sub aspectul ei masiv, puternic, in-
controlabil, profund şi tenebros, a fost iden-
tificată milenii de-a rîndul cu un anti-element,
dimensiunea negativului şi locul tuturor pier-
zaniilor. „O întreagă latură a sufletului nostru
nocturn, scria G. Bachelard, se explică prin
mitul morţii concepută ca o plecare pe apă 19".
Aşa se explică Stixul Anticilor „trist fluviu de
infern" (Marot, Elegie III) şi luntrea lui Caron,
ambarcaţie a morţilor pe care o regăsim în le-
gendele celtice şi în ce'le din Extremul Orient.
Apele adinei — mare, fluviu sau lac — erau
considerate ca o genune devoratoare, pururea
gata să-i înghită pe cei vii. Drept mărturie,
printre alte nenumărate dovezi, stă acest vechi
cîntec flamand atestat în secolul al XlV-lea:
Erau două vlăstare regeşti / Şi se iubeau ne-
spus .'/Dar nu se puteau întîlni,/Apa era
mult prea adîncă. / Ce făcu ea? Ea aprinse
trei luminări,/Pe înserat cînd lumina zilei
scade:/„Oh! iubitule, vino! Treci înot!"/
Ceea ce fiul de rege şi făcu: era tînăr! / Ceea
ce o bătrînă vrăjitoare văzu, / O făptură
nespus de haină. / Veni şi stinse lumina / Şi
tînărul prinţ se înecă . . .
Urmarea acestui cîntec povesteşte cum tînăra
fată deznădăjduită a reuşit să-şi înşele paznicii
şi s-a înecat la rîndul ei de bună voie 20. Ele-
mentul lichid figurează aici ca duşman al fe-
ricirii şi al vieţii.
Polifem, Scylla, Circe, Sirenele, Strigonii,
Leviatan, Lorelei sînt tot atîtea făpturi ame-
ninţătoare care trăiesc în apă sau la marginea
apei. Ţelul lor comun e să-i înhaţe pe oameni,
să-i devoreze sau măcar, precum Circe, să le
răpească identitatea umană. De aceea, marea j
trebuie conjurată cu jertfe de făpturi insufle- *
ţite care — cine ştie? — îi vor astâmpăra pofta ,.
monstruoasă. Ex-voto-uri napolitane le la sfîrşi- ,»
tul secolului al XVI-lea înfăţişează nave pur- j
tînd atîrnată la provă o piele de oaie. Era şi a- ''
cesta un rit de conjurare a mării. La lansarea W
unei nave, se ucidea o oaie albă, se stropea co-
rabia cu sîngele ei, iar pielea se păstra la provă.
Această viaţă jertfită constituia preţul ritual
pentru a îndupleca marea să nu le mai pretindă
pe cele ale mateloţilor21. In secolul al XVII-lea,
marinarii din Barbaria practicau o variantă a
acestui rit. Ei luau la bord mai multe oi. Cînd
izbucnea furtuna, tăiau în două o oaie vie şi
aruncau o jumătate în dreapta navei, iar cea-
laltă în stînga. Dacă marea tot22 nu se liniştea,
mai sacrificau succesiv şi alte oi .
Stihiile dezlănţuite — furtună sau potop
— evocau oamenilor de odinioară întoarcerea
la haosul primar. în cea de a doua zi a creaţiei,
Dumnezeu despărţise „apele de sub tărie de
cele de deasupra tăriei" (Facerea, I, 7). Dacă, fi-
reşte cu îngăduinţa divină, ele se revarsă iarăşi
peste marginile statornice, haosul se face la loc.
în legătură cu furtuna îndurată de Pantagruel
şi de tovarăşii săi, Rabelais scrie: „ .. . ai fi
spus că-i haosul de la începutul lumii, în care
focul, văzduhul, marea, pămîntul, toate ele-
mentele se învălmăşeau laolaltă". (XVIII). Leo-
nardo da Vinci, căruia studiul geologiei şi al
mecanicii îi trezise interesul pentru energia
hidraulică, s-a complăcut în evocări înfricoşă-
toare de potop:
„. . .Rîurile umflate se revărsau şi potopeau
pămînturile din preajmă cu locuitorii lor cu
tot. Puteai astfel vedea adunate pe înăl-
ţimi tot soiul de animale înfricoşate şi do-
mestice, laolaltă cu bărbaţii şi femeile care s-
au refugiat acolo dimpreună cu copiii lor. Pe
cîmpurile înecate pluteau pe apă de-a
valma mese, paturi de lemn, bărci şi fel de
fel de înjghebări pe care nevoia şi frica de
moarte le născoceşte; toate tixite de bărbaţi
şi de femei cu copiii lor, în mijlocul vaere-
lor şi-al gemetelor, copleşiţi de groază în
faţa vijeliei ce rostogolea în apele învolbu-
rate leşuri de înecaţi. Tot ce putea pluti era
năpădit de felurite jivine împăcate între ele
şi înghesuindu-se înfricoşate claie peste gră-
madă: lupi, vulpi, şerpi, făpturi de toate
soiurile . . . Vai! ce de gemete! . . . Cîte co-
răbii răsturnate, întregi sau făcute fărîme,
peste oamenii care se zvîrcoleau şi se zbăteau
cu deznădejde, prevestire de moarte :
groaznică23".
într-o noapte de iunie a anului 1525, Diirer a ;
avut un coşmar: vedea sfîrşitul lumii cum vine.
Transcriind într-o acuarelă acest vis de groază, .
a înfăţişat nişte imenşi nori 24negri încărcaţi de
ploaie şi ameninţînd pămîntul . Procedînd astfel,
el oferea o viziune a catastrofei finale foarte
curentă pe vremea lui — viziune elaborată, de-
sigur, pornind de la textele aipocaliptioe clasice,
dar care sporea în raport cu ele rolul cuvenit
mării şi apei în desfăşurarea marelui cataclism, în
nenumăratele Vieţi ale lui Antihrist, publicate în
secolul al XV-lea, şi în mai multe Artes moriendi,
apare stereotipată lista celor cincisprezece semne
prevestitoare ale „venirii Domnului Nostru".
Primele patru privesc marea şi apele fluviilor:
„Primul dintre cele XV semne înaintemer-
gătoare zilei marii judecăţi obşteşti va fi
cînd marea se va ridica de XV coţi peste
munţii cei mai înalţi din lume. Al II-lea
semn va fi cînd marea va pogorî în hăul
scobit şi adînc al pămîntului, atît de jos
că abia ce se va putea zări. Al III-lea semn
va fi cînd peştii şi pocitaniile mării se vor
ivi pe mare, cu zbierete asurzitoare. Al
IV-lea semn va fi cînd marea şi toate apele
curgătoare se vor aprinde şi se vor mistui
în focul revărsat din ceruri25".
Haos, altfel spus nebunie, demenţă. Cuvintele
ciudate ale lui Tristan după ce a fost aruncat de
corăbieri pe coastele din Cornwall, Corabia
nebunilor de Sebastian Brant şi moartea Ofe-liei
sunt tot atîtea indicii ale unei mentalităţi colective
ce stabilea o legătură între nebunie şi elementul
lichid, „reversul lumii26"; o legă- 62
tură pe care furtuna nu putea decît s-o întă-
rească. La judecata reginei, Hamlet e cuprins
de o criză de demenţă „precum marea şi vîntul I
cînd luptă care pe care" (IV, 1). Nebunia ocea-
nului dezlănţuit provoacă la rîndu-i nebunie,
în Furtuna lui Shakespeare, Prospero şi Ariei
au un schimb de replici semnificative:
„PROSPERO: Spune-mi, brav spiriduş, s-a
pomenit vreodată om dîrz şi-atît de neîn-
fricat încît vijelia să nu-i zmintească min-
tea?
ARIEL: Nu-i suflet să nu fi fost cuprins
de frigurile27 nebuniei şi să nu fi căzut pradă
deznădejdii ".
Locuitorii de pe coastele Bretaniei, de pildă,
asemuiau marea dezlănţuită cu un cal fără
călăreţ ori apucat de streche, sau cu o iapă tur-
bată28. Furtuna nu era considerată — şi nici
trăită — ca un fenomen natural. Deseori, dez-
lănţuirea ei dementă era atribuită vrăjitoare-
lor şi demonilor. Astfel, după ce urgia valuri-
lor îi împiedicase în repetate rînduri pe regele
Iacob al Scoţiei şi pe prinţesa Ana să traverseze
Marea Nordului, în 1589—1591, s-a descoperit
că nişte vrăjitori şi vrăjitoare fermecaseră ma-
rea înecînd într-însa o pisică29. Pe toate ţăr-
murile septentrionale ale Europei, dar şi în
Ţara Bascilor, circula povestea celor „Trei Va-
luri" înalte ca nişte turnuri şi albe ca zăpada
— în realitate trei neveste de corăbieri deve-
nite vrăjitoare, care s-au preschimbat în va-
luri ca să se răzbune pe bărbaţii lor necredin-
cioşi.
Deşi pe corăbiile lui Vasco da Gama, ale lui
Columb şi ale lui Magellan apariţia focului sfîn-
tului Elm în vîrful catargelor a fost salutată ca
un semn premergător de mare liniştită, mai
totdeauna acest foc, precum şi flăcările jucăuşe
ce se ivesc uneori pe mare erau privite ca nişte
manifestări diavoleşti şi rău prevestitoare. 63 în
Furtuna lui Shakespeare, Ariei, spiriduş al
văzduhului, îi povesteşte lui Prospero cum, ur-
mîndu-i instrucţiunile, a „reglat" uraganul:
„M-am suit stîrnind uimire pe corabia rege-
lui, la prova, înăuntru, în cabine, pe punte.
Uneori mă destrămam şi ardeam în toate
părţile deodată, pe catarg, pe gabie, pe vergi
şi pe bompres iseam limbi de flăcări oe se-
ntîlneau şi se-adunau laolaltă. Fulgerele lui
Jupiter, ce prevestesc cumplitul tunet,
"scăpărau necurmat parcă împietrite în văz-
duh3™.
Ronsard, care la cincisprezece ani a făcut o că-
lătorie în Scoţia, ne asigură în Imnul Demonilor că
aceştia „ .. . se schimbă deseori în mari vîlvătăi
strălucitoare / Pierdute deasupra unei ape, ca să-1
ademenească în adîncul ei / Pe trecătorul orbit şi
amăgit de lumina lor / Ce-1 duce şi-1 îneacă în
valul ucigaş" (Cartea imnurilor, I). De aceea
mulţi marinari, mai ales în Grecia modernă, se
străduiau să îndepărteze aceste focuri
îngrijorătoare cu împuşcături, cu zgomote
asurzitoare sau imitînd guiţatul porcilor, procedeu
considerat mai eficient, acestor animale
atribuindu-li-se o natură diabolică graţie căreia pot
izgoni duhurile răufăcătoare32. In poveştile de
odinioară — ca şi în Legenda aurită (în capitolul
consacrat vieţii sfîntului Adrian) —, diavolul mai
apare adeseori în postura de căpitan al „vasului
fantomă" — de corabie care a bîntuit imaginaţia
populaţiilor de coastă şi care a fost identificată ca
infern al marinarilor33. Lui Giorgione i s-a atribuit
o pînză de la începutul secolului al XVI-lea,
înfăţişînd un astfel de vas fantomă cu un echipaj de
demoni. Sub diferite forme, mentalitatea colectivă
lega marea de păcat. In romanele medievale
revine ca un topos episodul furtunii dezlănţuite de
prezenţa unui mare păcătos — sau a unei femei
însărcinate, deci impure — la bordul corăbiei
asaltate de valuri, ca şi cum răul ar atrage la sine
răul. Acest loc comun literar corespundea unei
credinţe populare profund în- 64
rădăcinate în rîndurile diverselor populaţii. Încă
în 1637, echipajul de pe Tenth Whelp a refuzat
să părăsească portul înfricoşat de perspectiva
unor mari nenorociri pentru corabia comandată
de un căpitan căruia i se dusese buhul că latră
tot timpul blasfemii34. Pe deasupra, în ciuda pe-
lerinajelor întreprinse şi a ex-voto-urilor, ma-
rinarii erau deseori priviţi de oamenii de pe
uscat şi de cei ai Bisericii ca nişte răi creştini.
Se spunea despre ei că „nu se supun virtuţilor
morale" (N. Oresme), ba chiar că sunt nişte
„bădărani" (Colbert). Intr-un penitenţial en-
glez din 1344, citat şi tradus de M. Mollat, ci-
tim:
„Confesorule, dacă ţi se întîmplă să asculţi
spovedania vreunui marinar, descoase-1
neapărat cu multă grijă. Trebuie să ştii că
un singur condei n-ajunge ca să scrii •
toate păcatele în care sunt înfundaţi oamenii
aceştia. Stricăciunea lor este într-adevăr atît
ide mare că nu-i păcat ( pe •lume B-o
întreacă. . . Ei nu numai că ucid clerici şi
laici fără osebire cînd se află pe uscat, dar
pe mare fiind, se dedau la nelegiuirea
pirateriei, jefuieso avutul aproapelui şi mai cu
seamă pe al neguţătorilor . . .
Dealtminteri, cu toţii sunt adulteri şi
desfrînaţi, căci pretutindeni pe unde ajung
să-şi ducă traiul se însoţesc cu felurite
femei, erezîndu-li-se îngăduit acest lucru,
sau curvăsăresc cu târfele35".
Aprofundînd analiza, descoperim că, pe vre-
muri, marea era deseori înfăţişată ca un do-
meniu privilegiat al lui Satan şi al puterilor
infernale. Este o identificare al cărei ecou
se face — involuntar probabil — Rabelais, în
Cartea a Patra, cînd îl pune pe fratele Ioan
să spună în toiul furtunii:
„Cred că s-au dezlănţuit azi toţi dracii din
iad ori poate că au apucat-o durerile fa-
65 cerii pe Proserpina. Şi-au pus toţi dracii
zurgălăi şi dănţuiesc". (cap. XIX). Şi mai
departe: „Cred că azi e sărbătoarea necurată
a tuturor milioanelor de draci", (cap. XX).
Panurge îi dă replica: „Cred că toate mi-
lioanele de draci s-au adunat aici în mare
sobor, sau uneltesc pentru a-şi alege o
nouă căpetenie", (cap. XX).
In toiul furtunii povestite de Ariei în piesa
lui Shakespeare, fiul regelui, Ferdinand, cu-
prins de spaimă, se aruncă în apă strigînd:
„Infernul a rămas pustiu şi diavolii toţi sunt
aci36".
De unde şi necesitatea de a exorciza ocea-
nul furios: ceea ce făceau marinarii portu-
ghezi recitind prologul Evangheliei lui Ioan
(care figurează în ritualul exorcismului) sau
marinarii spanioli şi de aiurea aruncînd re-
licve în valuri37. Furtuna nu se potoleşte aşadar
de la sine. O îmblînzeşte în cele din urmă
Fecioara sau sfîntul Nicolae sau vreun alt sfînt:
putere pe care au primit-o de la cel care a
umblat pe valuri şi a îmblînzit pe lacul Tibe-
riadei stihiile dezlănţuite.
Convingerea că oceanul este itinerarul privilegiat
al demonilor, o împărtăşeşte, la începutul
secolului al XVII-lea, şi faimosul şi sinistrul
magistrat de Lancre, călăul din Ţara Bascilor. El
susţine că unii călători sosiţi pe calea mării la
Bordeaux, au văzut îndreptîn-du-se către Franţa
oştiri de diavoli, izgoniţi fără38 îndoială de
misionarii din Extremul Orient . Aceluia care
s-ar mai îndoi de caracterul demoniac al mării,
mulţimea şi urie-şenia monştrilor care o
locuiesc şi sînt descrişi cu lux de amănunte în
„Cosmografii" şi în povestirile de călătorie din
timpul Renaşterii i-ar spulbera repede orice
îndoială. Petrus Martyr Anglerius povesteşte
despre marinarii care, în 1526, plecau în
America: „Ei văzură desluşit un peşte uriaş care
dădea ocol brigantinei şi dintr-o lovitură de
coadă a sfărîmat bucăţi cîrma corăbiei". Şi
conchide: 66
Mările acestea hrănesc de-adevăratelea nişte
monştri marini uriaşi39". Relatînd o călătorie în
Brazilia în 1557—1558, Jean de Lery vorbeşte
cu spaimă despre „groaznicele şi înfri-
coşătoarele balene" care pot trage corăbiile
la fund. Una dintre ele „stîrni, cufundîndu-se,
o bulboană atît de groaznică, încît iarăşi cre-
zurăm că, tîrîndu-ne în dîra ei, vom pieri
înghiţiţi de genunea aceea40". în 1555, într-o
Historia de gentibus septenbrionalibus („Istoria
neamurilor nordice") publicată la Roma,
episcopul suedez Olaus Magnus admite exis-
tenţa unor uriaşe animale marine pe care
echipajele le confundă cu nişte insule şi co-
boară pe ele. Aprind focuri ca să se încăl-
zească şi să-şi fiarbă mîncarea. Atunci mon-
ştrii se scufundă, cu oameni şi corăbii cu tot.
Aceste insule însufleţite şi plutitoare, in-
spirate de Behemot şi de Leviatan, sunt de-
scrise de Olaus Magnus astfel: „Căpăţâna lor,
acoperită toată de spini, are de jur împrejur
nişte coarne lungi şi ascuţite întocmai ca
rădăcinile unui copae dezrădăcinat41". In se-
colul al XVIII-lea, alt episcop scandinav, Pon-
toppidan, va identifica aceşti monştri cu nişte
caracatiţe gigantice ale căror braţe sunt tot
atît de groase ca şi catargele corăbiilor. în
1802, un elev al lui Buffon va vorbi despre
Kraken, o caracatiţă de proporţii gigantice,
pe care o descrie ca42„cel mai imens animal de
pe planeta noastră ", insistînd asupra agre-
sivităţii sale: temă reluată în 1861 de Michelet
în Marea, în 1866 de Victor Hugo în Oamenii
mării, scriere ce pune în circulaţie cuvîntul
„pieuvre" (caracatiţă — n.tr.), iar în 1869 de
Jules Verne în Douăzeci de mii de leghe sub
mări. Trainică legendă, născută din frica de
monştri înspăimîntători pe care nici că se pu-
tea să nu-i nască în adîncurile sale un element
atît de duşmănos ca marea.
Tărîm al fricii, al morţii şi al demenţei, ge-
nune în care sălăşluiesc Satan, demonii şi
monştrii, marea va dispărea într-o zi cînd
toată creaţia va fi regenerată. Sfîntul Ioan
profetizează în Apocalipsă (XX, 1): „Apoi, vă-
zui un cer nou şi un pămînt nou. Cerul dintîi
şi pămîntul dintîi au pierit, iar marea nu
mai era". în identificarea ei de odinioară,
marea apare aşadar drept cea mai ameninţă-
toare primejdie. De unde şi insistenţa cu care
discursul literar compara destinul fiecărui om
în parte cu o corabie primejduită.
Rugîndu-se Fecioarei, Eustache Deschamps îi
spune:
.. . Je sens ma nef foible, povre et pourrie
De sept tourmens assaillie en la mer;
Mon voile est roupt, ancres n'y puet encrer;
J'ay grant paour que plunge ou que
n'affonde
Se vos pitiez envers moy ne se fonde.
(Ballade CXXXIV)*
Ronsard, în Imnul morţii, evoca astfel grijile
vîrstei adulte:
Lors la mer des ennuis se deborde sur nous
Qui de notre raison demanche ă tous Ies
coups
Le gouvernail, vaincu de l'onde
renversee .. .*"
Du Bellay proclamă fericit pe copilul născut
mort, căci
II n'a senti sur sa tete
L'inevitable tempete
Dont nous sommes agites. (Complainte du
desespere)***
* îmi simt corabia şubredă, jalnică şi putredă/
De şapte furtuni împresurată pe mare; / Mi-e pînza
zdrenţuită, ancorele nu pot ancora; / Mare mi-e teama
să nu mă scufund / Dacă mila ta mă va părăsi.
** Atunci marea amărăciunilor se revarsă asu -
pra noastră / Şi, cu fiecare necaz, cîrma învinsă de
puhoi se rupe de înţelepciune.
'** El n-a simţit deasupra capului său / Furtuna
de neocolit / Care ne zbuciumă. (Elegia deznădăj
duitului).
68
D'Aubigne se consideră
Combattu des vents et des jlots Et
aboye d'une tempete D'ennemis,
d'aguets, de complots. (Hecatombe
de Diane)*
In secolul al XVIII-lea, J.-J. Rousseau va
scrie: „Pierdut pe marea nesfîrşită a nenoro-
cirilor mele, nu pot uita amănuntele primului
meu naufragiu". (Confesiuni, V). Verlaine, la
rîndul său, va relua aceeaşi comparaţie:
Lasse de vivre, ayant peur de mourir,
pareille
Au brick perdu, jouet du, flux et du reflux,
Mon âme pour d'affreux naufrages
appareille. (ler Poeme saturnien)**
O anchetă sistematică ar aduce desigur de-
plina confirmare a acestor cîteva sondaje.
Astfel, pînă la victoriile tehnicii moderne,
marea era asociată în sensibilitatea colectivă
cu cele mai negre imagini ale adversităţii.
Era legată de moarte, de noapte, de abis. In
spatele poemului Oceano nox întrezărim un
întreg arierplan de repulsie milenară: „Unde-s
marinarii scufundaţi în nopţile negre?". Victor
Hugo a scris acest poem în 1836. Optsprezeee
ani mai tîrziu, raportul anual al marinei en-
gleze încă mai înregistra 832 de nave pierdute
în anul 185343.
O civilizaţie esenţial terestră nu putea aşa-
dar privi decît cu neîncredere un element atît
de perfid ca apa, mai ales cînd se adună şi
formează o mare. în mijlocul secolului al
XVIII-lea, un dominican din Grasse pleacă la
adunarea generală a ordinului său. Se îmbarcă
* Bătut de vînturi şi de valuri / Şi încolţit de
o furtună / De duşmani, de capcane, de uneltiri.
(Hecatomba Dianei).
** Obosit de viaţă, înfricoşat de moarte, aseme-
nea / Bricului pierdut, jucărie a fluxului şi a re-
fluxului / Sufletul meu se pregăteşte pentru groaz-
nice naufragii. (I-ul Poem saturnian).
la Nisa. Vremea strieîndu-se, odată ajuns la
Monaco, se şi întoarce pe ţărm şi se duce la
Roma pe uscat. TVăgînd învăţături din aven-
tura trăită, consemnează în jurnalul său de
călătorie următoarea cugetare: „Oricît ar fi
pământul de aproape, întotdeauna cînd te afli
pe mare eşti destul de departe ca să-ţi găseşti
în ea mormîntul44".
70
In Lusiade, Camoes se face ecoul temerilor
încercate de marinarii portughezi în preajma
Capului Bunei-Speranţe, supranumit înainte
vreme „Capul Furtunilor". Ficţiunea imaginată
de poet nu s-ar fi născut în mintea lui fără
numeroasele povestiri orale şi scrise privind
temuta trecere. în timp ce corăbiile înaintează
într-acolo, capul li se înfăţişează căpitanilor
şi echipajelor ca o statuie „diformă şi gigan-
tică", „replică a Colosului din Rodos" — pre-
figurare involuntară & gigantului lui Goya
din Panica. „Chipul (lui) e întunecat, ochii
înfundaţi, înfăţişarea cruntă şi sălbatică, faţa
spelbă şi pămîntie; părul năclăit de pămînt
şi creţ, gura neagră şi dinţii galbeni". Adre-
sîndu-se marinarilor portughezi, el îi ame-
ninţă în aceşti termeni:
„O, oameni mai cutezători decît toţi cei
care au săvîrşit pe lumea asta fapte stră-
lucite! . .. Voi treceţi astăzi fruntarii ne-
îngăduite, vă încumetaţi să pătrundeţi în
aceste mări depărtate ce sunt moşia mea,
asupra căreia veghez cu străşnicie de atît
amar de vreme, fără ca vreo corabie, ple-
cată de aici sau de aiurea, s-o fi brăzdat
vreodată.
Aţi venit să pătrundeţi misterele as-
cunse ale firii şi ale elementului umed pe
care nici unui muritor nu i-a fost dat să-1
exploreze...
Aflaţi că vînturi şi furtuni furioase vor
întîmpina cu primejdii de moarte flotele
ce vor mai îndrăzni să calce pe urmele
voastre şi voi lovi atît de necruţător pe
călătorii care vor trece peste aceste valuri
dezlănţuite, încît pedeapsa neaşteptată va
fi mai cruntă decît primejdia. . .
An de an veţi vedea atîtea naufragii
şi dezastre felurite abătîndu-se asupra co-
răbiilor voastre că moartea va fi cea mai
blîndă suferinţă pentru voi47". <- ■ ■■ ■
Cronicari şi poeţi portughezi au căutat fireşte
să ridice în slăvi curajul căpitanilor lusitani.
Pe de altă parte, curenţii care circulă în
preajma capului Bojador sînt efectiv foarte
violenţi. în sfîrşit, fiecare naţiune, în epoca
Renaşterii, căuta să-şi impresioneze concuren-
ţii răspîndind povestiri terifiante despre călă-
toriile maritime — armă de descurajare ce se
adăuga secretului păstrat cu străşnicie al celor
mai bune itinerare. în concluzie, drumurile
spre meleagurile depărtate înfricoşau.
Ca să nu mai vorbim, admiţînd că ar fi
ajuns totuşi în ţările exotice, de animalele
fantastice şi fioroase peste care ar fi dat acolo!
Evul Mediu a localizat în India oameni cu
cap de cîine care grohăie şi latră; alţii fără
cap, dar avînd ochii pe burtă; în fine, alţii
care se adăpostesc de soare culcîndu-se pe
spate şi ridicînd în chip de umbrar unicul
lor picior, foarte lat. întir-un cuvînt, un uni-
vers oniric care va reapărea la sfîrşitul seco-
lului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-
lea în opera lui Bosch. într-o lucrare de la
sfîrşitul secolului al XV-lea, Secretul istoriei
naturale, citim despre Egipt:
în Egiptul de Jos* . .. trăiesc doi monştri
primejdioşi care se aţin pe ţărmurile mării
stîrnind multă teamă şi înfricoşare printre
oamenii acelor ţinuturi şi unii poartă nu-
mele de hipopotam, iar ceilalţi poartă nu-
mele de crocodil. Dar în cel de Sus, care
este îndreptat spre miazăzi îşi au bîrlogul
multe jivine sălbatice şi veninoase precum
lei, leoparzi, paseri şi peşti de soiuri ciu-
date, vasilisci cu privire ucigaşă, baluri,
şerpi şi aspide care sunt plini cu un venin
foarte primejdios şi ucigător".
* Egiptul de Jos este vasta cîmpie aluvionară
care se întinde pe o adîncime de 150 km de la ţăr-
mul Mediteranei către interiorul ţării. Egiptul de Sus
cuprindea întreaga vale a Nilului, începînd de la
cataracte, pe o lungime de 900 km. (N. tr.).
In spatele acestor credinţe legendare sau al
acestor exagerări înfricoşate, ghicim teama de
altceva", adică de tot ce aparţine unui univers
deosebit. Desigur, aspectele extraordinare atri-
buite ţărilcBr depărtate puteau -exercita în
acelaşi timp şi o puternică atracţie. Imaginaţia
colectivă a Europei în Evul Mediu şi în
Renaştere născocea, dincolo de mări, luxu-
riante şi luxurioase tărîmuri de belşug şi hu-
zur, ale căror miraje i-au ademenit pe explo-
ratori şi pe aventurieri dincolo de orizonturile
familiare48. Depărtarea — necunoscutul — a
fost totodată un magnet care a permis Europei
să iasă din ea însăşi, fenomen asupra căruia
vom reveni.
Totuşi, pentru cei mulţi, retragerea din
faţa a ceea ce este străin sub toate formele
sale, va mai rămîne timp îndelungat atitu-
dinea cea mai obişnuită. Povaţa dată în seco-
lul al Xl-lea de bizantinul Kekaumenos ar fi
putut fi formulată, cinci sute de ani mai tîr-
ziu, de mulţi occidentali: „Dacă un străin
vine în oraşul tău, se împrieteneşte cu tine
şi se înţelege cu tine, nu te încrede în el;
dimpotrivă, tocmai atunci trebuie să fii cu
ochii în patru" 49 . De unde şi ostilitatea faţă
de „venetici", mînia, la sate, manifestată prin
aşa-numitele charivaris*, cînd o fată se mă-
rita cu un bărbat venit de aiurea, solidaritatea
localnicilor în faţa autorităţilor cînd se în-
tîmpla ca vreunul dintre ai lor să bruftuiască
vreun pripăşit, încăierările între ţăranii din
localităţi învecinate, tendinţa de a pune pe
seama evreilor răspîndirea epidemiilor50, por-
tretele deloc măgulitoare pe care şi le fao
europenii între ei în secolele XV şi XVI, în
momentul cînd explodează nebuloasa creş-
* Aici şi pe parcursul întregii lucrări, autorul
foloseşte cuvântul charivari cu sensul iniţial: concert
grotesc cu cratiţe şi tingiri, huiduieli şi fluierături, prin
care se ridiculizau căsătoriile nepotrivite sau ale
văduvilor şi văduvelor în vîrstă, precum şi anumite
personaje duşmănite, sensul ulterior şi genera-73 Uzat
fiind acela de tărăboi, vacarm (N. tr.).
tină. Într-o Carte a descrierii ţărilor, scrisă
prin 1450, Gilles Le Bou vier face o prezentare
peiorativă a mai tuturor europenilor: despre
englezi se spune că sunt „cruzi şi sîngeroşi"
şi pe deasupra neguţători hrăpăreţi. Elveţienii
sunt „oameni cruzi şi grosolani", scandinavii şi
polonezii „oameni aprigi şi apucaţi", sicilienii
„cu multă străşnicie îşi păzesc nevestele", napo-
litanii „neciopliţi şi grosolani şi răi catolici şi
mari păcătoşi", castilienii „oameni iuţi la mî-
nie, prost îmbrăcaţi şi încălţaţi, locuiesc ca
vai de lume şi-s răi catolici" ... In epoca Re-
formei, englezii şi germanii susţin că Italia
este cloaca tuturor viciilor, părere care a
contribuit, destul de mult la propagarea pro-
testantismului. Astfel, chiar şi atunci cînd Re-
naşterea lărgeşte orizonturile Occidentului —
dai" şi după aceea — străinul apare ca suspeet
şi îngrijorător în ochii multor oameni. Va
trebui să treacă timp pînă să se deprindă ou
el. Dealtfel, mişcări xenofobe în diferite col-
ţuri ale Europei pot fi semnalate pînă tîrziu,
în secolul al XVII-lea şi chiar la începutul
celui de al XVIII-lea: în 1620 la Marsilia,
împotriva turcilor — 45 sunt masacraţi —, în
1623 la Barcelona, împotriva genovezilor, în
1706 la Edinburgh (Scoţia — n.tr.), unde gloata
dezlănţuită ucide echipajul unui vas englez51.
Noutatea era — şi este — una dintre categoriile
„celuilalt". în epoca noastră, noutatea este un
slogan rentabil. Odinioară, dimpotrivă,
înfricoşa. Vom evoca mai departe răs^ coaiele şi
revoltele provocate de sporirile de impozite. Dar
o fiscalitate excesivă nu eraţ numai o povară în
plus pe nişte spinări trudite ci şi o noutate. Era
una dintre formele „celuilalt". „Oamenii din
părţile noastre, re-«unoşteau consilierii municipali
din Bordeaux în 1651, nu suportă noutăţile prin
însăşi firea lor52". Răsculaţilor din Perigord în
1637, dările de curînd hotărîte li se par
„extraordinare insuportabile, nelegitime, excesive,
necunoscute M
părinţilor noştri53". Acelaşi refuz al „noutăţilor"
revine în „plîngerea populaţiei" înfăţişată în
1675 marchizul de Nevet şi, prin intermediul
acestuia, guvernatorului provinciei de către
ţăranii revoltaţi din douăzeci de parohii
bretone: „Plătim bucuros (impozitele) stator-
nicite acum şaizeci de ani şi nu suntem împo-
trivă ca fiecare să-şi plătească dările legiuite,
potrivit îndatoririi sale, şi nu tăgăduim de-
eît noile legi şi biruri54". Proiectele sau zvo-
nurile de extindere a gabelei* în regiunile
tradiţional scutite — Normandia de jos, Bre-
tania, Poitou, Gasconia — au stîrnit atîtea reac-
ţii violente numai pentru că populaţia din
regiunile respective privea măsura aceasta
ca pe o lovitură dată unor privilegii străvechi,
deci însăşi libertăţii lor, o încălcare atît a
unor drepturi ale lor, cît şi a cuvîntului regi-
lor. De unde şi faimoasa lozincă: „Trăiască
regele fără gabelă!". De unde şi manifestul
în favoarea libertăţii normande a semeţului
şi neîmblînzitului căpitan Jean Nuds-Piedz,
general al armatei obidiţilor (1639):
Jean Nuds-Piedz est vostre suppost,
II vengera votre querelle,
Vous affranchissant des impostz,
II fera lever la gabelle
Et nous ostera tous ces gens
Qui s'enrichissent aux despens
De vos biens et de la patrie;
Cest luy que Dieu a envoye
Pour mettre en la Normandie
Une parfaite liberte**55.
Nu-i deloc excesiv aşadar să descoperim îm-
preună cu Y.-M. Berce în spatele răzvrătiri-
* Impozitul pe sare (N. tr.).
** Jean Desculţul e susţinătorul vostru / El va dezlega
plîngerea voastră, / Scutindu-vă de impozite, / El va
suprima gabela / Şi-i va înlătura pe toţi aceşti oameni /
Care se îmbogăţesc pe seama / Avutului vostru şi al
patriei; / Pe el Dumnezeu 1-a trimis / Să »•
statornicească în Normandia / O libertate deplină.
lor fiscale de odinioară ciocnirea a două cul-
turi: una orală, cutumieră, în defensivă, „luîn-
du-şi modelele dintr-un trecut imuabil", cea-
laltă scrisă, modernă, cotropitoare, primejdios
de novatoare 56 . Ar fi părut oare hîrtia tim-
brată* la fel de odioasă dacă n-ar fi fost kn-
pusă unor populaţii în mare parte analfabetă?
Aceleaşi structuri mentale explică revolta (aşa-
numiţilor) „tard-avises" (tîrziu-dumiriţi — n.tr.)
din^ Quercy în 1707 împotriva edictului care
instituia controlori ai actelor extrase din re-
gistrele parohiale 57 . Arderile frecvente de ar-
hive în timpul răscoalelor de odinioară nu se
explică oare tocmai prin frica şi ura poporului
analfabet faţă de cuvîntul scris?
Noile impozite au fost însoţite nu numai
de o hîrţogărie fără precedent, ci şi de înfiin-
ţarea unor organisme de percepere cu care
lumea nu era obişnuită şi care constituiau tot
atîtea motive de panică. Pentru încasarea bi-
rurilor în Franţa secolului al XVII-lea, unele
provincii reprezentative au fost reduse la con-
diţia de provincii elective**, iar funcţionarii
financiari, ataşaţi în mod tradiţional interese-
lor oraşului sau ale provinciei lor, au fost
destituiţi treptat în favoarea unor perceptori
salariaţi, revocabili, a căror numire se făcea
de către intendent***. Astfel, în opinia publică,
noile impozite se asociau în mod indisolubil
cu termenul de horsains (venetici). Perceptorii
78
element de psihologie colectivă în timpul tul-
burărilor rurale din vara lui 1789. După 14
iulie, mulţi ţărani credeau că Ludovic al XVI"
lea hotărâse abrogarea puterii privilegiaţilor şi
că redactase dispoziţii în acest sens, numai că
un grup de conspiratori împiedică publicarea
lor, iar preoţii refuză să le dea citire cu pri-
lejul predicii. în ciuda acestei tăceri, erau
convinşi că regele ordonase incendierea caste-
lelor şi acordase un răstimp de cîteva săptă-
mîni pentru această sfîntă îndeletnicire 63. O
asemenea mitologie mai supravieţuia în 1868.
La acea dată, unii ţărani din ţinuturile Angou
-mois şi Perigord au fost convinşi că împăratul
îngăduise oficial cîteva zile de jaf — un jaf care,
bineînţeles, n-ar fi fost decît o formă popu-
lară de justiţie64. Astfel, sunt puţine violenţele
colective de odinioară fără o referinţă cel puţin
implicită la un trecut idilic, fără teama de
noutăţi şi de străinii care le aduceau, fără să
intre în joe una sau alta dintre suspiciunile
viscerale pe care oamenii le încercau faţă de
cei străini de propriul lor univers: ţăranii faţă
de citadini, citadinii faţă de ţărani, şi unii şi
alţii faţă de vagabonzi. Toate aceste frici au
acţionat din plin în Franţa în timpul tulbură-
rilor din 1789—1793.
Frica şi refuzul noutăţilor le regăsim şi în
frămîntările şi revoltele religioase din secolele
XVI şi XVII. Protestanţii nu doreau nici pe
departe să inoveze. Obiectivul lor era acela de
a se întoarce la puritatea bisericii primitive şi
de a curaţi Logos-ul divin de travestirile care îl
trădau. Trebuiau izgonite, la nevoie cu forţa,
numeroasele adăugiri idolatre şi superstiţioase pe
care oamenii, înşelaţi de Satan, le „introduseseră",
le „născociseră", le „făuriseră", de-a lungul
secolelor, în detrimentul mesajului de izbăvire.
Indulgenţe, pelerinaje, cultul sfinţilor, slujbe în
latină, spovedanie obligatorie, legăminte
monastice, mesa papis-79 taşă trebuiau măturate
pentru ca omul să poată
păşi din nou spre Domnul pe calea cea dreaptă
a Bibliei. A doborî, cum cerea Luther, cele
„trei ziduri ale romanităţii" (adică superiori
tatea puterii pontificale asupra puterii civile;
dreptul pe care şi—1 arogă papa de a interpreta
numai el singur Scripturile; preeminenţa pa
pei asupra conciliilor) însemna a lucra pentru
Dumnezeu împotriva lui Antihrist şi a repune,
în lumea creştină, lucrurile la locul ce li se
cuvine65. Nici Luther nici Calvin n-au aprobat
distrugerile de imagini. Au fost însă depăşiţi
în Germania, în Elveţia, în Ţările de Jos şi
în Franţa de activişti care au împins doctrina
învăţată pînă la consecinţele ei extreme. Or,
doctrina considera imaginile o iconografie su
perstiţioasă eare-1 îndepărtează pe credincios
de Dumnezeu cel adevărat. A le distruge în
semna a restitui cultului o autenticitate um
brită de-a lungul secolelor. însemna de ase
menea, într-un anume fel, a imita conduita şi
sfînta mînie a lui Isus cînd i-a izgonit pe nei
guţători din Templu.
*"
Nigrinus, superintendent* al landului Hes-
sen, afirma într-o predică din 1570: „Să
nu uităm eă aceasta e dreptatea şi pedeapsa
Domnului. El ameninţa de multă vreme ca-
sele Ide pierzanie spirituală şi templele
idolilor, vestind eă în curînd se vor spul-
bera în cenuşă. Acum trebuie să se împli-
nească voinţa lui; aflaţi că de nu se va ivi
nimeni să-i săvîrşească hotărîrea, Domnul
mînios îşi va arunca trăsnetul pentru a
nimici toţi idolii66".
Astfel, întreg demersul protestant, pînă şi în
violenţele sale, se voia întoarcere la trecut,
referinţă la vîrsta de aur a Bisericii primi-
tive, refuz al inovaţiilor profanatoare acumu-
late de papism de-a lungul timpului.
* în general, înalt demnitar, administrator ge
neral. La protestanţi, cazul de faţă, cleric însărcinat
cu supravegherea unei eforii, a unei provincii sau a
unui „Land" (N. tr.).
80
Dar populaţiile se obişnuiseră cu imaginile, cu
ceremoniile, cu cele şapte taine bisericeşti, cu
ierarhia, cu organizarea catolică în general. De
aceea, protestanţii le-au apărut multor credincioşi
ca nişte novatori îndrăzneţi, şi au fost consideraţi,
din acest motiv, primejdioşi: ei suprimau mesa,
vecerniile, postul Paştelui, nu mai recunoşteau
autoritatea papală; repudiau în bloG sistemul
ecleziastic instituit de secole şi monahismul;
depreciau cultul Fecioarei şi al sfinţilor.
Adevărul este că introduceau schimbări cu
adevărat nemaiauzite chiar în miezul
cotidianului. In Franţa, în ajunul războaielor
religioase, „conventiculele" protestante — adică
întrunirile cultuale ale reformaţilor — au devenit
repede subiecte de legende calomnioase, iar
comportarea voit austeră a discipolilor lui
Calvin a devenit ea însăşi suspectă unui întreg
curent de opinie. Regenţa Ţărilor de Jos exprima
desigur un punct de vedere comun multor oameni
atunci cînd denunţa „pericolul iminent al unei
distrugeri şi subminări generale şi apropiate a
religiei străvechi şi catolice . . . 67 ". Pentru
numeroşii săi adversari, cultul protestant a
întruchipat „doctrina nouă", „religia nouă". Pe
de altă parte, el a fost prezentat în Franţa ca
fiind importat din străinătate de „cîinii
genevezi". Ca atare, a adopta „moda Genevei"
însemna de fapt a-ţi schimba religia, cu toate
consecinţele pe care le putea comporta o asemenea
decizie. La încoronarea lui Carol al IX-lea (5
mai 1561), cardinalul de Lorena îl avertiza pe
tînărul rege că „acela care l-ar povăţui să-şi
schimbe religia i-ar smulge în acelaşi timp şi
coroana de pe cap". Datoria catolicilor era aşadar
aceea de „a păstra eredinţa străveche", de „a
restaura sfîntul serviciu divin". In momentul
cînd s-a constituit, în 1575, liga de la Peronne,
asociaţia principilor, a seniorilor şi gentilomilor
a declarat că vrea „statornicirea deplină a legii
lui Dumnezeu, re-81 instituirea şi păstrarea
serviciului divin în con-
fonnitate cu forma şi maniera sfintei Biserici
catolice, apostolice şi romane". Astfel, pe pla-
nul psihologiei colective, faptul că erezia era
considerată ca un „ulcer", ce trebuie „retezat"
şi „rezecţionat", decurgea tocmai din noutatea
ei, o noutate de care trebuia neapărat să te
I
aperi.
Spre deosebire de cele întâmplate în Franţa
şi în Ţările de Jos, suveranii din Anglia au
aplecat balanţa de partea protestantismului.
Nu însă fără dificultăţi, căci numeroase revolte
au exprimat ataşamentul pe care o parte din
populaţii îl păstra în continuare faţă de cultul
roman şi de structurile religioase tradiţio-
nale. „Pelerinajul de graţie" (1536), din regiu-
nea York, a fost o răscoală în favoarea mînăs-
tirilor pe care stăpînirea îşi propunea să le
desfiinţeze. Mînăstirile jucau desigur un im-
portant rol economic şi social. Dar pe lîngă
acesta, şi în primul rînd, susţinea Aske, con-
ducătorul rebeliunii, ele îndeplineau două
funcţii religioase majore: păstrau cu evlavie
tradiţia creştină considerata autentică şi pro-
pagau religia în rândurile unui popor „nu prea
ştiutor într-ale legii divine68". Or, tocmai acest
popor ţinea la formele îndătinate de închină-
ciune, aşa cum o dovedesc şi incidentele care
au izbucnit în estul Angliei puţin înainte de
„Pelerinajul de graţie". La Kendal, în prima
duminică după Paşte, credincioşii s-au răz-
vrătit în biserică şi l-au silit pe preot să ros-
tească rugăciunile pentru papă. La Kirkby Ste-
phen, populaţia s-a supărat pentru că preotul
neglijase sărbătorirea zilei sfîntului Luca. A-
ceeaşi scenă s-a produs într-o localitate din
comitatul East Riding, cu prilejul sărbătorii
sfîntului Wilfrid69. „Cruciaţii" „Pelerinajului
de graţie" cereau aşadar în primul rînd „res-
taurarea" religiei lor. în manifestul lansat eu
acest prilej se spunea printre altele:
„Intîi şi-ntîi, privitor la credinţa noastră,
vrem ca ereziile lui Luther, Wyclif, Hus, 82
I
Melanchthon, Oecolampade, Bucer . . . şi
alte erezii ale amabaptiştilor să fie
anulate şi nimicite în acest regat. In
al doilea rînd, ca reşedinţa de la
Roma să fie restaurată ca autoritate
spremă a Bisericii întru păstorirea
sufletelor după datină, şi tot ea să
hirotonisească episcopii. .. Abaţiile
desfiinţate să fie reaşezate în casele şi
bunurile lor . . Fraţii observanţi* să se
întoarcă iarăşi la casele lor70" . . .
In 1547, revolta din Cornwall a început prin
asasinarea la Helston a unui agent al
ocîr-muirii; William Body, sosit acolo
pentru a pune în aplicare directivele de
reformă religioasă ale lui Eduard al Vl-lea
şi ale protectorului Somerset. După
uciderea lui, unul dintre instigatorii
rebeliunii a declarat public în piaţa mare:
„Cine va cuteza să treacă de partea
acestui Body şi să urmeze asemenea 71lui
noile mode, va fi pedepsit în acelaşi fel ".
Stindardul rebelilor (care au trecut
curînd după aceea la asediul Exeterului)
purta simbolic cele cinci răni ale lui
Cristos, un potir şi un chivot, aceste două
obiecte sacre fiind menite să marcheze
ataşamentul faţă de cultul tradiţional.
Conflictele confesionale din secolul al
XVI-lea pot fi aşadar privite ca o cioenire
dramatică între două maniere de a refuza
noutăţile. Unii voiau să izgonească
scandaloasele adiţiuni papale sub
acumularea oărora Biserica romană
îngropase treptat Biblia. Ceilalţi se
cramponau de formele de cult aşa cum
îl ştiau din copilărie şi cum îl practica-
seră străbunii lor. Toţi priveau spre
trecut. Nici unul nu s-ar fi vrut novator.
Schimbarea constituia pentru oamenii de
odinioară o perturbare a ordinii;
neobişnuitul era trăit ca o primejdie. In
Germania protestantă a sfîrşi-
* Observanţi sau observantini: călugări aparţinînd
unui ordin nesupus vreunei reforme şi care au păs- 83
trat regula iniţială a ordinului respectiv (N. tr.).
t ul ui de s e c o l XV I , c î n d s - a l u a t î n d i s -
cuţie adoptarea calendarului gregorian pus la
punct la Roma în 1582, au izbucnit proteste
violente şi au apărut unele tendinţe de panică:
lumea se temea de o baie de sînge! Calendarul
acesta nu-i cumva papist? Asta era afirmaţia de
suprafaţă. Dar în profunzime, o asemenea mo-
dificare nemaipomenită în calculul zilelor pro-
dusese desigur o perturbare72.
Depărtarea, noutatea şi alteritatea înfricoşau.
Nu mai puţin temut era însă şi aproapele,
adică vecinul. în marile ansambluri ale uni-j
versului nostru concentraţionar, oamenii se ig^
noră deseori de la o uşă la alta pe acelaşi
palier. Cunoaştem mai bine zgomotele din a-
partamentul alăturat decît chipul locatarilor
săi. Trăim în cenuşiul şi în monotonia unui
anonimat repetat de o sută de ori. Odinioară,
dimpotrivă, — în „acea lume pe care noi (în
mare parte) am pierdut-o" — oamenii îşi cu-
noşteau vecinul şi deseori îl cunoşteau prea
bine chiar. Prezenţa lui apăsa. Un orizont în-
gust aducea veşnic cot la cot aceiaşi oameni,
delimitînd un cerc de patimi încăpăţînate, de
uri reciproce, hrănite necurmat de noi ran-
chiune. De aceea, un prieten în preajmă era
un noroc nepreţuit.
„Ai vecin bun, ai dimineaţă bună" repetă i
proverbele73, nu fără să insiste în mod semnificativ
asupra adevărului opus: „Cînd vecinul e hain, f
dimineaţa e un chin" (secolul XIII, Romanul lui
Fierabras) „Cu vecinul ticălos di-mineţile-s pe dos"
(secolul XIII, Romanul Vulpoiului, versul 352774).
Vecinul este cu atît mai redutabil cu cît nimic nu-i
scapă. Ochiul lui scrutător îţi cotrobăieşte prin
existenţă din zori şi pînă-n seară, cît e anul de
lung. „Vecinul ştie tot", ne încredinţează un
aforism din secolul al XV-lea75. In lumea de astăzi,
sentimentul dominant între vecini este indiferenţa;
în cea de altădată, era neîncrederea; deci
teama. Ca atare, trebuia să-ţi suprave- 84
ghezi aproapele şi să fii întotdeauna în stare
de alertă în preajma lui: „Omul din privire
se cunoaşte" (secolul al XlII-lea) „Cum e por-
tul, şi purtarea" (secolul al XVI-lea76).
Cei şi cele care au fost denunţaţi ca vră-
jitori şi vrăjitoare erau îndeobşte oameni pe
care acuzatorii lor îi eunoşteau bine sau îşi
închipuiau că îi cunosc bine şi le iscodiseră zi
de zi comportările suspecte: la liturghie se
duc rar sau se poartă necuviincios sau pri-
mesc cuminecătura cu gesturi bizare; trecînd
în dreptul cuiva i-au făcut un farmec de ursită
rea îmbrîncindu-1 sau pufăindu-i în obraz su-
flarea lor înveninată sau aruncîndu-i o pri-
vire diabolică — deochindu-1. Intră aşadar aiei
în joc un factor de proximitate, izvor al osti-
lităţii. Pe de altă parte, vecinii nu cunoşteau
doar persoana în cauză, ci şi pe tatăl ei mort
la închisoare, sau pe mama ei, tot vrăjitoare.
Din astfel de antecedente, opinia publică şi
experţii deduceau de comun acord şi culpabi-
litatea copiilor. In spatele anumitor acuzaţii
de vrăjitorie, demonologii şi judecătorii bănu-
iau adeseori motive ascunse de răzbunare. Dar
ideea pe care şi-o făceau despre Satan ■— şi
vom reveni asupra ei mai departe — i-a de-
terminat să autentifice spaimele populare şi să
întărească deci discursul de suspiciune expri-
mat de o civilizaţie în care aproapele era mai
adesea duşman decît prieten. Ei au teoretizat
sub formă de modele unele practici de relaţii
duşmănoase. în sinistra lucrare, ce a fost bi-
blia atâtor inchizitori, Malleus maleficarum
(prima ediţie în 1486)*, Institoris, autorul prin-
cipal, povesteşte depoziţia unei femei „onora-
bile" din Innsbruck:
* Malleus maleficarum („Ciocanul vrăjitoarelor") de
Jakob Sprenger şi Heinrich Krămer (Institoris), doi
călugări dominicani. Lucrarea comporta patru părţi:
identificarea ereziei şi a vrăjitoriei; analiza maleficiilor;
moduri de reprimare, interogatoriile, torturile sau
„spovedaniile" şi exorcismele ce trebuie 85 aplicate. (N.
tr.).
„In dosul casei, a declarat ea, am o grădină;
e lipită de grădina vecinei. într-o zi, am
văzut că cineva croise, nu fără stricăciuni, o
trecere prin grădina ei şi a mea. M-am plîns
vecinei, supărîndu-mă un pic, drept să spun
mai mult de pagubă decît de trecerea
aceea .. .". Vecina, furioasă, a plecat
bodogănind ceva. După cîteva zile, continuă
declaranta, „numai ce simt că mă prind
nişte dureri de burtă cumplite şi nişte
junghiuri dinspre stingă spre dreapta şi
dinspre dreapta spre stînga, de parcă mi-
ar fi străpuns cineva pieptul cu două săbii
sau cuţite". Or, vecina perversă pusese sub
pragul duşmancei sale „o păpuşă de ceară
lungă de-o palmă, străpunsă din toate
părţile, cu coastele străbătute de două spelci
chiar pe locul în care dinspre dreapta spre
stînga şi dimpotrivă simţeam junghie-turile
acelea . .. Mai erau acolo şi nişte săculeţe cu
fel de fel de grăunţe, seminţe şi oscioare77".
Citind Preceptoriul legii divine de Nider*,
Malleus relatează un alt tip de acţiune diabo-
lică împotriva vecinilor. Doi vrăjitori din îm-
prejurimile Bernei
„ştiau, cînd aveau ei poftă, să mute de pe
un ogor învecinat pe ogorul lor, fără să
fie văzuţi de cineva, o treime din bălegar,
paie şi grăunţe sau orice alta; ştiau să stîr-
nească furtunile cele mai vijelioase şi vîn-
toasele cele mai pustiitoare însoţite de ful-
gere; ştiau fără să fie văzuţi, să arunce în
apă, sub ochii părinţilor, copiii care se
plimbau pe malul apei, să pricinuiască ster-
păciunea oamenilor şi a dobitoacelor; să
lovească în fel şi chip pe oarecine şi avu-
tul său; cîteodată să abată chiar şi trăsne-
* Johannes Nider (1380—1438), dominican, profe
sor de teologie la Universitatea din Viena, autor de
lucrări despre vrăjitorie (N. tr.).
86
tul asupra cui voiau ei; şi să prMnuiasă
şi alte răni unde şi cînd dreptatea lui Dum-
nezeu le-o îngăduia78".
Afirmaţiile din Malleus îşi găsese ecoul în pro-
cesele de vrăjitorie din secolele XVI şi XVII.
In Demonomania sa, Jean Bodin* menţionează
„judecarea unei vrăjitoare acuzată că şi-a so-
lomonit vecina în oraşul Nantes" şi care a fost
arsă pe rug79. într-un dosar încă inedit despre
maleficiile aruncate asupra dobitoacelor şi a
oamenilor în regiunea Sancerre, între 1572 şi
1582, unul dintre acuzaţi, Jehan Cahouet, este
împricinat astfel: „E vrăjitor, mînă şi adună
lupii unde vrea el şi-i zgorneşte la vale din
pădurile de pe unde se află, prilejeşte ciumă
şi pagubă vecinilor şi abate prăpădul în vite
mari şi mici, ori asmuţind lupii asupra lor ori
ucigîndu-le cu tot soiul de farmece . . . astfel
eă bagă groaza în vecinii lui80". în epidemiile
demoniace care au răvăşit Europa în secolele
XVI şi XVII, relaţiile de vecinătate ostilă apar
în prim plan: între două sate apropiate sau
între clanuri rivale în interiorul aceleiaşi lo-
calităţi. In 1555, la Bilbao, sunt întemniţate
pentru vrăjitorie 21 de persoane din aceeaşi
familie, Ceberio, acuzate de un grup de săteni
care îi duşmăneau81. Purtările nelegiuite puse
pe seama vecinilor suspecţi deveniseră clişee.
Un exemplu printre multe altele: gesturile
„diabolice" ale Claudinei Triboulet, care a sfîr-
şit prin a fi condamnată la moarte în 1632
de judecătorii tribunalului din Luxeuil. Cu
cinci franci, ea cumpărase un polog de la o
oarecare Lucie Coussin. Cînd aceasta din urmă
scoate punga la cumpărături, nu mai găseşte
în ea decît praf. Peste cîtva timp, Claudine
îi aduce Luciei o pîine. La ora prînzului, tă-
ind-o, Lucie descoperă în miezul ei un pă-
9
tenta unor sterilităţi şi impotente provocate
prin vrăji. Mdlleus afirma că vrăjitoarele pot
împiedica „erecţia mădularului trebuincios îm-
perecherii rodnice" şi „fluxul esenţelor vi-
tale . . . astupînd aproape cu desăvîrşire ca-
nalele seminale pentru ca sămînţa să nu co-
boare spre organele generatoare şi să nu fie
ejaculată sau să fie ejaculată fără folos . . . Ele
pot în aşa ehip lega prin farmece puterea geni-
tală încît bărbatul devine incapabil de copulare,
iar femeia de concepţie. Temeiul unor astfel
de practici este acela că împotriva acestui act
care a răspîndit pe lume primul păcat Dum-
nezeu îngăduie mai multe 92lucruri decît împo-
triva celorlalte acte omeneşti ".
E. Le Roy-Ladurie notează pertinent că în-
nodarea brăcinarului, aşa cum se imagina pe
atunci, consta „într-un nod castrator menit
să vatăme zona genitală" şi că credinţa în această
ligatură este veche şi larg răspîndită, căei o
întîlnim atît pe cele două ţărmuri ale Medite-
ranei cît şi în sud-estul african. Se poate ca
acest tip de vătămare să fi fost inspirat, cel puţin
la noi, de tehnica folosită de veterinari pentru
a castra berbecii, taurii sau mînjii. Într-adevăr,
ei legau testicolele sau sacul scrotal cu un şiret
de cînepă, de lînă sau de piele: 93practică bine-
cunoscută de Olivier de Serres* . în acest fel
se restabileşte posibila trecere, în mentalitatea
veche, de la îndemînarea veterinarilor la vră-
jile aruncate asupra unor oameni.
In Occident, secolele XVI şi XVII au cunosut
o recrudescenţă a acestui maleficdu. Intre 1596
şi 1598, elveţianul Thomas Platter descoperă
în Languedoc o adevărată psihoză a înnodării
brăcinarului: „(Aici), scrie el exagerînd desigur,
nici zece căsătorii dintr-o sută nu se celebrează
public la biserică. (De teama farmecelor) pe-
rechile, însoţite de părinţii lor, se duc pe ascuns
în satul vecin ca să primească binecuvîntarea
93
* Olivier de Serres (1539 1619), agronom francez
(N.tr.).
Iii!
M
Urmează lista impresionantă a „maleficiilor
duşmane", în fruntea cărora figurează, fireşte,
înnodarea brăcinarului. Tonul este de rechi-
zitoriu114:
„(Este un maleîiciu) să împiedici săvîrşi-
rea tainei căsătoriei prin înnodarea brăm-
narului sau printr-altă practică supersti-
ţioasă. Să trimiţi lupi printre turmele de
oi şi în stîne; guzgani, şoareci, gărgăriţe
sau coropisnite şi viermi în hambare; omizi,
lăcuste şi alte gîngănii pe ogoare ca să strice
grînele; soboli şi chiţorani în grădini ca
să prăpădească pomii, legumele şi fructele.
Să împiedici oamenii să mănînce, pu-nînd
pe masă sub farfuria lor acul cu care s-a
cusut giulgiul vreunui mort. Să abaţi boli
moleşitoare şi îndelungate asupra oamenilor
şi a dobitoacelor, astfel încît să se
sfîrşească văzînd cu ochii, fără să li se
poată veni într-ajutor cu leacuri obişnuite.
Să ucizi oamenii, dobitoacele şi roadele
pămîntului prin mijlocirea unor prafuri,
unor ape şi unor droguri magice .. . Să
pui la uscat pe cuptor o anumită buruiană
ca să ia mana vacilor ... Să înmoi o
mătură în apă ca să aduci ploaie şi să
pricinuieşti pagube aproapelui.. . Să spargi
coji de ouă mierlii, după ce le-ai înghiţit
miezul, pentru ca şi duşmanii noştri să
fie zdrobiţi aşijderea. . . Să te slujeşti de
un os de mort ca să abaţi moartea asupra
cuiva, săvîrşind anumite făcuturi şi ros-
tind anumite cuvinte . . . Să abaţi moartea
asupra dobitoacelor lovindu-le cu un beţi-
guş şi zicînd: «Te ating ca să pieri...» Să
faci păpuşi din ceară sau din noroi, sau
din orice altceva, să le străpungi, să le
apropii de foc, sau să le sfărimi pentru
ca oamenii sau dobitoacele vii, după chipul
cărora au fost făcute, să simtă aceleaşi vi-
tregii şi vătămări în trupul şi în fiinţa
lor... Să legi de vatră sau să frigi pe
frigare anumite părţi dintr-un cal, sau din
vreun alt dobitoc mort prin farmece, şi să
le înţepi cu ace, ţepi sau alte ascuţişuri,
pentjru ca vrăjitorul care a aruncat farmece
să se usuce puţin cîte puţin şi să aibă pînă
la urmă parte de moarte crîn-cenă. . . Să
stîrneşti furtuni, grindină, vijelii, trăsnete,
tunete, vîntoase ca să răzbuni vreo ocară . . .
Să împiedici pe careva să doarmă vîrîndu-i
în pat un ochi de rândunică. Să
pricinuieşti sterpăciunea femeilor, iepelor,
vacilor, oilor, caprelor etc, pentru ta să-ţi
păgubeşti duşmanii. Să faci ce se cheamă
punere de cep (prin această vrăjitorie
împiedici oamenii să-şi sloboadă udul. ..)
Prin acelaşi maleficiu, vrăjitorii vîră ţepi
sub potcoavele cailor şi—i şontorogesc; ei
leagă vasele pline cu vin, apă sau altă
licoare că nu le mai poţi da cep de le-ai
face şi o mie de găuri. Să tulburi cugetul
oamenilor aşa fel încît să li se rătăcească
minţile, sau să le umpli închipuirea cu
năzăreli din care să-i apuce năbădăile,
pentru ca să tragi foloase din năpasta lor,
sau să-i înfăţişezi întru dispreţul celorlalţi.
Să dai nopţi rele bărbaţilor şi femeilor
(arzînd vreascuri, luminări, sau menind o
stea) ... Să afuriseşti pe cineva stingînd
toate luminile din casă, în-torcînd spatele
vecinelor, rostogolindu-te pe jos şi rostind
psalmul CVIII (CIX astăzi). Să ucizi
păduchii şi alte gîngănii -»' spurcate care se
năpustesc asupra omului, £S> frecîndu-ţi
subsuorile cu apă de fîntînă "** ori de
izvor şi rostind anumite vorbe".
La capătul acestei lungi enumerări, J.-B.
Thiers adaugă că mai există „o infinitate de
alte maleficii pe care vrăjitorii şi otrăvitorii
le folosesc în toate zilele". Şi, într-adevăr,
n-am mai termina de-ar fi să înşirăm toate
vrăjitoriile menţionate în procese, lucrări de
demonologie, statute sinodale, povestiri de mi-
racole, manuale de confesiune şi tratate
de teologie morală păstrate pînă astăzi.
Oricum, lista preotului din Perche
constituie o mărturie importantă cu
privire la o cultură rurală şi magică ce
forţează în mod constant barierele culturii
savante. Aici domină neîncrederea între
vecini şi răzbunările. Apare de asemenea
convingerea că nici calamităţile, nici
bolile, nici moartea însăşi nu sunt
fenomene fireşti, cel puţin în sensul în
care înţelegem noi astăzi lucrurile. în
sfîrşit, apar la suprafaţă ou o insistenţă
simptomatică anumite temeri: de sterilitate,
de impotenţă, de nebunie, de „noap-te-rea",
de pierderea recoltelor şi a turmelor. Iată-
ne chiar în miezul universului fără de
vîrstă al fricii. O frică pretutindeni şi veşnio
prezentă pentru că natura nu se supune
unor legi, totul în ea fiind însufleţit,
susceptibil de dezlănţuiri neaşteptate şi
mai cu seamă de manipulări
îngrijorătoare din partea celor încîrdăşiţi cu
făpturile misterioase care domină spaţiul
sublunar, capabile în consecinţă să
provoace nebunie, boli şi furtuni.
De aceea, este bine să fii prevăzător cu
cei care deţin puterea de a acţiona asupra
elementelor şi de a da bieţilor oameni
sănătate sau infirmităţi, prosperitate sau
mizerie. Nu încape nici o îndoială: mulţi
europeni de odinioară l-au considerat pe
cel numit de Biserică Satan drept o putere
ca oricare alta, uneori benefică, alteori
malefică, potrivit atitudinii adoptate faţă
de el115. Luther, în Marele Catehism, îi
atacă pe cei care „se aliază cu diavolul
pentru ca acesta să le dea bani din belşug
ori să le înlesnească iubirile, să le
apere vitele, să le dea înapoi bunurile
pierdute". Henri Estienne* menţionează în
1566 cazul unei „femei simple (care),
după ce îi aprinsese o iluminare
103 sfîntului Mihai^ i-a
* Henri Estienne (1528—1598), filolog
savant şi autor al unor pamflete virulente de
orientare calvinistă care i-au atras
condamnarea la moarte, de care scapă însă
fugind din Paris. (N. tr.).
aprins una şi diavolului care era cu el; sfîn-
tului Mihail ca s-o ajute, diavolului ca să
n-o urgisească". Un enoriaş din Odenbach
(Germania protestantă) declară în 1575, după
o recoltă bogată, cum că el crede că de la
diavol i se trage atîta belşug de grîne. In se-
colul următor, părintele Le Nobletz descoperă
în Bretania populaţii care îi aduc ofrande Ne-
curatului pentru că îşi închipuie că el a năs-
cocit hrişcă. De aceea, după seceriş, ţăranii
aruncă cîţiva pumni de seminţe de hrişcă în
şanţurile care mărginesc ogoarele de pe care
au strîns recolta „să le dea în dar celui faţă
de care (se închipuie) îndatoraţi".
A-l supăra pe Satan era aşadar o problemă,
ca şi aceea de a-i supăra pe sfinţii destul de
puternici ca să tămăduiască boli şi, în aceeaşi
măsură, să le şi răspîndească. în Occidentul
secolelor XV—XVII, erau cunoscute — şi te-
mute — mai bine de patruzeci de boli de-
semnate prin numele unor sfinţi116, aceeaşi
infirmitate putînd fi raportată la mai mulţi
sfinţi diferiţi. Cele mai redutabile şi aparent
cele mai frecvente erau focul sfîntului Anton
(ergotism gangrenos); boala sfîntului Ioan, nu-
mită şi boala sfîntului Lou (epilepsie); boala
sfîntului Acarie zisă şi boala sfîntului Mathu-
rin (nebunie); ' boala sfîntului Roch sau a
sfîntului Sebastian (ciuma); boala sfîntului
Fiacre (hemoroizi şi fibrom anal); boala sfîn-
tului Maur sau boala sfîntului Genou (gută).
Foarte timpuriu, povestirile despre miracole
insistaseră asupra răzbunărilor de care erau
în stare unii sfinţi ofensaţi. Gregoire de Tours
povesteşte că un om care îi ponegrise pe sfîn-
tul Martin şi pe sfîntul Marţial a surzit, a
amuţit şi a murit nebun117. în zorii Timpurilor
Moderne, majoritatea oamenilor nu gîndea altfel
decît în epoca lui Gregoire de Tours*. Un
cronicar din secolul al XV-lea consemnează
• Gregoire de Tours, episcop şi istoric, autorul
primului document al istoriografiei franceze (Historia
Francorum); a trăit între anii 538 şi 594. (N. tr.).
™
că după ce pustiise mînăstirea Saint-
Fiacre, de lîngă Meaux, regele Angliei
Henri al V-lea a fost lovit de boala
sfîntul Fiacre, descrisă ca „o scurgere
din vintre cum nu s-a pomenit şi ou
hemoroizi". Şi a murit de pe urma ei în
chinuri groaznice. „întins în patul lui de
suferinţă, plătea astfel tribut gloriosului
confesor sfîntul 118Fiacre, cum zicea lumea,
şi suferea amarnic ".
S-ar putea ca, în zelul lor,
predicatorii să fi întărit credinţa în sfinţii
vindicativi. „Astfel un habotnic din
Sinay*, se scrie în Gar-gantua, zicea în
predicile lui că sfîntul Anton dă brîncă la
picioare, sfîntul Eutropie dro-pică,
sfîntul Gildas nebunia, sfîntul Genou
gută119". Luînd adeseori în derîdere frica in-
spirată de sfinţii răuvoitori, umaniştii nu
fao decît să certifice larga ei răspîndire.
Erasm ironizează într-unui din
Colocviile sale: „Petru poate fereca
poarta cerului.: Pavel e înarmat cu
spadă; Bartolomeu cu satîr; Guillaume
cu lance. Focul sfînt e la discreţia lui
Anton. . . chiar şi Franciso d'Assisi,
de cînd a ajuns în ceruri, poate să-i
orbească pe oamenii care nu-1 cinsteso
sau să le rătăcească minţile. Sfinţii
care nu sunt proslăviţi cum se cuvine
seamănă boli groaznice120". Cu o
jumătate de secol mai tîrziu, Henri
Estienne se face ecoul l ui E ra s m în
Ap ol og ia lu i H e r o do t: „ . . .
Oricare dintre sfinţi poate lovi cu boala
pe care tot el poate s-o lecuiască . . . Este
adevărat că unii sfinţi sunt mai
apucaţi şi mai primejdioşi decît alţii:
printre aceştia sfîntul Anton mai cu
seamă, din cauză că pîrjoleşte totul la
cea mai mică supărare pricinuită lui
sau vreunuia dintre aleşii săi. . . Şi
105
pe bună dreptate putem zice despre
acest sfînt şi despre alţi cîţiva dintre
cei mai apucaţi şi mai primejdioşi ce
a zis şi un poet latin despre toţi
zeii în
* Comună din Belgia, în Flandra orientală.
(N. tr.).
general: Primus in orbe deos fecit ti-
rnor*121".
Existenţa în Berry a unei fîntîni închinate
sfîntului Mauvais (Rău), unde veneau să 6e
roage cei care doreau moartea vreunui duş-
man, a unui rival în dragoste sau a vreunei
rubedenii, pe oare s-o moştenească, este încă
o demonstraţie exemplară a puterii îngrijoră-
toare deţinute de sfinţii răuvoitori. Din feri-
cire, nu departe, se înălţa o capelă închinată
sfîntului Bon (Bun)122.
Incepînd din secolul al XVI-lea, procesele
de vrăjitorie, predicile, catehismul s-au stră-
duit cu tot mai multă insistenţă să impună
în mentalitatea colectivă a ţărănimii deosebi-
rea necesară dintre Dumnezeu şi Satan, dintre
sfinţi şi demoni. Totuşi, frica de numeroasele
primejdii care împovărau oamenii şi pă-mîntul
de altădată persista. Continuau aşadar, în
ciuda autorităţilor religioase şi laice, şi unele
practici suspecte ca făcliile din prima duminică
a păresimilor şi focurile de sfîntul-Ion. Din
timpuri imemoriale, în momentul cînd
vegetaţia se trezea iarăşi la viaţă, oamenii
aprindeau focuri sacre — bures sau bran-
dons** — şi, cu torţa în mînă, străbăteau cîm-
purile ca să izgonească duhurile rele şi să
conjure insectele123. Riturile de sfîntul-Ion
aduceau numeroase binefaceri şi ocrotiri. Ier-
burile culese în noaptea de 23 spre 24 iunie
apărau timp de un an oamenii şi vitele de
boli şi de accidente. Aceeaşi putere se atri-
buia si tăciunilor aduşi -acasă, după /cum,
cel puţin în Bretania, lumea credea că flă-
cările acestui foc excepţional încălzeşte sufle-
tele duşilor de pe lume124. In ţările protestante şi
în diocezele catolice păstorite de episcopi
rigorişti, o seamă de interdicţii draconice au
* In latină: La început zeul a creat frica în lume
(N. tr.).
** Bure, cuvînt ieşit din uz: partea superioară a
unui cuptor de fierărie; brandon, torţă. (N. tr.). •
împins în clandestinitate această formă de
magie calificată drept „păgînă125. Aiurea, pu-
terea ecleziastică a acceptat, pe linia unei în-
delungate tradiţii, să binecuvînteze aceste
comportamente şi rituri anterioare creştinis-
mului, rezervîndu-şi dreptul de a condamna
practicile care încercau să se sustragă contro-
lului Bisericii. De unde şi un magism creştin
care, pînă nu de multă vreme, a rămas una
dintre componentele majore ale vieţii reli-
gioase din Occident. într-o lucrare, reeditată
la Veneţia în 1779, figurează mai bine de o
sută de „absolviri, benedicţiuni, conjurări (şi)
exorcisme" raportîndu-se exclusiv la viaţa ma-
terială: binecuvîntări privind turmele, vinul,
pîinea, uleiul, laptele, ouăle, „orice fel de
carne", viermii de mătase, cămările, hamba-
rele, patul conjugal, fîntîna cea nouă, sarea
pentru vite, văzduhul ca să rămînă senin,
sau să aducă ploaie; conjurări ale „furtunii
iminente" şi ale trăsnetului. .. ; exorcisme îm-
potriva viermilor, a şobolanilor, a şerpilor şi
a tuturor animalelor dăunătoare126 etc.
Printre acestea din urmă, deosebit de te-
mut era lupul. Dovadă sumedenia de zicale
care îl menţionează127: „Paza proastă îngraşă
lupul", „Lupul tînăr e pradă bună", „Unde
s-a pomenit iepure rău şi lup mic!", „Moartea
lupului, sănătatea oilor" etc. Apariţia lupilor
era deseori semn de foamete: „Foamea go-
neşte lupul din pădure". Or, cum pe vremuri
foamea bîntuia deseori lumea rurală, lupul
era un animal temut, misterios (pentru că
trăia în păduri) şi teribil de prezent în ace-
laşi timp. Se spunea: „Cunoscut ca lupul".
Cîte nume de aşezări conţinînd cuvîntul
„lup128"! Dacă am judeca după poveştile şi
legendele care au propagat pînă la noi, ecoul
acestui cuvînt, strigătul „Săriţi, lupul!" ră-
suna deseori. Pe bună dreptate sau nu, acesta
era semnalul evident de mare primejdie şi,
nu o dată, de panică. Pentru inconştientul co-
lectiv, lupul era probabil „emisarul sumbru al
16
lumii chtoniene" (Levi-Strauss). La nivelul re-
prezentărilor conştiente, el era animalul san-
guinar, duşman al omului şi al turmelor, to-
varăşul foametei şi al războiului. De aceea,
în mod constant, se impunea organizarea de
hăituieli colective pentru alungarea lui. Do-
cumentele în această privinţă abundă. Vom
reţine aici doar două, semnificative şi sepa-
rate unul de altul în timp şi spaţiu. în 1114,
sinodul de la Santiago de Compostela hotă-
răşte ca în fiecare sîmbătă, exceptînd ajunul
Paştelui şi al Rusaliilor, să aibă loc o vînă-
toare de lupi la care se participe obligatoriu
preoţii, nobilii şi ţăranii nereţinuţi de treburi
urgente. Preotul care se va eschiva de la
această îndatorire, singura scuză fiind vizitarea
unor bolnavi, va plăti o amendă de cinci pa-
rale. Nobilul dat lipsă, de129asemenea. Ţăranul
va da o para sau o oaie . In 1696, abatele
din Saint-Hubert, în Luxembourg, publică o
ordonanţă în care citim:
„înştiinţaţi de pagubele pricinuite de
lupi în fiecare an printre turmele de pe
pămîntul nostru, precum şi printre anima-
lele cu blană de pe terenurile noastre de
vînătoare, ordonăm primarilor şi locţiito-
rilor acestora să preia comanda locuitorilor
din jurisdicţia lor pentru a ieşi la vînătoare
de lupi ori de cîte ori vremea se130va arăta
prielnică în iarna acestui an 1696 ".
In partea de jos a provinciei Berry, vînăto-
rile colective de lupi se organizau pînă în se-
colul al XlX-lea. La sfîrşitul primului război
mondial, departamentul13 Indre rămînea pen-
tru ei o regiune de trecere 1.
Nicicînd frica de lup n-a fost atît de puternică
în Franţa ca la sfîrşitul războaielor religioase.
Pustiirile, izbeliştea ogoarelor pe unde trecuseră
oştirile, perioadele de foamete din ultimul
deceniu al secolului al XVI-lea au avut drept
consecinţă o adevărată invazie de lupi atestată
printre alţii de P. de L'Es- 108
toile*: „Războiul sfîrşindu-se între oameni,
scrie el în iunie 1598, a început cel cu
lupii. Mai cu seamă în Brie, Champagne şi
Bassigny se povesteau isprăvi crunte ale amin-
tiţilor lupi132". în Bretania, relatează cam tot pe
atunci canonicul Moreau, „E groaznic să spui
ce nenorociri pricinuiau", năvălind pe străzile
din Quimper, ucigînd vite şi oameni în mijlocul
drumului, înhăţîndu-i de gîtlej „ca să-i
împiedice să strige, iar dacă aveau răgaz
destul, ştiau să-i despoaie fără să le sfîşie
hainele şi nici măcar cămăşile, că le găseai
neatinse lîngă osemintele celor devoraţi" . . .
Ceea ce, adaugă autorul, „sporea tot mai mult
greşeala oamenilor simpli care ziceau că nu
sînt lupi adevăraţi ci 135pricolici sau oşteni sau
vrăjitori preschimbaţi ". Situaţia nu-i mai
puţin îngrijorătoare cîţiva ani mai tîrziu în
Languedoc, judeeînd după hotărîrea pronun-
ţată la 7 ianuarie 1606 de parlamentul din
Toulouse:
„Avînd în vedere plângerea înfăţişată de
prim-procurorul regelui privind omorurile şi
distrugerile săvîrşite de lupi şi fiare sălbatice
care au ucis peste cinci sute de ~.
bărbaţi, femei şi copii mici în ultimele trei
luni în seneşalatele Tholose şi Lauraguois, _
chiar în împrejurimile şi suburbiile pome-:
nitului Tholose, parlamentul ordonă tutu-'.
p,or funcţionarilor regelui. . . să-i adune pe :„'
localnici şi să vîneze lupii şi alte fiare săl-
batice.. .134«
Nu-i deloc întîmplător aşadar faptul că, la
confluenţa secolelor XVI şi XVII, demonolo-
gii francezi au dizertat abundent despre li-
cantropie, iar tribunalele au pronunţat atîtea
condamnări de vrăjitori acuzaţi de caniba-
lism135. Pot oare unii oameni să se preschimbe
* Pierre Taisan de L'Estoile (1546—1611), cronicar
francez, autorul unor memorii de o remarcabilă ve-
racitate. (N. tr.).
în lupi devoratori? Sau lupii înşişi devin obiectul
unei posesii demonice? Sau nu cumva, unii
vrăjitori, cu ajutorul diavolului, iau chip de lup,
satisfăoîndu-şi astfel instinctele sanguinare?
Părerile erau împărţite, nu însă şi certitudinea
milenară că lupul este un animal satanic. Cît
despre noţiunea de „loup-garou" (pricolici —
n.tr.), de origine germanică, şi a-testată în toată
Europa, ea semnifică „om-lup", şi traduce foarte
bine convingerea profundă a ţăranilor de pe
atunci. Încă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, în
Luxemburg, injuria „loup-garou" sau „louve-
garoue" mai era luată foarte în serios şi prilejuia
retractări publice 136. Se impunea aşadar folosirea
unor arme excepţionale împotriva unui animal
infernal care, potrivit convingerii generale, ataca
de preferinţă femeile însărcinate şi copiii în timp
ce se jucau la oarecare depărtare de casa pă-
rintească. De altfel, acesta a fost şi compor-
tamentul „fiarei" care, în anii 1760, a băgat în
sperieţi toată regiunea Gevaudan. O gravură de
epocă o descrie ca pe un animal care „seamănă cu
un lup, numai că n-are picioarele atît de lungi" şi
probabil că, adeseori, lupii erau confundaţi cu
această dihanie misterioasă. Panica pe care a
stîrnit-o n-a fost de-cît exagerarea, la un
moment dat şi într-o regiune anume, a fricii
tradiţionale de lup ■— un animal pentru
combaterea căruia armele religiei erau
binevenite. împotriva lui, era evocat sfîntul Loup,
pe temeiul numelui său, ori sfîntul Herve în
Bretania. Gloanţele se muiau în aghiazmă. Se
rostea „tatăl nostru al lupului" din care preotul
Thiers ne transmite una dintre numeroasele
variante: „In numele Tatălui, al Fiului şi a
Sfîntului Duh, lupi şi lupoaice, vă conjur şi vă
farmec, vă conjur în numele foarte sfintei şi prea-
sfintei, aşa cum Maica Domnului a fost
însărcinată, să nu răpiţi nici să rătăciţi vreuna
dintre dobitoacele din turma mea, fie miei, fie
oi. .., nici să le vătămaţi cumva137". J.-B. Thiers
respingea 11
această rugăciune pentru că nu avea girul
bisericii şi folosea un procedeu magio de con-
jurare prin „similaritate" (aşa cum Fecioara
a fost însărcinată, să fie şi turma ocrotită).
Cererea stăruitoare a populaţiilor, care sim-
ţeau nevoia de apărare, subzista însă. Protes-
tantismul a refuzat să dea curs acestei inter-
pelări populare. Catolicismul,, în schimb, cu
preţul anumitor precauţiuni, continuă, pînă la
urmă, să-i răspundă.
Relaţia strînsă dintre frică şi religie, în
lumea creştină, îşi află o exprimare răspi-
cată şi în rugăciunea plină de smerenie adre-
sată în plin secol XIX sfîntului Donat, un
martir roman al cărui nume era invocat îm-
potriva trăsnetului şi al intemperiilor:
„Sfînt glorios carele prin caznele îndurate l-ai
cunoscut pre Domnul Dumnezeu şi—1
preamăreşti laolaltă cu îngerii şi heruvimii săi
şi-ţi bucuri sufletul întru fericirea cea veşnică,
te rugăm fierbinte întoarce-te spre noi şi îndură-
te de pune vorba cea bună pe lîngă Mîntuitorul
Isus ca prin mare mila lui să ne apere de
nenorocirea cumplită a grindinii, a vijeliei şi a
furtunilor, de urmările funeste ale trăsnetului şi
ale altoir grozăvii pustiitoare; fie ca prin sfînta şi
puternica ta ocrotire, Dumnezeu să se
milostivească şi să ne păzească de toate stihiile
potrivnice anotimpurilor şi roadelor pămîntului,
bunurile noastre cele mai de preţ şi nespus de tre-
buincioase vieţuirii noastre şi să depărteze ciuma
de turmele noastre şi să ne apere deopotrivă
recoltele cu care răsplăteşti veghile şi sudorile
truditorului de pe ogoare; şi te mai rugăm să ne
păstrezi căminele neatinse de cele stricăciuni mult
dureroase făpturilor noastre năpăstuite;
milostiveşte-te Doamne de noi şi împlineşte
rugăciunile noastre prin mijlocirea prea iubitului
111 şi credinciosului tău servitor sfîntul Donat.
Facă-se voia Ta. De spus în cinstea prea-
fericitului martir şapte Pater dimineaţa şi
seara şi şapte Ave".
Această rugăciune trebuie asociată cu nume-
roase alte practici foarte răspîndite pe vre-
muri: trasul clopotelor pe timp de furtună,
troiţe puse la răspîntii pentru ocrotirea de
grindină a ogoarelor din jur, portul de talis-
mane şi de „brevete*" — deseori un scurt
' fragment din prologul Evangheliei sfîntului
Ioan etc. în aceste condiţii, este limpede că
populaţiile rurale vedeau în preot pe acela
care, investit de Biserică cu puteri excepţio-
nale, putea feri un ogor de grindină şi furtuni
— manifestări evidente ale mîniei divine, în
aprilie 1663, autoritatea episcopală a dio-cezei
din Perpignan, cedînd desigur presiunilor
publice, a considerat oportun să le rea-
mintească preoţilor datoria imperioasă de a
nu-şi părăsi parohia în perioadele dominate
de furtuni:
„Aflaţi că la actuala noastră adunare ecle-
ziastică discretul procuror fiscal** ne-a adus
la cunoştinţă că de multă vreme, judecind
după o seamă de dovezi vrednice de luare
aminte, reiese că Domnul Nostru Dumnezeu
ar fi indignat şi supărat de numeroasele pă-
cate şi ofense săvîrşite împotriva Divinei
Sale Majestăţi. Aceste semne zilnice arată
că el ar vrea să ne pedepsească prin pierde-
rea roadelor pămîntului, prin iminente că-
deri de grindină, furtuni şi vijelii pricinuind
mari lipsuri în dioceza noastră, precum şi
alte foarte grave prejudicii, destul de noto-
* Tot o formă de talisman constînd în cîteva
cuvinte sau formule scrise pe un bref sau brevet.
(N. tr.).
** In vechiul regim, procurorul sau avocatul fiscal
era Însărcinat cu supravegherea aplicării legilor. Epi
tetul discret (cf. lat. discretus, „capabil de a discerne")
împreună cu acela de venerabil se acorda odinioară
ca titlu de onoare preoţilor şi doctorilor, în sensul H'
academic. (N. tr.). III
rii şi de manifeste; şi că sfînta Biserică,
mamă preacucernică, dorind să potolească
mînia şi indignarea divină, a introdus dife-
rite remedii precum trasul clopotelor, sfin-
tele exorcisme şi binecuvîntări şi alte rugă-
ciuni. Cu toate acestea, s-a constatat că per-
soanele în cauză, cărora le reveneau amin-
titele îndatoriri, au dovedit delăsare în în-
deplinirea lor.
Ca atare, socotim de datoria noastră ca
printr-o măsură potrivită să prevenim ase-
menea şi chiar mai grave prejudicii şi in-
conveniente; şi astfel prin conţinutul pre-
zentei, vouă şi fiecăruia dintre voi, la stăru-
inţa procurorului fiscal, drept prima, a doua
şi a treia canonică şi peremptorie moniţiu-
ne*, vă punem în vedere că atîta vreme cît
roadele pămîntului se vor afla în primejdia
de a fi distruse şi stricate de căderi de grin-
dină şi alte furtuni şi vijelii, să rămîneţi ne-
întrerupt şi personal în bisericile şi parohiile
voastre şi să nu vă depărtaţi în nici un chip
de ele, ci numai dacă este de neapărată tre-
buinţă; şi întotdeauna, cînd veţi vedea sem-
ne prevestitoare de asemenea furtuni şi vi-
jelii, veţi avea grijă să le exorcizaţi şi bi-
necuvîntaţi prin semnul prea sfintei cruci,
trăgînd clopotele şi folosind celelalte reme-
dii introduse de sfînta mamă Biserică în
acest scop. Neîndeplinirea acestor măsuri
se sancţionează cu o amendă de zece livre,
excomunicare majoră**, precum şi alte pe-
depse, potrivit judecăţii noastre şi potrivit
pagubei pricinuite de neglijenţa voastră
. . .13«".
* In termenii jurisdicţiei ecleziastice, moniţiunea
este un avertisment al episcopului, care precede ex-
comunicarea. (N. tr.).
** Prin excomunicare majoră credinciosul este
total izgonit din comunitatea Bisericii, spre deosebire
de cea minoră care are drept efect doar privarea
de sacramente. (N. tr.).
Ce semnificau atîtea precauţiuni şi măsuri de
apărare, dacă nu faptul că, pe vremuri, viitorul
apropiat apărea încărcat de ameninţări şi plin
de capcane de care trebuia să te aperi clipă de
clipă? De unde şi necesitatea de a examina şi
interpreta anumite semne încercînd, datorită
lor, să cunoşti dinainte viitorul. „Divinaţia" în
înţelesul ei cel mai larg, era — şi încă mai este
pentru cei care o practică — o reacţie de frică
de ziua de mîine. In civilizaţiile de odinioară,
ziua de mîine era mai mult obiect de teamă
decît de speranţă.
Astrologia nu-i decît unul dintre domeniile
divinaţiei. Dar este acela de care cultura scrisă s-a
ocupat cel mai mult. L. Aurigemma aminteşte că
în 1925 se inventariaseră în Germania 12.536 de
manuscrise cu privire la astrologie, din perioada
cuprinsă între secolele al X-lea şi al XVIII-
lea139. Probabil că această cifră ar trebui înzecită
dacă ar fi să efectuăm aceeaşi operaţie pentru
întreaga Europă. De-a lungul întregii istorii
creştine, discursul teologic s-a străduit să facă
distincţia între astrologia licită şi cea ilicită.
Sfîntul Augustin admite că stelele pot fi „semne
prevestitoare de evenimente, dar fără de amestec
în deplina lor săvîrşire". Căci „dacă oamenii
acţionează sub constrîngerea cerească, ce loc mai
rămîne pentru judecata lui Dumnezeu care este
stăpînul aştrilor şi al oamenilor?" (Conjesiuni, v,
cap. 1). După Toma d'A-quino, importantă este nu
numai apărarea libertăţii lui Dumnezeu, dar şi
aceea a fiecăruia dintre noi. Nu-i cîtuşi de puţin
păcat, scrie el, să foloseşti astrologia „întru
prevederea efectelor de ordin corporal: furtună
sau vreme frumoasă, sănătate sau boală, belşug
sau recolte slabe, şi tot ce ţine deopotrivă de
cauze corporale şi naturale. Toată lumea se
foloseşte de ea: cultivatorii, navigatorii,
medicii. .. Dar voinţa omenească nu-i supusă
determinismului astral; altminteri am pierde
liberul arbitru şi 11
totodată meritul*" (Surrnna Theologiae, II a-
II ae, chestiunea 95). Această distincţie este re-
luată de Calvin, dar cu un accent foarte augus-
tinian, asupra întregii puteri divine. El opune
aşadar astrologia „naturală", întemeiată „pe
acordul între stele sau planete şi dispoziţia cor-
purilor umane", „astrologiei bastarde" care caută
să ghicească ceea ce trebuie să li se întîmple
oamenilor şi „cînd şi cum trebuie să moară ei".
Nesocotind domeniul lui Dumnezeu, aceasta e
„superstiţie diabolică . . ., cumplit şi detestabil
sacrilegiu". (Avertisment împotriva astrologiei
denumite judiciară™*...).
Clarificările teologilor s-au izbit multă vreme
în practică, şi chiar la cel mai înalt nivel cul-
tural, de ideea unui univers conceput ca inte-
gral vitalizat. Pentru contemporanii lui Marsi-
lio Ficino şi chiar ai lui Ambroise Pare şi ai
lui Shakespeare, nimic nu este cu adevărat ma-
terie şi nu există deos ibire de natură între cau-
zalitatea forţelor materiale şi eficacitatea for-
ţelor spirituale, acestea explicînd mai ales miş-
cările planetare. Fiecare destin se află prins
într-o ţesătură de influenţe care, de la un cap
la celălalt al lumii, se atrag şi se resping. în
plus, omul este înconjurat de o puzderie de
fiinţe misterioase şi aeriene, cel mai adesea ne-
văzute, care întretaie necontenit drumul vieţii
sale. Aceste două axiome ale ştiinţei de odi-
nioară au fost exprimate foarte limpede de Pa-
racelsus:
„Dumnezeu a populat cele patru elemente
cu făpturi vii. El a creat nimfele, naiadele,
meluzinele**, sirenele pentru a popula apele;
* Aici, merit în sensul teologic: ceea ce depăşeşte
stricta îndatorire, îşi are izvorul în caritate şi con-
stituie un fel de creanţă morală transferabilă de la o
persoană la alta. (N. tr.).
** Zîne-ondine, sau, după alţi autori, demoni-
femele care îşi trag numele de la Melusine, soaţa
legendară, jumătate femeie jumătate şarpe, a lui Ray-
mond de Lusignan. Prima consemnare a legendei
Melusinei datează din sec. XIII. (N. tr.).
gnomii, silfii, duhurile munţilor şi piticii
pentru a locui în măruntaiele pămîntului;
salamandrele trăitoare în foc. Totul purcede de
la Dumnezeu. Toate trupurile sunt însufleţite
de un spirit astral de care depind forma,
înfăţişarea şi culoarea lor. Astrele g« sunt
locuite de spirite de un ordin superior 2\
sufletului nostru, iar aceste spirite prezi-."
dează destinele noastre... Tot ce creierul
concepe şi îndeplineşte purcede din aştri1"
...«.'
Nu aceasta era, desigur, doctrina autorităţilor
religioase şi nici părerea lui Montaigne. Dar,
în ansamblu, Renaşterea, sprijinindu-se pe o
lungă tradiţie, a gîndit ca Paracelsus. De aici
încurcătura redactorilor de pronosticuri şi al-
manahuri — prudenţi pentru că erau suprave-
gheaţi de Biserică şi de stat, dar trebuind în
acelaşi timp să răspundă numeroaselor solici-
tări ale publicului (se cunosc vreo sută de căr-
ţulii franţuzeşti cu preziceri din secolul al
XVI-lea1**). Deseori ei o scoteau la capăt, eu
bună credinţă fără îndoială, împăcînd atotpu-
tinţa "divină cu puterea stelelor. Dumnezeu,
spun unii dintre ei, este „suveranul Domn atot-
puternic", şi ca atare creatorul şi „stăpînul"
aştrilor. Dar, pe de altă parte, el „a făcut ceru-
rile şi stihiile spre folosul nostru". „El a încrus-
tat stelele pe cer ca să ne folosească drept sem-
ne, prin mijlocirea cărora ne este îngăduit să
prevedem ceva din viitor privind starea oame-
nilor, regatelor, religiei şi cîrmuirii acestora".
Cu această „pronosticaţie" din 1568, putem com-
para un text de Charitas Pirkheimer, clarisă*
din Niirnberg, care a scris în Memoriile ei:
„Amintesc întîi şi-ntîi prezicerea, cu mulţi
ani în urmă, a unui cataclism ce va răvăşi,
în anul Domnului 1524, tot ce se află pe
faţa pămîntului. Pe vremuri, lumea crezuse
* Călugăriţă din Ordinul sfintei Clara, înfiinţat
in secolul al XIII-lea (N. tr.). *
că această profeţie vesteşte un potop.
Faptele au arătat apoi că în realitate
I
constelaţiile anunţaseră nenorociri fără
de număr [în urma Reformei], mizerii,
spaime, tulburări urmate de măceluri
sîngeroase143".
Convingerea comună pe care o
exprimă a-ceste două documente, atît de
deosebite între ele, a fost răspîndită secole
de-a rîndul la toate etajele societăţii. De
aici groaza stîrnită de fenomenele cereşti
neobişnuite, printre acestea şi curcubeul.
Perturbările pe firmanent şi în mod mai
general orice anomalie în creaţie nu puteau
prevesti decît nenorociri. Anunţînd unui
interlocutor moartea prinţului-elector de
Saxa (mai, 1525), Luther făcea următoarea
precizare: „Semnul morţii sale a fost un
curcubeu pe care l-am văzut, împreună cu
Philipp (Melanchthon) într-o noapte din
iarna trecută peste Loch.au, precum şi un
copil născut aici la Wittenberg fără cap,
şi altul eu labele picioarelor întoarse la
spate144". Populaţiile temătoare pîndeau pei-
sajul ceresc şi descopereau tot soiul de
figuri îngrijorătoare. în foile volante din
secolele XVI şi XVII abundă asemenea
istorii de necrezut în care minunăţii cereşti
şi pămînteşti sunt adeseori asociate:
„Groaznicul şi năstruşnicul semn care
s-a văzut deasupra oraşului Paris, cu
vijelie, uriaşe vîlvătăi şi lumină,
furtună şi fulgere şi felurime de semne
[21 ianuarie 1531]."
„Noile şi năstruşnicele semne iscate
în regatul Neapolei cu trei sori răsăriţi
odată în jurul orelor IV ale dimineţii
(august 1531). Aşijderea o femeie în
vîrstă de IUI. XX şi VIII de ani [88 de
ani] care a născut prunc. Aşijderea o
copilă nebună în vîrstă de şapte ani din
sînii căreia ţîşneşte apă limpede".
„Un şarpe sau balaur zburător,
uriaş şi năstruşnic, ivit şi văzut de
fieştecare deasupra oraşului Paris,
miercuri XVIII februarie 1579, după
orele două după amiază, pînă seara".
,rui :..;•_.,
• "^ „Fiorosul şi spăimîntosul balaur ivit
deasupra insulei Malta, carele avea şapte
capete, scoţînd toate laolaltă zbierete şi
răcnete, spre tulburarea poporului şi a
insulei, şi despre 145
miracolul ce a urmat, pe
15 decemvrie 1608 «.
Cometele erau evident temute şi stîrneau o
spaimă colectivă. Aşa se şi explică ampla in-
formaţie de care dispunem cu privire la
cometele care au înfricoşat populaţiile în 1527,
1577, 1604, 1618: dovadă aceste titluri de
ziare şi tratate:
„înfricoşătoarea şi spăimîntătoarea cometă
ce a apărut pe XI octombrie anul MCCCC.
XXVII în Westria, ţinut din Alemania. Aşij-
derea năstruşnicul snop de vîlvori care a
străbătut aproape toată Francia şi zgomotul
înfricoşător ce-1 făcu trecînd deasupra Lyo-
'['. nului pe V ale lunii lui april
MCCCCXX-
11 VIII. Aşijderea ploaia cu pietre ce căzu
în
• unele părţi ale Italiei în aceeaşi zi şi oră
ou
T pomenitul snop de vîlvori ce s-a văzut
tre-
' cînd deasupra
Lyonului".
„Discurs despre urmările cu care ne ame-
ninţă cometa ivită la Lyon pe 12 ale lunii
noiembrie 1577 . . . de Dl. Francois Jundini
mare astrolog şi matematician146".
Nenorocirile prevestite de comete erau
dinainte descrise de numeroase profeţii. Iată
cîteva dintre cele oare au circulat în
Germania protestantă în 1604:
:'■ „Noua cometă care străluceşte pe cer din 16 1
septembrie 1604 ne dă de veste că se apropie
timpul cînd nu vom mai afla nici o casă, -'"
nici un singur adăpost în care să n-auzim
plînsete, vaiete, strigăte de jale căci grozăvii *,s
; înfricoşătoare se vor abate asupră-ne! Co-"
meta proroceşte mai cu seamă asuprirea şi ~l
izgonirea preoţilor şi a călugărilor. Mai ales £■'
iezuiţii sunt ameninţaţi de varga Domnului.
Curînd sărăcia, foametea, ciuma, incendii 118
necruţătoare şi omoruri cumplite vor se-
măna groaza în toată Germania". (Profeţia
lui Paulus Magnus147).
„Această stea uimitoare ne prevesteşte
grozăvii cu mult mai crunte decît o simplă
cometă, căci ea întrece în mărime toate pla-
netele ştiute, şi n-a fost observată de nici
un învăţat de la începutul lumii încoace. Ea
vesteşte mari schimbări în religie, apoi un
prăpăd cum nu s-a mai pomenit care tre-
buie să se abată asupra calviniştilor, războ-
iul turcesc, discordii cumplite între prin-
cipi. Răzmeriţe, măceluri, incendii ne ame-
ninţă şi bat la porţile noastre". (Profeţia
lui Albinus Mollerus148).
Oamenii bisericii nu pierdeau niciodată prilejul
de a folosi aceste semne cereşti ca să-i îndemne
pe creştini la penitenţă, anunţîndu-le pedepsele
care îi aşteaptă. E sigur însă că atît ei cît şi şefii
de state împărtăşeau temerile poporului. Apari-
ţia cometei din 1577 1-a înspăimîntat atît de tare
pe principele elector August de Saxa încît i-a
cerut cancelarului Andreae şi teologului Sel-
nekker să compună rugăciuni liturgice speciale
şi a ordonat rostirea lor în toate parohiile sta-
tului său149.
Eclipsele nelinişteau şi ele populaţiile. E-clipsa
de soare din 12 august 1654 a stîrnit o adevărată
panică la scară europeană stimulată cu anticipaţie
de înmulţirea prezicerilor sumbre colportate de o
seamă de scrieri astrologice. Aceste preziceri se
întemeiau pe prezenţa soarelui, în momentul
eclipsei viitoare, sub semnul de foc al Leului şi pe
proximitatea sa cu Saturn şi Marte, planete
malefice150. In Ba varia, în Suedia, în Polonia şi,
bineînţeles, în Franţa, puţini au fost oamenii lucizi
care să-şi păstreze sîngele rece şi numeroşi, în
schimb, cei care au crezut în sfîrşitul iminent al
lumii. Un gentilom hughenot din Castres a notat
în catastiful 119 său:
„Pe 12 august dimineaţa, în timp ce ne
aflam la predică, s-a întâmplat o eclipsă de
soare foarte mică, în pofida prezicerilor as-sj
trologilor oare susţineau că o să fie foarte sk
mare, cu prevestiri funeste despre urmările
-i,.. ei, astfel că nicicînd eclipsă n-a fost aştep-
tată cu mai multă consternaţie şi spaimă de
mai toată lumea care se încuia în case cu
.focuri aprinse şi parfumuri. Ca să arăt că
noi [reformaţii] trebuie să fim mai presus de
temeri sub ocrotirea Domnului, am plecat
călare în timpul eclipsei151...".
O mărturie asemănătoare găsim în Corograjia
sau descrierea Provenţei ... a teologului şi isto-
ricului Honore Bouche:
„Cu prilejul unei eclipse întîmplate pe la
ceasurile nouă sau zece ale dimineţii de 12
din luna lui august, s-au săvârşit nerozii
dintre cele mai mari din cîte s-au pomenit
vreodată, nu numai în Provenţa, ci şi pre-
tutindenea în Franţa, Spania, Italia şi Ger-
mania. Răspîndind unii zvonul cum că cine se
va afla pe cîmp în toiul eclipsei nu va mai
apuca sfîrşitul zilei, mulţi dintre cei mai
săraci cu duhul s-au încuiat în odăile lor.
Medicii înşişi au îngăduit astfel de neghiobii,
silind lumea să stea cu uşile şi ferestrele
ferecate şi să n-aibă în odăi altă lumină fără
decît aceea a luminărilor. .., şi în urma
zvonului că în ziua aceea toată suflarea o-
menească trebuie să piară, zile de-a rîndul
pînă la eclipsă duhovnicii nu mai pridideau de
mulţimea nemaipomenită vreodată a
convertirilor, a spovedaniilor şi a dovezilor de
căinţă, astfel că din această scorneală şi
frică închipuită, doar Biserica a avut de
câştigat de pe urma smintelii poporului. Eu
nu încuviinţez totuşi cele întîmplate în multe
biserici din această provincie, unde se zice că
în ziua aceea sfînta cuminecătură a fost
lăsată tot timpul la vedere, clericii îndritu- «0
ind prin asemenea faptă credinţa nesăbuită
a prostimii152".
Cu privire la panica lyonezilor în 1654, să con-
sultăm şi Mormlntul astrologiei (1657), de ie-
zuitul Jacque de Billy. Reamintind prezicerile
înfricoşătoare ce precedaseră eclipsa, el poves-
teşte cu ironie că ele stîrniseră
„o asemenea groază în inimi că pînă şi unii
dintre cei cu scaun la cap au simţit că-şi
pierd cumpătul; fieştecare alerga la confe-.,
sional ca să-şi ispăşească păcatele, ceea ce a j
pricinuit o întîmplare hazlie la Lyon, căci _<
văzîndu-se copleşit de puhoiul enoriaşilor ■>
săi, oare îi cereau să-i spovedească, un preot fu
silit să urce în amvon şi să înştiinţeze
mulţimea că n-are de ce să se grăbească aşa de
tare întrucît arhiepiscopul a amînat ce-
remonia eclipsei pînă în duminica urmă-
toare153".
Spaima provocată de eclipsa din 1654 are şi o
cauză particulară: savanţii astrologi calculaseră
că potopul producîndu-se în 1656 î.e.n., sfîrşitul
lumii va surveni simetric la 1656 de ani de la
naşterea Mîntuitorului; eclipsa ar marca aşadar
începutul cataclismului final. Dar asemenea
„pronosticaţie" nu s-ar fi putut propune popula-
ţiilor fără imensa nelinişte pe care o provoea
întotdeauna apariţia unui fenomen ceresc cît de
cît neobişnuit şi fără credinţa foarte înrădăci-
nată că stelele călăuzesc destinul oamenilor şi
vestesc totodată hotărîrile divine.
Credinţa în puterile stelelor a crescut154în cultura
diriguitoare după secolul al XlII-lea . Întoar-
cerea progresivă la antichitate şi la magia ele-
nistică, traducerea de către Ficino a scrierilor
ermetice, difuzarea Picatrix-vilw*, repunerea în
* Acest manual de magie, compus în arabă în
secolul al X-lea, pe baza unor materiale elenistice
şi orientale şi tradus în spaniolă în secolul al
Xlll-lea, a contribuit în mare măsură la noul suc-
ces al astrologiei. Titlul latinesc Picatrix pare a fi
o deformare a numelui lui Hipocrat. (N. a.).
circulaţie a lucrărilor astrologului latin Firmi-
GUS Maternus — aceste cîteva indicaţii fiind
alese dintre multe altele — au provocat un in-
teres nou pentru puterile astrale, un interes pe
care tiparul 1-a sporit considerabil. Criza bise-
ricii, o dată cu Marea Schismă*, a contribuit şi
ea la sporirea acestui interes. Contestarea strue-
turilor ecleziastice şi ciocnirile doctrinale au
creat o îndoială, o nesiguranţă şi un vid de pe
urma cărora a tras foloase noul avînt al astro-
logiei. O dată cu Nifo, Pomponazzi şi Cardan,
astrologii nu s-au sfiit să facă pînă şi horos-
copul religiilor — inclusiv al creştinismului.
Invadînd conştiinţele, investind ştiinţa, astro-
logia notifica probabil prin acest nou triumf
faptul că frica de stele redevine mai puternică
decît speranţa creştină — aceasta mai ales în
mediile cultivate ale Italiei Renaşterii. Frescele
palatelor italiene — la Ferrara, la Padova, la
Roma — şi, în general, iconografia şi poezia
consacrate de Renaştere planetelor dovedesa
atenţia deosebită care i s-a acordat. O dovedesc,
de asemenea, numeroase întîmplări relatate de
cronici155. în plină Renaştere, astrologia ce bucură
de o autoritate suverană în ţara cea mai
„luminată" din Europa: Italia. Pentru orice ac-
ţiune importantă — războaie, misiuni diploma-
tice, călătorii, căsătorii —, principii şi consilierii
lor consultă stelele156. Lui Marsilio Ficino i se
cere să indice data cea mai prielnică pentru
începerea lucrărilor palatului Strozzi. Iuliu al II-
lea, Leon al X-lea şi Paul al III-lea fixează ziua
încoronării lor, a intrării lor într-o cetate
cucerită sau a unui consistoriu în funcţie de
harta cerului. In afara Peninsulei, dar probabil
datorită exemplului italian, lumea se comporta,
sau se va mai comporta, multă vreme la fel.
Louise de Savoie, mama lui Franciso I, îl ia ca
* Marea Schismă sau Schisma din Occident, între
1378 şi 1429, cînd disensiunile din sînul bisericii ca
tolice au drept urmare o dublă papalitate, la Roma
şî Avignon. Se încheie în urma Conciliului de la
Konstanz. (N. tr.).
19
astrolog pe Cornelius Agrippa, magician cele-
bru, iar Catherine de Medicis îl consultă pe
Nostradamus. în 1673, Carol al II-lea al Angliei
consultă un astrolog pentru a afla cînd anume
trebuie să se adreseze Parlamentului. Cu două-
zeci şi cinci de ani mai devreme „nivelatorul"
William Overton întrebase un cititor în stele
dacă e cazul să declanşeze o revoluţie în apri-
lie 1648. Chiar şi John Locke va fi convins oă
ierburile medicinale trebuie culese în157anumite
momente indicate de poziţia aştrilor . Dacă
acesta era comportamentul, la sfîrşitul secolu-
lui XVII, al autorului Creştinismului raţional*,
e lesne de închipuit cît de puternică putea fi
influenţa astrologiei — şi cît de mare aşadar
frica de stele — în epoca lui Shakespeare. După
K. Thomas, nicicînd în Anglia ele n-au fost
mai evidente, mai ales la Londra, ca pe vremea
Elisabethei. Este posibil ca astrologii de dincolo
de Canalul Mînecii să fi profitat de devaluarea
clerului provocată de repudierea catolicismului.
Ne întrebăm, totuşi, dacă suspiciunea pro-
vocată de lună şi legată de frica de noapte, de
care vom vorbi în capitolul următor, n-a fost
cumva mai veche şi mai generalizată decît şti-
inţa astrologilor? în orice caz, numeroase ci-
vilizaţii de odinioară au atribuit fazelor lunii
un rol decisiv asupra stării timpului, precum şi
asupra naşterii şi creşterii oamenilor, anima-
lelor şi plantelor. în Europa de la începutul
Timpurilor Moderne, o seamă de proverbe şi
de almanahuri franţuzeşti reamintesc cum se
poate pactiza totuşi cu acest astru capricios şi
îngrijorător, şi cum anume trebuie interpretate
formele şi culorile ei:
Pe cinci ale lunii se va vedea cum va fi
timpul toată luna . . . Luna e primejdioasă
pe cinci, pe patru, şase, opt şi douăzeci.. •
luna sărbezie aduce ploaie şi vijelie, cea
• The Reasonableness of Christianity (Caracterul
raţional al creştinismului), 1695. (N.tr.).
argintie, timp senin iar cea roşcatioă stîr-s;
neşte vînt158. js
Luna cînd va descreştea, nimica nu semăna,
căci de-ai pune oriee-ai pune, nu vei scoate
roade bune. Pe lună plină aşijderea, nimica
nu semăna159.
Aceste poveţe erau valabile şi pentru ţăranii
englezi, pe care autorii tratatelor de agricultură
de la sfîrşitul secolului al XVI-lea îi sfătuiau
să strângă recolta cînd descreşte luna şi să
semene în faza ei de creştere 160 . Europenii
Renaşterii ţineau seama de fazele lunii şi
pentru multe alte operaţiuni: tăierea părului
sau a unghiilor, administrarea unei pur-gaţii,
lăsarea de sînge, plecarea în călătorie, vînzările
şi cumpărările, ba chiar şi un început de
învăţătură 161 . în Anglia seeolului al XV-lea, era
o imprudenţă să te căsătoreşti — sau să te
instalezi în casă nouă — cînd luna era în
descreştere. Biserica medievală luptase zadarnic
împotriva acestor două credinţe 162 . Sunt
comportamente magice care îşi aveau rădăcinile
în experienţa milenară a unei civilizaţii rurale.
Dar ele fuseseră teoretizate de astrologia
savantă, care în epoca lui Luther şi a lui
Shakespeare se bucura de o deosebită preţuire. In
1660, un expert englez încă mai susţinea că un
copil născut pe lună plină va boli toată viaţa 163 .
Oamenii instruiţi ştiau că luna controlează
fiziologia feminină şi în general umiditatea
corpului omenesc; ea călăuzeşte aşadar
creierul, partea cea mai umedă a fiinţei
noastre, şi ei i se datorează demenţa
temperamentelor „lunatice164". Expresia savantă a
fricii ancestrale de lună reiese şi din poveţele
date fiului său de William Cecil, mi- > nistru de
finanţe al Elisabethei I, care reco- ' manda o
prudenţă deosebită în prima zi de luni din
aprilie (aniversarea morţii lui Abel),* a doua zi
de luni din august (distrugerea S0-.4 domei şi a
Gomorei) şi ultima zi de luni din* decembrie
(ziua naşterii lui Iuda). K. Thomas t
recunoaşte în enumerarea acestor trei inter-
dicţii (respectate de unii englezi pînă în se-
colul al XlX-lea) versiunea deformată şi „bi-
blicizată" a unui sfat formulat de Hipoorate
care indica drept improprii pentru lăsări de
sînge calendele lunilor aprilie şi august, pre-
cum şi ultima zi de decembrie, aceste tabuuri
fiind transmise civilizaţiei medievale mai ales
prin Isidor de Sevilla165.
Discuţia despre puterea lunii, sau măcar
despre cea a majorităţii celorlalţi aştri, alcă-
tuirea unui horoscop şi consultaţiile înteme-
iate pe cunoaşterea hărţii cereşti presupuneau
un nivel de cultură pe care nu-1 puteau avea
ghicitorii şi ghicitoarele de la ţară. Ei trebuiau
să răspundă totuşi la întrebările îngrijorate ale
consătenilor. Şi chiar dacă la oraşe şi în sînul
elitelor, creditul astrologiei a crescut în timpul
Renaşterii, se pare că numeroasele practici
populare de ghicitorie continuaseră, egale cu
ele însele atît cantitativ cît şi calitativ, de-a
lungul unei durate imense care, în amonte, se
cufundă, în bezna timpurilor, iar în aval duc
pînă în pragul epocii contemporane. De aceea,
directivele Bisericii, vizînd concomitent mai
multe straturi de public şi mai multe niveluri
culturale, dar adresîndu-se în primul rînd preo-
ţilor care păstoreau populaţiile rurale, se ocupau
în aceeaşi măsură, şi chiar mai mult, de cele-
lalte forme de divinaţie decît de astrologie. Şi
în această privinţă, cartea lui J.-B. Thiers con-
stituie o mărturie etnografică de o importanţă
excepţională, căci enumerările sale, redactate,
e drept, într-un limbaj savant, lasă să se în-
trevadă diversitatea metodelor prin eare, la
nivelul cel mai cotidian şi mai umil, se încerca
o conjurare a frieii cu tot ce ascunde ea fie
în prezent fie în viitor, divinaţia făoînd acest
dublu serviciu.
J.-T. Thiers condamnă astfel deopotrivă „di-
vinaţia în general. . ., fiecare specie de di-
vinaţie în particular: necromanţia, necio-
mantia, necia sau soiomanţia, ce se face in-
vocînd manii sau umbrele morţilor care par să
reînvie; geomanţia ce se face prin semnele
pămîntului; hidromanţia se face prin semnele
apei; aeromanţia ce se face prin semnele
aerului; piromanţia ce se face prin semnele
focului; lecanomanţia ce se face cu un lighean;
chiromanţia sau cercetarea liniilor mîinii;
gastromanţia ce se face în vase rotunde de
sticlă; metoposcopia, sau cercetarea liniilor
frunţii; cristalomanţia ce se face prin cristal;
cleromanţia ce se face prin farmece;
onihomanţia ce se face cu untdelemn şi
funingine pe unghie; coscinomanţia ce se face
prin sită sau ciur; bibliomanţia ce se face cu
o carte şi mai ales cu o psaltire;
cefalaionomanţia ce se face cu o căpă-ţînă de
măgar; capnomanţia ce se face eu fum;
axinomanţia ce se face cu topoare;
botanomanţia ce se face cu ierburi; ihtio-
manţia ce se face cu peşti; cele ce se fac
cu astrolabul, sau cu haspelul, sau cu dafin,
sau cu pirostrii, sau cu agheasmă, sau cu şerpi,
sau cu oapre, sau cu făină, sau cu orz, sau prin
saliaţie care nu-i altceva decît • -'<: zbaterea şi
tresărirea ochilor; sau catoptro-h' mantia ce se
face cu oglinzi; sau dactilio-manţia ce se face
cu inele".
In continuarea discursului său, J.-B. Thiers con-
damnă fireşte orice divinaţie prin vise, zborul,
ţipetele şi comportamentele animalelor, cît şi
prin prevestirile, bune sau rele, deduse din
întîlniri şi evenimente întîmplătoare. Dintre
toate aceste practici, scrie el, „nu-i una fără
de păcat166".
Să rezumăm într-un cuvînt acest catalog şi
tot ce subînţelege el: odinioară, frica domnea
pretutindeni, împresurîndu-i pe oameni din
toate părţile.
II
T R E C U T UŞlL
TENEBRELE
1 , S t r ig o ii
Pe vremuri, în cugetul oamenilor, trecutul nu
era niciodată mort de-a binelea şi oricînd pu-
tea da năvală, ameninţător, în interiorul pre-
zentului. In mentalitatea colectivă, viaţa şi
moartea apăreau arareori despărţite printr-o
ruptură precisă. Răposaţii îşi aveau locul lor, cel
puţin o bueată de vreme, printre acele făp-
turi străvezii, pe jumătate materiale, pe ju-
mătate spirituale, cu care pînă şi elita epocii
popula, asemenea lui Paracelsus, cele patru
elemente1. Medicul german Agricola*, autorul
celebrului De re metallica („Despre lucrurile
metalice") publieat în 1556, susţinea că în ga-
leriile subterane trăiesc fel de fel de duhuri:
unele, inofensive, semănînd cu nişte pitici sau
mineri bătrîni cu şorţ de piele în jurul şa-
lelor; celelalte însă, luînd uneori înfăţişarea
undr cai focoşi, ivatăimă, alungă jsau ucid
lucrătorii. Ambroise Pare a scris un capitol în-
treg din cartea lui Despre monştri pentru a
dovedi că „demonii sălăşluiesc prin cariere".
Ronsard descrie îndelung, în Imnul demoni'
• De fapt Georg Bauer (1494—1555), medic şi
mineralog, teoretician al ştiinţei mineritului. Lu-
crarea amintită a apărut Ulterior (1557) în germană,
sub titlul Bergwerksbuch (Cartea mineritului). (N. tr.)
Zor, făpturile — nemuritoare ca Dumnezeu şi
totodată „pline de patimi" ca noi, oamenii •—
care străbat spaţiul sublunar. Unele sunt bine-
voitoare şi „vin din văzduh.../ / Ca să ne
împărtăşească vrerea Domnului". Celelalte,
dimpotrivă, abat asupra lumii „Ciumă, friguri,
lingori, furtuni şi trăsnete. Ele slobozeso în văz-
duh zvonuri ca să ne sperie2", vestesc neno-
rocirile şi locuiesc în casele bîntuite. L. Febvre
a arătat pe drept cuvînt că şi Rabelais adera
la această viziune animistă a -universului3,
împărtăşită şi trăită pe vremea aceea atît de
oamenii cei mai cultivaţi, cît şi de populaţiile
eele mai arhaice din Europa.
într-un astfel de context, concepţia Bise-
ricii cu privire la separarea radicală a sufle-
tului de trup, în momentul morţii, nu putea
progresa decît încetul cu încetul. In secolul
al XVII-lea, numeroşi jurişti mai vorbesc încă
despre cadavrele care încep să sîngereze în
prezenţa asasinului desemnat astfel justiţiei.
Teologul frate Noel Taillepied, care publică
în 1600 un Tratat despre apariţia duhurilor .. .,
susţine categorîo: „Cînd un tîlhar se apropie
de trupul celui ucis de mîna lui, mortul va
începe să spumege, să asude şi să dea şi vreun
alt semn4". El invocă în sprijinul său autori-
tatea lui Platon, a lui Lucreţiu şi a lui Marsi-
lio Ficino. Medicul Felix Platter vede acest
lucru săvîrşindu-se la Montpellier în 1556. în
primul act din Richard al Ill'lea, Shakespeare
perindă cortegiul funebru al lui Henric al VI-
lea dinaintea ucigaşului. Ajuns în faţa aces-
tuia, cadavrul sîngerează. Jobe-Duval ne asi-
gură că, în ajunul Revoluţiei, unele tribunale
din Bretania mai credeau încă în „cruanta-
ţiile*" victimelor. Pe bună dreptate, H. Pla-
telle5 apropie această ordalie de alte indicaţii
care, toate, atestă caracterul flotant în uni-
* în original: cruantations (sîngerări), cuvînt li
vresc şi rar folosit. In latină, cruento-are: a sîngera.
<l
(N.tr.)'. ■ ■"•<'' ■■ ■■ '■•■'■'- *8
versul mental de odinioară al frontierei dintre
viaţă şi moarte: relicvele perpetuau pe pămînt
existenţa unor defuncţi privilegiaţi, sfinţii; iar
aceştia aveau dreptul de proprietate asupra
bunurilor lumeşti. în dreptul germanic, cada-
vrele puteau acţiona în justiţie. O zicală cu-
noscută spunea: „Mortul este mai puternic de-
cît cel viu", căci, prin moştenirea lăsată de
el, deţinea un ascendent asupra celor vii. Dar
mortul putea să-şi exercite puterea asupra ce-
lui viu şi într-alt fel. Dansurile macabre pu-
neau într-adevăr în scenă scheletul invincibil
care tîrăşte cu de-a sila în hora lui funebră
pe oamenii de orice vîrstă şi de orice condiţie.
In sfîrşit, în tot Occidentul, se judecau şi se
condamnau morţi. In 897, a fost dezgropat la
Roma cadavrul papei Formosus, căruia i s-a
făcut un proces înainte de a fi aruncat în
Tibru. Gest medieval? Nu numai atît. Cînd
s-a aflat la Basel, în 1559, că un burghez
bogat, Jean de Bruges, mort cu trei ani în
urmă, nu-i altul deoît anabaptistul David Jo-
ris, judecătorul a ordonat exhumarea sicriului
şi extragerea corpului care a fost apoi obiectul
unei execuţii postume6. De vreme ce morţii sunt
judecaţi şi executaţi, cum să nu crezi în puterea
lor redutabilă? La 22 aprilie 1494, a murit în
preajma Lyonului Philippe de Creve-cceur,
care trădase cauza Măriei de Bur-gundia
după sfîrşitul tragic al lui Carol Temerarul,
predîndu-i lui Ludovic al Xl-lea oraşul Arras.
Or, în aceeaşi noapte, s-au prăpădit în Franţa
numeroase vii, păsările au scos „ţipete
ciudate", pămîntul s-a cutremurat în Anjou şi
în Auvergne. Pretutindeni pe unde a trecut
trupul său în drum spre loeul de îngropăciune
de el însuşi ales, la Boulogne-sur-Mer, „s-au
iscat asemenea îngrozitoare vijelii şi cumplite
furtuni încît case, grajduri, tîrle, dobitoace,
vaci şi viţei pogorau pe firul apei7". Iată acum
două exempla vechi repovestite într-un ma-
nuscris despre Vieţile sfinţilor datînd din se-
colul al XV-lea. Un om avea obiceiul să recite
un de projundis ori de cîte ori trecea printr-un
cimitir. Or, într-o zi, este atacat de „duşmanii
lui cei mai înverşunaţi". Omul nostru aleargă
la cimitirul cel mai apropiat unde răposaţii îl
apără „vajnic", fiecare ţinînd „în mină o
unealtă de felul celei folosite în viaţă. . . de
care duşmanii lui se înfricoşară foarte şi ple-
cară de tot năuci". Cealaltă povestire se înru-
deşte îndeaproape cu precedenta, urmmdu-i
de altfel imediat în cronică: un preot slujea
zilnic o liturghie pentru morţi; a fost denunţat
episcopului său (socotindu-se fără îndoială că
are venituri prea mari). Prelatul i-a interzis
să mai facă această slujbă, dar după o bucată
de vreme, se întîmplă să treacă printr-un ci-
mitir. Morţii îl împresoară. Ca să scape, e
nevoit să le promită că îi va reda preotului
dreptul de a sluji liturghii pentru răposaţi8.
Apologie a rugăciunii pentru defuncţi, desigur;
dar, în acelaşi timp, mărturie a credinţei tn
strigoi. Ne putem întreba aşadar dacă evo-
carea spectrului tatălui lui Hamlet de către
Shakespeare şi a statuii Comandorului de către
Tirso da Molina e doar un simplu joc? Oare
spectatorii acestor piese acceptau o ficţiune
deşi nu se lăsau amăgiţi? Sau, dimpotrivă,
aderau în majoritatea lor — ceea ce este mai
probabil — la credinţa în strigoi? Acesta era
de altfel cazul lui Ronsard şi al lui Du Bellay.
După cel dintîi, Denise, vrăjitoarea din ţinutul
Vendomois, îşi ia seara zborul din casă; ea
porunceşte lunii argintii. Oaspete al locurilor
însingurate şi al cimitirelor, ea „des-zideşte"
trupurile morţilor „întemniţaţi în mormintele
lor9". Du Bellay reia aceeaşi temă. Apostiro-
fînd şi el o vrăjitoare, îi aruncă următoarea
învinuire: „Tu poţi scoate sub ocrotirea nopţii
negre / Umbrele din mormintele lor / / Şi poţi
silnici natura10". Teologul Noel Taillepied, vor-
bind despre reapariţia morţilor, e absolut ca-
tegorie:
„Uneori un strigoi se va ivi în casă, ceea
©e simţind, cîinii se vor repezi printre pi-
cioarele stăpînului şi nu se vor da duşi
de acolo, căci se tem rău de strigoi. ..
Alteori cineva va veni şi va trage sau va
lua cu sine aşternutul de pe pat, se va
aşeza pe el sau dedesubt, sau se va pre-
umbla prin odaie. S-au văzut oameni ca
de foc, călare sau pe jos, binecunoscuţi de
toată lumea, morţi cu cîtăva vreme în ur-
mă. Cîteodată şi cei morţi în bătălii sau în
patul lor vin să-şi cheme servitorii, care
îi recunosc după glas. Adeseori s-au auzit
noaptea stafii tîrşind picioarele, tuşind şi
oftînd, şi care întrebate ziceau că sunt
spiritul lui cutare sau al lui cutare11".
Este sau nu cazul ca locatarul să-i mai plă-
tească proprietarului drepturile cuvenite cînd
se produc asemenea întîmplări şi casa este
bîntuită? La aoeastă întrebare răspunde grav
juristul Pierre Le Loyer, consilier al tribuna-
lului din Angers:
Atunci cînd, scrie el, „frica de stafiile care
bîntuie noaptea o casă, tulbură odihna şi
stârnesc nelinişte este întemeiată şi îndrep-
tăţită", cînd aşadar „frica n-a fost deşartă,
iar locatarul a avut cu adevărat un pri-
lej de temeri, în cazul acesta el nu va mai
datora chiria cerută, dar nu altminterea,
dacă pricina temerilor sale nu s-ar ade-
veri ca întemeiată şi îndreptăţită12".
Existau pe vremuri două moduri diferite de a
crede în apariţiile morţilor. Unul „orizontal" (E.
Le Roy-Ladurie), naturalist, străvechi şi popular
afirma implicit „supravieţuirea dublului" —
expresia aparţinîndu-i lui E. Mo-rin13: defunctul
— cu trup şi cu suflet — continua să trăiască o
bucată de vreme şi să revină pe locurile
existenţei sale terestre. Cealaltă concepţie,
„verticală" şi transcendentală, a fost aoeea a
teologilor, oficiali sau oficioşi, *" eare au
încercat să explice strigoii (expresie
care nu-i de epoeă*) prin jocul forţelor spi
rituale. Să urmărim în această privinţă ar
gumentarea lui Pierre Le Loyer şi a lui Noe'l
Taillepied, pe oare o regăsim dealtfel la toţi
demonologii timpului. Pierre Le Loyer pre
tinde „să întemeieze o ştiinţă a spectrelor",
şi umple în acest scop o mie bună de pagini
sorise mărunt. De la bun început, el face
deosebirea între „fantomă" şi „spectru". Pri
ma „este închipuire de apucaţi bezmetici şi
melancolici cărora li se năzare ceea ce nu
este". Cel de al doilea, dimpotrivă, este „ade
vărată închipuire a unei substanţe fără trup,
care se înfăţişează îndeaievea oamenilor în
pofida rînduielilor firii şi-i înfricoşează14". De
mersul lui Noel Taillepied se apropie foarte
mult de cel a juristului angevin. „Saturnienii",
scrie el, rumegă şi-şi făuresc „nenumărate
himere". Mulţi oameni fricoşi „cred că văd
şi aud o mulţime de lucruri înfricoşătoare de
care nici pomeneală". Tot astfel, „cei oare văd
sau aud prost scornesc o sumedenie de Iu-,
cruri care nu sunt". In afară de aceasta, de-r.
monii, amăgitori prin definiţie, pot „lega vă-t
zul omului" şi „să-i înfăţişeze părelnic un f
lucru drept altul". In sfîrşit, unii oamenii joacîţ
farse celorlalţi şi „se maschează ca să-i înfri-^
coşeze15".
p
Nu-i mai puţin adevărat că spiritele apar
totuşi în împrejurări anumite. Teoreticienii
noştri se războiesc aşadar pe mai multe fron-
turi. Ei denunţă credulitatea oamenilor de
rînd. Dar atacă în aceeaşi măsură neîncre-
derea „saduceilor, ateilor, peripateticienilor** .. .
sceptici şi pironieni***" care neagă existenţa
spectrelor. îi incriminează pe Epicur şi pe
Lucreţiu precum şi pe toţi cei care susţin că
* în original autorul foloseşte cuvîntul revenant','
care apare cu sensul de strigoi abia la sfîrşitul sei (
colului al XVII-lea. (N. tr.).
*' Partizanii lui Aristotel. (N. tr.).
*" Adepţi ai filosofului sceptic atenian Pyrrhon,
contemporan cu Alexandru cel Mare. (N. tr.).
132
substanţe separate de corpuri nu există nicide-
cum. Pierre Le Loyer i se opune astfel lui
Pomponazzi pentru care „vedenia speofcrelor
purcede (numai) din subtilitatea văzului, a
mirosului şi a auzului,16prin care ne închipuim
multe imagini deşarte ". îl combate de ase-
menea pe Cardan care „spune fără temei şi
experienţă (că) umbrele oe apar pe morminte
(ne nasc) din trupurile îngropate (care) exa-
I lează şi împing afară o plăsmuire de formă
şi de statură asemănătoare lor. Unde s-a po-
menit mai17 mare inepţie decît cea excogitată*
de Cardan ?".
Dar iată şi un alt adversar care trebuie
eliminat: protestantismul. Căci pastorul zii-
richez Loys Lavater, într-o lucrare apărută
în 1571, a negat orice apariţie a sufletelor
celor morţi. Această negare decurge din con-
testarea de principiu a purgatoriului de către
Bisericile Reformei: De aici, ^raţionamentul
lui Lavater: nu există decît două locuri unde
se retrag sufletele după moartea trupurilor —
paradisul şi infernul. Cele din paradis n-au
nevoie de ajutorul oamenilor în viaţă, iar
cele din infern nu vor ieşi de acolo niciodată
şi deci nu pot primi nici un fel de ajutor.
Dacă aşa stau lucrurile, ce noimă are ieşirea
, sufletelor din repaosul sau din osînda lor 18?
Partea catolică nu putea dee-ît să
respingă
; această argumentare „simplistă". Dimpotrivă,
sub pana apărătorilor catolicismului, un dis-
curs teologic care căuta de multă vreme să
integreze vechile credinţe privind ,pr'ezenţa
răposaţilor printre cei vii19 îşi dobîndeşte acum
toată vigoarea şi deplina logică invocînd într-
ajutor exemple scoase din Scriptură şi din
mărturiile sfîntului Augustin şi ale sfîntului
Ambrozie20. Dumnezeu poate îngădui sufle-
telor celor morţi să se arate oamenilor în
* Cuvînt savant, ieşit din uz, al cărui sens este
acela de a imagina cu eforturi de gîndire şi com-
33
binaţie. (N. tr.). ; •■■'•• •
viaţă sub înfăţişarea trupească de altădată.
El îi poate de asemenea autoriza pe îngeri
„care se due şi vin între cer şi pămînt" să
îmbrace o formă omenească. Ei se încorporea-
ză atunci într-un „trup pe care şi-1 alcătuiesc
din aer .. . îngroşîndui-1, îngrămădindu-1 şi
condensîndu-1". Cît despre demoni, ei pot
apărea oamenilor fie îngroşînd aerul, precum
îngerii, fie întrupîndu-se în „cadavrele şi le-
şurile morţilor21". Această ultimă credinţă ex-
plică atît versurile lui Ronsard şi Du Bellay
citate mai sus, în care se evocă făcăturile vră-
jitoarelor în cimitire, cît şi pe cele pe care le
consacră Agrippa d'Aubigne, în acelaşi spirit,
unei Erinii simbolizînd vrăjitoarele din toate
timpurile şi pe cea mai odioasă dintre ele,
Catherine de Medicis:
La nuit elle se veautre aux hideaux
cimetieres...
(Elle) desterre sans effroi Ies effroyables
corps,
Puis, remplissant Ies os de la force des
diables,
Les fait saillir en pieds, terreux,
espouvantables*22.
Dar toate aceste apariţii nu se produc declt
cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi spre binele
oamenilor în viaţă. Prin urmare, dacă pe plan
teoretic supravieţuirea trupurilor defuncte este
respinsă ca eroare, discursul teologic, în schimb,
o recuperează. Acesta, valorizînd sufletul şi
devaluînd totodată dublul, îngăduie răposaţi-
lor să reapară pe pămînt pentru a face auzit
un mesaj de izbăvire. Strigoii vin să instru-
iască Biserica militantă, să ceară rugăciuni
prin care să se elibereze din purgatoriu, sau
* Noaptea ea se tăvăleşte în hidoasele cimi
tire .../ (Ea) dezgroapă fără frică înfricoşătoarele tru
puri, / Apoi, insuflînd osemintelor puteri diavoleşti, /
Le pune pe pdcioare, amestecate cu pămînt, înspăi-
mîntătoare.
1-
să-i admonesteze pe oamenii în viaţă întru în-
dreptarea lor.
Revelator în această privinţă, un manual
de exorcist din secolul al XV-lea (către 1450)
— Cartea lui Egidius, decan* de Tournai —
©are comportă, între altele, două serii de în-
trebări, unele care se adresează apariţiilor unor
suflete din purgatoriu, celelalte apariţiilor unor
damnaţi23:
„Unui suflet din purgatoriu:
1. Al cui spirit eşti sau ai fost?
1. De multă vreme eşti în
purgatoriu? ...
12. Ce sprijin ţi-ar fi mai de folos?
12. De ce ai venit aici şi de ce apari
aici
mai des decît aiurea?
12. DaGă eşti un spirit bun care
aşteaptă
mizericordia lui Dumnezeu, de ce ai îm
brăcat, cum umblă vorba, înfăţişări fe
lurite de dobitoace şi sălbăticiuni?
12. De ce vii aici în anumite zile şi nu
într-
altele?
Unui damnat:
1. Al cui spirit eşti sau ai fost?
1. De ce ai fost osîndit la chinurile
veş
nice?
1. De ce vii, cum umblă vorba, mai
ade
seori pe looul acesta? . . .
5. Vrei să bagi groaza în cei vii?
5. Doreşti osîndirea trecătorilor (se
suntem
noi pe lumea asta)? .. .
8. Ai vrea mai degrabă să nu exişti
decît
să te afli în caznele gheenei?
8. In infern, care este cea mai grea
dintre
toate suferinţele simţurilor?
10. E adevărat că a fi lipsit de vederea lui
Dumnezeu este mai greu de îndurat de
cît suferinţele simţurilor?".
Progresele îndoielii metodice — începînd din
epoca lui Descartes — au determinat, încet-
135
' Rang în ierarhia ecleziastică. (N. tr.).
încet, o mai mare suspiciune din partea oa-
menilor Bisericii faţă de strigoi. Publicînd în
1746 un Tratat despre apariţiile spiritelor, be-
nedictinul Auguste Calmet respinge categoric
numeroase relatări atestate de Tertulian, de
sfîntul Augustin, de sfîntul Ambrozie etc.
, „Vieţile sfinţilor, scrie el, sunt pline de
- v apariţii de persoane decedate; şi dacă ar fi
să le adunăm laolaltă, am umple cu ele
tomuri întregi24". Mai departe, el adaugă: „Am
putea strînge o grămadă de pasaje din poeţii
antici, şi chiar din Părinţii Bisericii, care au
crezut că sufletele se arată adeseori oamenilor
în viaţă. .. Aceşti Părinţi credeau aşadar în
întoarcerea sufletelor, în reapariţia lor, în
legătura pe care o păstrează cu trupurile lor;
dar noi nu ne însuşim părerea lor despre
corporalitatea sufletelor . . .25«.
Astfel, acest benedictin „luminat" este con-
ştient de faptul că mulţi scriitori creş -
tini — chiar unii dintre cei mai eminenţi —
nu respinseseră concepţia antică privind su-
pravieţuirea unui fel de dublu. După el, dimpo-
trivă, moartea instituie o separare totală din-
tre trup şi suflet, acesta din urmă nemaive-
nind să rătăcească pe unde a trăit defunctul.
Odată pronunţată însă această judecată cate-
gorică, don* Calmet revine totuşi, în ceea ce
priveşte esenţialul, — asta şi deoarece crede
în purgatoriu — la opiniile lui Le Loyer şi
ale lui Taillepied. „Deşi adesea, scrie el, cele
ce se povestesc despre operaţiuni** şi apariţii..
despre sufletele despărţite de trupuri conţin
în mare măsură amăgire, prejudecăţi şi năs-
cociri, multe dintre aceste fenomene au totuşi
un grăunte de adevăr şi raţiunea noastră nu
* Sau „dom". Formă abreviată din lat. „domi-
nus". Titlu acordat membrilor unor ordine monahale
(benedictini, certozani). (N. tr.).
"" Mijloc misterios şi eficace, iar în sens teo
logic acţiune mistică (N. tr.).
13*
le poate pune la îndoială . . .26". Ele se produe
atunci la porunca lui Dumnezeu sau cel puţin
cu îngăduinţă divină, dacă rezultă dintr-o ope-
raţiune a demonului. Iată aşadar creditate din
nou prin acest artificiu toate apariţiile, fie
ale sufletelor din purgatoriu care cer rugă-
ciuni, fie ale sufletelor damnate care vin să-i
îndemne la căinţă pe oamenii în viaţă: teme
pînă nu demult foarte familiare predicatori-
lor27.
Discurs teologic despre apariţii, cartea be-
nedictinului, ca şi toate cele scrise de pre-
decesorii săi pe aceeaşi temă, constituie de
asemenea o explicare de natură etnografică a
celeilalte credinţe în strigoi, pe care Biserica
s-a străduit s-o transforme Îşi care se păstra
vie în plină Europă clasică. Ea poate fi rezu-
mată astfel: o bucată de vreme după decesul
lor, morţii trăieso în continuare o viaţă ce
seamănă cu a noastră. Ei se întorc pe locurile
unde s-a desfăşurat existenţa lor, uneori pen-
tru a face rău. Printr-un caz limită, don Cal-
met ne ajută să înţelegem forţa cu care se
mai putea manifesta această convingere. într-
adevăr, datorită lui putem cunoaşte multe amă-
nunte despre epidemia de frică de strigoi, şi
mai ales de vampiri care s-a răspîndit la
sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui
de al XVIII-lea în Ungaria, Silezia, Boemia,
Moravia, Polonia şi Grecia. Citim astfel în
lucrarea lui că, în Moravia, e fapt „destul de
obişnuit" să-i vezi pe defuncţi aşezîndu-se la
masă cu persoane cunoscute de ei. Fără să
scoată o vorbă, fac un semn din cap cîte unuia
dintre comeseni care după cîteva zile moare
„negreşit". Pentru a se elibera de aceste spec-
tre, oamenii dezgropau şi ardeau cadavrele,
în Boemia, cam tot pe atunci, descotorosirea
de strigoii care bîntuiau unele sate se făcea
exhumîndu-i pe defuncţii suspecţi şi străpun-
gîndu-le trupul cu un ţăruş care îi ţintuia la
pămînt. în Silezia — mai citim sub pana lui
don Calmet, care refuză să dea crezare aces-
tor poveşti macabre — întîlneşti spectre „şi
ziua şi noaptea"; zăreşti lucruri ce le-au apar-
ţinut mişcîndu-se şi schimbîndu-şi locul, fără
ca cineva să se fi atins de ele. Singurul re-
mediu împotriva acestor apariţii este să tai
capul şi să arzi trupul celor care se reîntorc,
în Serbia, strigoii sunt vampiri ce sug sîngele
din gîtlejul victimelor care mor de lingoare.
Cînd morţii bănuiţi a fi spectre răufăcătoare
sunt dezgropaţi, ei arată ca oamenii vii şi au
un sînge „eîrmiziu". Atunci, li se taie capul,
iar cele două părţi ale trupului sunt puse la
loc în groapă şi acoperite cu var nestins.
Este limpede că aceşti vampiri îndeplineau
aici rolul unor ţapi ispăşitori comparabil eelui
rezervat în alte colţuri ale Europei evreilor
în timpul Ciumei Negre şi vrăjitoarelor în ju-
rul anilor 1600. Dar, în definitiv, nu-i oare
preferabil să-i persecuţi pe morţi decît pe
oamenii în viaţă?
Don Calmet mai povesteşte, folosind o re-
latare a lui Tournefort*, despre panica ce i-a
cuprins pe locuitorii din Mykonos la sfîrşitul
anului 1700. Un ţăran cunoscut pentru firea
lui posomorită şi arţăgoasă fusese ucis în îm-
prejurări misterioase. Ieşind curînd din mor-
mînt, s-a apucat să tulbure pacea insulei. Du-
pă zece zile de la îngropăciune, a fost dez-
gropat în văzul lumii; un călău i-a smuls, cu
destulă trudă, inima care a fost apoi arsă pe
plajă. Dar strigoiul continua să-şi facă men-
drele îngrozind populaţia. Preoţii din insulă
au postit, au organizat procesiuni. Şi iarăşi
a trebuit să fie exhumat cadavrul care, pus
într-o căruţă, urla şi se zvîroolea. In sfîrşit,
l-au ars. Abia atunci au încetat „apariţiile şi
hărţuielile" sale. Teama de vampiri mai dăi-
nuia în secolul al XlX-lea în România — ţaira
lui Dracula. Un călător englez nota în 1828:
* Joseph Piton de Tournefort (1656—1708), bota
nist, precursor al lui Linn6 şi profesor de medicină
la College de France din Paris. (N. tr.).
1-
„Cînd un om moare de moarte năpraznică,
pe locul unde a pierit se înalţă o cruce, ca
nu cumva mortul să ajungă vampir28".
Faptele relatate de don Calmet nu constituie decît
îngroşarea unei realităţi larg răspîndite: credinţa
într-o nouă viaţă pămînteasca a celor morţi, măcar
o bucată de vreme. La începutul secolului al XVIII-
lea, monsenior Soanen, un jansenist înfocat,
vizitîndu-şi mica dioceză din Senez, descoperă cu
îngrijorare că la munte se mai depun ofrande de
pîine şi lapte pe morminte, în anul următor morţii
unei rubedenii29. Cu o jumătate de secol înainte,
părintele Maunoir inserase în catehismul său în
bretonă o întrebare şi un răspuns foarte edi-
ficatoare: „Ce ziceţi... despre cei care, în ziua
de sfîntul-Ion, îngrămădesc pietre în jurul focului
rostind un Tatăl-Nostru în faţa lor, şi crezînd
că sufletele răposaţilor, rubedeniile lor defuncte,
vor veni să se încălzească? . . . Zic că ei
păcătuiesc30". Venind în Finistere (Bretania) în
1794, Cambry va nota: „Toţi morţii (se crede
aici) îşi deschid pleoapele la miezul nopţii31 ... In
districtul Lesneven nu se mătură casa niciodată
noaptea; lumea zice că asta înseamnă să depărtezi
de ea fericirea, că răposaţii se preumblă prin casă
şi că mişcările unei mături îi rănesc şi-i alungă32".
Bretania constituie fără doar şi poate un spaţiu
privilegiat pentru un studiu despre strigoi în
civilizaţia de altădată. „Nici n-apuci să închizi
cadavrul în coşciug, că dai de el, în clipa urmă-
toare, sprijinit de gardul curţii sale", scria A.
Le Braz în Legenda morţii33, preeizînd: „Defunctul
îşi păstrează forma materială, înfăţişarea, toate
trăsăturile. Îşi păstrează de asemenea veşmintele
lui obişnuite34.. .". Odinioară, se admitea în
această provincie ideea că ziua pământul aparţine
eelor vii, iar noaptea, celor morţi. Dar putem oare
vorbi atunci de „strigoi", se întrebau A. Le
Braz şi Van 139 Gennep? In orice caz, în
Bretania exista ere-
dinţa că defuncţii constituie o adevărată so-
cietate, desemnată printr-un nume speeial,
„Anaon", un plural avînd funcţia de singular
colectiv. Membrii ei locuiesc în cimitir, dar
revin, ocrotiţi de întuneric, să viziteze locurile
pe unde au trăit. Iată de ce nu se mătură casele
la miezul nopţii. Sufletele răposaţilor se
întrunesc
v
de trei ori pe an: în ajunul Cră-
oiunului, în seara de sfîntul-Ion şi în seara
sărbătorii Tuturor sfinţilor*, cînd defilează 35 în
lungi procesiuni spre locurile de adunare .
Această coabitare cu morţii ducea la o anume
familiaritate cu ei. Totuşi, defuncţii continuau
să-i înfricoşeze pe oamenii în viaţă: nu trebuia să
umbli noaptea prin cimitir, iar un rol
considerabil era atribuit lui „Ankou", ultimul
mort al anului dintr-o localitate. In parohia
respectivă şi în tot anul următor aeesta îndeplinea
rolul lugubrului secerător care îi retează pe
vieţuitori şi-i aruncă de-a 36valma într-o căruţă
hodorogită cu roţi scîrţîitoare . Toate aceste fapte
etnografice şi multe altele ©are s-ar putea adăuga
implică supravie-ţuirea durabilă în civilizaţia
noastră occidentală a unei concepţii despre
moarte (sau mai degrabă despre morţi) proprie
„societăţilor arhaice", în sensul pe care i-1 dă E.
Morin. în aceste soGietăţi, defuncţii sunt oameni
vii de un gen deosebit de care trebuie să ţii
seama şi, dacă se poate, să ai cu ei raporturi de i
bună vecinătate. Ei nu sunt nemuritori, ci mai
de-grabă a-muritori o bucată de vreme. Această \
amortalitate este prelungirea vieţii pentru o „j
perioadă indefinită, dar nu neapărat eternă. ?
Cu alte cuvinte, moartea nu-i identificată ca
fenomen punctual, ci ca unul progresiv37. Pre-
faţînd şi rezumînd lucrarea lui J.G. Frazer
despre Teama de morţi, Valery seria:
Din Melanezia în Madagascar, din Nigeria
în Columbia, fiecare popor se teme de morţii
săi, îi evocă, îi hrăneşte, îi foloseşte, în-
• Sărbătoare catolică, pe 1 noiembrie. (N. tr.). 140
treţine relaţii cu ei; le dă un rol pozitiv
în viaţă, îi îndură ca pe nişte paraziţi, îi
primeşte ca musafiri mai mult sau mai
puţin doriţi, le atribuie nevoi, intenţii, pu-
teri38".
Or, oeea ce nu demult era adevărat în aceste
ţări extraeuropene a fost adevărat, cel puţin
într-o oarecare măsură, în Europa noastră pî-
nă într-o perioadă relativ apropiată nouă. Si-
gur, trebuie să precizăm „într-o oarecare mă-
sură", căci discursul teologic despre morţi, pe
care l-am schiţat în linii mari, se străduia —
reiau aici distincţiile lui E. Morin ■— să trans-
forme nişte „societăţi arhaice" în „societăţi
metafizice" care acceptă ideea unei separări
radicale între vii şi morţi. Dar în viaţa de
toate zilele şi în mentalităţile colective, ade-
seori aceste două concepţii, teoretic alergice
una faţă de alta — supravieţuirea „dublului",
pe de o parte, şi separarea totală dintre su-
flet şi trup, pe de altă parte —, au coabitat
de fapt.
Printre comportamentele complexe, şi chiar
contradictorii între ele, ce înconjurau cam pre-
tutindeni o agonie şi un deces, unele erau în
mod incontestabil comandate de o frică ma-
gică de cel tocmai decedat şi chiar de muri-
bund. Astfel obiceiul, atestat în multe locuri,
de a arunca apa din recipientele care se aflau
în casă, ori oel puţin în camera mortuară. Că
oamenii Bisericii au identificat gestul acesta
ca necreştinesc ne-o dovedeşte Inchiziţia bra-
ziliană care considera practicarea lui drept un
indiciu că noii creştini recăzuseră în iudaism39.
Care era semnificaţia acestui obicei? Credeau
oare că spălîndu-se în acele recipiente, înainte
de a-şi lua zborul, sufletul spurcase lichidul
cu păcatele sale? Sau că, procedînd astfel, îm-
piedicau sufletul gata de ducă să se înece,
lucru care s-ar fi putut întîmpla daeă ar fi
încercat să bea ori să se oglindească în apă —
motiv pentru care se şi acopereau oglinzile
cu un văl? Cele două explicaţii au fost fără
îndoială acceptate deopotrivă; una aici, cealaltă
aiurea. Important în orice caz era să se uşureze
decesul, degrevîndu-1 de frica de a nu vedea
sufletul muribundului zăbovind acolo unde nu
mai avea de ce să rămînă. în comitatul Perene, pe
vremea preotului J.-B. Thiers, patul muribundului
era aşezat paralel cu bîr- i nele tavanului, oăei
grinzile curmezişe ar fi putut împiedica plecarea
cea din urmă40. în Berry se deschideau larg
draperiile oe înconjurau patul muribundului41. In
Languedoo se scotea o ţiglă sau o foaie de ardezie
din acoperiş pentru a permite înălţarea
sufletului, sau, în acelaşi scop, se vărsau pe faţa
defune-tului oîteva picături de untdelemn sau de
ceară42. S-au putut identifica de asemenea
obiceiuri contradiotorii în legătură cu preumblările
strigoilor, unele urmărind să le înlesnească
întoarcerea pe locurile familiare, altele, dimpotrivă,
căutînd să le abată calea departe de casa şi
ogoarele lor. Dar şi o atitudine şi cealaltă postulau
„supravieţuirea dublului". în Perohe, cînd alaiul
funebru se îndrepta spre biserică, participanţii
împlîntau cruci la răs-pîntii, pentru ca mortul să
regăsească drumul locuinţei sale43. în ţinutul
Bocage din Vendee, se punea o piatră lustruită în
coşciug: şi în acest caz, tot pentru a-i îngădui
defunctului să nimerească drumul cînd se va
întoarce printre ai săi44. în timp oe obiceiul destul
de răspîndit în Franţa de odinioară de a pune un
bănuţ în coşciug, sau chiar în gura mortului, avea
probabil o semnificaţie contrarie. Fără îndoială că
nu era vorba de obolul cuvenit lui Caron, ci mai
degrabă de un rit de cumpărare a bunurilor
defunctului. în acest fel, moştenirea era dobîndită
în mod legal şi fostul proprietar pierdea orice
motiv de a reveni pentru a o reclama celor vii45. în
Bretania, coşciugul odată depus pe o „piatră a
morţilor", atelajul care purtase racla era dus
înapoi la fermă, în mare grabă, pentru a-1
împiedica 142
pe cel răposat să urce la loc în căruţă şi să
se întoarcă acasă46. Oare grelele pietre funerare
din bisericile şi cimitirele noastre n-au
constituit şi ele un mijloc — deseori inefi-
cace — de a împiedica morţii să bîntuie lu-
mea vieţuitorilor? Iar veşmintele de doliu nu
erau menite oare să-i îndepărteze pe de-
funcţi? De vreme ce amintirea lor se păstra
în mod vizibil, ce motiv mai aveau să invi-
dieze şi să-şi urgisească rubedeniile rămase
pe pămînt?
Obiceiurile dictate la noi de teama de
morţi pot fi cu folos apropiate de alte com-
portamente cu aceeaşi semnificaţie, detectate
în alte civilizaţii, depărtate în timp sau spa-
ţiu de civilizaţia noastră. L.-V. Thomas ci-
tează în această privinţă următoarele obiceiuri:
în Grecia antică, fantomele aveau dreptul
la trei zile de prezenţă în oraş... în cea
de a treia zi, toate spiritele erau invitate
să intre în case: li se servea atunci o fier-
tură anume pregătită pentru ele; apoi, oînd
se considera că şi-au astîmpărat foamea,
li se spunea cu fermitate: „Spirite dragi,
aţi mîncat şi aţi băut; acum luaţi-o din
loo".
„în Africa ..., pentru a-i împiedica pe unii
defuncţi să se mai întoarcă, li se mutilează
cadavrele înainte de înhumare, li se fărîmă de
pildă femurele, li se smulge o ureche, li se taie o
mînă: de ruşine, din neputinţă fizică, vor fi siliţi
să rămînă pe unde sunt; dacă au fost nişte morţi
cumsecade, nu este indieat decît un singur pro-
cedeu: să li se asigure funeralii demne de ei. în
insula Noua Guinee, văduvii nu ieşeau decît
înarmaţi cu un toroipan zdravăn ca să se apere de
umbra celei dispărute . .. în Queensland (nord-
estul Australiei — n.tr.), se sfărîmau oasele
morţilor cu lovituri de ciomag, după care li se
duceau 143 genunchii în dreptul bărbiei şi, în
cele din
Aceeaşi
i
chidă ermet^ i r a sâ
ţintească urnei ,
., t cel puţin tocejand dg adiGa
Occident, cei v i Îngropat ae
doar unui d ^a m
, unei
p e druoeu
^ u W t o s et<».
se
umata «^„S m necesară
mun
în ca^
delvincţi.era li da antica, sm
se sinucisesera. in voinţa sa o jaţ
casa adre-
p
Chiar
unui «nar careOues
to.195?'P tjot case^^
înecase
corp n încă
că e
â crucea. ag
_■. poartă eu respeot ©rucea mieă de ceară
..- aşezată tot pe pînza care îi serveşte de
r,- giulgiu. în spatele lui, rudele, prietenii.
Cortegiul funebru se îndreaptă încet u
spre biserică. Mica cruee e strecurată pe .,
catafalc şi se oficiază slujba de îngropări :•
ciune. La sfîrşitul ei, preotul depune crucea de
ceară într-un mic sipet pus pe al-j tarul
răposaţilor, în transept. Cu aceasta,
ceremonia s-a încheiat55".
Dacă, pe vremuri, întîlneai pe mare „un
echipaj de marinari defuncţi", trebuia să spui
un Requiescant in pace, sau să pui să se ofi
cieze pentru ei o liturghie: creştinare evidentă
a credinţei în fantomele marinarilor dispăruţi
şi în „bărcile nocturne" conduse de morţi56.
Olandezii, la rîndul lor, zăreau, în zilele furtu
noase, o corabie blestemată al cărei căpitan
fusese condamnat, pentru a-1 fi hulit pe Dum
nezeu, să rătăcească veşnic pe mările Nordu
lui57. Această interpretare moralizatoare şi
creştinată a uneia dintre legendele relative
la „corăbiile-fantpmă" se întîlneşte eu altele
de acelaşi tip. In Flandra, în secolul al XV-lea,
se spunea, camuflînd într-un fel credinţa în
metempsihoză, că pescăruşii sunt sufletele
păcătoşilor osîndite de Dumnezeu la o ne-
eurmată agitaţie, la foamea şi la frigul
iernii58. Mickiewicz, în Strămoşii, pune în gura
osînditului următparea jelanie: „Mai bine m-aş
duce de-o sută de ori în iad... deoît să rătă
cesc astfel pe pămînt cu duhurile necurate
laolaltă, să văd urmele trecutelor mele oirgii,
dovezile trecutei mele cruzimi, să mă tîrăso
necurmat, însetat, înfometat, din asfinţit în zori,
din zori în asfinţit59 . . .". Odinioară, în majo
ritatea provinciilor din Franţa, oamenii cre
deau în „spălătoresele nopţii", silite să spele
şi să stoarcă rufe pînă la sfîrşitul lumii pentru
că făptuiseră infanticide sau îşi îngropaseră ne
demn rubedeniile sau lucraseră prea des du
minica60. ......
1
în general, o vocaţie deosebită pentru ră-
tăcirea post mortem aveau toţi cei care nu avu-
seseră porte de o moarte firească, efectuînd
aşadar în condiţii anormale trecerea din viaţă
în moarte. Cu alte cuvinte, defuncţi rău inte-
graţi în noul lor univers, care, ca să zicem
aşa, „se simţeau prost în pielea lor". Acestora
li se mai adăuga încă o categorie de candidaţi-
strigoi: cei oe muriseră în momentul sau în
preajma vreunui rit de trecere care, prin acest
fapt, fusese compromis (fetuşi morţi, căsăto-
riţi decedaţi în ziua nunţii etc). Un etnolog
polonez, L. Stomrna, prelucrând documente din
propria sa ţară, datînd din a doua jumătate a
secolului al XlX-lea, a analizat 500 de cazuri
de morţi care, potrivit convingerii celor apro-
piaţi lor, deveniseră „demoni", adică strigoi61:
I
sunt încredinţaţi că victima va veni să-i cheme,
cum făcuse şi cu un an în urmă. în mijlocul
unei tăceri înfricoşătoare, ei aud într-adevăr o
făptură care se furişează de-a lungul casei şi
zgreapţănă la uşă. O căpăţînă albă cu ochi
aprinşi ca de fiară li se arată în ochiul de geam
al uşii. Pădurarul trage, dar nu deschide uşa decît
în zori: îşi ucisese dinele72. Că „primejdiile
obiective" ale nopţii, acumulate de-a lungul
timpurilor, au determinat omenirea s-o populeze
cu „primejdii subiective" este mai mult decît
probabil. In felul acesta frica în întuneric a putut
deveni în mod mai intens şi mai general o frică de
întuneric. Dar aceasta din urmă există şi din alte
raţiuni mai lăuntrice şi ţinînd de condiţia noastră.
Vederea omului este mai ascuţită decît a multor
animale, de exemplu cîinele şi pisica; de aceea bez-
nele îl descumpănesc mai tare decît pe multe
mamifere. Pe de altă parte, privarea de lumină
diminuează puterea „reductorilor" activităţii
imaginative. Aceasta, eliberată, confundă mai uşor
decît în timpul zilei realul şi ficţiunea şi risoă să
se rătăcească în afara căilor bătute. Nu-i mai
puţin adevărat că întunericul ne sustrage
deopotrivă supravegherii semenilor, pre-nem să le
proiectăm din scrupule de conştiinţă cum şi
propriei noastre supravegheri şi este mai prielnic
decît ziua actelor pe care ne reţi-sau de teamă:
cutezanţe de nemărturisit, planuri criminale etc. In
sfîrşit, dispariţia luminii ne surghiuneşte în
izolare, ne învăluie în tă-eere şi prin urmare ne
„dezsecurizează". Suni 153 tot atStea raţiuni
convergente ce explică neliniş-
tea pe care o naşte în om căderea nopţii şi efor-
turile civilizaţiei noastre urbane de a îndepărta
hotarele întunericului şi de a prelungi ziua
printr-o iluminaţie artificială.
Cum era trăită noaptea la începutul Timpurilor
Moderne? Orice ipoteză ni se pare bună pentru
a răspunde la această întrebare. Măcar pentru
a putea nota astfel că, pentru mulţi, ea îşi păs-
trează — şi poate că îşi sporeşte — caracteris-
ticile îngrijorătoare.
Faptul că proverbele ne asigură că noaptea
e un bun sfetnic, nu se datorează întunericului
care o însoţeşte, ci a răgazului pe care îl inter-
pune înaintea unei decizii. Altminteri, prover-
bele deplîng întunericul nopţii: „Noaptea-i nea-
gră ca nu ştiu ce 73 " — şi se tem de capcanele
ei: „Noapte, dragoste şi vin toate pline de ve-
nin74". Ea este complicea unor făpturi răufăcă-
toare: „Oamenilor de bine le place ziua, iar ce-
lor răi noaptea 75 ". „Umbli numai noaptea ca
un călugăr ţicnit şi ca vîrcolacii 76." Invers, pro-
verbele care aduc laudă soareiui: „Soarele n-are
pereche77 ". „Unde străluceşte soarele, noaptea
îşi pierde puterile78". „Cine are soare niciodată
noapte n-are79". „Cine are soare nicicînd nu
moare80".
De aceea răsăritul soarelui e salutat de ma-
rinari ca o speranţă de salvare după o noapte
de grele încercări:
„După vitregiile furtunii, scrie Camoes, după
umbrele nopţii, după vijelia şuierătoare, zo-
rile aduc lumină şi speranţa de-a ajunge la
un liman ocrotitor. Soarele împrăştie ne-
grele bezne şi izgoneşte groaza din suflet81".
Ca şi cum uraganul s-ar domoli vrînd-nevrînd
o dată cu întoarcerea luminii. Noaptea este în
grijorătoare şi pe uscat. în Visul unei nopţi de
vară, Pyram exclamă: • ■
1
-
O, noapte neagră! noapte de catran!
O, noapte ce soseşti cînd nu e zi!
O, noapte, noapte! vai! vai82!*
Chiar şi pentru elita cultivată, noaptea e popu-
lată de duhuri prime] dioase care „îi rătăcesc
pe călători rîzînd de chinul lor83". Noaptea au
loc întîlnirile sinistre ale celor mai răufăcătoare
jivine, ale morţii şi ale strigoilor de osîndiţi
mai cu seamă. Cînd „cu glas de fier sunat-a
miezul nopţii", citim mai departe în aceeaşi
piesă de Shakespeare, un timp neomenesc în-
cepe :
Lupul urlă trist la lună Rage Leul
hămesit. Truda zilei se răzbună Pe
plugarul adormit. Jarul pîlpîie
abia; Cei ce dorm aud, departe
Cum scînceşte — o cucuvea A
durere şi a moarte. Ceas de
blestem şi de groază Cînd strigoii
din mormînt Nevăzuţi se furişează
' Pe sub bezne, pe sub vînt. . .M
Aurora, în schimb, vesteşte clipa cînd pă-
mîntul va. aparţine iarăşi vieţuitorilor:
Să ne grăbim, ai nopţii iuţi balauri
Sfîşie nori-n zbor; chiar adineauri
Ai dimineţii soli luciră-n zare;
Strigoii, biete oşti rătăcitoare
Fugiră-n gropi, iar tristele năluci
înmormîntate-n valuri, la răscruci,
In patul lor cu viermi s-ascund pe rînd,
Să nu-1. găsească ziua. pe pămînt,
în tainiţele negre s-ascund iarăşi;
S-au prins cu noaptea crîncenă tovarăşi.83
* Acesta şi următoarele citate din Visul unei
nopţi de vară în traducerea lui Dan Grigorescu:
Shakespeare, Opere complete, voi. III, 1984, ed. Uni-
vers. (N. tr.) .!
Judecind după flecărelile babelor care tăi-
făsuiesc în serile de clacă,S6adunate sub titlul Les
Evangiles des quenouilles (trad. aproximativă:
„Scripturile torcătoarelor"), visele urîte nu sunt
emanaţiile psihismului. Dimpotrivă, ele sunt
aduse din exterior şi impuse celui care doarme
de o făptură răufăcătoare şi misterioasă numită
Cauquemare sau Quauque-maire (în sud,
Chauche-Vieille). Termenul fo- 7 losit în această
culegere apare cînd la singular — a fi „călărit
de Cauquemare" —, cînd la plural, în cazul din
urmă stabilindu-se o filiaţie între aceste
personaje pernicioase şi vîroolaci:
„Zise altă babă: dacă unui om i-a fost ur-
sită să ajungă vîrcolac, mare minune să n-
ajungă şi fi-su, iar fete dacă are şi deloc
băieţi, cel 87mai adesea tot Quauquemaires
ajung şi ele ".
Una „dintre cele mai înţelepte" din adunare îi
răspunde precedentei că oamenii trebuie să se
păzească de „cei duşi de pe lume întocmai ca şi de
moroi, de Quauquemaires 88 sau de vîrcolaci, căci
ei te căznesc pe nevăzutelea " . . . Astfel dătătorii
— sau dătătoarele — de coşmaruri* sunt clasaţi
într-o categorie primejdioasă laolaltă cu moroii,
strigoii şi vîrcolacii. în continuare, cumetrele îşi
comunică felurite sfaturi şi reţete menite să te
scape din stăpînirea fiinţelor care tulbură
somnul:
„Zice una dintre' torcătoare . . ., cum că pe
acela care merge la culcare fără să mute
din loc laviţa pe care s-a descălţat, îl paşte
peste noapte primejdia să-1 călărească Quau-
quemare89 . . .".
Perrette Tost-Vestue** zice că lucrul de
care Cauquemares se tem cel mai tare este o
oală fierbinte [după ce ai luat-o de pe foc90]"
* Quauquemaire": lt. „calcare" (în fr. „chau-
cher")= „a călca în picioare"+neerland. „mare": „fan-
tomă nocturnă". Aceeaşi origine pentru „chauchemar":
calcare+mare (N. tr.).
** Perrette cea de vreme îmbrăcată, (n. tr.).
La care alta îi răspunde: „ . . . Cine se
teme să nu vină Cauquemare noaptea la
patul lui, trebuie să pună un scaun de lemn
de stejar în faţa unui foc bun şi dacă vine,
Cauquemare se aşază pe el şi nu se va mai
putea ridica pînă-n ziuă . . .91".
Altcineva afirmă că „a scăpat de Quau-
quemare" de cînd „şi-a făcut rost de VIII
fire de pai culese în noaptea sfîntului-Ion
şi şi-a făcut din ele IV cruciuliţe 92de le-a
pus în cele patru colţuri ale patului ".
în schimb, una dintre vorbitoare care n-a fost
niciodată „apucată" de „moroi" nu ştie să se
descotorosească de Cauquemare. Auzise că „ei-ne-şi
mulge vacile în zi de vineri printre picioarele de
dindărăt, numaidecît îl munceşte Quau-f
quemare93". Urmează . drept răspuns o reţetă
infailibilă:
Nu-i deloc păcat, spune una dintre torcă-
toare, ca cel ce vrea să scape de Quauque-
maire, să se culce cu braţele în cruce, iar
care se teme de 94moroi, să îmbrace că-
maşa de-andoaselea ".
Frica de noapte în civilizaţiile de odinioară se
însoţeşte, aşa cum am semnalat, cu o neîncredere
generală faţă de luna „oea rece", „stăpîna valurilor"
cum spune Shakespeare fără vreo intenţie
elogioasă. Ond e „palidă de mânie", ea „umple
văzduhul de umezeală, răspîndind răceli din
belşug95". Dacă e să-i dăm crezare poetului englez
Th. Dekker (1572—1632), toată lumea pîndeşte cu
o curiozitate înfricoşată schimbările astrului
rătăcitor. Se crede că luna poate provoca nebunia.
Cînd pare „să plîngă", înseamnă că prevesteşte o
nenorocire. în conjuncţie cu alte planete, aduce
ciumă. Se spune că pe lună se află surghiunit un
om cu o legătură de mărăcini în cîrcă şi purtînd
încălţări cu ţinte mari — personaj care ocupă un
loc important în poveştile de adormit copiii96. Cu
toate acestea, multe civilizaţii au considerat luna
un simbol 157 ambiguu şi o putere ambivalenţă.
Ea creşte şi
descreşte; moare şi reînvie. Semnificînd ciclu-
rile vegetaţiei, ea a inspirat sau a însoţit fan-
tasmele legate de principiul „viaţă—moarte—
renaştere97". în Europa de început al Timpurilor
Moderne, sunt subliniate însă mai ales aspectele
negative ale lunii, tocmai ca o complice a
fărădelegilor nopţii. Revelator în această pri-
vinţă e celebrul poem al lui Hans Saohs în-
chinat lui Luther, „privighetoarea" din Witten-
berg. Datorită cîntecului acestei păsări care
vesteşte în sfîrşit dimineaţa:
„ . . . Lumina lunii se stinge, păleşte şi se-
ntunecă. Pe vremuri, prin strălucirea ei amă-
gitoare, luna a orbit toată turma oilor; astfel
că ele s-au îndepărtat de păstorul şi de păşu-
nile lor, şi urmînd lumina ei şi vocea leului
care chema, s-au rătăcit în mijlocul pădu-
rilor şi al pustietăţilor98".
Amăgitoare, luna întreţine aşadar legături cu in-
fernul; ceea ce crede şi Ronsard cînd afirmă că
Denise, vrăjitoarea din Vendâmois, „îi porun-
ceşte lunii argintii99".
In general, cultura diriguitoare, între secolele
XIV şi XVII, în măsura în care a insistat cu o
predilecţie morbidă asupra vrăjitoriei, sa-
tanismului şi damnaţiunii, a subliniat latura
tulburătoare şi malefică a nopţii (şi a lunii). Se
credea că la adăpostul nopţii au loc sabaturile,
păcatul şi întunericul fiind solidare. Iar infernul,
pictat şi descris în epocă de mii de ori, e înfăţişat
de Dante şi de succesorii săi ca fiind locul „unde
soarele tace", unde apa e neagră şi unde pînă şi
zăpada şi-a pierdut albeaţa100. Sa-tan e suveranul
întunericului — un truism —; în întuneric,
imaginaţia lui feroce scorneşte cele mai crunte
suplicii pentru a-i înfricoşa şi martiriza pe
damnaţi. Continuîndu-1 pe autorul Divinei
Comedii, Hieronymus Bosch a fost inepuizabil pe
această temă. Dar şi pentru un umanist ca G.
Bude, moştenitor al tradiţiei gre-co-romane a
călătoriilor în infern şi al discursului creştin cu
privire la imperiul satanic, 1S
acesta nu poate fi decît meleagul unei
nopţi fără de sfîrşit. Putem vorbi aici de
un loc comun în general acceptat de
mentalitatea epocii. Atunci cînd evocă
lumea infernului, G. Bude vorbeşte cînd
despre „sumbrul Tartar" situat „în
străfundul hăului ce coboară în măruntaiele
cele mai adînci ale pământului", cînd despre
„ocna cumplită şi întunecoasă care-i Stixul
fur de oameni". Altundeva, G. Bude descrie
„puţul ce nu se revarsă niciodată" în
care vor fi veşnic „prizonieri o mulţime de
bogătaşi, de săraci, de bătrîni, de tineri,
de copii (sic), de smintiţi, de înţelepţi, de
neştiutori de carte, cot la cot cu
învăţaţii". Pentru el, ca şi pentru toţi
contemporanii săi, Luci-fer este „prinţul
cumplitelor tenebre", un „tîl-har în bezne"
şi — expresie reluată din 101Homer — „Erinia
care-şi are lăcaşul în bezne ".
Astfel, la începutul Timpurilor
Moderne, prin jocul unei duble
insistenţe, pe de o parte asupra
astrologiei, iar pe de alta asupra puterii lui
Satan — aspect ce va fi dezvoltat în
capitolul 7 —, civilizaţia europeană pare
să fi cedat unei frici sporite faţă de
întuneric, fenomen la care a contribuit de
altfel şi apariţia tiparului.
Atît la ţară cît şi la oraş, exista totuşi o
anumită viaţă nocturnă. Iarna, oamenii îşi
amăgeau plictisul şi scurtau întunericul
adunîn-du-se la şezători care puteau ţine
pînă la miezul nopţii. In Burgundia,
acest gen de şezători se numeau
„ecraignes".
„în tot ţinutul Burgundiei, scrie în
secolul al XVI-lea. Tabourot Des
Aocords, şi chiar în oraşele mai de
seamă, din pricină că sunt locuite de
mulţi podgoreni nevoiaşi care n-au
1S9
putinţa să-şi cumpere lemne ca să se
apere de urgia iernii, mult mai aspră
pe aceste meleaguri decît în restul
Franţei, nevoia, mama meşteşugurilor,
i-a învăţat să-şi înjghebeze pe cîte o
stradă mărginaşă o bojdeucă sau o
colibă alcătuită din
cîteva prăjini înfipte roată în pămînt şi ar-
cuite şi strînse-n vîrfuri în aşa fel că sea-
mănă cu un ţugui de scufie, care-i acoperită
după aceea cu bulgări de pămînt şi bălegar
din belşug şi totul aşa de bine amestecat şi
legat eă apa nu mai răzbeşte nicicum. In
bojdeuca asta, între două prăjini din partea
mai ferită de bătaia vînturilor oamenii lasă
o mică deschizătură lată oaim de un picior
şi înaltă de două ca să slujească de intrare,
iar de jur împrejur vrăfuiesc lăicere pe care
să şadă mai multe persoane ca pe nişte la-
viţe. Acolo de obicei, după ce au cinat, se
adună cele mai frumoase fete de podgoreni,
care cu furca-n brîu, care cu alte îndelet-
niciri,10 şi stau la şezătoare pînă la miezul
nopţii *'.
In felul acesta se crea un spaţiu cald în pragul
căruia noaptea se oprea şi unde, timp de cîteva
ore, un rit de sociabilitate amicală şi secu-
rizantă stăvilea ameninţările întunericuluii
Mai pretutindeni la ţară, organizarea unor
astfel de şezători era un obicei care a dăinuit
pînă-n pragul epocii noastre103. Ceremoniile
Crăciunului şi focurile de sfîntul—Ion, „nop-
ţile" ţăranilor bretoni, tărăboiul din serile de
nuntă, adunările pelerinilor veniţi de departe
şi oare, ajunşi la sfîrşitul zilei, aşteptau
zorile în preajma sa uohiar în interiorul bi-
sericii — ţinta călătoriei lor —: toate aoeste
manifestări colective constituiau tot atîtea exor-
cizări ale grozăviilor nopţii. Pe de altă parte,
Renaşterea constată, la etajul social cel mai ele-
vat, sporirea numărului de sărbători care se
desfăşoară după căderea zilei. In 1581, aflat în
trecere prin Roma, Montaigne asistă la un tur-
nir nocturn ce are loc în faţa unui public aris-
tocratic104. Cîţiva ani mai tîrziu, Th. Dekker va
evoca dansurile, „travestirile şi mascaradele",
organizate la Londra, cu prilejul unor eveni-
mente mai importante, în casele bogătaşilor,
seara la lumina torţelor105.
Oricum, noaptea este suspectă prin compli-
citatea ei cu dezmăţaţii, hoţii şi ucigaşii. Drept
urmare, cei ce atacau pe cineva după sfîrşitul
zilei sau prin locuri lăturalnice erau pedepsiţi
mai aspru, căci în asemenea cazuri victima nu
se putea apăra cum trebuie şi nici nu se putea
aştepta la vreun ajutor106. Chiar şi în zilele
noastre, dreptul penal consideră îndeobşte în-
tunericul o „circumstanţă agravantă". Legătura
dintre întuneric şi criminalitate este dealtfel
permanentă şi resimţită ca atare. într-un sondaj
din 1977, 43% dintre cetăţenii oraşelor fran-
ceze cu peste 100.000 de locuitori şi 49% din
populaţia pariziană citează carenţele ilumina-
tului public ca un factor de insecuritate. La
Saint Louis, în statul Missouri, la un an după
aplicarea unui important program de îmbunătă-
ţire a iluminatului public se înregistrează o
scădere cu 41% a 107 furturilor de automobile şi
cu 13% a spargerilor .
Poetul englez al Renaşterii, Th. Dekker, care
vorbeşte în cunoştinţă de cauză, face o descriere
deloc îngăduitoare a nopţii londoneze pe vremea
Elisabethei şi a lui Carol I. Atunci, toţi criminalii,
prea mişei ca să se arate la lumina soarelui, „ies
din văgăunile lor". Prăvăliaşi care, cu o înfăţişare
acră şi morocănoasă, şi^au omorît toată ziua
timpul în dughenele lor, colindă pe furiş
tavernele de unde se întorc îm-pleticindu-se, de
nu cumva ajung să se prăbuşească într-un şanţ.
Ucenicii, încălcînd angajamentele din contract,
riscă şi el o escapadă în direcţia cîrciumii. Tineri
căsătoriţi dezertează din patul conjugal. Nişte
zurbagii se îmbulzesc în jurul vardistului care a
înhăţat un beţivan. Tîrfele apar pe străzile pe
care le cutreieră pî-nă-n miez de noapte. Cînd
bezna s-a îngroşat destul, gravul puritan, care
sub clar de lună nu s-ar încumeta nici să se
apropie măcar de un bordel, îşi ia inima-n dinţi
pînă la casa unei curtezane. Pe străzile
întunecoase, moaşele se duc să ajute naşterea
bastarzilor cărora le vor 1 face apoi de
petrecanie. Noaptea e cu atît mai
primejdioasă cu cît adeseori halebardierii de
pază au adormit la cîte o răspîntie, sforăind
zgomotos. Dealtfel, prezenţa lor „se simte" cale
de-o poştă, căci s-au îndopat cu ceapă ca să se
apere de frig. Răul poate să-şi urmeze aşadar
nestingherit dansul nocturn prin marele oraş, în
timp ce din pragul tavernelor berbanţii dau cu
tifla soldaţilor de pază aţipiţi108. Th. Dekker
numără la Londra peste o mie de cîrciumi 109.
Unele sunt ţinute de nişte birdlime', cu două-
trei rînduri de guşi. Ele beau lichioruri şi ra-
chiu şi poartă-n degetul mijlociu ca şi prosti-
tuatele cărora le furnizează prada, un ghiul cu
cap de mort. în casele lor, deschise şi ziua şi
noaptea, oferă vizitatorilor faimoasele prune
coapte, simbol în literatura elisabethană110a ne-
goţului de carne vie din lumea interlopă . în-
tunericul îngăduie fireşte şi activitatea spăr-
gătorilor care atacă de preferinţă prăvăliile pos-
tăvarilor şi ale giuvaergiilor, negustori mai în-
stăriţi. Uneori, pentru mai multă siguranţă, ei
cumpără complicitatea halebardierilor sau a
strajei de noapte111.
Chiar şi în Parisul secolului al XVIII-lea,
în ciuda celor vreo 5.500 de felinare care ilu-
minau pe atunci principalele artere, nu era
recomandabil să te aventurezi în afara circui-
telor balizate cu lumini. Germanul Nemeitz,
publicînd în 1718 nişte „îndrumări vrednice de
luat în seamă pentru călătorii de vază", va scrie
pe această temă:
„Nu povăţuiesc pe nimeni să umble prin
oraş în bezna nopţii. Căci deşi caraula şi
straja călare patrulează prin tot oraşul ca
să împiedice orice dezordine, sunt multe lu-
cruri pe care nu le vede . . . Sena, ce stră-
bate oraşul, poartă desigur pe firul ei sume-
denie de trupuri neînsufleţite pe care le
aruncă mai la vale pe mal. Mai bine-i aşa-
* In sensul figurat de ademenitoare de clienţi,
birdlime, în engleză, însemnînd cleiul cu care pă-
sărarii ung rămurelele-capcană. (N. tr.). 162
dar să nu te opreşti prea mult niciunde şi
să te întorci devreme acasă112".
Cu toate acestea, în epoca Regenţei, viaţa noc-
turnă era inifinit mai însufleţită decît cu două
sute de ani în urmă. Interpretînd vechi ordo-
nanţe ce puneau în vedere cîrciumarilor să
tragă obloanele după ce bătea stingerea la No-
tre-Dame, tribunalul* a hotărît, în 1596, ca,
de la 1 octombrie pînă la Paşti, cârciumile să
închidă la ora şapte seara, 113
iar de la Paşti pînă
la 1 octombrie, la ora opt . Porţile oraşului
fiind închise şi activitatea meşteşugărească în-
treruptă, oamenii cumsecade nu mai aveau ce
căuta pe afară după stingere. Locul lor era
acasă şi, cît mai devreme, în pat. Aşa gîndeau
odinioară toţi cei care vegheau asupra turmei
creştine. Părintele Maunoir, care a evangheli-
zat Bretania între 1640 şi 1683, auzind vorbin-
du-se despre „nopţile" bretone, le-a asimilat
sabaturilor vrăjitoreşti şi le-a combătut cu în-
verşunare. Suspecte le-au apărut oamenilor Bi-
sericii şi amintitele ecraignes. Ele erau adeseori
prilej de scandal şi bătăi — cererile de gra-
ţiere semnalează într-adevăr numeroase încăie-
rări după asemenea şezători114 şi pretext de
„măscărăciuni". De unde şi interdicţiile ecle-
ziastice, într-o dispoziţie sinodală din 1493,
emisă de episcopia din Saint-Brieuc, citim:
„încă într-un sinod precedent, pentru a
curma de la rădăcină aceste abuzuri inepte şi
scandaloase care se produceau foarte ade-
sea la şezătorile torcătoarelor, am interzis
aceste reuniuni în oraşul nostru şi în toată
dioceza, sub pedepsele edictate în statutele
acestui sinod. Ştim că această interdicţie a
fost încălcată în repetate rînduri. Iată de
ce reînnoim anume aceste statute, şi interzi-
cem tuturor supuşilor noştri de orice condi-
* In original: le Châtelet. E vorba de le grand
Châtelet, unde îşi aveau sediul anumite organe ju- 163
diciare. (N. tr.).
ţie să mai ţină de acum înainte asemenea
reuniuni şi şezători cu dansuri, nebunii şi
extravaganţe, să ia parte la ele sau să se ••
arate măcar acolo sub pedeapsă de excomu- •
nicare115. . .".
Bineînţeles că aşa-numitele ecraignes au conţi-,
nuat. Cît despre „priveghiurile de sfinţi", în >
cursul eărora lumea se întîlnea fie la biserică?
fie într-un cimitir, acestea erau şi ele deseori s
prilej de „hîrjoneli", „jocuri", „dansuri", vio-i-î
luri şi alte violenţe. S-a ajuns acolo încît pen*v
tru priveghiul din 15 august, consiliul canoni-
cilor catedralei Notre-Dame din Paris a trimis
în biserică soldaţi cu misiunea 116
de a acţiona îm-
potriva aţîţătorilor la dezordini . R. Vaultier a
adunat numeroase cereri de graţiere relative la
o seamă de excese comise în timpul priveghi-lor,
acestea, de exemplu:
„[1383] în noaptea sărbătorii Maicii Dom-
nului în septembrie . . . cînd are loc un mare
priveghi şi adunare de lume în biserica cea
mare (din Charite-sur-^Loire) . . . (nişte . ..
tineri) puşi să stea de veghe, înarmaţi, au
căpuit un berbant pe care-1 aflaseră în bi-
serică înghesuind seîrnav o muiere117".
„[1385] Un oarecare Perrin s-a dus «plin
de evlavie să privegheze la biserica Sfintei
Fecioare din Barres, în ţinutul Orleans, unde,
mînat în ispită de cel rău, el şi alţi cîţiva
flăcăi s-au apucat să dănţuiască chiar în
numita biserică, laolaltă cu o sumedenie de
bărbaţi şi de muieri. . ., şi pentru care faptă,
numiţii berbanţi au stins luminările şi le-au
aruncat în dosul altarului şi au spart can-
delele», după care au legat fedeleş o mu-
iere1 18«.
Diavolul foloseşte aşadar noaptea ca să îndemne
la rele fiinţa omenească debilitată de dispari-
ţia luminii. De unde şi prezenţa necesară în
oraşele de odinioară a străjerului de noapte, ,
care, înarmat cu un felinar şi un clopoţel şi
însoţit de cîinele său îşi face rondul, asigurmd
astfel liniştea cetăţii. După Th. Decker, el este
„santinela cetăţii, ocrotitorul tuturor cartiere-
lor, iscoada cinstită care descoperă blestemă-
ţiile noeturne şi, asemenea fanarului de la pupa
corăbiei, care îi călăuzeşte şi-i îmbărbătează pe
marinari în cele mai negre bezne, el cutreieră
•etatea, şi o 119
cruţă adeseori de multe incendii
primejdioase ". Fiecare are aşadar interesul
să-1 asculte şi să-i urmeze poveţele înţelepte;
eăci noaptea pune în primejdie atît trupul <ât
şi sufletul, ea este anticamera morţii şi a in-
fernului. Clopoţelul străjerului se identifică ast-
fel cu clopotul vestitor de moarte:
Bărbaţi, şi copii, fete şi femei, Încă nu-i
prea tîrziu viaţa să v-o-ndreptaţi. încuiaţi
porţile, rămîneţi culcaţi la căldură, Căci
pierdere grea e să-ţi pierzi fecioria. Mare-i
risipa cînd chefuieşti în miez de
noapte,
Stricăciunea slugilor aduce ruina stăpîni-
lor:
Cind auziţi bătaia acestui120clopot Aflaţi că
v-« sunat şi vouă oeasul .. .
Aceasta e ritornela lugubră a străjerului lon-
donez, în spatele căreia trebuie să reconstituim
spaima milenară în faţa unei nopţi rău stăpî-
nite. Am amintit în paginile precedente pro-
feţia din Apocalipsă: noul cer şi noul pămînt
făgăduit celor izbăviţi vor fi fără mare. Tot
astfel, ei nu vor mai cunoaşte nici noaptea. Ie-
rusalimul cel veşnic va fi iluminat de lumina
fără asfinţire care este Dumnezeu însuşi.
(Apoc. XXI, 5; XXI, 23; Ioan I; 5).
la * * *
§?«3K C M -
nean
un îel
de mom
tre nouă
în
tal în 1346, pe ţărmurile Mării Azov.
în 1347, ajunge la Constantinopol şi
Genova, iar curînd după aceea în toată
Europa, din Portugalia şi Irlanda pînă la
Moscova. Ravagiile „morţii negre" s-au
întins între anii 1348 şi 1351, secerînd,
spune Froissart, „a treia parte a lumii".
în tot restul secolului al XlV-lea, şi cel
puţin pînă la începutul secolului al XVI-
lea, eiuma a reapărut an de an într-o
parte sau alta a Europei occidentale. în
1359, iat-o în Belgia şi în Alsacia; în 1360
—1361, în Anglia şi în Franţa. în 1369,
atacă din nou Anglia, apoi devastează
Franţa între 1370 şi 1376, ca să mai
treacă o dată Canalul Mînecii. Nici Italia
nu s-a bucurat de o soartă mai bună. Un
cronicar din Orvieto nota: „Prima ciumă
generală a avut loc în 1348 şi a fost cea
mai puternică". Apoi adăuga: „A doua
ciumă, 1363. A treia ciumă, 11374. A patra
ciumă, 1383. A cin-cea ciumă, 1389". Altă
mînă a completat: „A şasea ciumă, 1410".
„Alte mîini, comentează E. Carpentier, ar
fi putut4 continua lista pentru secolul al
XV-lea ". La Ohâlons-^ur-Marne, bunăoară,
datele epidemiilor par a da aseultare unui
anume ritm, o dată la fiecare deceniu iz-
bucnind cîte o epidemie: 1455—1457; 1466
— 1467; 1479; 1483; 1494—1497; 1503; 1516
—1517; 1521—15225. De unde şi această
analiză a lui J.-N. Biraben:
„Dacă urmărim istoria ciumei într-un
oraş din acea epoeă. . ., vom constata
că, o dată la opt, zece sau cincisprezece
ani, ea izbucnea în accese violente ce
cuprindeau întreg oraşul, acesta
pierzînd 20, 30 şi chiar 40°/b din
populaţie. în afara acestor paroxisme,
persista într-o stare semi-endemică,
vaga-bondînd capricios de pe o stradă
pe alta sau dintr-un cartier într-altul,
167 periodfe, timp de unul, doi şi pînă la
cinci sau şase ani in şir, după care se
stingea pentru cîţiva ani. Apoi
reapărea sub acea formă «atenuată»
oare adeseori preceda forma «explozivă»,
înainte de a o urma6".
Rău înrădăcinat, cu o recurenţă implacabilă,
ciuma, în virtutea apariţiilor sale repetate, .
crea inevitabil în rîndurile 7 populaţiei „o stare
de nervozitate şi de frică ". în Franţa, între
J437 şi 1536, J.-N. Biraben a identificat 24 de
puseuri principale, secundare sau anexe de
ciumă în decurs de 189 de ani, deci aproximativ
cîte unul la opt ani. în perioada următoare,' ce
se întinde între 1536 şi 1670, nu înregistrăm
decît 12 izbucniri (cîte una o dată la 11,2 ani8).
După care, boala pare să dispară, ea să reapară în
Provenţa, în 1720. Astfel, în Franţa, dar şi în mod
mai general în Occident, caracterul endemic al
ciumei a scăzut începînd din secolul al XVI-lea,
dar aceasta scoate şi mai bine în relief exploziile
cele mai violente: la Londra în 1603, 1625 şi
1665; la Milano şi la Veneţia în 1576 şi 1630; în
Spania în 1596—1602, 1648—1652 şi '1677—
1685; la Marsilia în 1720. Aceste date şi localizări
nu constituie, presupunem, decît nişte puncte de
reper în diacronia şi geografia epidemiilor de
ciumă în epoca barocă, întrucât cele din anii 1576
—1585 şi 1628— 1631 s-au9 întins în realitate
peste o mare parte a Europei . Oricît de violente
ar fi fost aceste explozii — în special ultima din
Franţa, cea de la Marsilia — ele erau din ce în ce
mai distanţate între ele prin intervale de cîţiva
ani, cînd nu se semnala nici un deces suspect.
Răul devenea aşadar mai sporadic şi mai
localizat, iar după 1721 dispare din Occident.
înainte vreme însă, timp de aproape patru sute de
ani, ciuma fusese, potrivit expresiei lui B.
Bennassar, „un mare personaj al istoriei de
odinioară10".
Mare, pentru că era sinistru. Să-1 judecăm
după crimele sale care i-au stupefiat pe con-
temporani:
„In aceşti doi ani (1348—1349), scrie carme-
litul parizian Jean de Venette, numărul vic-
timelor a fost nespus de mare, cum nu s-a 168
pomenit şi nici citit vreodată în vremile tre-
cute11". La rîndul său, Boceaocio precizează în
introducerea Decameronului, cu privire la
Florenţa: „Cruzimea cerului, şi poate şi cea
a oamenilor, a fost atît de neînduplecată,
molima a bîntuit din martie pînă în iulie cu
atîta învierşunare, o sumedenie de bolnavi au
fost atît de puţin ajutaţi, ba chiar, din
pricina groazei pe care o inspirau oamenilor
sănătoşi, lăsaţi pradă unei mizerii atît de
crunte, incit putem socoti cu destul temei la
mai bine de o sută de mii numărul oelor care
şi-au pierdut viaţa între zidurile cetăţii. Pînă
la acest prăpăd, poate că nimeni nu s-ar fi
gîndit că oraşul nostru numără atîta omenire.
Cîte palate măreţe, cîte case mîndre, cîte
locuinţe, odinioară pline £; de slugi, de
seniori şi de doamne, au văzut i. pierind
pînă la unul pînă şi pe cel mai ne-■«
însemnat servitor. Cîte familii de vază, cîte ;•
falnice domenii, cîte averi faimoase au rămas
lipsite de urmaşii legiuiţi! Cîţi seniori ţ
viteji, cîte doamne chipoase şi băieţani mlâ-.1|.;
dii, cărora nu numai universitatea, ci şi Ga-
lenus, Hipocrat, ba chiar şi Esculap le-ar fi -
dat patalama la mînă cum că sunt sănătoşi tun,
dimineaţa au prînzit cu rubedeniile, oa-marazii
şi prietenii lor, iată o dată cu înserarea s-au
statornicit în lumea cealaltă ca să cineze12cu
strămoşii ".
Estimarea lui Boccaccio este foarte exagerată.
Să fie oare exact, cum au afirmat unii istorici,
că Florenţa ar fi numărat 110.000 de locuitori
în 1338 şi doar 50.000 în 1351? K. J. Beloch con-
sideră că cetatea de pe Arno totaliza 55.000 de
suflete în 1347, iar pentru ani mai tîrziu 40.000;
totuşi o scădere de aproape 30o/0. Şi, în timp ee
populaţia reîncepea să sporească în cea de a
doua jumătate a secolului al XlV-lea, „pesti-
lenta" a răpit iar 11 500 de persoane în 1400 şi
probabil 20.000 de suflete în 1417. Cît priveşte
Siena, ea ar fi fost populată de 20.000 de 13su-
flete în 1347, 15.000 în 1349, 12.500 în 1380 .
După istoricii britanici, Anglia ar fi fost ampu-
tată de 40% dintre locuitorii săi între 1348 şi
1377 (numărînd 3.757.000 la prima dată şi
2.223.375 la oea de a doua™). Ciuma Neagră şi
cele care au urmat-o au fost aici, dacă nu sin-
gurii, cel puţin principalii responsabili ai aces-
tui dezastru.
Iată acum câteva recorduri tragice: Albi şi
■Castres au pierdut jumătate din populaţia lor
între 1343 şi 1357, iar molima ar fi răpit în
1350 — calcule, este adevărat, discutabile —
50«/0 din locuitorii
1
Magdeburgului, 50 pînă la
66% din cei ai Hamburgului, 70% din cei ai
Bremei15. Ciuma Neagră a pustiit mai ales ora
şele, dar nici satele n-au fost cruţate. Givry, în
Burgundia, a văzut pierind în 1348 o treime din
populaţia sa. în Savoia, numărul vetrelor din
parohia Sainte-Pierre-du-Soucy a scăzut de la
108 în 1347 la 55 în 1349; al celor din şapte pa
rohii vecine, de la 303 în 1347 la 142 în 134S 16.
Pe anumite domenii ale abaţiei din Winchester,
unde se înregistrau 24 de decese de ţărani în
1346 şi 54 în 1347 şi 19în 1348, numărul lor creşte
brustai la 707 în 1349 . Vrem o estimare globală,
la scara Europei occidentale şi centrale, a rava
giilor provocate de flagel între 1348 şi 1350?
Ne putem mulţumi cu cea pe care o furnizase
Y. Renouard oînd scria: „. . . Proporţia decese
lor datorate ciumei în raport cu ansamblul
populaţiei pare să fi oscilat între 2/3 şi 1/8 de
la regiune la regiune18". Froissart avusese aşa
dar dreptate afirmînd că o treime dintre euro
peni fusese răpusă de molimă, aceasta fiind to->J
tuşi deosebit de severă în Italia, în Franţa şţ
în Anglia. ,
*
Considerată global, Europa n-avea să mad
cunoască o epidemie atît de cumplită ea eea din
1348—1350. Totuşi, întoarcerile ofensive ale
molimei au mai luat aspecte catastrofale la scară
urbană, regională şi chiar naţională. Parisul ar fi
pierdut 40.000 de suflete în 145019. Londra, care
număra aproximativ 460.000 de locuitori în 1665, a
văzut pierind de ciumă în 170
acelaşi an 68.50020. Marsilia totaliza la începutul
secolului al XVHI-lea ceva mai puţin de
100.000 de suflete; epidemia din 1720 i-a răpit
aproximativ 50.000 (inclusiv împrejurimile21).
Aceeaşi proporţie — dar acţionînd asupra unor
mase omeneşti mai mari —;, la Neapole în 1656.
Acest oraş, excesiv de populat, număra pe
atunci 400 pînă la 450.000 de locuitori. Ciuma
a secerat 240, poate chiar 270.00022. Să luăm
acum în ansamblul lor Italia şi Spania secolului
al XVII-lea. Italia septentrională (de la Veneţia
la Piemont şi Genova, inclusiv) ar fi cunoscut
o scădere demografică de 22% între 1600 şi
1650, provocată în primul rînd de ciuma din
1630, cînd epidemia a secerat 32% din popu-
laţia Veneţiei, 51% din cea a Milanului, 630/6
din cea a Cremonei şi a Veronei, 77% — sum-
bru record1 — din cea a Mantovei. în total, în
cursul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea,
Italia ar fi pierdut23 14% din locuitorii săi
(1.730.000 de suflete ). Pierderile ar fi compa-
rabile cu101cele din Spania, care era mai puţin
populată . Cele „trei mari ofensive ale morţii"
(prin dumă) — 1596—1602, 1648—1652, 1677—
1685 — ar fi răpit aproximativ 1.250.000 de
vieţi. Barcelona în 1652 a pierdut aproximativ
20.000 de locuitori din 44.0002*. Sevilla, în
1649—1650, a îngropat 60.000 de morţi din 110
sau 120.000 de locuitori25. Ciuma a fost aşadar
una dintre cauzele majore ale crizei suferite de
cele două peninsule în cursul secolului al
XVII-lea.
Pînă la sfîrşitul secolului al XlX-lea, s-au ig-
norat cauzele ciumei pe care ştiinţa de odi-
nioară le atribuia poluării aerului, ea însăşi
provocată fie de conjuncţiuni astrale funeste,
fie de emanaţii putride ale solului sau ale sub-
solului. De unde şi o seamă de precauţii, inu-
tile în ochii noştri: stropirea cu oţet a scrisori-
lor şi a monedelor, aprinderea de focuri purifi-
catoare la răspîntiile unui oraş contaminat, dez-
infectarea indivizilor, a catrafuselor şi a caselor
cu parfumuri violente şi pucioasă, circulaţia pe
stradă în timp de molimă cu o mască în formă
de cap de pasăre cu ciocul umplut cu substanţe
frumos mirositoare. Pe de altă parte, vechile
cronici şi iconografia nu pomenesc defel ca
semn prevestitor al unei molime mortalitatea
masivă a şobolanilor asupra căreia insistă A.
Camus în Ciuma. Rolul purecilor era de ase-
menea ignorat. în schimb, toate relatările de
odinioară descriu primejdia contagiunii inter-
umane. Această primejdie, astăzi ştim, este evi-
dentă în cazul ciumei pulmonare ce se trans-
mite prin stropii de salivă. Dar cercetarea me-
dicală actuală pune sub semnul întrebării
„dogma şobolanului" în legătură cu ciuma bu-
bonică. Desigur, încă de la origini, istoria aces-
tei maladii rămîne legată de cea a şobolanului.
Se pare însă că în numeroase epidemii de ciumă
bubonică factorul multiplicator, principalul
agent de transmitere, ar fi fost nu parazitul mu-
rideu, oi puricele omului care migrează de pe
un organism în agonie pe un organism sănătos.
Mortalitatea n-ar fi implicat 26deci în mod nece-
sar un antecedent epizootie . De unde şi ra-
vagiile contagiunii în cartierele populare unde
parazitismul era mai dens. In consecinţă, dacă
purgaţiile sau lăsările de sînge, dacă frica de
transmiterea bolii prin dejecţiile bolnavilor,
dacă tăierea vitelor nepurtătoare de pureci (ca-
lul, boul, etc.) n-aveau obiect, era cuminte, în
schimb, să arzi' ţesăturile, mai ales cele de
lînă, în oasele contaminate. Şi e cît se poate de
adevărat că cel mai bun lueru era să fugi, dacă
puteai, sau dacă nu, măcar să izolezi bolnavii
şi să te izolezi tu însuţi. Aceasta cu atît mai
mult cu cît ciuma bubonică provoca deseori o
complicaţie pulmonară secundară. .în această
privinţă, bunul simţ popular avea aşadar drep-
tate împotriva „savanţilor" care refuzau să
creadă în contagiune. In cele din urmă însă, tot
măsurile din ce în ce mai eficace de izolare au
potolit flagelul.
Atsestei profilaxii parţial corecte, îi răspundea
observarea deseori exaotâ a simptomelor 172
maladiei sub forma ei bubonică: descrierea
„eărbunilor*", localizarea bubonilor, accentul
pus în tabloul clinic pe limba tumefiată, setea
arzătoare, febra intensă, frisoanele, iregulari-
tatea pulsului, delirul adeseori violent, tulbu-
rările sistemului nervos, eefaleele, fixitatea pri-
virii. Un medio din Marsilia nota în urma epi-
demiei din 1720:
„Maladia îneepea cu dureri de cap şi vo-
mismente urmate de o febră puternică . . .
Simptomele erau, în mod obişnuit, frisoane
regulate, un puls scăzut, moale, lent, frec-
vent, inegal, concentrat, o îngreunare atît
de mare a capului încît bolnavul şi-1 susţi-
nea anevoie părînd a fi cuprins de o ame-
ţeală şi o tulburare de om băut, cu privirea
fixă, trădând spaima şi deznădejdea27".
Oamenii de odinioară remarcaseră de asemenea
eă ciuma loveşte mai ales vara (nu totdeauna,
totuşi) — purecii complăcîndu-se într-adevăr
la o temperatură de 15—20°, într-o atmosferă
©u o umiditate de 90—95%; că ei atacă mai ales
sărăcimea, femeile şi copiii şi decimează cu pre-
dilecţie populaţii care fuseseră de curînd victi-
mele foametei. Tratatul despre ciumă al lui Ce-
sar Morin (Paris, 1610), comportă un capitol in-
titulat „Cum ciuma urmează îndeobşte perioa-
dele de mare foamete". Iar sub pana unui
obscur canonie lombard, care a fost martorul
ciumei din 1630 în orăşelul său, Busto-Arsizio,
putem citi aceste precizări relative la anul 1629:
lipsa ajunse atît de mare că nu se mai gă-
sea nici un fel de hrană, chiar cu bani .. .
Aşa se face că săracii mîncau pîine de tărîţe
viermănoasă.. .., niprală, gulii şi buruieni
de tot soiul. Guliile se vindeau cu 16 golo-
gani** legătura şi nici aşa nu găseai. De
* Antrax sau pustule maligne. (N. tr.).
-7 ** în original: sau, gologan de 10 centime, deci
* 1,6 franci în valoarea de atunci. (N. tr.).
aceea, oînd unii străini aduceau cărucioare
cu gulii, vedeai săracii dînd năvală şi îmbul-
zindu-se ca s-apuce să cumpere; ai fi zis aă
sunt nişte capre înfometate dînd buzna pe
islaz... Urmară boli cumplite şi fără de
leac, neştiute de medici, de chirurgi şi de
oricare om, ce se ţineau lanţ timp de şase,
opt, zece şi douăsprezece luni. Astfel încît
multă lume s-a prăpădit în 162928".
2. imagini de coşmar
Aceste notaţii, oricît de excesive ar fi, consti-
tuie o piesă în plus la dosarul „acelora care aso-
ciază crizele de subsistenţă cu ciclurile ciu-
mei29". Dar ele se integrează în acelaşi timp
într-o reprezentare mentală a epidemiilor care,
mai ales în cazul Italiei secolului al XVII-lea,
apăreau legate de alte două flageluri tradiţio-
nale: foametea şi războiul. Ciuma este o „pla-
gă" comparabilă celor care au lovit Egiptul. Ea
este identificată în acelaşi timp ca un nor de-
vorator venit,din străinătăţi şi care se depla-
sează din ţară în ţară, de pe ţărmuri spre in-
terior şi de la o extremitate a unui oraş la
alta, semănînd, pe unde trece, moartea. Ea este
descrisă totodată ca unul dintre cavalerii Apo-
calipsei, ca un nou „potop", ca un „vrăjmaş
groaznic" — aceasta fiind opinia lui D. Defoe
— şi mai ales ca un incendiu, frecvent anunţat
pe cer prin dîra de foe a unei comete. în Pro-
venţa şi în Austria de altădată, unii oameni
pretind că ar fi văzut „scînteia ciumei" cum
străbate un oraş şi, ieşind din cadavre, se nă-
pusteşte asupra persoanelor sănătoase pînă
atunci30. Impresia de a fi confruntat cu un in-
cendiu era probabil întărită şi de relaţia free-
ventă între vară şi epidemie ea şi de obiceiul
de a se aprinde la răspîntii focuri purificatoare,
un fel de oontra-foouri. Molima era comparată
mai ales cu un necruţător pîrjol:
„Puterea molimei, notează Boccaccio în De"
cameron, crescu prin aceea că, avînd de-a
face zi de zi cu cei încă sănătoşi, bolnavii
îi molipseau şi pe aceştia. întocmai cum fo-
cul se înteţeşte cînd dă de uscături sau nis-
cai unsori31". D. Defoe scrie la rîndul său:
„Ciuma e ca un mare incendiu care..,,
cînd izbucneşte într-un oraş foarte populat,
îşi sporeşte 32
urgia şi-1 pustieşte pe toată în-
tinderea lui ". Imaginea pîrjolului revine
şi sub pana unui medic marsiliez care a
trăit epidemia din 1720 şi vorbeşte despre
„uluitoarea repeziciune cu care maladia trece
fulgerător de la o casă la alta şi de la o
stradă la alta, ca un fel de incendiu ... Ea
cotropea 33acest mare oraş cu toată iuţeala
unui pîrjol ".
Apropierea între ciumă şi foc apare de aseme-
nea în istorisirile unui canonic italian şi cele
ale unui pastor din ţinutul Vaud relatînd, şi
unul şi altul, cumplita ciumă din 1630, adevă-
rată „dezlănţuire de nenorociri". Preotul din
Busto-Arsizio, a cărui mărturie am mai citat-o,
scrie cu emfază, scoţînd efecte din chiar nu-
mele oraşului său (arsizio: pîrlit, ars):
„Vai! patrie scumpă şi nefericită! Cum oare
de nu plîngi, o Busto? . .. Ars şi pîrjolit,
preschimbat într-un morman de tăciuni şi
cenuşă, el a ajuns acum tristul şi pustiul
Busto . . . Şi ce nume i s-ar potrivi mai bine
decît Busto pîrjolitul, de vreme ce s-a mis-
tuit din temelii34". Pastorul din Vaud îi dă
replica atunci cînd menţionează localitatea
Pignerol, 35unde ciuma este „încă deosebit de
învăpăiată ".
Un călugăr portughez din secolul al XVII-lea,
evocînd la rîndul său ciuma, o descrie ca pe un
„foc necruţător şi aprig36".
Totuşi, pentru oamenii Bisericii şi pentru
artiştii care lucrau datorită comenzilor aces-
tora, ciuma era de asemenea şi cu precădere o
ploaie de săgeţi abătîndu-se neaşteptat asupra
oamenilor prin voinţa unui Dumnezeu mîniat.
Imaginea este evident anterioară creştinismului.
Primul cînt al Iliadei îl evocă pe „arcaşul" Apollon
care coboară „cu inima încrîncenată de pe crestele
Olimpului, purtînd pe umăr arcul şi tolba de săgeţi
închisă bine. Săgeţile sună pe umărul zeului
mîniat", care decimează oştirile cu un „rău
ucigător37". Cultura ecleziastică a reluat şi a
popularizat această comparaţie. încă - la sfîrşitul
secolului al XlII-lea, Jacopo da Va-raggio
menţionase în Legenda aurită35 o viziune a sfmtului
Dominic zărind în văzduh un Cris-tos cuprins de
mînie care ameninţă cu trei lăncii omenirea
vinovată de trufie, de lăcomie şi de preacurvie.
Privind Ciuma Neagră şi cele care au urmat-o
de-a lungul secolelor ca pe nişte pedepse divine,
atît clerul cît şi credincioşii au asimilat firesc
atacurile molimei loviturilor mortale ale săgeţilor
zvîrlite de sus. Astfel, pe data de 5 iulie 1348,
registrul municipalităţii Orvieto constata
„mortalitatea năprasnică datorată ciumei care în
această clipă îşi trimite cu cruzime săgeţile
pretutindeni39". Iconografia şi-a însuşit această
comparaţie şi a difuzat-o în' secolele' XV şi XVI
atît în Italia cît şi dincolo de Alpi. Săgeţile
epidemiei apar pentru prima oară pe un panou al
altarului car-meliţilor desculţi (1424) din
Gottingen40. Cris-tos aruncă asupra oamenilor o
ploaie deasă de săgeţi. Şaptesprezece personaje
sunt străpunse. Alte numeroase personaje sunt
totuşi ocrotite de mantia largă a Fecioarei — temă
care va fi deseori reluată. O frescă a lui Benozzo
Gozzoli de la San Gimignano (1464) îl înfăţişează
pe Dumnezeu-Tatăl oare, în ciuda prezenţei în
genunchi a lui Isus şi a Măriei, aruncă săgeata
otrăvită asupra oraşului care fusese lovit de
molimă în anul precedent. Un diptic al lui Martin
Schaffner (pe la 1510—1514) păstrat la Niirn-berg41
ilustrează de asemenea această reprezentare
colectivă a ciumei. în stînga, din tăria unui «er
furtunos, îngerii aruncă săgeţi asupra ome-
nirii păcătoase, dar care se căieşte şi imploră
iertare. In dreapta, Cristos, la ruga sfinţilor
ocrotitori de ciumă, opreşte pedeapsa chiar cu
mina lui. Săgeţile abătute din traiectoria lor
iniţială se depărtează de oraşul ameninţat şi se
pierd care încotro. Uneori, aspectul de pe-
deapsă nu-i exprimat direct; apare numai rezul-
tatul sentinţei de condamnare. In tabloul unui
anonim german din aceeaşi epocă, personajele
sunt lovite pe neaşteptate de săgeţi trimise
toate de sus. Şi chiar dacă ele se împlîntă cu
precădere în vintre şi subţiori (locurile unde
apar îndeobşte bubonii), nici alte părţi ale tru-
pului nu sunt cruţate. O femeie străpunsă se
clatină, un copil şi un adult zao doborîţi, unul
mort de-a binelea, celălalt în agonie. Un băr-
bat în puterea vîrstei nu va scăpa nici el de
darda ce se abate asupră-i42.
Săgeţile azvârlite de Dumnezeu ce apar pe
stela funerară a unui canonic din Moosburg
(biserica Sankt Kastulus, 1515), pe o pictură
din catedrala de la Miinster, într-o pînză de
Veronese, conservată la muzeul din Rouen,
evocă şi ele tot ciuma. Un ex-voto din biserica
din Landau-an-der-Isar le înfăţişează căzînd
ca o ploaie pe fiecare casă din oraş. într-o va-
riantă a acestei teme, săgeata trece din mîna
lui Dumnezeu în cea a Morţii. Schelet sohimo-
nosindu-se şi uneori galopînd peste leşuri, ea
îşi aruncă săgeţile asupra oamenilor de toate
condiţiile, surprinzîndu-i în timp ce munceso
sau petrec. Astfel la biblioteca degli întronaţi
de la Siena (1437), la Saint-Etienne-de-Tinee
(1485), la palatul Abatello din Palermo (un
Triumf al morţii din secolul al XV-lea), într-o
gravură de J. Sadeler (Cabinetul de stampe,
Bruxelles) şi într-o gravură anonimă engle-
zească din 1630 care îi înfăţişează pe londonezi
fugind urmăriţi de trei schelete care îi ame-
ninţă cu săgeţile lor.
Ceea ce mai vroiau artiştii să marcheze, pe
lîngă aspectul de pedeapsă divină al bolii, este
iuţeala fulgerătoare a atacului ei şi faptul că
nimeni, bogat sau sărac, tînăr sau bătrîn, nu
se poate amăgi cu gîndul că îi va scăpa — două
aspeete ale epidemiilor care i-au impresionat
puternio pe toţi cei care au trăit în perioade de
ciumă. Accentul pus pe iuţeala fulgerătoare a
bolii apare în toate relatările privind „pesti-
lenta" :
In legătură cu epidemia din 1348, carmelitul
parizian Jean de Venette nota: „(Oamenii) nu
boleau decît două-trei zile şi mureau repede,
aproape sănătoşi trupeşte. Cel oares astăzi 43 era
sănătos tun, mîine era mort şi în- t gropat ."
Descriind ciuma din Malaga în , 1650, un
medic spaniol făcea aceeaşi obser-'*■'' vaţie:
„Mulţi mureau dintr-odată, alţii în " cîteva
ore, iar cei pe oare îi credeai scăpaţi 44se
prăbuşeau morţi cînd nici nu te aşteptai ".
Iii I Epidemia bîntuia cu atîta furie, scrie D. Defoe
în Jurnal din anul ciumei — cea de la Londra
din 1665 —, oamenii cădeau bolnavi şi mureau
cu atîta repeziciune, încît autorităţile nu mai
apucau să afle din timp şi să ordone
închiderea caselor contaminate cu
promptitudinea ce s-ar fi cuvenit45". Descriind
răspîndirea fulgerătoare a maladiei, un medic
marsiliez care a trăit molima din 1720 remarca
la rîndul său: „Cîteva persoane au murit subit,
altele în două-trei zile4*". De unde şi
menţionarea frecventă a cazurilor de
persoane decedate pe stradă, în timp ce se
îndreptau în grabă spre un lazaret.
Aceste observaţii, care generau o spaimă lesne
de înţelgs, traduc o realitate exactă. Cînd ciuma
ia forma pneumonie primară, ea debutează
brutal, progresează în organism fără să în-
tîmpine vreo rezistenţă serioasă, şi în absolut
toate cazurile „moartea survine la două-trei
zile după începutul tulburărilor47". Cît despre
forma clasică, a ciumei bubonice, ea se mani-
festă din capul locului printr-o febră de 39—
40°, cu un tablou clinic impresionant ■— puls
accelerat, conjunctive dilatate, privire aprinsă,
vomismente, gură uscată. Bubonii nu se dez-
voltă decît ulterior, la un interval de 48 de
ore. Dar se întîmplă să nici nu apară: e vorba
atunci de ciumă septicemică. In aceste cazuri,
fie că bubonul n-a mai apucat să se formeze, fie
că ganglionii atinşi sunt situaţi prea în pro-
funzime pentru a putea fi uşor observaţi. Mai
ales această formă a maladiei i-a uluit pe con-
temporanii „pestilentelor" de odinioară. Pen-
tru că ea demarează fulgerător, cu tempera-
tură de 40—42°, se manifestă în special prin
tulburări nervoase şi psihice, hemoragii spon-
tane ale pielii, mucoaselor şi viscerelor şi pro-
voacă moartea în 24 sau 30 de ore 48. Un chi-
rurg marsiliez nota în 1720: „Dintre bolnavii
pe care n-au apărut erupţii nici unul n-a scă-
pat49."
Iconografia n-a pierdut prilejul de a releva,
exagerînd chiar, caracterul subit al morţii de
ciumă50 pe care olandezii din secolul al XVII-lea
o numeau „boala cea grăbită". Această temă
apare pentru prima oară în miniaturile ce în-
făţişează procesiunea organizată la Roma de
papa Grigore I în timpul ciumei din 1590.
O seamă de breviare precum Les Tres Riches
Heures du duc de Berry (muzeul din Chan-
tîlly), cel ilustrat de Pol de Limbourg (New
York, Metropolitan Museum of Art, The Cloi-
sters) şi cel al Maestrului Sfîntului Ieronim
(Bodleian Library, Oxford) reprezintă oameni
care cad din picioare pe neaşteptate în tim-
pul unei ceremonii. într-un desen de G. Loch-
rer, Ciuma la Berna în 1439 (Berna, Biblio-
teca naţională), două persoane care urmau o
înmormîntare sunt doborîte dintr-odată. în
două gravuri olandeze, una anonimă, cealaltă
de W. de Haen, nişte personaje purtînd sicrie
se prăbuşesc cu povara lor cu tot (muzeul
Van Stolk, Rotterdam). Asupra morţii subite
insistă şi Ciuma cea mare, atribuită lui J.
Lieferinxe (Baltimore, Walters Art Gallery),
Ciuma secerîndu-i pe soldaţii romani (1593),
gravură de J. Saenredam (muzeul universităţii
de medicină din Copenhaga), ampla pînză a
lui A. Spadaro, Mulţumiri după ciuma din
1656 (Neapole, muzeul S. Martino), opera lui
N. Mignard, Ciuma din Epir (Paris, Institutul
Pasteur). Aceasta reprezintă un chirurg care
tocmai inciza un bubon cînd s-a prăbuşit scă-
pînd lanţeta din mină.
In tablourile din Niirnberg şi din Munster mai
sus descrise, săgeţile mortale pornesc din
eer şi zboară în direcţia unui întreg oraş, lo-
vindu-i pe toţi locuitorii fără deosebire. Sunt
însă documente ce lasă să se înţeleagă că ciuma
era totuşi selectivă şi decima în primul rînd
sărăcimea.
In legătură cu epidemia din Spania septen-
trională în 1599, B. Benassar a cules urmă-
toarele mărturii. Valladolid, 26 iunie: „In
scurt timp au murit şi cîteva persoane din
înalta societate, dar cei mai mulţi, tot din-
tre săraci". Sepulveda, 26 aprilie: „Toţi care
au murit în acest oraş şi în împrejurimi
sunt foarte săraci şi n-aveau... din ce
să-şi ţină zilele51".
Pentru D. Defoe, ciuma din Londra în
1665 a făcut ravagii mai ales
printre nu- In criza
meroşii şomeri ai capitalei:
ei cea mai furioasă, de la mijlocul lui au-
gust la mijlocul lui octombrie, ea a se-
cerat 30 sau 40.000 dintre aceşti oropsiţi
care, de-ar fi fost să trăiască, ar fi ajuns
desigur o grea povară din pricina sărăciei
lor52."
La Marsilia în 1720, consilierii muni-
cipali vorbese despre „oamenii de rînd care
aproape totdeauna fuseseră eei mai loviţi
de ciumă". Şi medicul Roux precizează:
„Această plagă a fost funestă pentru aceşti
sărmani nevinovaţi, pentru femeile însăr-
cinate care erau mai sensibile decît cele-
lalte persoane şi pentru oamenii de rînd53."
Alte mărturii merg totuşi în sens contrar. Să
ne amintim textul lui Boccaccio mai sus ci-
tat:
„Cîte palate măreţe, cîte case mîndre, cîte
locuinţe, odinioară pline de slugi, de se-
niori şi de doamne, au văzut pierind pînă
la unul pînă şi pe cel mai neînsemnat
servitor! Cîte familii de vază, cîte falnice
domenii, cîte averi faimoase au rămas lip-
site de urmaşii legiuiţi54."
Descriind pe baza celor mai bune surse
ciuma care a pustiit Milanul în 1630, Man-
zoni, în Logodnicii, notează că epidemia,
mărgmindu-se întîi la cartierele sărace, s-a
întins apoi în restul oraşului: „Incăpăţîna-
rea celor neîncrezători a cedat pînă la urmă
în faţa evidenţei, mai ales cînd s-a văzut
că epidemia, pînă atunci concentrată în
rîndurile poporului, se răspîndeşte şi ră-
pune din aproape în aproape o seamă de
personaje mai cunoscute55."
La Marsilia, contagiunea s-a răspîndit
de asemenea în tot oraşul pornind, e drept,
din cartierele cele mai populate. Recunos-
când că săracii au fost principalele victi-
me, doctorul Roux putea aşadar conchide:
„Ea (ciuma) loveşte cu nepăsare oameni de
tot felul, bărbaţi, femei, tineri, bătrîni,56slă-
bănogi, zdraveni şi avuţi, fără deosebire ."
Într-un cuvînt, bogat sau sărac, tînăr sau bă-trîn,
dacă n-apucai să fugi din timp rămîneai în bătaia
săgeţii cumplitului arcaş. Imaginată de mediile
ecleziastice, bune cunoscătoare ale Apocalipsei şi
sensibile la aspectul punitiv al epidemiilor,
comparaţia între atacul ciumei şi ploaia de săgeţi
care se abat pe neaşteptate asupra victimelor a
avut ca rezultat promovarea în credinţa populară
a sfîntului Sebastian. A intrat aici în joc una
dintre legile ce domină universul magiei, şi
anume legea contrastului care adeseori nu-i decît
un caz par-181 ticular al legii similarităţii:
asemănătorul iz-
goneşte asemănătorul pentru a suscita con-
trariul57. De vreme ce sfîntul Sebastian murise
ciuruit de săgeţi, s-a ajuns la convingerea că
el îi apără pe protejaţii săi de săgeţile ciumei.
începînd din secolul al VH-lea, era invocat
împotriva epidemiilor. Dar oultul său a luat o
mare dezvoltare abia după 134858. De atunci pînă
în secolul al XVIII-lea inclusiv, aproape că n-
a existat biserică rurală sau urbană din
universul catolic fără o reprezentare a
sfîntului Sebastian ciuruit de săgeţi.
Descriind amănunţit o biserică din Porto
în 1666, un preot portughez nu omite să men-
ţioneze figurarea sfîntului Sebastijan:
„Imaginea sfîntului martir are de asemenea
o cheie agăţată de-o săgeată ce-i străpunge
inima; această cheie i-a fost înmînată de
senatul municipal în timpul ciumei care
a bîntuit acum şaptezeci de ani — Dum-
nezeu sa ne ferească de întoarcerea ei —
pentru ca sfîntul să elibereze acest oraş
de-o atît de grea năpastă, precum a făcut-o
de atunci şi pînă acuma. De aceea nimeni
nu cutează să-i ia această cheie 59 ."
Cronicile de odinioară ce descriu epidemii de
ciumă constituie un soi de muzeu al grozăviilor.
Suferinţele individuale şi spectacolele halucinante
pe străzi creează o imagine insuportabilă. In
primul rînd, aceea a martiriului ciumaţilor.
„Fierbinţeală de neîndurat, sufocări resimţite de
bolnavi, febră galopantă, durere cumplită la
vintre şi la subsuori": acesta e tabloul clinic
stabilit în 1650 de un medic din Malaga60.
Chirurgii îşi închipuiau că procedează corect
încetrcînd să deschidă sau să cauterizeze tumorile
recalcitrante. „Unele erau atît de vîrtoase,
relatează D. Defoe, că nu puteau fi deschise cu
nici un instrument; atunci, erau cauterizate în aşa
fel încît mulţi pacienţi au murit nebuni de pe
urma acestei torturi 61 ." De la individual să
trecem la colectiv. Iată Marsilia în 1720, aşa
cum o vede un contem- 18
poran: „miasmele vătămătoare" se revarsă din
casele în care putrezesc cadavre şi se înalţă
din străzile pline de saltele, aşternuturi, rufă-
rie, zdrenţe şi tot soiul de gunoaie dospite.
Mormintele umplute de cadavre lasă la ve-
dere „trupuri hidoase, unele umflate şi negre
ca tăciunele, altele aşijderea umflate, albastre,
vinete şi galbene, toate 62duhnind şi crăpate,
mustind de sînge putred " . .. O ciumă era,
aşadar, chiar şi pentru supravieţuitori, un trau-
matism psihic profund, aşa cum ni-1 descrie
textul îngrozit al unui călugăr, martor al ciu-
mei din 1630 la Milano:
El enumera dintr-o răsuflare „amestecul de
morţi, muribunzi, suferinţă şi strigăte, ur-
lete, groază, durere, spaime, frici, cruzime,
tîlhării, gesturi deznădăjduite, lacrimi, che-
mări, sărăcie, mizerie, foame, sete, singu-
rătate, închisori, ameninţări, pedepse, la-
zarete, unsori, operaţii, buboane, cărbuni,
neîncredere, leşinuri63" . . .
Imagini de eoşmar, torent haotic de termeni
a căror acumulare recrează totuşi coerenţa
tragică a realităţii trăite.
3. O ruptură inumană
Cînd apare primejdia contagiunii, prima reacţie
este aceea de a nu o vedea. Cronicile privitoare la
epidemiile de ciumă dau în vileag neglijarea
freGVentă de către autorităţi a măsurilor impuse de
iminenţa pericolului. Nu-i totuşi mai puţin
adevărat că mecanismul de apărare odată
declanşat, mijloacele de protecţie se
perfecţionează de-a lungul secolelor. în Italia, în
1348, în timp ce epidemia se răs-pîndeşte pornind
din porturi — Genova, Veneţia şi Pisa —
Florenţa este singurul oraş din interior care
încearcă64 să se apere de cotropitorul ce se
apropie . Aceleaşi inerţii se 183 repetă la
Châlons-sur-Marne în iunie 1467
cînd, în pofida recomandării guvernatorului
provinciei Champagne, autorităţile refuză în-
treruperea şcolilor şi a predicilor 45, la Burgos şi
la Valladolid în 1599, la Milano în 1630, la
Neapole în 1656, la Marsilia în 1720, această
enumerare nefiind exhaustivă. Desigur, ase-
menea atitudine îşi găseşte destule justificări
îndreptăţite: se stăvilea astfel panica în rîn-
durile populaţiei — de unde şi numeroasele
'interdicţii privind manifestările de doliu la
începutul epidemiilor — şi mai ales menţi-
neau relaţiile economice cu exteriorul, ştiind
că un oraş supus carantinei era condamnat
la dificultăţi de aprovizionare, falimentul afa-
cerilor, şomaj, posibile dezordini pe străzi etc.
Atîta vreme cît numărul deceselor provocate
de epidemie era limitat, se mai putea trage
nădejde că ea va regresa de la sine înainte
de a fi pustiit toată cetatea. Mai profunde
însă decît aceste raţiuni mărturisite sau măr-
turisibile, erau desigur şi o seamă de motivări
mai puţin conştiente: frica legitimă de ciumă
determina amînarea cît mai mult cu putinţă
a momentului de înfruntare făţişă. Medicii şi
autorităţile căutau aşadar să se înşele pe ei
înşişi. Liniştind populaţia, se linişteau la rîn-
dul lor. în mai şi iunie 1599, cînd ciuma bîn-
tuie cam pretutindeni în nordul Spaniei —
şi cînd e vorba de alţii, termenul adevărat se
foloseşte fără temeri —, medicii din Burgos
şi Valladolid pun diagnostice menite să poto-
lească spiritele în cazurile observate în pro-
priul lor oraş: „Nu-i propriu zis siumă"; „este 1 o
boală curentă"; e vorba de „friguri inter-
mitente, difterie, friguri persistente, junghiuri
intercostale, catar, gută şi alte asemenea. ..'
Unii au avut buboane, dar. .. (care) se vin-
decă lesne66".
Iată cum se petreceau în general lucrurile la
nivelul puterii de decizie, atunci cînd ameninţarea
molimei se preciza la orizontul unui oraş:
autorităţile cereau examinarea de către medici a
cazurilor suspecte. Deseori, aceştia 1S4
puneau un diagnostic liniştitor, venind astfel
în întîmpinarea dorinţei secrete a corpului mu-
nicipal; cînd însă concluziile lor erau pesi-
miste, municipalitatea numea alţi medici sau
chirurgi pentru o contra-anehetă ce risipea
negreşit primele îngrijorări. Acesta e scena-
riul care poate fi verificat la Milano în 1630
şi la Marsilia în 172067. Consilieri municipali
şi tribunale de sănătate căutau aşadar să nu
vadă nimic pentru a nu observa valul ame-
ninţător al primejdiei, iar masa oamenilor se
comporta la fel, lucru foarte bine descris de
Manzoni în legătură cu epidemia din 1630 în
Lombardia:
„După veştile sumbre care soseau din lo-
calităţile contaminate, din acele localităţi
care formează în jurul [Milanului] o linie
semi-circulară la o distanţă de cel mult
douăzeci de mile de oraş într-unele puncte,
într-alte câteva de numai zece, cine să
nu-şi închipuie o tulburare generală, o
seamă de precauţiuni grabnice sau măcar
o îngrijorare sterilă! Şi totuşi, memoriile
epocii sunt de acord măcar într-o privinţă,
şi anume că nimic din toate astea nu s-a
întîmplat. Foametea din anul precedent,
jafurile soldăţimii, chinurile sufleteşti pă-
rură mai mult decît suficiente pentru a
explica această mortalitate. Cine pe străzi,
în prăvălii, în case, arunca o vorbă despre
primejdie, cine pomenea de ciumă era
mtîmpinat cu rîsete neîncrezătoare, cu ze-
flemele, cu un dispreţ amestecat cu mînie
Aceeaşi neîncredere, mai bine zis, aceeaşi
orbire, aceeaşi încăpăţînare precumpănea
în Senat, în Consiliul decurionilor*, în opi-
nia tuturor organelor magistraturii68".
Aceleaşi atitudini colective au reapărut la
Paris în timpul holerei din 1832. In joia a
* Magistraţi municipali. (N. tr.).
treia din postul Paştelui*, Le Moniteur a
anunţat trista veste a epidemiei care se por-
nise. In primul moment însă, lumea a refuzat
să dea crezare acestui ziar prea oficial. H.
Heine povesteşte:
„Cum era joia a treia din postul Paştelui
şi-o vreme încîntătoare sub soarele stră-
lucitor, parizienii se zbenguiau plini de
voioşie pe bulevarde unde s-au văzut chiar
măşti care, parodiind culoarea bolnăvi-
cioasă şi chipul răvăşit, luau în derîdere
teama de holeră şi boala însăşi. în seara
aceleiaşi zile, balurile publice s-au bucurat
de mai multă căutare decît oricînd: rîsetele
•cele mai trufaşe aproape că acopereau mu-
zica asurzitoare; lumea se înfierbînta straş-
nic în hărmălaia generală, dansuri mai
mult decît echivoce; toţi înghiţeau pe în-
trecute fel de fel de îngheţate şi de bău-
turi răcoritoare cînd, deodată, cel mai zglo-
biu dintre arlechini simţind cum un frig
de gheaţă îi cuprinde picioarele, îşi scoase
masca şi descoperi spre uimirea tuturor
o faţă de un albastru vineţiu69."
La Lille, populaţia oraşului a refuzat să creadă
în primejdia holerei. In primul moment, şi-a
închipuit că e vorba de o născocire a poli-
tiei70.
Constatăm aşadar, în timp şi în spaţiu, un
fel de unanimitate ţn respingerea unor cuvinte
considerate ca tabuuri. Se evita rostirea lor.
Sau, dacă se rosteau totuşi la începutul unei
epidemii, ele erau introduse în locuţiuni ne-
gative şi liniştitoare, ca de pildă: „asta nu-i
propriu zis ciumă". Numind boala ar fi în-
semnat s-o atragi şi să dărîmi astfel ultimul
meterez care o mai ţinea la respect. Urma
-totuşi momentul cînd numele groaznic al mo-
* Aşa numita mi-careme, cînd au loc mascarade
.şi petreceri populare. (N. tr.).
limei nu mai putea fi evitat. Atunci panica
se revărsa asupra oraşului.
Cea mai înţeleaptă soluţie era fuga. Se
ştia că medicina e neputincioasă, iar leacul
cel mai sigur era „o pereche bună de ciubote".
Incepînd din secolul al XlV-lea, Sorbona le
recomandase celor care puteau „să fugă de-
grabă, departe şi multă vreme71". Decameronul
e alcătuit din taclalele hazlii ale tinerilor
scăpaţi din infernul florentin în 1348. „Mi se
pare cît se poate de potrivit, îi povăţuieşte
Pampinea la începutul Primei zile, să urmăm
şi noi pilda pe care atîţia ne-au dat-o şi încă
ne-o mai dau, adică să părăsim grabnic locu-
rile acestea72". Cei bogaţi, evident, erau primii
care îşi luau tălpăşiţa, stîrnind astfel spaima
colectivă. Cozile de la birourile ce eliberau
permise de plecare şi certificate de sănătate,
precum şi străzile blocate de mulţimea poşta-
lioanelor şi a căruţelor ofereau atunci un spec-
tacol obişnuit. Să ascultăm relatarea lui D.
Def oe:
„Cei mai bogaţi, nobilimea şi gentry* din
partea de vest [a Londrei în 1665] se gră-
bea să părăsească oraşul împreună cu fa-
miile şi servitorii lor. . . Pe strada [mea]
. . . nu vedeai decît trăsuri şi căruţe cu
bagaje, femei, copii, servitorime73."
Exemplul celor bogaţi era urmat numaidecît
de o bună parte din populaţie. Astfel la Mar-
silia în 1720:
„. . . De îndată ce se văzu că unii nobili
îşi părăsesc locuinţele, o sumedenie de
burghezi şi alţi locuitori îi imitară, şi-o vîn-
zoleală nemaipomenită cuprinse oraşul că
nu mai vedeai decît transporturi de mo-
bile." Aceeaşi cronică mai precizează: „Toate
porţile oraşului aproape că nu fac faţă
mulţimii oare se îmbulzeşte să iasă . . . Toţi
dezertează, toţi abandonează, toţi fug74."
• in engleză: mica nobilime. (N. tr.).
Aceeaşi scenă s-a repetat la Paris în momentul
epidemiei de holeră din 1832. Evocînd „fuga
burgheză" care s-a produs atunci, L. Cheva-
lier notează: „în zilele de 5, 6 şi 7 aprilie, 618
cai de poştă sunt reţinuţi, iar numărul paşa-
poartelor a crescut la 500 pe zi; Louis Blanc
apreciază la 700 numărul persoanelor 75 transpor-
tate zilnic prin serviciile de mesagerie ."
Nu numai cei bogaţi părăseau un oraş ameninţat
*de molimă. Fugeau şi săracii, fapt atestat la
Santander în 1597, la Lisabona în 1598, la
Segovia în anul următor (oamenii se refugiau în
păduri76), la Londra în cursul epi-demilor din
secolul al XVII-lea etc. Un medic din Malaga scria
în timpul ciumei din 1650: „Molima s-a dezlănţuit
cu atîta furie încît.. . oamenii au început să fugă la
ţară ca nişte animale sălbatice; dar în sate, fugarii
erau întîmpinaţi cu focuri de muschete77." Stampe
engleze de epocă înfăţişează „mulţimi fugind din
Londra" pe apă şi pe uscat. D. Defoe afirmă că
în 1665, 200.000 de persoane (din mai puţin de
500.000) au părăsit capitala78 şi consacră o parte a
relatării sale odiseii a trei refugiaţi — nişte
meşteşugari — care întîl-nesc pe cîmpuri o ceată
de pribegi. Celor trei fugari care şi-au (propus
să străbată o pădure în direcţia Rumford şi
Brentwood, li se spune că „numeroşi refugiaţi din
Londra plecaseră într-acolo, rătăcind prin pădurea
din Henalt, la marginea Rumfordului, fără mij-
loace de subzistenţă şi fără locuinţe, trăind la
voia întîmplării şi suferind nespus pe drumuri, din
lipsă de ajutor79". Aşadar, teoretic, lumea avea
dreptate să fugă de ciumă. Dar această dizlocare
colectivă improvizată şi acest aflux la porţile unui
oraş ce avea să se închidă curînd luau forme de
exod: mulţi plecau la voia întîmplării fără să ştie
unde vor ajunge. Scene care le anunţă pe cele
cunoscute de Franţa, din alt motiv, în iunie
1940. 188
Iată acum oraşul asediat de maladie,
pus în carantină, împresurat la nevoie de
trupe, confruntat cu spaima cotidiană şi
eonstrîns la un stil de existenţă cu totul
deosebit de cel cu care era deprins. Cadrul
familiar al existenţei e abolit. Insecuritatea
se naşte nu numai din prezenţa maladiei, ci
şi dintr-o destructurare a elementelor care
alcătuiau ambianţa cotidiană. Totul este alt-
fel. Şi în primul rînd oraşul e nefiresc de
pustiu şi de tăcut. Multe case au rămas ne-
locuite. Dar, pe de altă parte, se iau măsuri
grabnice de izgonire a cerşetorilor: elemente
asocdale îngrijorătoare, nu sunt ei oare nişte
semănători de ciumă? Şi unde mai pui că
sunt jegosi şi răspîndesc duhori poluante. în
sfîrşit, înseamnă nişte guri în plus de hrănit.
Elocventă, în această privinţă, printre nume-
roase alte documente asemănătoare, o scri-
soare trimisă din Toulouse, în iunie 1692, de
un capitul*, Marin-Torrilhon, care se teme de
ciumă:
„Pe aici bîntuie boli grele şi zilnic avem
cel puţin 10 pînă la 12 morţi în fiecare
parohie, plini de pete purpurii din cap
pînă-n pioioare. In împrejurimea Toulou-se-
ului sunt două oraşe, Muret şi Gimond, din
care locuitorii sănătoşi au fugit şi stau pe
cîmp: la Gimond s-au pus străji ca în
vreme de ciumă; în sfîrşit, pretutindeni
domneşte mizeria. Săracii o să ne aducă
aici cine ştie ce nenorociri dacă nu se va
da neîntîrziat un ordin în privinţa lor;
luăm măsuri ca să-i scoatem din oraş şi
să nu lăsăm să pătrundă aici nici un cer-
şetor străin . ..".
într-o scrisoare ulterioară (fără îndo-
ială din iulie), Marin-Torrilhon îşi expri-
mă uşurarea: „începem să respirăm un
* Numele vechilor magistraţi municipali din Tou-
189 louse. (N. tr.).
aer mai bun de cînd s-a dat ordin oa să-
racii să fie închişi80."
Tot ca măsură de prevedere sunt ucise în masă
animalele: purcei, cîini şi pisici. La Riom, în 1631,
un edict prescrie suprimarea pisicilor şi a
porumbeilor „pentru a se opri râspîn-direa bolii".
O gravură în acvaforte de J. Ridder (muzeul
Van Stolk, Rotterdam) înfăţişează cîţiva oameni
care împuşcă nişte ani- j male domestice. Cartuşul
din capul gravurii recomanda uciderea „tuturor
clinilor şi a tuturor pisicilor din ogradă şi din
jurul acesteia, pînă la o oră de mers pe jos 81". Se
pare că la Londra, în 1669, au fost stîrpiţi
40.000 de cîini şi de cinci ori pe atîtea pisici82.
Toate cronicile ciumei insistă de asemenea
asupra interzicerii comerţului şi a activită-
ţilor meşteşugăreşti, a închiderii prăvăliilor,
şi chiar a bisericilor, a interzicerii tuturor
distracţiilor, a evacuării străzilor şi pieţelor.
Pînă şi clopotele sunt condamnate la tăcere.
Călugărul portughez mai sus citat, care exaltă
curajul confraţilor săi morţi în cursul epide-
miilor anterioare, este un bun martor. De la
el aflăm ce reprezenta ■ ciuma pentru contem-
poranii săi şi imensele perturbări pe care le
provoca în comportamentele cotidiene:
„Dintre toate calamităţile acestei vieţi,
ciuma este, fără doar şi poate, cea mai crudă
şi într-adevăr cea mai cumplită. Pe buna
dreptate o numim, prin antonomază, Răul. Căci
nu-i pe lume vreun rău comparabil şi
asemenea ciumei. De cum se aprinde în
vreun regat sau în vreo republică focul acesta
violent şi impetuos, ne este dat să-i vedem pe
conducătorii municipali dezorientaţi, populaţiile
îngrozite, gu-vernămîntul politic dezarticulat.
Justiţia nu se mai bucură de ascultare;
meşteşugurile lîncezesc; familiile se destramă,
străzile îşi pierd însufleţirea. Pretutindeni
domneşte o dezordine fără de margini. Totul
e nu- 1fft
mai ruină. Căci totul a fost zdruncinat
din temelii sub povara unei calamităţi atît
de groaznice. Oamenii, fără deosebire de
poziţie sau avere, sunt copleşiţi de o tris-
teţe de moarte. Suferind, unii de boală,
ceilalţi de frică, dau faţă, la tot pasul, fie
cu moartea, fie cu primejdia. Cei care ieri
îi duceau pe alţii la groapă, astăzi sunt
ei înşişi duşi şi aruncaţi uneori chiar peste
morţii pe care îi îngropaseră în ajun.
Oamenii se tem pînă şi de aerul pe
care îl respiră. Le este frică de cei morţi,
de cei vii şi de ei înşişi, pentru că foarte
adesea moartea se înveleşte în veşmintele
cu care se acoperă chiar ei şi care celor
mai mulţi le servesc de linţoliu, datorită
deznodămîntului fulgerător ...
Străzile, pieţele, bisericile presărate de
cadavre înfăţişează ochilor o privelişte sfî-
şietoare, la vederea căreia cei rămaşi în
viaţă ajung să pizmuiască soarta celor care
au apucat să moară. Locurile populate par
a se fi preschimbat în pustietăţi, iar
această singurătate nefirească sporeşte
frica şi deznădejdea. Prietenii nu se
mai bucură de nici o milă, pentru că
orice milă e primejdioasă. Cum toţi fierb
în acelaşi cazan, aproape că nici nu poate
fi vorba de îndurare între ei.
Toate legile iubirii şi ale naturii fiind
înăbuşite sau uitate în grozăviile unei dez-
ordini atît de cumplite, copiii sunt des-
părţiţi fără veste de părinţi, femeile de
bărbaţi, fraţii sau prietenii unii de alţii ■—
absenţă sfîşietoare a unor oameni pe care
îi laşi vii şi nu-i vei mai revedea. Pier-
zîndu-şi curajul firesc şi nemaiştiind ce
povaţă să urmeze, bărbaţii umblă ca nişte
orbi deznădăjduiţi care se poticnesc la tot
pasul de frică şi de şovăielile lor. Cu plîn-
sete şi bocete, femeile sporesc dezordinea
şi chinurile, cerînd leacuri împotriva unei
boli de nelecuit. Copiii varsă lacrimi ne-
vinovate, căci simt nenorocirea, deşi n-o
pot înţelege83."
Tăiaţi de restul lumii, locuitorii se depărtează
unii de alţii chiar în interiorul oraşului bles-
temat, temători să nu se contamineze reei-
proo. Oamenii evită să deschidă ferestrele ca-
selor şi să coboare în stradă. Fiecare se stră-
duieşte să reziste, închis în casă, cu merindele
pe care le-a putut aduna. Dacă trebuie totuşi
să iasă ca să-şi cumpere strictul necesar, o
seamă de precauţiuni se impun. Clienţii şi
vînzătorii de articole de primă necesitate nu
se salută decît de la distanţă, avînd grijă să
aibă între ei o tejghea cît mai lată. La Mi-
lano în 1630, unele persoane nu se aventurau
pe stradă decît înarmate cu un pistol, 84ca să
ţină la respect orice eventual contagios . La
izolarea voluntară se adaugă sechestrările for-
ţate, sporind astfel pustietatea şi tăcerea ora-
şului. Căci mulţi sunt blocaţi în casa lor, de-
clarată suspectă şi supravegheată de un paz-
nic, ba chiar bătută în cuie sau lăeătuită.
Astfel, în cetatea asediată de ciumă, prezenţa
celorlalţi nu mai aduce nici' o alinare. Vîn-
zoleala familiară a străzii, zgomotele cotidiene
care ritmau muncile şi zilele, întîlnirea cu
vecinul în pragul uşii: toate acestea au dis-
părut. D. Defoe constată cu stupoare această
„lipsă de comunicare între oameni85" ce ca-
racterizează perioada de ciumă. La Marsilia
în 1720, un contemporan evoca astfel oraşul
său mort:
„. . . Toate clopotele au amuţit. . ., calm lu-
gubru . .., în timp ce odinioară auzeai de
hăt departe un fel de murmur sau un frea-
măt nedesluşit care-ţi lovea plăcut simţirea
şi te umplea de bucurie .. ., din hornurile
de pe acoperişurile caselor nu se mai înalţă
pic de fum, de parcă nimeni n-ar mai locui
acolo; .. . totul este încuiat şi interzis mai
pretutindeni".
în 1832, tot la Marsilia, epidemia de ho-
leră, va produce aceleaşi efecte. Dovadă
această mărturie: „Ferestrele, uşile rămî-
neau ferecate, casele nu dădeau semn de
viaţă decît ca să se descotoroseaseă de tru-
purile celor ucişi de holeră; puţin cîte puţin,
toate locurile publice au fost închise; în ca-
fenele, în locurile de întrunire, o solitudine
mohorîtă; o tăcere de mormînt domnea pre-
tutindeni86."
Tăcere opresivă într-un univers copleşit de ne-
încredere. Să citim în această privinţă o cro-
nică italienească a ciumei din 1630, copiată de
Manzoni:
„. . . Ceva şi mai funest şi mai sinistru decît
mormanele de cadavre, care se îngrămădeau
neîncetat sub ochii supravieţuitorilor, sub
picioarele lor, preschimbînd întreg oraşul
într-un imens mormînt, era neîncrederea re-
ciprocă şi monstruozitatea bănuielilor . ..
Ajungeai să-ţi suspectezi vecinul, prietenul,
oaspetele. Şi asta nu-i totul: dulcile nume,
duioasele legături de soţ, de tată, de fiu, de
frate stîrneau groază; şi — lucru josnic şi
groaznic de spus —, masa familială^ patul
conjugal erau temute ca nişte capcane, ca
nişte locuri în care se ascunde otrava87".
Aproapele devine primejdios mai cu seamă după
ce a fost străpuns de săgeata ciumei: în acest
caz, fie că-i închis în casă, fie că-i evacuat în
mare grabă spre vreun lazaret din afara zidurilor
oraşului. Ce deosebire faţă de tratamentul
rezervat în vremuri normale bolnavilor pe care
rudele, medicii şi preoţii nu mai ştiu cum să-i
răsfeţe cu îngrijirile lor! In perioada de epidemie,
dimpotrivă, rudele se îndepărtează, medicii nici
nu se ating de cei molipsiţi, sau cît mai puţin cu
putinţă, sau cu un băţ; chirurgii nu operează decît
în mănuşi; infirmierii depun mîncarea,
medicamentele şi pansamentele la >3 îndemîna
bolnavilor, cît să le poată apuca, dar
mai mult nu se apropie. Toţi cei care se apro-
pie de ciumaţi se stropesc cu oţet, îşi parfu-
mează veşmintele, poartă măşti la nevoie; în
preajma lor evită să-şi înghită saliva sau să
respire pe gură. Preoţii dau absoluţiunea de
la distanţă şi împart cuminecătura cu o spatulă
de argint fixată pe un băţ măsurînd uneori
peste un metru. Astfel, raporturile omeneşti
sunt total perturbate: tocmai în momentul cînd
nevoia de ceilalţi devine mai imperioasă — şi
cînd, de obicei, se îngrijeau de tine — toţi te
abandonează. In vremuri de ciumă singurătatea
este inevitabilă.
Citim dintr-o relatare contemporană ciumei
de la Marsilia în 1720: „(Bolnavul) e seches-
trat într-o cocioabă sau în odaia cea mai dos-
nică din casă, fără mobile, fără privată, a-
coperit cu zdrenţe vechi şi cît mai folosite,
singura uşurare a suferinţelor sale fiind doar
un ulcior cu apă pus în fugă lîngă pat şi
din care trebuie să bea singur deşi e stors de
vlagă şi slăbit, adeseori nevoit să-şi caute
fiertura la uşa odăii şi să se tîrască după
aceea înapoi în pat. Degeaba88se vaită şi
geme, nimeni nu stă să-1 asculte . . .".
De obicei, maladia îşi are riturile ei care îl
leagă pe pacient de anturajul său; iar moartea,
într-o şi mai mare măsură, urmează un cere-
monial în care se succed toaleta funebră, pri-
veghiul în jurul defunctului, aşezarea în sicriu şi
înmormîntarea. Lacrimile, cuvintele rostite cu
voce scăzută, evocarea amintirilor, pregătirea
camerei mortuare, rugăciunile, cortegiul final,
prezenţa rubedeniilor şi a prietenilor: tot atîtea
elemente constitutive ale unui rit de trecere ce
trebuie să se desfăşoare în ordine şi decenţă.
Dimpotrivă, în perioadă de ciumă, ca şi pe timp
de răboi, sfîrşitul oamenilor se desfăşura în
condiţii intolerabile de groază, de anarhie şi de
abandon a datinilor celor mai adînc înrădăcinate
în inconştientul colectiv. Primul efect în
asemenea perioade este abolirea morţii 1
personalizate. La Neapole, la Londra sau la
Marsilia, în toiul epidemiilor, ciumaţii piereau zilnic
cu sutele, şi chiar cu miile. Spitalele şi barăcile
improvizate în pripă erau tixite de muribunzi.
Cum să te mai ocupi de fiecare în parte? în
afară de aceasta, mulţi nici nu apucau să ajungă
pînă la lazarete căci mureau pe drum. Toate
relatările epidemiilor de odinioară menţionează
cadavrele de pe străzi, chiar si la Londra, unde,
în 1665, autorităţile par să fi stăpînit totuşi într-o
mai mare măsură numeroasele probleme ridicate
de molimă. Jurnalul lui D. Defoe precizează: „Nu
era chip să treci pe vreo stradă fără să vezi cîteva
cadavre pe jos89". în consecinţă, nici vorbă nu putea
fi de pompe funebre pentru cei bogaţi sau de vreo
ceremonie, oricît de modestă, pentru sărăcime. Nici
clopote, nici luminări în jurul unui sicriu, nici
eîntări şi, deseori, nici mormînt individual, în
mersul firesc al lucrurilor, oamenii încearcă să
camufleze aspectul hidos al morţii în spatele unui
decor şi al unor ceremonii care sunt nişte machiaje
în fond. Defunctul îşi păstrează respectabilitatea şi
prilejuieşte un fel de cult. în perioadă de ciumă,
dimpotrivă, dată fiind credinţa în efluviile
malefice, se impune în primul rînd evacuarea cît
mai grabnică a cadavrelor. Ele sunt scoase la
repezeală din case, uneori coborîte chiar cu
frînghiile pe fereastră. „Corbii" le înhaţă cu nişte
cîrlige fixate în oapul unor minere lungi şi le
aruncă claie peste grămadă în hidoasele
tumbăraie evocate de toate cronicile relative la
molime. Cînd aceste cărucioare lugubre apar într-
un oraş, precedate de purtătorii de clopoţei, e semn
că epidemia a trecut peste toate barajele. Nu
trebuie să căutăm prea departe de unde a scos
Bruegel ideea căruţei tixite cu schelete ce
figurează în Triumful morţii de la Prado. Era firesc
ca cel puţin o dată în viaţă orice orăşean să fi
trăit o ciumă şi să fi asistat la uluitorul du-te-vino
al tum-băraielor între case şi gropile comune. Să-1
mai 195 recitim în privinţa asta pe D. Defoe:
„. . . Întregul spectacol te cutremură de
groază: şareta căra şaisprezece sau şaptesprezece
cadavre înfăşurate în cearşafuri sau pături, unele
atît de prost învelite încît cădeau despuiate
printre celelalte, care dealtfel nu se sinchiseau
de asemenea necuviinţă, cu toţii fiind morţi şi
urmînd să se amestece laolaltă în groapa comună
a omenirii. Şi pe bună dreptate putea fi astfel
numită, căci acolo nu-şi mai avea locul nici o
j; deosebire între bogaţi şi săraci. Alt fel de
îngropăciune nu exista şi nu s-ar fi putut găsi
des-' ; t u l e s i c r i e d a t f i i n d n u m ă r u l
uluitor al * celor care piereau într-o
c a l a m i t a t e c a B: asta90".
Şelarul adus în scenă de Defoe mai povesteşte că
în parohia sa „în repetate rînduri şaretele morţilor
au fost găsite pline de cadavre la porţile
cimitirului, fără clopotar, fără vizitiu, fără
nimeni 91". Oraşele ciumate nu mai reuşeau să-şi
absoarbă morţii. Astfel, în timpul marilor molime,
nimic nu mai deosebea sfîrşitul oamenilor de cel al
dobitoacelor. La timpul său, descriind epidemia
(care fără îndoială că nu era de ciumă) din 430—
427, Tucidide notase: „(Atenienii) piereau ca nişte
vite". (II, 51). Tot astfel, între secolele XIV şi
XVIII, oontagioşii din toate oraşele Europei,
părăsiţi în agonia lor, odată decedaţi, erau zvîrliţi
claie peste grămadă, ca nişte cîini sau oi în gropile
acoperite numaidecît cu var nestins. Pentru
supravieţuitori, abandonarea riturilor liniştitoare
ce însoţesc în timpuri normale plecarea de pe
această lume e o adevărată tragedie. Cînd moartea
este astfel demascată, „indecentă", desacralizată,
atît de colectivă, anonimă şi respingătoare, o
populaţie întreagă riscă disperarea sau nebunia,
fiind brusc privată de ceremoniile seculare care în
încercările de pînă atunci conferiseră morţii
demnitate, securitate şi identitate. De unde şi
bucuria marsiliezilor cînd, la sfîrşitul epidemiei din
1720, au văzut iar dricuri pe străzi 92 . Era 196
semnul sigur că molima părăseşte oraşul, lumea
regăsind astfel deprinderile şi ceremoniile secu-
rizante din vremuri normale.
încetarea activităţilor familiare, tăcerea ora-
şului, solitudinea în maladie, anonimatul în
moarte, abolirea riturilor colective de bucurie
şi de tristeţe: toate aceste rupturi brutale de
datinile cotidiene se însoţeau cu neputinţa ra-
dicală de a concepe proiecte de viitor, „ini~
ţiativa" aparţinînd, din acel moment, pe de-a-n-
tregul ciumei93. Or, într-o perioadă normală,
chiar şi bătrînii acţionează în funcţie de viitor,
asemenea celui din La Fontaine care nu nu-
mai că îşi clădeşte casă, ci plantează şi copaci.
Nu-i omenesc să trăieşti fără proiecte. Epide-
mia te obligă totuşi să consideri fiece minut o
amînare şi să n-ai în faţă alt orizont decît
acela al unei morţi apropiate. Regretînd că a
rămas la Londra, şelarul lui Defoe se strădu-
ieşte să iasă din. casă cît mai puţin cu putinţă,
îşi mărturiseşte într-una păcatele, se lasă în
voia Domnului, îşi pune nădejdea în post, umi-
linţă şi meditaţie. „Timpul care-mi rămînea,
scrie el, îl foloseam citind şi scriind aceste în-
semnări despre cele cîte mi se întîmplau zi cu
zi 94 ". La Marsilia, în 1720, cînd se vădise lim-
pede că primejdia domneşte pretutindeni în
oraş, un contemporan încredinţează jurnalului
său această mărturisire de neputinţă: „[De acum
înainte nu-i] altă cale de urmat decît să ceri
îndurare Domnului, pregătindu-te de moarte 95".
Destructurînd ambianţa cotidiană şi închizînd
drumurile spre viitor, ciuma zdruncina astfel
de două ori temeliile psihismului: atît cel indi-
vidual cît si cel colectiv.
4. Stoicism şi depravare;
descurajare şi nebunie
Or, medicina de pe vremuri considera că descu-
rajarea morală şi frica predispun la molip-
197 sire. Numeroase lucrări savante apărute în se-
colele XVI—XVIII sunt de acord cu acest punct
de vedere. Paracelsus consideră că singur aerul
stricat nu poate provoca ciuma. El nu pro-
duce maladia decit combinîndu-se în organis-
mul InosfcrU cu plămada groazei. Ambroise
Pare arată că în perioada de „febră pesti-
lentă", „trebuie să fii vesel, într-o societate
aleasă şi restrînsă, şi din cînd în cînd să as-
culţi cîntăreţi şi instrumente muzicale, iar alte-
ori să citeşti şi să asculţi vreo lectură haz-
lie96" ... Un medic loren din secolul al XVII-lea
afirmă cu emfază pe tema ciumei: „O, linişte!
prietenă scumpă sufletului, tu păstrezi celes-
tele chei ale sănătăţii97." Un confrate de-al său
din Auvergne vede şi el în comportamentul
stoicilor un excelent mijloc de a îndepărta
ciuma prin faptul că
„ei nu ştiu ce-i frica, nici teama, nici emo-
ţia; şi într-adevăr, toţi marii învăţaţi socot
că singură groaza de această boală e de ajuns
ca s-o şi provoace într-un climat suspect.
Aceasta vine din imaginaţie şi din inima
speriată care-i atît de slabă încît nu mai
rezistă la acest venin98".
Aceeaşi opinie şi sub pana eruditului italian
Muratori, care publică în 1714 un tratat despre
felul de a te comporta în timpul molimei:
„Aprehensiunea, scrie el, teroarea şi melan-
colia sunt şi ele o ciumă, căci dereglează
optimismul nostru (disordinando la fanta-
sia) şi dispun masa umorilor să primească
prea uşor, şi într-un fel să şi atragă de de-
parte, otrava ce domneşte [în aer], aşa pre-
cum experienţa a vădit într-o infinitate de
cazuri99."
în acelaşi spirit, autorul unui document sta-
tistic, contemporan epidemiei de holeră din
1832, va scrie:
„S-a considerat că în multe cazuri emoţiile
puternice ale sufletului pot agrava starea
bolnavilor şi chiar pot îmbolnăvi; astfel au
fost trecute printre cauzele holerei exce-
sele de muncă, pornirile de mînie, amără-
ciunile neaşteptate, toate afecţiunile morale
în sfîrşit, şi mai cu seamă frica100".
Asemenea păreri explică faptul că în secolul
al XVII-lea, în timpul unei epidemii de ciumă,
autorităţile din Metz au ordonat organizarea
unor petreceri publice pentru a reda curaj şi
însufleţire locuitorilor decimaţi de molimă. Un
tablou de A. Mignette (muzeul din Metz) rea-
minteşte aceste festivităţi101.
Dar pînă unde trebuie împinsă voioşia?
A. Pare îşi precizează sfaturile mai sus citate
invitîndu-i pe locuitorii unei cetăţi lovite de
ciumă să evite frecventarea femeilor şi exce-
sele alimentare:
„Cu atît mai vîrtos cu cît datorită lor (fe-
meilor) puterile şi virtuţile scad, iar eflu-
viile vitale* se resorb şi slăbesc, mai cu
seamă îndată după masă, pentru că se lene-
veşte stomacul, ceea ce duce la o mai grea
mistuire, din care purced stricăciune şi fe-
lurite alte neajunsuri; de unde putem con-
chide că adevărata ciumă este jupîniţa
Venus cînd i te laşi pradă peste măsură.
De asemenea trebuie să te păzeşti de o viaţă ;
trîndavă cum şi de mîncarea şi băutura
fără de măsură; căci asemenea lucruri nas«
deopotrivă obstrucţiuni şi umori stricate,
de pe urma cărora cei care fac astfel de
excese mai lesne se molipsesc de ciumă102."
Se impune în consecinţă proscrierea oricărui
raport sexual în timp de epidemie? Aşa sus-
ţine doctrina unui chirurg din Metz, pe care
* In original: „Ies esprits". în vechea fiziologie, prin
„esprits animaux", „vitaux" sau pur şi simplu „esprits"
se înţelegea fluidul imaginar format în inimă [199 şi creier
care distribuie viaţa în tot trupul. (N. tr.).
medicul Bompart din Clermont o combate to-
tuşi în 1630, sprijinindu-se pe autoritatea unui
confrate germanic:
„Un învăţat german spune că separarea
bărbaţilor şi a femeilor duce la tristeţe şi
melancolie şi că el însuşi a văzut murind
într-un oraş toate femeile despărţite de
bărbaţi şi nu vede altă cauză decît des-
părţirea103."
Cu excepţia cîtorva divergenţe de amănunt, toţi
aceşti practicieni recomandă pînă la urmă acelaşi
lucru: vom evita mai bine ciuma dacă nu ne vom
lăsa copleşiţi de spaimă, dacă ne vom înarma cu
voioşie şi cu o doză bună de seninătate stoică. Dar
acestea sunt cuvintele şi sfaturile unei elite
intelectuale şi morale. Unei mulţimi de obicei
puţin îi pasă de stoicism, iar cei care se lăsau pradă
beţiei şi des-frîului n-o făceau din optimism. într-
adevăr, toate cronicile epidemiilor menţionează, ca
o constantă, comportamentul oamenilor care, în
timp de molimă, cad cu frenezie în excese şi
desfrîu^ „Fiecare, scrie Tucidide, şi-a dat frîu liber
în căutarea plăcerilor cu o îndrăzneală pe care
înainte o ascundea104." Boccaccio spune l acelaşi
lucru în Decameron:
„. . . [Alţii în schimb] erau încredinţaţi că
leacul cel mai bun pentru o boală atît de
cumplită e să bei vîrtos şi să-ţi împlineşti
toate (poftele, să-ţi faci mendrele cutreie-
rînd oraşul şi cu cîntecul pe buze să-ţi
mulţumeşti din plin năravurile, să rîzi şi
să faci haz de necaz. Ca să treacă vorba în
faptă cît mai temeinic, colindau zi şi noapte
cîndumile, 'bînd pe rupte şi fără măsură.
Dar şi mai deşănţat se aşterneau pe chef
în casa cui105adulmecau prilej de zăbavă şi
desfătăciune ."
In Jurnalul ciumei, D. Defoe consemnează la ;
rîndul său, în legătură cu Londra anului 1665, J că
„tot soiul de crime, şi chiar de excese şi 200
destrăbălări se practicau pe atunci în oraş 106 ." Ni
se spune că la Marsilia, în 1720, „se constata un
dezmăţ general, un desfrîu nestăpînit, o
depravare groaznică107". Asemenea comporta-
mente nu corespundeau evident întru nimic cu
cele, lucide şi senine, preconizate de medici.
Erau orice, numai curaj nu. în schimb, une-
ori erau în mod ostentativ provocatoare, ca
şi cum provocarea ar fi putut conjura maladia.
De unde şi unele scene care puteau părea atît
de neverosimile încît ai ezita să le transpui pe
scenă sau pe ecran. La Londra, în 1665, un
biet om sănătos, care tocmai urmase pînă la
groapa comună căruţul în care se aflau ne-
vasta şi copiii săi, e condus, zdrobit de durere,
într-o circiumă. Acolo, nişte indivizi puşi pe
băutură îl iau la rost: de ce nu se întoarce la
groapa de la care vine? Şi de ce n-a sărit şi
el într-însa ca să urce mai iute în cer? Cum
şelarul lui D. Defoe, care asistă la scenă, sare
în apărarea nefericitului, iată-1 batjocorit la
rîndul său: mai bine i-ar sta acasă să-şi spună
rugăciunile şi să aştepte căruţa morţilor să
vină să-1 ia şi pe el 108 ! La Avignon, în 1722,
nişte infirmiere au fost izgonite pentru imo-
ralitate şi pentru că jucaseră capra cu cada-
vrele ciumaţilor109.
Aceste purtări profanatoare erau probabil
destul de rare. Frecvente, în schimb, erau
chiolhanurile şi destrăbălările inspirate de
pofta dezlănţuită de a profita de ultimele clipe
de viaţă. Era o formă de cârpe diem, trăită cu
o intensitate exacerbată de iminenţa cumplitei
morţi. La un interval de optsprezece secole
Tucidide şi Boccaccio descriu acelaşi fenomen:
La Atena în secolul al IV-lea, înaintea erei
noastre: „ . . . Lumea căuta foloasele şi desfătările
grabnice, căci viaţa şi bogăţiile erau ' deopotrivă
de trecătoare. . . Plăcerea şi toate mijloacele
de-a o obţine, iată ce se socotea frumos şi
util. Nici teama de 201 zei, nici legile
omeneşti nu opreau pe ni-
meni: evlavios ori nelegiuit era totuna cînd
se vădea limpede că toată lumea piere
de-a valma; mai mult, nimeni nu credea
că va trăi destul ca să dea socoteală de
greşelile sale. Mult mai importantă era
sentinţa gata rostită şi ameninţătoare; pînă
să i te supui, mai cu folos era să-i smulgi
vieţii un pic de bucurie110."
. La Florenţa, în secolul al XlV-lea, Boccaccio,
după ce îi evocase pe cei care, în timpul Ciu-
mei Negre, alergau numai după plăceri şi ză-
bavă, comentează astfel atitudinea lor:
„Nimic mai lesne de altminterea. Toţi pier-
deau orice speranţă de viaţă şi-şi părăseau
avutul lăsîndu-se la voia întîmplării.. .; în-
rîurirea şi puterea legilor omeneşti se des-
trămau şi se prăbuşeau cu totul. Apărătorii
şi oamenii legii erau cu toţii morţi, bolnavi
ori atît de lipsiţi de ajutoare că nu le mai
stătea nimic în putere. De aceea, oricine
putea să-şi facă de cap cum poftea111."
La Londra, în 1665, a-au verificat aceleaşi
comportamente, aşa cum aflăm de la Thomas
Gumble în Viaţa generalului Monk:
„Nelegiuirea şi mîrşăvia se înstăpîniseră
atît de temeinic, — şi cu ruşine o spun —,
că în timp ce într-o casă unii gemeau în
cătuşele Morţii, se întîmpla adesea ca alţii,
în casa vecină, să se dedea la tot felul de
excese112."
In definitiv, această lăcomie de viaţă era provocată
şi ea tot de frica unei scadenţe la care oamenii se
străduiau să nu se gîndească. Exaltarea
necontrolată a valorilor vieţii era un fel de a
scăpa de obsesia chinuitoare a morţii113. Altă ispită
cînd se pare că ciuma nu se va opri decît după ce
îi va fi ucis pe toţi: să te laşi pradă descurajării.
Există spectacole eum- 202
plite care sfîrşesc prin a zdruncina
caracterele cele mai dîrze. Monseniorul de
Belsunce, care n-a vrut sub nici un motiv
să părăsească Marsilia în 1720 ■— şi a
anunţat acest lucru —, care văzuse murind
în casa lui unsprezece persoane, care îi
spovedise şi-i alinase pe muribunzii „zvîrliţi
afară din casele lor şi puşi printre morţi pe
saltele", a cunoscut totuşi slăbiciunea şi
frica şi, o bucată de vreme, n-a mai ieşit în
stradă. Pe 3 septembrie, îi scria
arhiepiscopului de Arles:
„Mi-a fost nespus de greu să obţin înde-
părtarea celor o sută cincizeci de
cadavre pe jumătate putrezite şi
sfîrtecate de cîini, care se aflau la
intrarea casei mele şi răs-pîndiseră
molima şi la mine, astfel că mă văd
silit să-mi găsesc locuinţă aiurea. Ne-
maiputînd să îndur duhoarea şi
spectacolul atîtor cadavre îngrămădite
pe străzi, zile de-a rîndul nici n-am
ieşit din casă. Am cerut un om de pază
care să împiedice depunerea
cadavrelor pe străzile învecinat*/«.«
In momentul cînd episcopul de Marsilia
formula această mărturisire, consilierii
municipali îi scriau mareşalului de Villars,
guvernatorul Provenţei, comunicîndu-i
neputinţa lor. Epidemia atinsese atunci
paroxismul. La un stadiu similar al
molimei, Jurnalul lui D. Defoe înregistrează
aceleaşi reacţii la Londra în 1665. Magistraţi
şi populaţie se lăsau pradă deznădejdii :
„în cele din urmă, lordul-primar a
dat ordin să nu se mai aprindă focuri pe
străzi, întemeindu-se mai ales pe faptul
că ciuma era atît de violentă încît sfida
vădit toate eforturile, şi cu cît se făcea
mai mult pentru a o combate, ea părea
mai degrabă să se înteţească decît să
203
scadă. Această descurajare a
magistraţilor provenea într-adevăr mai
degrabă din neputinţa lor, decît din
lipsă de curaj. . .; nu-şi cruţau osteneala şi
nu se cruţau nici pe ei înşişi, dar totul era
zadarnic, epidemia bîntuia, oamenii erau
atît de îngroziţi îneît, aşa cum am spus,
sfîrşeau prin a se lăsa pradă deznădejdii115."
Un rezultat al acestei descurajări colective, re-
latează D. Defoe, a fost acela că londonezii
au ► ajuns să nu se mai ferească între ei şi să
nu mai stea închişi în casă, umblînd peste tot
şi oriunde: la ce bun să iei măsuri de pre-
cauţie, îşi spuneau, de vreme ce „asta ne aş-
teaptă pe toţi11"5"? Totuşi disperarea şi depri-
marea i-au împins pe unii dincolo de limitele
fatalismului. Unul ajungea „lunatic" sau „me-
lancolic", altul se sfîrşea de tristeţe după dis-
pariţia alor săi, unul murea de frică, altul se
spînzura117. D. Defoe afirmă:" .. . De necrezut
numărul celor care, aiurind cuprinşi de nebu-
nie, pentru că nu mai puteau îndura groză-
via bolii şi chinurile pricinuite de tumori, se
învierşunau chiar asupra lor înşişi şi-şi puneau
capăt zilelor118.',' Să amintim aici cazul semnalat
de Montaigne al ţăranilor ameninţaţi de ciumă,
care îşi săpau singuri groapa şi se culcau să
moară acolo, aeoperindu-se tot ei cu pămînt:
gest marcat deopotrivă de disperare şi de un
sumbru curaj.
„Unul îşi săpa groapa deşi era sănătos; alţii
se lungeau acolo încă de vii, iar un rîndaş
de-al meu a tras pămîntul peste el cu mîi-
nile şi cu picioarele chiar în timp ce murea**.
Şi Montaigne îi compară pe aceşti îngro-
paţi de vii de bună voie cu soldaţii ro-
mani, „găsiţi după ziua de la Cannae*, cu
capul înfundat în nişte găuri pe care le
scobiseră şi le umpluseră cu mîinile lor
înăbuşindu-se acolo119."
• Oraşul străvechi din Italia unde armata romană
a fost zdrobită de cartaginezii lui Hanibal în ziua de
2 august 216 î.e.n. (N. tr.).
204
Or, întîmplări asemănătoare s-au produs
la Malaga şi la Londra în mijlocul secolului
al XVII-lea. Era vorba aşadar de o atitudine
care s-a repetat de la o ţară la alta, sub
efectul aceloraşi cauze.
„Această molimă, scrie medicul din
Malaga, a provocat grozăvii
nemaipomenite. O femeie s-a îngropat de
vie ca să nu ajungă prada animalelor, iar
un bărbat, după ce şi-a îngropat fiica,
şi-a făcut singur coş-', eiugul şi a murit
acolo alături de ea 120..." l La rîndul său,
D. Defoe îi menţionează în Jurnalul
ciumei pe „acei bieţi nebuni care vroiau. . .
în delirul lor, să se îngroape singuri121."
Misionari francezi din Volta Superioară m-
au încredinţat că, în timpul foametei din
1972— 1973, au fost spectatprii unor
comportamente similare, atestate şi în
timpul asediului oraşului La Rochelle în
1628.
Descriind ciuma din Milano în
1630, A. Manzoni nota: „Odată cu
perversitatea a sporit şi demenţa122." Putem
spune cu deplină certitudine că nebunia
pîndea orice populaţie asediată de epidemie.
Această nebunie se trăda fie prin gesturi
individuale aberante ■— am amintit cîteva
mai sus —, fie prin porniri de mînie
colectivă care vor fi evocate mai departe,
unele neexcluzîndu-le pe celelalte. Ase-
menea atitudini se explică prin prăbuşirea
structurilor familiare, prin desocializarea
morţii, prin alterarea raporturilor umane,
prin spaima permanentă şi sentimentul
neputinţei. In Jurnalul ciumei, D. Defoe
menţionează de şaisprezece ori cazul
bolnavilor care deschideau ferestrele ca să-
şi urle spaimele, iar cuvintele „nebuni",
„nebunie", „delir" revin frecvent sub pana
lui. Dovadă aceste două texte:
205
„. . . Aceste spaime, aceste temeri ale
populaţiei au împins-o la o sumedenie
de acte de slăbiciune, de nebunie şi de
perver-
sitate123 pentru care n-avea nevoie de încu-
rajări ."
„Pe măsură ce jalea creştea în acele vre-
muri cumplite, rătăcirea populaţiei spo-
rea, în groaza lor, oamenii săvîrşeau nenu-
mărate acţiuni tot atît de extravagante ca
şi cele ale bolnavilor în chinurile lor, şi
era foarte emoţionant să-i vezi 124 cum urlă,
plîng şi-şi frîng mîinile pe stradă .. .".
Ce coşmar poate fi viaţa într-un oraş unde
moartea pîndeşte la fiecare poartă! Jurnalul
ciumei de D. Defoe — documentul cel mai
bun despre o ciumă, deşi e vorba de un roman
— este plin de scene halucinante şi de în-
tîmplări zguduitoare: oameni care urlă cînd
apare căruţa morţilor; un bolnav care dănţu-
ieşte în pielea goală pe stradă, mame „împinse
la disperare, la delir, la nebunie" care îşi ucid
copiii; un ciumat legat de patul de suferinţă
care se eliberează aprinzîndu-şi aşternutul cu
0 luminare; un molipsit „nebun furios" care
cîntă pe stradă de parcă ar fi beat şi se nă
pusteşte asupra unei femei însărcinate ca s-o
îmbrăţişeze şi s-o molipsească şi pe ea125. E de
mirare dacă în spiritele atît de traumatizate se
dezvoltă asemenea propensiuni morbide? Tot
în legătură cu ciuma de la Londra din 1665,
Samuel Pepys vorbeşte despre nebunia care
împinge populaţia oraşului (tocmai pentru că i
s-a interzis) să se îmbulzească în urma cada
vrelor, ca să vadă cum sunt îngropate126". Aşa
face, o dată cel puţin, şi comerciantul căruia
0 se atribuie povestirea lui D. Defoe. împins
„irezistibil" de „curiozitate", se duce la mar
ginea unei „prăpăstii" — o groapă — în care
au şi fost îngrămădite 400 de persoane. Şi se
duce noaptea, ca să asiste la aruncarea tru
purilor, căci ziua n-ar fi văzut decît pămîntul
proaspăt răscolit127.
Această anecdotă ne ajută să înţelegem de ce
şi cum Ciuma Neagră, şi cele care i-au urmat
într-un ritm precipitat, au modificat 206
inspiraţia artei europene, orientînd-o, mai mult
decît înainte, spre evocarea violenţei, a sufe-
rinţei, a sadismului, a demenţei şi a maca-
brului128. „Proiecţiile" iconografice, un fel de
exorcism al flagelului, constituie, împreună cu
fuga şi cu agresivitatea, reacţii obişnuite în
faţa unei frici care se transformă în angoasă.
H. Mollaret şi J. Brossollet au arătat în această
privinţă pe bună dreptate că ciuma fusese „un
izvor de inspiraţie artistică neglijat", din se-
colul XIV pînă în secolul XIX, de la frescele
lui Orcagna din biserica Santa Croce din Flo-
renţa pînă la Ciumaţii de la Iaffa de Gros şi
Spitalul ciumaţilor de Goya. Pare aproape si-
gur că tema Dansului macabru s-a născut odată
cu marea pandemie din 1348 şi este semnifi-
cativ că eflorescenta ei s-a situat între seco-
lele XV şi XVIII, adică în perioada cînd ciuma
constituia o primejdie acută pentru populaţii129.
Legătura dintre ciumă şi comanda unui dans
macabru e atestată mai cu seamă în cazul celei,
de la Lubeck (Marienkirche, 1463), al celei de
la Fiissen (capela Sfînta-Ana 1600) — oraşul
acesta fiind pustiit de ş^idemiile din 1588,
1583 şi 1598 —, al celei de la Basel (1439) re-
produsă de Merian*. Cu privire la cariera şi
supravieţuirea acestei teme, o precizare este
revelatoare: dansul macabru desenat pentru
xilogravură către 1530 de Holbein cel Tînăr
la Londra (unde el însuşi a murit de ciumă cu
treisprezece ani mai tîrziu) a cunoscut 88 de
ediţii diferite între 1530 şi 1844130. Acelaşi spirit
şi acelaşi repertoriu iconografic al dansurilor
macabre întîlnim în gravurile unui italian din
secolul al XVII-lea. Stefano Della Bella
(către 1648), care vor să fie o evocare a
ciumei de la Milano în 1630: moartea ia cu
sine un copil, tîrăşte un bătrîn în mormînt,
aruncă un tînăr într-o fîntînă, fuge cu o femeie
Autorul nu precizează care anume dintre mem-
brii acestei familii de pictori şi gravori germano-el->'
veţieni din secolul al XVII-lea. (N. tr.).
pe care şi-a aruncat-o pe umeri cu capul în
jos™.
Cu un realism morbid, artiştii se străduieso
să redea caracterul hidos al ciumei şi coşmarul
trăit cu ochii deschişi de contemporani. Ei au
insistat — s-a spus asta — asupra deceselor
fulgerătoare şi a aspectelor celor mai odioase,
mai inumane şi mai respingătoare ale
molimei132. Anumite amănunte revin ca un
topos, de exemplu copilul care se agaţă de
sînul îngheţat al cadavrului matern. îl găsim,
printre altele, într-un desen de Rafael, în
Sfîntul Rocus rugîndu-se pentru ciumaţi de
Domenichino (Genova, palatul Rosso), în cele
d ou ă pî nz e de P o us s in — O Ep id em ie
Ia Atena (Richmond, galeria Cook), şi Ciuma Fi-
listenilor (Luvru) —, precum şi în toate operele
ce glorifică devotamentul sfîntului Carlo Bor-
romeo, apoi al nepotului său Federigo, la Mi-
lano. El figurează de asemenea în prim-planul
compoziţiei lui Tiepolo, Sfinta Tecla eliberînd
oraşul Este de ciumă (în catedrala acestui oraş)
etc.
Un număr însemnat de reprezentări figurate
sugerează prin atitudinea personajelor duhoa-
rea muribunzilor şi a cadavrelor. Unul îşi as-
tupă nasul şi se întoarce dinspre muribund
schimonosindu-se (Ciuma la Basel de H. Hess,
Kupferstichkabinett, Basel); altul — un medio
— nu se apropie de bolnav deeît cu o batistă
la nas (ilustraţie în Fascicul Medecine [sic] te
Antwerpens Muzeul de istoria medicinei, Am-
sterdam); în fine altul, în Pestilenza de G.
Zumbo (în ceară policromă, Muzeul naţional
de sculptură Bargello, Florenţa), care depune
un cadavru într-o gropniţă, şi^a înnodat o ba-
tistă peste nas şi-şi dă capul pe spate într-un
gest de groază. Mulţi pictori, printre care Pous-
sin, aşază lîngă sugarul încleştat de cadavrul
mamei sale un al treilea personaj care, astu-
pîndu-şi nasul, încearcă să ia cu el copilul.
în sfîrşit, artiştii au vrut să restituie — fă-
ră îndoială pentru a se elibera de ea şi a o neu-
208
traliza — oroarea creată prin îngrămădirea ca-
davrelor şi promiscuitatea insuportabilă din-
tre morţi şi supravieţuitori. Leşuri risipite pe
străzi şi putrezind înainte de a fi ridicate, că-
ruţe sau bărci tixite care cedează sub povară,
cadavre trase cu cîrlige sau legate de coada
unui cal, bolnavi şi morţi atît de înghesuiţi în
lazaretele suprapopulate, incit nu poţi face un
pas fără să-i calci în picioare, sunt tot atîtea
scene autentice care revin nelipsit, de la o
compoziţie la alta, în gravurile consacrate de
L. Rouhier în 1657 Ciumei de la Roma (Copen-
haga, Universitatea de medicină) ca şi în celebra
Piazza del Mercatello la Neapole în 1656, unde
M. Spadaro nu scuteşte privitorul de nici un
amănunt: convulsiile şi rugile muribunzilor,
balonările putrefacţiei, viscerele disputate de
şobolani, morţii aduşi în cîrcă sau cu lectica
etc. Acestei iconografii, prea veridică din
nefericire, îi răspund nu numai relatările
timpului, ci şi evocarea ciumei făcută de
Scudery*:
Les morts et Ies mourants pesle-mesle es-
tendus
Y sont horriblement en tous lieux confon-
dus.
Icy, l'un tout livide, espouvante la veue,
Icy, l'autre tout pasle, est un mort qui
remue;
Et lors qu'on voit tomber tous ces spectres
mouvans,
Ou ne discerne plus les morts et les vivans.
Leurs regards son affreux, leur bouche est
entr'ouverte.
Ils n'ont plus sur les os qu'une peau toute
verte;
Et dans ces pauvres corps â demy des-
couvers,
* Geor9es de Scudery (1607—1701), poet dramatic
şi romancier francez. (N. tr.).
Parmy la pourriture, on voit grouiller Ies
vers133* . ..
Fiind vorba de a doua jumătate a secolului al
XVI-lea şi de secolul al XVII-lea, nu ne vom
mira că artişti transalpini care trăiseră în Ita-
lia, ca Poussin sau Rouhier, şi cu atît mai mult
cei italieni, au acordat în operele lor un loc
însemnat epidemiilor ce-au pustiit pe atunci
Peninsula.* Astfel: „Scenele de ciumă au fost su-
biectele favorite ale gravorului florentin G.
B. Castiglione (numit «II Grechetto»), care le-a
realizat către 1650134" şi care cunoştea cu si-
guranţă Ciuma Filistenilor pictată de Poussin
în timpul cumplitei molime din 1630. O re-
marcă analogă cu privire la Spania: B. Bennas-
sar observa pe bună dreptate că pînzele lui
Valdes Leal, Cele două cadavre şi Moartea în-
conjurată de însemnele deşertăciunii omeneşti,
au fost compuse de cineva care fusese martorul
îngrozit al ciumei de la Sevilla. în 1649",
epidemia decimase 60.000 din cei 110 sau
120.000 de locuitori ai oraşului 135 . Şi oare
faptul că arta „secolului de aur" e plină de
cranii, de sînge şi de moarte, de cărnuri livide
şi de ochi daţi peste cap nu se explică în parte
tocmai prin epidemiile care, în valuri succe-
sive, s-au înverşunat pe atunci asupra mîndrei
dar fragilei Spânii?
I
aleşi de el „orice credincios care nu fuge nu
va fi răpus de ea decît dacă Dumnezeu a
prevăzut asta, iar atunci va fi un «martir»
asemenea celui care moare în războiul
sfînt193".
A doua consecinţă este că trebuie să ne
îndreptăm şi să facem penitenţă. Aici, prin
inter- mediul ciumei, abordăm acel
important feno-
men de culpabilizare a maselor europene asu-
pra căruia vom reveni într-o lucrare ulterioară.
Medici ai trupului şi ai sufletului au insistat
care mai de care asupra singurului remediu ade-
vărat împotriva contagiunii:
„Şi tocmai pentru că răul este atît de mare,
scria A.,Pare, trebuie să recurgem pe loc la
remediul care este unic şi general: mari şi -
mici fără zăbovire să implorăm îndurarea lui ■ •
Dumnezeu prin confesiune şi remuşcare pen-'■'
tru păcatele noastre, cu anume tărie şi năzuinţă
de a ne îndrepta şi a slăvi numele Dom-■
nului194". . . . Iată acum porţiunea prescrisă de un
predicator anglican în 1613: „întîi şi-ntîi
posteşte şi te roagă; apoi, într-o litră de căinţă
de Ninive*, amestecă doi pumni plini de
credinţă în sîngele lui Cristos cu toată
speranţa şi caritatea de care eşti în1; stare şi
varsă totul în recipientul unei oon- ştiinţe
purificate. După aceea, pune totul să "1 fiarbă
la focul iubirii, pînă cînd. spuma nea- gră a
pătimirilor lumeşti se va împuţi în ■'
stomacul tău — ceea ce vei judeca prin ochii '■
credinţei195"..."
Catolici şi protestanţi foloseau aşadar acelaşi
limbaj pe tema ciumei şi recomandau sub forme
diverse aceeaşi terapeutică a căinţei, la care se
străduia să recurgă o bună parte din populaţiile
atinse de epidemie. D. Defoe notează: „Nimic
mai straniu decît să vezi cu ce curaj mergea
poporul la biserică, într-o vreme cînd oamenii
se 196
temeau să iasă din casă pentru orice alt mo-
tiv ." Şi mai spune că lonlonezii dovedeau
„un zel neobişnuit în practicile religioase", iar
credincioşii veneau197la biserică la orice oră, fie
că se oficia sau nu . La Marsilia, în 1720, pre-
oţii rămaşi în oraş erau „asediaţi" de credin-
* La Ninive, regii asirieni îşi judecau vasalii ne
supuşi, sentinţa fiind îndeobşte execuţia capitală.
A pleca la Ninive însemna aşadar moarte sigură.
Sintagma „căinţă de Ninive" exprima cea mai pro-2
fundă şi iremediabilă disperare. (N. tr.).
cioşi. Pretutindeni, atestă un trinitarian*, n-au-
zeai „decît confesiuni amestecate cu gemete şi
lacrimi amare198". Holera din 1832 a provocat
aceeaşi recrudescenţă (provizorie) de cucernicie
la Paris, la Lille, la Marsilia sau la Londra:
- „Epidemia care pustieşte Marsilia, scria La
Gazette, n-a făcut decît să înteţească şi mai
; mult zelul religios al locuitorilor săi. Ori de
cîte ori sfînta împărtăşanie este adminis-
-■.,.■ trată noaptea, o mulţime de cetăţeni îşi
- face o datorie din a se duce numaidecît la
biserică pentru ca s~o însoţească199."
Demersurile individuale nu erau totuşi sufi-
ciente. Un întreg oraş fiind considerat culpa-
bil, se simţea nevoia unor implorări colective
şi a unor penitenţe publice, a căror unanimi-
tate şi aspect, dacă mi-e îngăduit să spun, can-
titativ, poate că ar putea să-1 înduplece pe Cel-
de-Sus. O stampă englezească din secolul al
XVII-lea înfăţişează mulţimea adunată, în
timp de epidemie, în faţa catedralei St. Paul
pentru a asculta o predică. Dedesubt e scris:
„Doamne, îndură-te de noi. Lacrimi, post şi ru-
găciuni", în 1625, Parlamentul a hotărît un
post solemn pe ziua de 2 iulie. în ziua aceea,
regele, lorzii şi judecătorii au ascultat două
predici la Westminster. Un conte, un episcop şi
un baron notau absenţii. Membrii Camerei co-
munelor, la rîndul lor, au ascultat trei predici
la St. Margaret's. Prima a durat trei ore, cele-
lalte două cîte două ore. în aceeaşi zi, s-au ţi-
nut două predici în fiecare parohie londoneză.
Rezidentul toscan se mira cu oarecare ironie
de cantitatea rugăciunilor astfel acumulate:
La această celebrare a postului, adoptată în
toate parohiile capitalei, oamenii „stau în
* Călugăr aparţinînd unuia dintre cele două or-
dine întemeiate în 1198 şi, respectiv 1223, avînd ini-
ţial menirea de a răscumpăra sclavii sau prizonierii
creştini căzuţi în mîinile „necredincioşilor" (ale mu-
sulmanilor). (N. tr.).
biserică toată ziua, ascultînd un şir de pre-
dici una după alta şi făcînd nu ştiu cîte ru-
găoiuni pentru a-1 implora pe Dumnezeu
să oprească ciuma şi ploile necontenite200".
Această implorare din 2 iulie dovedindu-se in-
suficientă, ea a fost repetată pe data de 20 şi
în toate miercurile următoare, pînă la sfîrşitul
calamităţii, orice comerţ fiind atunci interzis
întocmai ca în zilele de sărbătoare.
în ţările catolice, autorităţile aveau de ase-
menea datoria, în timp de molimă, să organi-
zeze manifestările publice, conform stilului pro-
priu Bisericii romane, susţinînd orice demers
colectiv prin care o comunitate se autoliniştea
întinzînd braţele spre Atotputernicul. Iar în
această privinţă, panoplia implorărilor catolice
era mai bogată decît cea a protestanţilor. De
unde şi legămintele rostite de un întreg oraş —
biserica della Salute din Veneţia şi numeroase
calvaruri* bretone, mai ales la Plougastel-Daou-
las201, sunt consecinţa acestor făgăduinţe, ca şi
„coloanele ciumei", răspîndite şi astăzi în Ger-
mania de Sud, Austria şi Croaţia, cea mai ves-
tită fiind cea de la Vieiîa (1692). Trunchiul lor
e deseori ornat cu masive reliefuri rotunjite
simbolizând buboanele. Austria singură mai
numără şi astăzi peste două sute de asemenea
coloane. Acelaşi registru de suplicaţii comuni-
tare îngloba şi gesturile solemne de închinare,
precum acela al monseniorului de Belsunce
care, la 1 noiembrie 1720 pune Marsilia sub
ocrotirea Inimii-Sacre**, pelerinajelor la sanc-
tuarele sfinţilor protectori şi, în sfîrşit, o suc-
cesiune de procesiuni grandioase. Ele se pu-
teau situa în diferite momente faţă de epide-
mie: înainte, pentru a îndepărta flagelul care
* Un fel de troiţe reprezentînd Răstignirea sau
scena coborîrii de pe cruce, sculptate în lemn sau
piatră. (N. tr.).
** In original: „au Sacre-Coeur". Adică, în ter-
minologia catolică, cultul inimii lui Cristos conside-
rată ca simbol al iubirii lui de oameni. (N.tr.).
dădea tîrcoale în preajmă; după, ca act de re-
cunoştinţă; sau, precum la Marsilia în 1720, în
momentul cînd epidemia începea să decline,
ca un ultim efort de rugăciune înainte de so-
sirea la liman; în sfîrşit, la apogeul calamită-
ţii202, în acest ultim caz, procesiunea răspundea
cererilor insistente ale populaţiei adresate ie-
rarhiei reticente: ceea ce se poate verifica la
Milano în 1630. De fapt, cardinalul arhie-
piscop Federigo Borromeo se temea de riscu-
rile de molipsire ce se puteau naşte în sînul
unei mari adunări, de izbucnirile superstiţioase
ale mulţimii şi în sfîrşit de prilejul pe care îl
putea oferi această liturghie de masă activităţii
otrăvitorilor203. La cererea municipalităţii şi a
voinţei publice, a trebuit să cedeze, însă. în
ziua de 11 iunie, racla unchiului său, sfîntul
Carlo, a fost scoasă pe străzile Milanului.
Asemenea procesiuni frapează prin mai multe
aspecte. în primul rînd, ca şi posturile decre-
tate în ţările protestante, ele constituie cere-
monii penitenţiale: o populaţie întreagă îşi
mărturiseşte păcatele şi imploră iertare. Cle-
rul canalizează şi controlează manifestaţii de
ispăşire care, pe timpul Ciumei Negre, provo-
caseră peregrinările isterice şi sîngeroase ale
flagelanţilor. Desigur, procesiunile dintre se-
colele XVI—XVIII comportau aşa numitele
battuti*, dar care se integrează în cadrul unui
cortegiu organizat şi ierarhizat. Totuşi, carac-
terul făţiş penitenţial ascunde un alt aspect,
mai puţin evident la prima vedere: acela de
exorcism. Nu-i întîmplător faptul că defilarea
sacră din 1630 în capitala lombardă „străbate
toate cartierele oraşului" şi se opreşte la toate
răspîntiile, căci toate cotloanele oraşului tre-
buie să beneficieze astfel de efluviile ocroti-
toare emanate de corpul sfîntului oare cu cinci-
zeci şi cinci de ani în urmă ostenise cu abne-
* tn italiană: lovituri cadenţate cu nuiele sau cu
lanţuri, pe care şi le aplicau flagelanţii în timpul
procesiunii. (N.tr.).
gaţie în oraşul ciumaţilor. Nu departe de Mi-
lano, la Busto-Arsizio, o procesiune, de astă
dată în cinstea Fecioarei, are de asemenea loc
în toiul molimii şi cronicarul ne spune că „prin
cotituri şi ocolişuri" ea încinsese „foarte minu-
ţios" localitatea, ieşind şi în afara zidurilor,
acolo unde se aflau „barăcile" contagioşilor204.
Aşadar, ritul n-are sens decît atunci cînd ur-
măreşte răul în totalitatea aşezărilor omeneşti.
Acest rol conjuratoriu reiese şi mai limpede
cu ajutorul unor exemple similare. La Marsilia,
în ziua de 16 noiembrie 1720, episcopul ros-
teşte din înaltul clopotniţei bisericii Aocoules,
spre cele patru puncte cardinale, exorcismele
liturgice împotriva ciumei205. La Sevilla, în
1801, în timpul unei epidemii de friguri gal-
bene, i se arată mulţimii, din înaltul Giral-
dei", un fragment din „adevărata cruce", frag-
ment care stăvilise, zice-se, ciuma din 1649206.
Zid de apărare şi exorcism» procesiunea îm-
potriva ciumei se leagă de străvechi rituri
circumambulatorii menite să ocrotească o co-
lectivitate împotriva puterilor şi duhurilor rău-
făcătoare, în secolele XVII şi XVIII, în multe
oraşe şi sate din regiunea Niederlausitz, din
Silezia, din Serbia, din Transilvania, din Mol-
dova, din Ţara Românească, oamenii se apărau
de molimă punînd fete goale (cîteodată şi băieţi
goi) să tragă o brazdă în jurul localităţii, sau să
parcurgă dănţuind traseul acestui cerc magic
eare îndepărta ofensiva calamităţii207. Itinerarul
ocrotitor al procesiunii poate fi apropiat şi de
„cingătorile de ceară", oferite Fecioarei sau
sfinţilor apărători de ciumă din partea mu-
nicipalităţilor încolţite. în 1384, consulii1** din
Montpellier oferă Fecioarei Măria o luminare,
dînd ocol zidurilor oraşului. Această ofrandă e
oferită de localităţile Amiens în 1418, Com-
* Turn cu secţiune pătrată, la origine minaret
din epoca maură, remarcabil monument de arhitec-
tură arabă (1171—1172). (N. tr.).
** Magistraţi municipali în sudul Franţei. (N. tr.).
piegne în 1453, Louvîers în 1468 şi 1472, Châ-
lon-sur-Saone în 1494 (în cinstea sfîntului Vin-
cent), Nantes în 1490, apoi în 1501 (în cinstea
sfîntului Sebastian), Mantova în 1601 (în cin-
stea sfîntului Rocus208).
Remediu pentru întregul oraş, procesiunea
este o suplicaţie a întregului oraş. Nu sunt
spectatori decît cei care, de nevoie, blocaţi în
casele lor, privesc prin ferestrele închise. Toţi
ceilalţi — clerici şi laici, magistraţi şi simpli
cetăţeni, călugări şi meşteşugari din toate bres-
lele, masa anonimă a locuitorilor — participă
la liturghie, se roagă,, imploră, cîntă, se căiesc
şi se vaită. Cum toate străzile trebuie stră-
bătute, şi cum mulţimea e nenumărată, proce-
siunea durează foarte mult. Dar şi independent
de aceste raţiuni concrete, o ceremonie reli-
gioasă trebuie să fie lungă. Să ne gîndim la
acele autos de je spaniole care durau o zi în-
treagă şi să ne amintim ce erau zilele de post
în Anglia, pe timp de ciumă, cu regim de pre-
dică neîntreruptă. In cazul unui astfel de peri-
col, o suplicaţie n-are nici o şansă de a fi as-
cultată de Cer decît cu condiţia să se prelun-
gească destul, pentru a forţa atenţia şi compa-
siunea Judecătorului mîniat. Şi pentru ca el
să vadă şi să audă mai bine jalnicul alai al
oamenilor, e nevoie de cît mai multe luminări
şi lumini, de tînguirile flagelanţilor şi de un
soi de rugăciune non-stop. în cronica epide-
miei din 1630, cînd descrie marea procesiune
în cinstea Fecioarei, canonicul din Busto-Ar-
sizio insistă asupra faptului că s-au cîntat „ne-
întrerupt" litaniile Măriei şi că de la începutul
şi pînă la sfîrşitul ritului, clopotele bisericilor
au bătut necontenit209. Iată-ne în inima unei
religii cantitative, căreia îi descoperim aici, în
situaţii-limită, motivaţiile cele mai profunde.
într-o primejdie atît de imperioasă ca a
ciumei, trebuia să-ţi asiguri toate şansele şi să-1
îndupleci pe Atotputernicul mîniat, recurgînd
. la rugăciunile celor mai calificaţi intercesori.
237
Era curentă credinţa că Măria nu se alătură
niciodată mîniei divine şi nu vrea decît să în-
duplece justiţia implacabilă a Fiului ei. In al său
Mortilogus, C. Reitter o imploră în următorii
termeni, în 1508: „Deschide celor oropsiţi li-
manul tău, o Maică! Sub aripile tale, ne ascun-
dem fără de griji, la adăpost de neagra ciumă şi
de săgeţile-i înveninate210." Fecioară cu mantie
care ocroteşte de ciumă a figurat începînd din
secolul al XlV-lea în picturile italiene,
franceze, germane, etc. — o temă care s-^a per-
petuat pînă în secolul al XVII-lea. Curînd însă
ea s-a îmbogăţit prin adjoncţiuni, căci deseori
Măria a fost reprezentată tronînd în slavă între
sfinţii apărători de ciumă şi primind prin mij-
locirea lor rugăciunile bolnavilor.
Sfinţii apărători de ciumă cel mai frecvent
invocaţi erau sfîntul Sebastian şi sfîntul Ro-
cus. Cele două izvoare hagiografice care au di-
fuzat viaţa şi legenda acestuia (mort în 1327?)
povestesc că Rocus (saint Roch), născut la Mont-
pellier, apoi venit în Italia, a contractat acolo
ciuma şi a fost izgonit din Piacenza. S-a refu-
giat într-o colibă în împrejurimile oraşului.
Cîinele de vînătoare al unui senior din vecină-
tate începu de la o bucată de vreme să fure
din mîna şi de la masa stăpînului său pîine pe
care i-o ducea regulat bolnavului. Intrigat, stă-
pînul, numit Gothard, şi-a urmărit într-o zi
cîinele şi a înţeles comportarea lui. De atunci'
1-a hrănit el însuşi pe Rocus, pînă la vindecare.
In schimb, sfîntul 1-a convertit pe Gothard care
s-a făcut schimnic. Întors la Montpellier, Rocus
n-a mai fost recunoscut de ai săi care, socotin-
du-1 spion, l-au aruncat în temniţă unde a şi
murit. Atunci, temniţa s-a luminat şi temni-
cerul a descoperit lîngă trupul lui inscripţia
lăsată de un înger: „eris in pestis patronns211*.
Mai tîrziu, relicvele lui Roous au fost mutate
de la Montpellier la Veneţia; de atunci, faima
sfîntului a crescut cu repeziciune, ajungînd s-o
depăşească pe cea a sfîntului Sebastian. Icono-
• In latină, cu sensul: ocrotitorul de ciumă (N.tr.) 2
grafia. Iui, fie că povestea ciclul întreg
al vieţii sale — astfel, de exemplu, în
biserica Confreriei Sfîntului Rocus din
Lisabona, la Scuola San Rocco din
Veneţia (celebrele picturi ale lui
Tintoretto) şi în biserica Sfîntul
Lauren-ţiu din Niirnberg —, fie că
ilustra anumite episoade din legenda lui.
Reprezentarea cea mai stereotipă,
repetată în mii de exemplare — dovadă
a ubicuităţii unei frici —, 1-a înfăţişat cu
un toiag şi însoţit de cîinele său,
arătîndu-şi cu degetul bubonul de pe
şold. Pe lîngă sfîntul Sebastian şi sfîntul
Rocus, fervoarea şi neliniştea populaţiilor
au adăugat în total vreo cincizeci de
sfinţi apărători de ciumă, de mai mică
anvergură, veneraţi într-un loc sau altul.
Totuşi, sfîntul Carlo Borromeo a
dobîndit o faimă considerabilă care 1-a
plasat imediat după cei mai importanţi
sfinţi ocrotitori. Devotamentul său în
timpul epidemiei din Milano, în 1575, şi
faptul că papalitatea şi iezuiţii au
încurajat cultul său, explică apelurile pe
care i le-au adresat catolicii asaltaţi de
ciumă.
Cu toate acestea, rugăciunile, liturghiile,
legă-mintele, posturile şi procesiunile nu
rezolvau totul. Dacă epidemia continua
cu aceeaşi virulenţă, oamenii cădeau într-
un soi de toropeală, nu mai luau măsuri
de precauţie, îşi neglijau ţinuta cu acea
delăsare proprie descurajării, în mod
semnificativ, D. Defoe, după ce remarcase
„cu ce curaj se ducea poporul la slujbele
religioase", adaugă numaidecît: „Vorbesc
de timpuri212anterioare momentului de
deznădejde ". Şi apoi, epidemia declina
brusc, re-demara din nou, în fine se
domolea. Atunci izbucneau Te Deum-
urile, ţîşnea bucuria zgomotoasă şi se
139 manifesta, chiar înainte de a fi justificată,
18 frenezia căsătoriilor pe care le notează
rînd pe rînd toţi cronicarii ciumei:
La Marsilia, începînd din noiembrie
1720, bîntuia o adevărată „manie":
„Nu mică ne-a fost mirarea să
constatăm, în acea perioadă, un mare
număr de căsătorii în rîndurile
populaţiei... Furia căsătoriilor era atît de
!i
mare încît se întîmpla ca unul dintre căsă-
toriţi, care nu contractase maladia timpului,
r?» să se însoţească firesc şi fără a-şi face vreo
grijă cu altul al cărui bubon abia se închi-
3 şese, ajungîndu-se astfel la multe căsnicii
ciumate213."
Cam cu patru secole în urmă, Jean de Venette
scrisese:
„Cînd epidemia, pestilenta şi mortalitatea
încetară, bărbaţii şi femeile care au rămas
în viaţă s-^iu căsătorit pe capete. Femeile
supravieţuitoare au avut un număr nemai-
pomenit de copii. .. Vai! din această înno-
ire a lumii, lumea n-a ieşit mai bună. Căci
oamenii fură după aceea şi mai hrăpăreţi
şi mai avari, căci doreau să aibă mult mai
mult decît înainte; mai hrăpăreţi ajungînd,
îşi pierdeau 214tihna în discordii, intrigi, cer-
turi şi procese ."
Frica fusese uitată; dar pentru cît timp?
■iTI J
rv
FRICA Şl RĂZVRĂTIRE (1)
265
* Este v °rba de aşa numitele centime adiţionale
care se adăugau la impozitul de bază. (N. tr.).
3. Frici mai precise
Sentimentul de insecuritate, cel puţin în for-
mele descrise mai sus, era deseori mai mult
trăit decît conştient. In schimb, anumite frid
mai precise şi care, uneori, nu aveau nimio
imaginar au precedat adeseori revoltele. Ridi-
cîndu-se în repetate rînduri împotriva spanio-
lilor, începînd din secolul al XVI-lea pînă în
secolul al XVHI-lea (şi mult mai frecvent de-
cît ne-a lăsat multă vreme să ghicim istoriogra-
fia oficială), indienii din Mexic şi din Peru se
simţeau ameninţaţi în identitatea lor cea mai
profundă de cultura cueeritoiilor şi mai ales
de botezul, catehismul şi liturghiile misionari-
lor europeni. De unde băjenirile lor repetate în
zonele muntoase, atacurile neaşteptate împo-
triva satelor de colonizare şi Greştinare, vio-
lenţele în cursul rebeliunilor împotriva călugă-
rilor, a bisericilor, a clopotelor, a imaginilor
creştine, etc. In Peru şi în Mexicul secolului al
XVI-lea, aceste insurecţii au luat uneori o co-
loratură milenaristă foarte revelatoare pentru a
ilustra şocul dintre două Gulturi: într-o primă
fază, Dumnezeul creştinilor îi învinsese pe zeii
locali şi spaniolii pe indieni. Dar „acum lumea
îşi împlinea întoarcerea. Dumnezeu şi spaniolii
vor fi, de astă dată, înfrânţi şi toţi spaniolii
ucişi, oraşele lor înghiţite şi marea tare să se
umfle oa să-i înece şi să şteargă amintirea
lor36". Iată acum în Mexic, în plin seeol XX,
o situaţie aparent răsturnată când, de astă dată,
victima persecuţiei este catolicismul. In satele
din centrul ţării el a fost întărit la sfîrşitul
secolului al XlX-lea printr-o reînnoire a pre-
dicaţiei şi a devenit substanţa însăşi a conştiinţei
populare într-un moment cînd anticlericalii din
marile oraşe — birocraţi, burghezi şi militari
— vor să distrugă clerul, Biserica şi credinţa.
Şi de astă dată e vorba tot de o luptă între
două culturi. în anii 1920, un deputat, «are
exprimă foarte grăitor radicalismul anti-
religios pe atunci la putere, nu se sfieşte să
afirme:
„.. . Trebuie să pătrundem în familii^ să sfă-
rîmăm statuile şi chipurile sfinţilor, să
pulverizăm mătăniile, să desprindem cru-
cifixurile, să confiscăm rugăciunile de nouă
zile* şi alte chestii de-astea, să baricadăm
porţile împotriva preotului, să suprimăm
libertatea de asociere pentru ca nimeni să
nu meargă la biserică să se întîlnească cu
popii, să suprimăm libertatea presei ca să
împiedicăm publicitatea clericală, să distru-
gem libertatea religioasă şi, în sfîrşit, în
această orgie de intoleranţă satisfăcută, să
proclamăm o lege cu un articol unio: în Re-
publică, nu vor beneficia de garanţii decît
cei care gîndesc ca noi37."
In logica unui astfel de program, preşedintele
Calles (1924—1928) decide în 1926 închiderea
bisericilor şi expulzarea preoţilor. Timp de
eihci luni, cei mai zeloşi catolici mexicani —
cu precădere ţărani — încearcă, prin penitenţe
şi rugăciuni, să înduplece Cerul să înmoaie
inima noului faraon. Dar ea rămîne împietrită.
Atunci, ameninţaţi să-şi piardă sufletul şi în
ciuda îndemnurilor la prudenţă din partea ie-
rarhiei şi a Vaticanului, los cristeras se răs-
coală, apoi se organizează şi, timp de trei ani,
ţin piept trupelor guvernamentale.
In mod inevitabil, aceste frici legitime în
faţa unor primejdii mai mult decît reale s-au
dublat cu spaimele suscitate de imaginaţia co-
lectivă. In sînul populaţiilor indigene din cen-
trul Perului, în jurul anilor 1560, s-a răspîndit
zvonul că albii au venit în America anume ca
să-i ucidă pe indieni, a căror grăsime o folo-
seso ca medicament. Drept urmare, indienii
fugeau de orice contact cu spaniolii şi refuzau
să-i slujească38. Vrăjitorii tarahumarilor din
In original „neuvaines" (plural), aote de devo-
ţiune practicate consecutiv timp de nouă zile. (N. tr.).
Mexic, o populaţie oare s-a revoltait în repetate
rînduri împotriva ocupanţilor, mai ales în
1697—1698, afirmau că clopotele bisericilor
atrag molimile, eă botezul contaminează copiii
şi că misionarii sînt nişte magicieni39. Cît de-
spre los cristeros, la începutul cruntei repre-
siuni antireligioase, aceştia au fost convinşi că
ziua Judecăţii a sosit şi că nu au de-a face eu
„armata guvernului, ci cu cea a lui Lucifer în-
suşi40".
Intorcîndu-ne acum în Europa şi urcînd pe fi-
rul timpului, descoperim cu uşurinţă la origi-
nea anumitor răzvrătiri alte frici foarte înte-
meiate, dar însoţite şi ele de o proliferare a
imaginarului. De-a lungul cîtorva secole,
populaţiile oraşelor mici şi de la şes s^au temut
pe bună dreptate de forfota continuă a milita-
rilor, chiar eînd nu erau în mod oficial ina-
mici, în Franţa, această teamă pare să fi prins
eontur în epoca marilor companii* şi a scăzut
progresiv abia din momentul cînd Ludovic al
XlV-lea şi Louvois au înfiinţat cazărmi şi au
impus armatei o disciplină mai strictă. Relativ
la evenimentele anului 1357, Froissart rela-
tează astfel fărădelegile soldaţilor-briganzi din
Ile-de-Franoe:
„. . . (Ei) cotropeau şi prădau zi de zi tot
ţinutul dintre rîul Loara şi rîul Sena: din
care pricină nimeni nu se mai încumeta să
călătorească între Paris şi Vendome, nici
între Paris şi Orleans, nici între Paris şi
Montargis, dar nici să rămînă locului; astfel
toată lumea de la şes băjenea către Paris şi
Orleans . . . şi n-a rămas cetate, oraş şi nici
fortăreaţă, dacă nu era bine păzită, care să
nu fi fost prădată şi jefuită ... Şi călăreau
cete cete, care douăzeci, care treizeci, care
* „Les grandes compagnies", erau trupe de aven-
turieri care luaseră fiinţă în timpul războaielor din-
tre Franţa şi Anglia, în secolul al XlV-lea şi care
colindau ţara, devastînd-o. (N. tr.).
patruzeci, către partea de sus a ţării, şi nu
se afla nimeni să-i întoarcă nici să le vină
de hac41".
„Marile companii" au făcut ravagii şi în secolul
al XlV-lea în Normandia, în valea Ronului şi
în Languedoe. în această regiune din urmă,
briganzii luptau fie spre propriul lor folos, fie
în solda lui Jean d'Armagnao sau a contelui de
Foix, pe atunci în război. în cursul anilor
1360—1380, în satele din sud-est, cutreierate
necurmat de soldăţimea lacomă de pradă, dom-
nea o mizerie cruntă. Ameninţaţi la fiecare pas,
ţăranii şi neguţătorii nu mai cutezau să se
aventureze pe drumuri. Pretutindeni vedeai
oameni sărmani părăsindu-şi bordeiele: unii se
refugiau în cetăţi, alţii se adunau în cete prin
păduri punîndu-se şi ei pe jaf oa să trăias«ă.
Aceştia au fost „tuohin"-ii, de la cuvîntul „tou-
che" (adică petic de pădure) unde îşi căutau
refugiu aceşti oropsiţi42. Numărul şi tîlhăriile
lor au luat proporţii mai ales în jurul lui 1380,
în ţinuturile de sus şi de jos din Languedoc şi
în Auvergne.
Mărturiile despre stricăciunile pricinuite de
trecerea şi incartiruirea trupelor abundă de-a
lungul secolelor Vechiului Regim. în 1557, Mi-
lanul a trimis la Filip al II-lea un ambasador
care i-a declarat regelui:
„Acest stat (dueatul Milanului) este în cea
mai mare parte atît de distrus şi de ruinat,
încît numeroase pământuri au şi fost pără-
site ... Această paragină provine din tot ce
apasă asupra statului: atît impozitele extra-
ordinare . . . cît şi încartiruirea soldaţilor.
Este de neînchipuit ce povară sînt aceştia
pentru populaţie. Şi cu atît mai mult cu cît
purtarea lor e lipsită de milă şi de măsură,
plină d« cruzime şi de lăeomie". De unde
şi „exasperarea supuşilor, şi chiar deznă-
dejdea lor fără de margini". De unde şi
«calamitatea şi distrugerea unor oraşe.. .
Alessandria, Tortona, Vigevano, cu împre-
jurimile lor, şi cea mai mare parte a regiu-
nii Pavîei, şi mai ales Lomellina, unde .. .
numeroşi locuitori', după ce au pierdut toate
mijloacele de trai,43au plecat şi s^au împrăş-
tiat în alte ţinuturi ".
în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, răz-
boaiele religioase au provocat în Franţa, în re-v
petate rînduri, venirea unor soldaţi străini: spa-
nioli, italieni şi elveţieni în tabăra catolică, el-
veţieni de asemenea, englezi şi mai ales ger-
mani în tabăra protestantă. Aceştia din urmă,
văzuţi succesiv în 1562, 1567-i569 şi 1576,
au lăsat o amintire sinistră. în 1576, Johann
Kasimir*, fiul Principelui Elector**, neprimind
după pacea de la Beaulieu indemnizaţiile fă-
găduite de Henric al III-lea, a permis trupelor
sale să se despăgubească pe seama locuitorilor.
Ele au luat cu asalt satele care rezistau şi au
comis excese îngrozitoare. Pe de altă parte, în
timpul acestei lungi perioade de război civil,
soldaţii francezi din ambele tabere s-au com-
portat deseori ca nişte tîlhari. în 1578, Statele
din Languedoc, ostile, ce-i drept, protestanţilor,
se întristau văzînd
„pămîntul scăldat în sîngele bietului ţăran,
al bietelor femei şi al pruncilor; fermele
şi casele din cîmpiile pustiite, căzute în pa-
ragină şi în bună parte pîrjolite, şi asta după
edictul de pacificare (din 1576)... Şi nu de
către tătari, de către turci, nici de către mos-
coviţi, ci de către cei născuţi şi hrăniţi de
acest pămînt şi care se închină după reli-.
gia zisă reformată44 ..."
Războiul de Treizeci de ani a înteţit într-o
mare parte a Europei teama de trecerea şi
încartiruirea militarilor.
în Aventurile lui Simplicissimus, roman
scris de un martor al Războiului de Treizeci
• Conte palatin de Renania (N. tr.). **
Friedrich al III-lea (N. tr.).
de ani, un soldat declară: „Dracu' să-1 ia
pe eel care se lasă înduplecat de milă; la
dracu' cel care nu-i ucide fără cruţare pe
ţărani, cel eare caută în război altceva de-
cît propriul lui folos."
Eroul din Simplidssimus povesteşte cum
o ceată de soldaţi a prădat satul său şi i-a
schingiuit pe locuitori: „S-au apucat atunci
de au scos cremenea din pistoale şi-au pus
în loc degetele ţăranilor prinşi, căznindu-i
pe bieţii nenorociţi de parcă ar fi ars vră-
jitoare pe rug. De altminteri, pe unul dintre
ei soldaţii îl şi aruncaseră într-un cuptor
pe care începuseră să-1 înfierbînte, deşi
omul nici n-apucase să mărturisească ceva.
Altuia îi legaseră o funie în jurul capului
şi-o strîngeau cu un băţ, astfel că la fiecare
răsucire îl podidea sîngele pe gură, pe nas
şi pe urechi45...".
Să fie oare exagerată povestirea lui Grimmels-
hausen? Sigur că o seamă de zvonuri înfrico-
şătoare care circulau au agravat şi mai mult o
realitate oricum sinistră. Pe de altă parte, fan-
faronada şi ameninţările soldaţilor au contri-
buit fără îndoială la acreditarea povestirilor cu
copii puşi la frigare, care au reapărut în mo-
mentul revoltei hîrtiei timbrate* din Bretania46.
Dar — mărturii printre multe altele — unele
documente aflate la tribunalul din Bordeaux
dovedesc că în 1649 ţărani47din Barsac şi Ma-
cau au fost trecuţi prin foc . Y.-M. Berce, în-
treprinzînd o anchetă minuţioasă asupra fără-
delegilor militarilor în sud-estul francez de-a
lungul secolului al XVII-lea, este categoric: ei
trăiau pe spinarea populaţiilor; violau femeile,
schingiuiau locuitorii pentru a-i sili să măr-
turisească locul unde şi-au ascuns banii, legînd
fedeleş bărbaţii, sniulgîndu-le barba, împin-
gîndu-i în focul căminelor, atîrnîndu-i de cîte
o bîrnă să-i snopească în bătăi; devastau ca-
, * Cu alte cuvinte, în momentul introducerii tim-
brului fiscal. (N. tr.).
sele în care nu găseau destui bani, despicau
butoaiele, schilodeau animalele domestice, mă-
celăreau păsările de curte. Părăsind o locuinţă,
eărau cu48ei mobilier şi veşminte, veselă şi aş-
ternuturi . Or, ofiţerii nu făceau nimic ca să
împiedice jafurile, excelentă momeală pentru
recrutări .
v
Aceleaşi violenţe în nordul Franţei, cînd
mercenarii lui Rosen*, recrutaţi de Mazarin, au
fost trimişi împotriva spaniolilor după 1648.
Locuitorii regiunilor Guise, Bapaume, Saint-
Quentin au trebuit să se refugieze în păduri,
să se înarmeze cu furci şi coase, să constituie
„machiuri". Degeaba i se plîngea Saint Vincent
de Paul** lui Mazarin de tîlhăriile lui Rosen.
Aceleaşi excese şi în împrejurimile Parisului
în timpul Frondei: femei siluite, ţărani ciomă-
giţi, biserici jefuite, odoare bisericeşti furate,
holde de grîu încă verde cosite ca nutreţ pentru
cai, vii smulse, turme întregi rechiziţionate.
Tristă cronică ce poate fi reconstituită graţie
Relatărilor caritabile*** inspirate 49în epocă de
binefacerile cucernicilor din capitală .
Soldaţii aveau o faimă atît de rea, încît nu-
mai la vestea unei eventuale încartiruiri popu-
laţiile din localităţile vizate intrau frecvent în
stare de alertă, iar uneori, nesocotind poruncile
regale, ajungeau să se şi răscoale. Y.-M. Berce
a studiat în Aquitarua anilor 1590—1715, 42
de astfel de răzmeriţe. în multe parohii, de în-
dată ce se afla că militarii sunt în apropiere,
tocsinul suna alarma, muncile câmpului şi co-
merţul se întrerupeau, pîndari se postau la răs-
pîntii. Satele se baricadau ©u poloboace şi că-
ruţe. In situaţiile mai grave, ţăranii se adăpos-
* Conrad (marchiz de) Rosen (1628—1715), mareşal
al Franţei. A luptat în Germania în timpul Războ-
iului Ligii de la Augsburg. (N. tr.).
** Saint Vincent de Paul (1576—1660) filantrop
catolic, canonizat în 1737. (N, tr.).
**• Culegeri de povestiri menite să trezească şi
să stimuleze sentimentul milei faţă de cei nevoiaşi-
(N. tr.).
teau în biserică, ultimul refugiu al comunită-
ţii rurale. Oraşele prevăzute cu ziduri de apă-
rare îşi ferecau porţile, organizau ronduri pe
metereze, din înaltul cărora archebuzele tră-
geau în trupele oare se apropiau. Câteodată,
se organizau şi expediţii de descurajare împo-
triva unităţilor militare aflate încă la oarecare
distanţă de cetate. Aşa s-a procedat la Mont-
morillon şi la Periguemx în 1636, la Mur-de-
Barrez în 165150. Y.-M. Berce observă că ase-
menea răzmeriţe au izbucnit în 1638-1640 şi
în 1649-1653, adică în toiul Războiului de
Treizeci de ani şi în timpul Frondei, perioade
de mare insecuritate, eînd s-a remarcat şi rea-
pariţia vechilor forme de autoapărare locală
în care se angaja o întreagă comunitate51. în
afară de aceasta, ele se produceau mai ales la
sfîrşitul toamnei, cînd militarii urmau să-şi
reia cantonamentul de iarnă, şi primăvara cînd
porneau iarăşi spre frontiere52.
Teama provocată de trecerea trupelor se
conjuga cu aceea, mai generală, privind toate ca-
tegoriile de pribegi, deseori asimilaţi unor de-
lincvenţi. Dar despre frica de cerşetori vom
mai vorbi curând. Să notăm însă de pe acum
că, timp de mai multe secole, europenii au avut
motive temeinice să asocieze mental soldaţii şi
vagabonzii. O seamă de pribegi găseau soluţia
provizorie a mizeriei lor acceptînd ofertele re-
crutorilor. Uneori însă, oamenii erau recrutaţi
cu arcanul. Invers, mulţi soldaţi demobilizaţi
se organizau frecvent în cete de briganzi care
îşi duceau viaţa tîlhărind: de pildă, în Italia,
după 155953, sau în Franche-Comte, în 1636-
1643, cînd rămăşiţele unei armate imperiale în
retragere se fărâmiţaseră în pilcuri de bri-
ganzi54. Dacă reîncepea războiul, banditismul
se mai potolea un timp într-o regiune sau alta,
briganzii redevenind soldaţi şi plecînd la fron-
tiere; aşa s-a întîmplat în Italia în 1593, odată
cu reluarea ostilităţilor între turei şi Habs-
burgi55 Multiplele raporturi dintre armate şi
cetele de vagabonzi se întemeiau însă şi pe alte
raţiuni: numeroşi pribegi fără căpătîi, aşa-nu-
miţii „rouleurs"* sau „billardeurs"** dezertau
de îndată ce-şi încasau solda, chit că periodic
se reangajau56. Pe deasupra, armatele tîrau ou
ele copiii militarilor, soldaţi 57bătrîni, fugari,
asasini, preoţi răspopiţi şi târfe . In sfîrşit, în
Rusia secolului XVII, în Franţa lui Ludovic al
XVI-lea, în Portugalia secolelor XVIII şi XIX,
ţăranii fugiţi de recrutare au ajuns pribegi, si-
liţi să tîihărească pentru a supravieţui 58. Astfel,
între secolele XIV şi XVIII, Vechiul Regim a
produs un întreg univers marginal de sol-
daţi^briganzi a căror faimă sinistră se mai păs-
tra vie şi pe vremea cînd a izbucnit Marea
Frică din 1789, iar cea mai mare parte a Fran-
ţei a intrat în stare de alertă pentru a fugări
nişte fantome.
5. Fiscul: o sperietoare
Evenimentele din 1789 nu trebuie să ne ducă
la o generalizare excesivă. Penuriile şi sedi-
ţiunile nu sunt neapărat legate între ele. Să
luăm cazul Angliei în secolele XVI şi XVII.
Numeroase perioade care au cunoscut recolte
deosebit de slabe — astfel anii 1594-1598 — n-
au fost marcate de nici o revoltă populară.
Dimpotrivă, rebeliunea lui Wyatt* (1554) şi
cea din nordul ţării în ii 569 au coincis cu re-
eolte bune90. In marea Iui Istorie a crocanţi-
lor**, Y.-M. Berce disociază de asemenea cu-
plul foame-revoltă. „Răzmeriţele frumentare,
scrie eJ, nu sunt decît un model şi încă unul
dintre cele mai puţin frecvente al violenţelor
colective [în Franţa] secolului al XVII-lea91."
Că nu o dată mizeria provocată de cele două
mari calamităţi ale căror reveniri periodice le-
am studiat — trecerea militarilor şi foametea
— a exacerbat sensibilitatea şi agresivitatea
populaţiilor, pregătind psihologic terenul
revoltelor ulterioare, e lucru sigur. Cu toate
acestea, rebeliunile antifiscale, despre care
trebuie să vorbim acum, aveau deseori mai
multă amploare şi durată decît tulburările
frumentare şi au jucat un rol esenţial în is-
toria rurală şi urbană a Europei de odinioară,
iar, pe de altă parte, impunerile sau amenin-
ţarea ou noi taxe au slujit deseori ca detonator
al unor mişcări sediţioase. Să amintim, de exem-
Plu, că în Italia revolta Perugiei împotriva lui
w * Tentativa insurecţională a lui Sir Thomas
™yatt (1522—1554), împotriva guvernului de la Lon-
dra s-a soldat cu un eşec şi cu condamnarea sa la
moarte pentru înaltă trădare. (N. tr.).
** Revolte ţărăneşti sub Henri al IV-lea şi Lu-|3
uovic al XlII-lea (1594, 1624, 1637) provocate de spo-lrea
excesivă a impozitelor. (N. tr.).
Paul al IlI-lea, în 1540, cele de la Palermo şi
Neapole, în 1647, împotriva spaniolilor, au în-
ceput cu proteste împotriva majorării impo-
zitelor. Să examinăm totuşi mai atent cazurile
englez şi francez care sunt mai bine cunos-
cute.
Răscoala lucrătorilor englezi în 1381 a luat
în cursul desfăşurării ei o coloratură antise-
niorală (mai multe castele arse, revendicarea
abolirii serbiei); ea a dobîndit în acelaşi timp
unele accente de speranţă milenaristă cu fai-
moasa referire la vîrsta de aur atribuită pre-
dicatorului John Ball*: „Cînd Adam săpa, iar
Eva torcea, gentilomul unde era?". Cu toate
acestea, ea a fost provocată de exigenţele fis-
cale ale Parlamentului: aşa-numitele poll-tax-
es din 1377 şi 1379, capitaţii repartizate ine-
gal care, în anumite sate, ajungeau să-i pre-
tindă unui salahor o sumă egală cu simbria
pe trei zile de muncă, depăşind orice alt im-
pozit anterior92. Cînd Henrio al VIH-lea, în
1513, a vrut să instaureze din nou oapitaţia,
tentativa lui a antrenat tulburări în York-
shire93. In secolul al XVII-lea, exciza, taxa pe
vînzarea mărfurilor hotărîtă în momentul cînd
izbucnea războiul civil, a provocat o serie de
răzmeriţe în 1646-1647, iar guvernul s-a vă-
zut obligai s-o abolească în cazul produselor
alimentare 94. Istoricii britanici remarcă faptul
că în ciuda tulburărilor — esenţial politiee şi
religioase — oare au izbucnit sub Henric al
VlII-lea şi Eduard al Vl-lea în virtutea
luptei împotriva ©atolicismului şi a scoaterii la
vînzare a mînăstirilor, în ciuda chiar a războiului
civil din anii 1642-4648, Anglia, în secolele XVI
şi XVII, a cunoscut în total mult mai puţine
revolte populare decît Franţa aceleiaşi epoci.
Motivul acestei deosebiri, după E.S.L. Davies,
este următorul: „clasele inferioare au fost
scutite aproape complet de impozite, în
* Preot din comitatul Kent. J. B. a sfîrşit exe-
cutat sub ochii regelui Richard al II-lea. (N. tr.). 284
contrast izbitor cu ceea ce se petrecea în Fran-
ţa, unde impozitul a fost prilejul, dacă nu şi
cauza, eelor mai multe revolte din secolul al
XVlI-lea95".
în cazul Franţei, numeroase exemple, chiar
anterioare secolului al XVII-lea, vin în spriji-
nul unei astfel de analize. Carol al V-lea, în
ajunul morţii sale (1380), hotărîse abolirea „a-
jutoarelor"* pentru a-şi uşura poporul împovă-
rat. Curînd însă, impozitele imprudent supri-
mate au trebuit să fie restabilite: au urmat
răscoalele urbane din 138296. Revolta comunelor
din Guyenne, în 1548, constituie un protest
împotriva gabelei** în provineiile din sud-estul
regatului — 97extensie revocată de Henric al
II-lea în 1549 . De-a lungul secolului al XVII-
lea, grave rebeliuni urbane şi rurale au avut
la origine, în Franţa, împovărarea fiscală sau
ameninţarea cu noi impuneri: oea a „desculţi-
lor" din Normandia de jos, în 1639, din eauza
unui proiect de extindere98 a gabelei în această
regiune care pînă atunci fusese scutită; cele
de la Rouen şi Caen în acelaşi an, în urma
unei noi reglementări a vopsirii textilelor, în
virtutea căreia un agent special trebuia să con-
troleze şi să testeze calitatea lucrărilor de bo-
iangerie în fiecare99 oraş şi burg — inspeeţie în-
soţită de o taxă ; eele ale „crocanţilor" din
Angoumois şi Saintonge, în 1636; cea din Pe-
rigord, în 1637-1641 — „cea mai mare răs-
coală ţărănească din 100istoria Franţei, exceptînd
războiul din Vendee "; cele din Gasoonia şi
din Rouergue, în 1639-1642: toate motivate
prin creşterea dărilor.
In cronica răscoalelor antifiseale, atît la Pa-
ris cît şi în provincie, anul 1648, primul an al
Frondei, merită o menţiune specială. Exaspe-
rarea provocată de impozite, indignarea popu-
lară pe care o stîrneau agenţii fiscului explică
Aşa-numitele „aides" erau prestări pecuniare 185
orate
suzeranului în Evul Mediu. (N. tr.). Impozitul pe sare.
(N. tr.).
atitudinea tribunalelor şi ecoul acesteia în opi-
nia publică. Reciproc, opoziţia adunărilor suve-
rane* faţă de noile măsuri fisoale (edit du
toise**, decretul tarifelor; reînnoirea paulet-te-
i"**), a stimulat numeroase refuzuri colective ale
impunerilor. „S-a crezut că terorismul fiscal,
domnia perceptorilor şi a 101 intendenţilor
consideraţi agenţii lor s-a încheiat ." Deşi re-
volta al cărei teatru a fost Bretania în 1675 a
luat în localităţile rurale aspecte antisenioriale,
cu atacarea multor castele şi voinţa — expri-
mată în Codul ţărănesc — dea aboli redeven-
ţele domeniale precum zeciuiala, corvezile, etc,
punctul de pornire al sediţiunii la Rennes şi
la Nantes a fost tot ostilitatea faţă de noile
taxe: timbrul fiscal, marcarea obiectelor de
cositor, impozitul pe vînzările de tutun. în
plus, s-a zvonit că Bretania va fi supusă ga-
belei. Ţăranii, care au continuat la rîndul lor
agitaţia urbană, n-au pierdut prilejul să atace
birourile percepţiilor şi, dacă totuşi au atacat
şi cîteva castele, au făcut-o deseori numai bă-
nuind că gentilomii respectivi — deţinători ai
vreunei funcţii regale — s-ar putea număra
printre cei ce urmează să introducă gabela în
provincie102.
Antiseniorială în anumite privinţe, revolta
„Bonetelor roşii" din Bretania nu er-a însă şi
antihobiliară: răsculaţii doreau ca fiicele nobi-
lilor să-şi aleagă 103
bărbaţi „de condiţie comună"
şi să-i înnobileze . In mod mai general, cer-
cetările recente dovedesc că sub Vechiul Regim
* în original: „assemblees souveraines". Este vorba
de parlamentele regionale din timpul Vechiului Re-
gim care erau în mod exclusiv curţi judiciare, deşi,
timp de cîteva secole, şi-au asumat şi atribuţii po-
litice. (N. tr.).
** Instituit în 1644, acest decret prevedea amen-
darea proprietarilor parizieni ale căror imobile de-
păşeau anumite limite prevăzute într-o ordonanţă din
1548, căzută în desuetudine. (N. tr.).
•" Impozit plătit din nouă în nouă ani de titu-
larii anumitor funcţii publice, prin care îşi asigurau
păstrarea lor. (N. tr.). 286
majoritatea răscoalelor ţărăneşti n-au fost
ostile atît nobililor cît guvernămîntului
central, depărtat, anonim, opresor, veşnic
pe cale de a inventa taxe noi. In Franţa,
refuzul violent al fiscalităţii agresive
exercitate de un stat tot mai birocratic şi
centralizator s-a manifestat mai frecvent
în secolele XVI şi XVII. Nu rareori se
întîmpla pe atunci ca burghezia din oraşe
şi nobilii din lumea rurală să facă, cel
puţin o bucată de vreme, cauză1 comună
cu poporul revoltat. De altminteri , la ţară,
adeseori gentilomii locuiau în continuare în
castelele lor. Toată lumea îi cunoştea;
treceau drept protectori fireşti. Faptul că în
1789 ţărănimea s-a întors împotriva
noibilimii se explică prin aceea că mulţi
nobili luaseră obiceiul, în cursul secolului al
XVIII-lea, să locuiască la oraş, populaţia
pierzînd astfel contactul cu ei.
Rebeliunile antifiscale — în special
cele care au izbucnit în Franţa secolului
XVII — au fost adeseori gesturi de
disperare provocate de un exces de
mizerie şi de teama de agravare a unei
situaţii oricum de neîndurat. într-un caiet
de jalbe al adunării stărilor din Normandia,
datînd din 1634, citim:
„Sire, cutremuraţi de oroare la
spectacolul suferinţelor bietului ţăran
în anii ce au trecut, ne-a fost dat să-'i
vedem pe unii dintre ei grăbindu-şi
moartea, deznădăjduiţi fiind de
greutăţile pe oare nu le mai puteau duce,
pe alţii legaţi de viaţă, mai degrabă
din resemnarea decît de plăcerea sau
de mijloacele de a o păstra, înjugaţi la
plug precum vitele de povară, arînd
pămîntul, păs-cînd iarbă şi trăind cu
rădăcini, spre ruşi-narea parcă a
însuşi pămîntului carele i-a hrănit la
287 naştere, mulţi băjenind prin străinătăţi
şi alte meleaguri ca să scape de dări şi
lăsînd pustii în urmă parohii întregi.
Şi totuşi birurile noastre n-au scăzut
cîtuşi de puţin, ci au sporit, trăgînd
de pe ei şi eă-maşa ce le mai
rămăsese ca să-şi acopere
goliciunea trupurilor şi în multe locuri, fe-
meile nici n-au mai putut călca în biserică
printre creştini, tulburate de ruşinea lor.
Aşa se face că acest biet trup, stors de toată
vlaga, cu pielea lipită pe oase şi acoperit
doar de ruşinea lui, nu 105aşteaptă decît mi-
lostenia Maiestăţii Voastre ."
Suplică hiperbolică pentru a înduioşa un mi-
nistru? Fără îndoială; dar în aceeaşi măsură
evocarea unei realităţi cotidiene, aşa cum reiese
ea din alte nenumărate descrieri ale Europei
căzute victimă Războiului de Treizeci de ani.
Intrarea Franţei în acest conflict a avut ca
rezultat dublarea în cîţiva ani a poverii fiscale
suportate de ţăranii francezi. „Pentru prima
dată, exigenţele regale depăşeau categoric
exigenţele Bisericii şi, într-o şi mai mare măsură,
pe cele ale seniorilor106." Impozitele indirecte şi
cele directe au sporit concomitent: de unde, pe
de o parte revoltele urbane împotriva prestărilor
pecuniare (aides — n.tr.) ce loveau mai ales în
meşteşugari, iar de cealaltă revoltele rurale
împotriva sporirii birurilor care loveau mai
ales în ţărani, proiectele de extindere sau de
agravare a gabelei cuprin-zînd deopotrivă şi în
unanimitate atît oraşele cît şi satele. Dublarea
impozitelor însemna pentru nişte oameni care
trăiau la limita mizeriei o ameninţare de moarte
— rapidă sau lentă — şi explică starea colectivă
de panică la anunţul noilor măsuri fiscale.
Intendentul Vertha-mont descrie răzmeriţa din
Perigueux, în 1635, ca pe „o maladie a întregii
populaţii din partea locului, o durere provocată
de sporirea impunerilor, o suferinţă adîncă ce ar
putea degenera într-o dezlănţuire nestăvilită de
jafuri, subversiuni şi crime, o nebunie, o jale107".
Disperarea se însoţea ou mînia în faţa
procedeelor de încasare, — „împilări" care, pe
temeiul nevoilor urgente ale statului, s-au
preschimbat în epoca Războiului de Treizeci de
ani într-un adevărat terorism fiscal. încasarea
dări- %
lor prilejuia arestări individuale, cu sechestni
pe vite şi mobile, sau colective, ale unui sat în-
treg. Endemia revoltelor rurale a dus la orga-
nizarea unei adevărate şi odioase armate de
perceptori, („puşcaşi ai dărilor*"). Cu toate
acestea, tulburările antifiscale şi psihoza gabe-
lei — deseori râspîndite dintr-o regiune într-ai-
ta de călători — se întorceau mai ales împo-
triva agenţilor fiscali şi a portăreilor acestora.
Acuzaţi că se îmbogăţesc pe spinarea poporului
şi a regelui, maltotierii** sau gabelierii erau
inamicii publici ai comunităţilor, nişte „cani-
bali" ce trebuiau pedepsiţi, anti-eul unei con-
ştiinţe colective care se considera curată. De
unde şi ritualul răzmeriţei cînd era îndreptată
împotriva gabelierului: atacarea locuinţei sale
ori a hanului unde tocmai trăsese, „minarea"
pe străzi a personajului batjocorit ca un încor-
norat într-un soi de charivari, executarea sce-
leratului despre care se spunea deseori că s-a
pocăit înainte de a muri — legendă menită să-j
convingă pe răsculaţi de îndreptăţirea lor. Acest
ritual se desfăşura după ce mulţimea trecuse
mai întîi pe ia închisoarea din localitatea res-
pectivă pentru a-i elibera pe cei aruncaţi acolo
de inechitatea agenţilor financiari.
într-un asemenea climat de efervescenţă şi
odată depăşit un anumit prag al agitaţiei, conta
mai puţin impozitul temut cît o anumită mito-
logie antifiscală seculară, mai puţin realitatea în
sine, cît imaginea înfricoşătoare sub care era
. închipuită această realitate.
i
1. Zvonurile
Imaginaţia colectivă prelua cele mai felurite
zvonuri. In ajunul răscoalei cunoscute în Anglia
secolului al XVI-lea sub numele de Pilgrimage
of Grace, fel de fel de şoapte îngrijoră-
toare şi răuvoitoare se răspîndeau din sat în
sat: se spunea că inspectorii apostolici trimişi
la mînăstirile închise din porunca regelui sunt
nişte indivizi corupţi care se îmbogăţesc je-
fuindu-le1. Şi mai înrădăcinată era convinge-
rea că odată cu acţiunea lor 2spoliatoare începe
„distrugerea sfintei credinţe ". Ştiri alarmante
au precedat şi rebeliunea din Cornwall, în
1547-1549: se credea că noua Prayer Book*
nu mai autorizează celebrarea botezului decît
duminica3. în realitate, ea recomanda pur şi
simplu regruparea ceremoniilor baptismale du-
minica pentru ca să aibă loc în prezenţa comu-
nităţii credincioşilor. Aceştia au crezut însă că
nou-născuţii bolnavi riscă de acum înainte să
moară nebotezaţi, fiind astfel hărăziţi infer-
nului. De unde şi panica populaţiilor.
Este imposibil, cel puţin în cazul civiliza-
ţiilor preindustriale, să separi zvonurile de
răscoale, indiferent de dimensiunile eronolo-
3. Frica de subversiune
Deseori răzvrătirile se potoleau brusc şi multe
revolte erau înăbuşite. Friea punea iarăşi stă-
pînire pe răsculaţii dezarmaţi. Represiunea de
care se temeau putea fi erîncenă, ca în 1525
după înfrângerea ţăranilor germani şi, în 1567,
cînd ducele de Alba a ajuns guvernatorul Ţă-
rilor de Jos. De asemenea, după eşecul unei
mişcări antifiscale oamenii se puteau teme, pe
bună dreptate, de întoarcerea masivă a gabe-
lierilor şi de înăsprirea măsurilor represive.
De cealaltă parte, învingătorii şi mărimile
zilei rămîneau ou obsesia mulţimii anonime şi
incontrolabile — „turmă fioroasă, greu de stă-
pînit", cum mărturisea un administrator nor-
mand în 170976 — şi cu teama de o răsturnare
a ierarhiilor. Mărturii neprevăzute în această
privinţă, cele ale autorilor de „pronosticaţii"
ale căror negre preziceri, repetate neobosit, par
să reflecte neliniştea permanentă a tuturor ace-
lora care ţineau la ordinea statornicită:
„1518: Stîrnise-vor mari zâzanii şi potrivni-
cii. . . între poporul de jos şi nobilime".
„1576.: Anul acesta o să-1 vedem [poporul]
revărsîndu-se cu totul din făgaşul îndatori-
rilor sale şi tulburîndu-se şi sumeţindu-se
cu mare gîleeavă împotriva maimarilor săi,
şi mare număr dintre ei vor fi pe drept osîn-
diţi, dar totuşi nelegiuirea lor... mult va
micşora puterea stăpînirîî".
„1590: Aşi jderi mare zîzanie se va isoa
în popor şi se vor învrăjbi stăpînitorii au
supuşii, ba chiar şi copilul ou părintele său,
femeia cu bărbatul şi sluga cu stăpînul".
„1602: Sunt de temut [anul acesta] în-
vierşunări, năduf şi răzvrătiri de popoare77."
Frica de poporul anonim se preciza deseori, atît
la oraş cît şi la ţară, în aceea, mai concretă, de
cerşetori. într-adevăr, în afară de subprodu-
sele instabile ale armatelor studiate mai îna-
inte, pe drumurile şi în cetăţile din Europa Ve-
chiului Regim bîntuiau şi alte categorii de
vagabonzi. Să menţionăm, desigur, ţigan", nu-
miţi de asemenea „sarazini", „egipţieni" sau
„romi", care primeau în grupurile lor diverşi
declasaţi ne-ţigani, „tinerimea destrăbălată de
toate neamurile", scria S. Miinster în Cosmo-
grafia lui78. Marginali prin moravuri şi îmbră-
căminte, ţiganii stîrneau frică. Lumea îi acuza
că fură copii. Dar cei mai numeroşi pribegi au
fost „oamenii de prisos" de odinioară79, acele
victime ale evoluţiei economice cu care ne-am
mai întîlnit când a fost vorba de violenţele mi-
lenariste: mici arendaşi izgoniţi prin acţiunea
metodică a acaparatorilor de pămînturi; lucră-
tori rurali trăind la limita supravieţuirii din
cauza creşterii demografice şi a penuriilor frec-
vente; lucrători urbani loviţi de recesiunile pe-
riodice şi de şomaj. Toţi aceşti adevăraţi cer-
şetori cărora, după cum se credea, li se adăugau
pretinşi infirmi şi pretinşi nevoiaşi care, secole
de-a rîndul, au vagabondat de la oraş la ţară
şi invers, numărul lor sporind în timp de criză:
ceea oe s-a întîmplat în ajunul Revoluţiei fran-
ceze.
Numeroase mărturii atestă frica de cerşetori
cu care trăiseră în Europa, începînd din epoca
Ciusmei Negre, toţi cei mai mult sau mai puţin
bogaţi, cei care aveau din ce trăi şi nu se mai
simţeau ameninţaţi de „delocalizare" şi deci de
desocializare. Din cercetările recente cu privire
la vagabondaj reiese că în rîndul vagabonzilor
Predominau oamenii fără familie, ceea ce spo-
rea şi mai mult frica pe oare o trezeau şi80ex-
plică de asemenea constituirea lor în bande . In
1363, episcopul de Paris deplînge o nouă
calamitate: străzile capitalei sînt năpădite de o
puzderie de cerşetori. Problema vagabondaju-
lui revine în marea Ordonanţă cabochiană din
1413*. Şaizeci de ani mai tîrziu, un act al tri-
bunalului din Paris decide cercetarea şi aresta-
rea vagabonzilor pentru a fi apoi expulzaţi sau,
pedepsiţi conform unei proceduri expeditive.,1
Legislaţii de acest tip, ce vor fi repetate şi
agravate de acum înainte în toată Europa, tra-,
duc sentimentul durabil de insecuritate care
i-a stăpînit timp de secole pe locuitorii stabili
din oraşe (şi de la ţară) în faţa spectacolului
„calicilor şi calicelor" care cutreierau provin-
ciile81.
In septembrie 1523, după „trădarea" cone-
tabilului de Bourbon şi în timp ce Franciso I
bolea la Lyon, Parisul s-a temut de o răzme-
riţă a cerşetorilor.
„în zilele acelea, povesteşte N. Versoris, It
toţi derbedeii s-au adunat grămadă la Pa-
ris, dorind de la o zi la alta sosirea duş-
manilor pentru ca, încîrdăşindu-se cu aceş-
tia, să poată jefui, prăda şi pustii oraşul
după bunul lor plac, aşa fel că în timpul
acela derbedeii din oraş erau mai temuţi
decît duşmanii82."
In Anglia lui Henrip al VlII-lea şi a lui
Eduard al Vl-lea, cînd au izbucnit numeroase
revolte, autorităţile au crezut — pe nedrept —
«ă rebelii erau mai ales cerşetori.
Cranmer scria în 1549: „Răspunzători de
toate aceste tulburări sunt nişte trîntori şi
nişte nemernici care n-au agonisit nimio
' In acest an, răsculaţii conduşi de Simonet Ca-
b o c h e a u c uc e ri t B a st i l i a şi l -a u si l i t pe C a rol a l
Vl-lea să semneze aşa-numita Ordonnance cabochienne
p re vă zî nd o se ri e de pri nc ipii de re formă a regat u
lui. (N.tr.).
32*
sau nu mare lucru prin munoa lor". Iar
sir John Cheke le declara răsculaţilor din
Norfolk, în The Hurt of Sedition (Preju-
diciile răzvrătirii) (1549), eă acţiunea lor
„stîrnise o vînzoleală în popor, o zarvă de
vagabonzi şi ridicase în păr toată hoţimea83".
Vagabonzii nu sînt decît nişte răufăcători şi
nişte răzvrătiţi, afirmă la rîndul său, în 1659,.
un înalt magistrat al armatelor din Italia:
„Grescuţi la şcoala trândăviei, aceşti indi-
vizi, vagabonzi şi ţigani, se ţin numai
de beţii, curvăsărie, jocuri de noroc, nele-
giuiri, zîzanii şi răzvrătiri. . , Roţile şi
spînzurătorile sunt deseori încărcate cu
aceşti monştri care, nevrînd nicicum să
urmeze porunca divină de a munci ca să-şi
agonisească pîinea cu sudoarea frunţii, se-
cufundă în nevoinţe ruşinoase ce-i îndeamnă
să făptuiască furtişaguri, blestemăţii şi o~
moruri înfiorătoare84."
Vagabondajul „oamenilor fără căpătîi" şi „po-
posind pretutindeni" este aşadar foarte sus-
pectat în epocă şi societatea vremii identifică
marginalitatea cu criminalitatea. Dacă procentul
cerşetorilor dintr-un oraş nu depăşeşte totuşi 3
sau 4% din numărul locuitorilor, prezenţa lor
nu îngrijorează prea mult. Dar cînd trece
pragul de lO"/o, populaţia se alarmează şi
riscă să intre în panică85. Or, în Europa secolelor
XVI—XVIII, această proporţie a fost adeseori
depăşită. De unde şi un portret-robot extrem de
răuvoitor al vagabonzilor, desenat progresiv de-
a lungul secolelor de imaginaţia colectivă. Ei
sunt acei „foarte puternici" „tîl-hari nărăviţi în
păcate" care îşi pîndesc vieti-mele din umbră
— aceasta într-o vreme cînd hoţia este
considerată a fi un delict mai grav decît
încăierarea sau răzbunarea. Ei sunt uneltele
cele mai nimerite în mîinile „inamicilor regelui
şi ai regatului" — aşa afirmă în 1524 consilierii
municipali din Troyes şi Dijoru
Mulţi medici le reproşează a fi vectorii ciu-
mei. A. Pare merge mai departe catalogînd
printre cele treisprezece cauze producătoare
de monştri „meşteşugul viclean al netrebnicilor
uşarnici", cerşetori umblînd din poartă în
poartă. De fapt, vagabonzii sînt ei înşişi nişte
monştri, capabili de toate crimele. într-adevăr,
A. Pare afirmă:
„... Ca să nu* muncească, tîlharii, netreb-
nicii şi şarlatanii de teapa asta nu vor nici-
cînd fireşte să deprindă alt meşteşug decît
cerşetoria, care-i o adevărată şcoală a tu-
turor răutăţilor, şi ce îndeletnicire poate
fi mai prielnică pentru astfel de inşi decît
să se ţină de codoşlîcuri, să împrăştie otră-
vuri prin sate şi oraşe, să pună foc, să
urzească trădări şi să slujească drept is-
coade, să fure, să jefuiască şi să nu dea
îndărăt de la nici o fărădelege? Căci, afară
de cei oare, ucigaşi prin însăşi firea lor,
şi-au ars cu fierul roşu trupul, ori au fo-
losit ierburi şi droguri pentru ca rănile şi
trupul să le fie şi mai hidoase, s-au aflat
şi unii care au răpit copii mici şi le-au
sfărîmat braţele şi picioarele, le-au crăpat
ochii, le-au retezat limba, le-au stîlcit şi
înfundat pieptul, zicând că trăsnetul i-a
schilodit, pentru ca, purtîndu-i astfel prin
lume, să pară cît mai jalnici şi să adune
gologani86."
Acest text aminteşte de bogata literatură consacrată
calicimii începînd cu celebrul Liber vagatorum
{„Cartea rătăcitorilor"; de la sfîr-şitul secolului al
XV-lea şi începutul secolului al XVI-Iea), care
cuprinde printre altele şi II Vagabondo de Rafaele
Frianoro (1621). „Vagabondul, scrie foarte exact B.
Geremek, apare aici sub trăsăturile făţarnicului, ale
şarlatanului, ale escrocului, iar scopul didactic al
acestei literaturi este să înfăţişeze limpede
instrumentele şi tehnicile escrocheriei. în planul
secund al 32*
acestui tablou, se profilează primejdia sodală
pe care o constituie această lume aparte pen-
tru ordinea stabilită, pentru societatea organi-
zată88". Făcînd ecou temerii încercate de oei
avuţi, dar luînd partea dezmoşteniţilor, teo-
logul jansenist Godefroy Hermant scria în
1654 cu un condei de-o ironie foarte modernă:
„Săracii sunt nişte spectre hidoase care
tulbură tihna oamenilor aşezaţi, strică bu-
curia familiilor şi tulbură liniştea publică.
Să curmăm zarva acestor mizerabili care-i
urmăresc pe paşnicii burghezi pînă şi-n ca-
sele lor şi pun la cale tulburări criminale89."
Asemenea mărturii ne fac să înţelegem de ce
în majoritatea lucrăriior timpului, relative la
cerşetori, şi care nu cultivă câtuşi de puţin
caritatea creştinească a unui Hermant, vaga-
bonzii sunt înfăţişaţi sub forma unei contra-
societăţi argotice cu organizare corporatistă,
condusă de o autoritate „monarhică" şi vorbind
o limbă misterioasă. O contra-societate astfel
descrisă nu putea fi considerată decît ca c-
ameninţare la ordinea statornicită.
Legislaţia engleză din secolele XV-XVII,
mai mult decît oricare alta, ilustrează elocvent
frica de subversiunea provocată de vagabonzi
care a pus stăpînire pe clasele diriguitoare89.
Statutul din 1531 prevede ca aceştia să fie
urmăriţi, daţi pe mîna justiţiei, biciuiţi pînă la
sînge, apoi trimişi la locurile lor de naştere sau
în localităţile unde au locuit cel puţin trei luni.
Şi mai aspru, actul din 1547 stipulează ca orice
om oare n-a muncit timp de trei zile să fie
însemnat ou fierul roşu^ apoi dat în robie pe
timp de doi ani, fie denunţătorului, fie comunei
sale de baştină, fuga fiind pedepsită prima dată
cu robia pe viaţă, iar a doua oară cu moartea.
Copiii vagabonzilor dv or fi trimişi la ucenicie,
băieţii pînă la 24 e ani, fetele pînă la 20
de ani, fără nici o remuneraţie. Statutul din
1547 a fost re- 7 vocat trei ani mai tîrziu, dar
aceasta n-a în-
cetinit "vînătoarea de vagabonzi. Anii 1589-
1572, mai cu seamă, au fost marcaţi de o serie
de campanii de urmărire a cerşetorilor care
sunt biciuiţi în public. Voluntari participă la
aceste sinistre hăituieli. In Anglia, ca şi pe
continent, autorităţile îmbină în luptele lor
împotriva cerşetoriei asistenţa şi represiunea,
întemniţarea şi expulzarea, iar secolul al
XVII-lea optează din ce în ce mai mult pen-
tru casele de muncă (şi de corecţie) şi aziluri.
Este vorba în acest caz de socializarea silnică
a marginalilor care uneori preferă galerele
acestor închisori lugubre.
Clasa primejdioasă pentru autorităţi şi
pentru toate păturile avute de odinioară este
aşadar în primul rînd cea a cerşetorilor itine-
ranţi, despre care se crede că vehiculează
eu ei toate păcatele de pe lume, inclusiv ere-
zia, libertinajul, ciuma şi subversiunea. Chiar
izolaţi, ei cer adeseori de pomană „cu obrăz-
nicie". Adunaţi în bande în regiunile de şes —
căci în societatea dură şi structurată a Vechiu-
lui Regim omul singur poate greu supravieţui
—, ei atacă fermele izolate, fură din hambare
şi grajduri, jefuiesc bisericile, ameninţă să-i
„frigă" pe ţărani şi să le ardă casele. La ţară,
mai mult încă decît la oraş, teama de incen-
diu a însoţit-o multă vreme pe aceea de va-
vagabondul-brigand90, şi asistăm la resurecţia
ei în timpul Marii Frici. Astfel, în ciuda în-
fiinţării omoneriilor* urbane începînd din se-
colul al XVI-lea, în ciuda creării jandarmeriei
călare (în Franţa, sub Francisc I şi Henrio al
II-lea) şi a instituirii unor posturi de gardă
cu misiunea de a izgoni haimanalele, în ciuda
draconicelor legi engleze cu privire la săraci,
în ciuda întemniţărilor (intermitente) a cerşe-
torilor în toată Europa secolului al XVII-lea,
în ciuda „binefacerii" care se dezvoltă în epoca
Luminilor, problema pribegilor — adeseori asi-
* în original: aumoneries, oficii afectate în ca-
drul mînăstirilor cu distribuirea de pomeni. (N. tr.).
milaţi cu briganzii — rămîne aceeaşi la sfîr-
şitul Vechiului Regim. Constatăm astfel, de pil-
dă, că o bandă numită „din Forez" îşi extinde
cîmpul de acţiune, între 1750 şi 1773, în mai
bine de o sută de localităţi din această pro-
vincie91.
Aşa se explică şi părerea răspîndită în ge-
neral în Franţa, în ajunul Revoluţiei, că ori-
care cerşetor este un candidat la crimă. Pre-
şedintele unui oficiu al săracilor din Mamers
scrie, în martie 1789:
„Cerşetoria este şcoala crimei: ea începe
prin a sădi gustul trîndăviei care va fi
întotdeauna cel mai grav rău moral şi po-
litic: în această condiţie, cerşetorul lipsit
de principii, sau în orice caz de deprin-
deri cinstite, nu rezistă multă vreme la
ispita hoţiei. Curînd singura frînă în sco-
purile lui prădalnice e doar teama de pe-
depsele hărăzite răufăcătorilor, şi de îndată
ce a ajuns destul de dibaci pentru a fi sigur
că va scăpa de urmărirea justiţiei, devine cel
puţin pungaş cînd se iveşte prilejul şi dese-
ori hoţ de meserie. Foarte puţini sunt tîl-
harii care să nu fi ajuns aici prin hoţie,
către care primul 93pas e cerşetoria, sărăcia
fiind prima ei cauză ."
Pentru a putea aborda şi înţelege Frica cea
Mare, trebuia să amintim acest lung trecut şi
acest încărcat cont pasiv. Toată lumea, la
vremea aceea, credea în tîlhari, pentru că, pe
drept sau pe nedrept, teama de tîlhari ajunsese
o obişnuinţă. Dar în 1789, din cauza unei vacanţe
de putere fără precedent, această teamă ancestrală
a luat dimensiuni extraordinare. Criza economică
şi foametea măriseră numărul pribegilor în toată
ţara. O parte dintre ei căutau de lucru în oraşe,
sporind astfel Populaţia flotantă şi agravînd
primejdia tulburărilor. La începutul lui iulie,
Ludovic al29XVI-lea a folosit ca pretext această
primejdie Pentru a mobiliza trupe în preajma
Parisului.
După 14 iulie — eveniment care a trezit în
epocă mai mult îngrijorare decît entuziasm —,
în Franţa s-a răspîndit zvonul că municipa-
lităţile, ca să evite noi frămîntări, izgoneau
indezirabilii care aveau să se împrăştie acum
în întreaga ţară93. In consecinţă, toată lumea
vedea la tot pasul numai tîlhari: ba că se află
în pădurea învecinată şi înaintează incendiind
lanurile şi casele; ba că s-au pus în slujba
aristocraţilor (precum pe vremuri în solda ina-
micilor lui Franeisc I); ba oă forţează frontierele;
ba că preced şi pregătesc sosirea armatelor
străine. In una şi aceeaşi spaimă se aflau ast-
fel conjugate legătura tradiţional stabilită în-
tre soldaţi şi1 tîlhari, amintirea sinistră lăsată
de mercenari , începînd din epooa marilor com-
panii pînă la aceea a lui Mazarin, şi convinge-
rea că vagabonzii sunt gata oricînd de orice
trădare şi de cele mai primejdioase subver-
siuni.
„Frici reciproce", „ciclu infernal de friei": ase-
menea formule nu apar oare spontan în minte
la încheierea acestui studiu cu privire la felu-
ritele răzvrătiri cunoscute de Occident după
epoca feudală şi înaintea celei a marii in-
dustrii? Pentru a rupe acest cerc blestemat se
impunea întrunirea mai multor condiţii: o ali-
mentaţie mai abundentă şi mai normală, redu-
cerea suprapopulaţiei rurale, folosirea în uzine
a mîinii de lucru disponibile, impozite mai
drepte, un cadru administrativ mai solid, votul
universal, o organizare sindicală puternică. în
multe privinţe, Revoluţia Franceză a fost, la
nivelul popular, o manifestare a vechilor frici.
Şi ea n-ar fi putut debloca viitorul şi nici
securiza pe termen lung mentalitatea colectivă
-dacă n-ar fi fost dublată progresiv de o revo-
luţie economică şi tehnică.
NOTE
INTRODUCERE
CAPITOLUL I.
1. P. SEBILLOT, Legendes, croyances et superstitions de
la
mer, 2 voi., Paris, 1886, p. 39—73.
1. Ibid., p. 58—59.
1. Această indicaţie şi altele de acelaşi gen despre „agresivi
tatea marină" în J. TOUSSAERT, Le Sentiment religieux en
Flandre ă la fin du Moyen Age, Paris, 1963, p. 365. Această
referinţă a fost amintită de M. MOLLAT într-o «xpunere
consacrată primejdiilor mării, la seminarul său, în 1977.
Am folosit mult această conferinţă pasionantă şi-i mulţumesc
din suflet autorului ei. Foarte folositoare de asemenea pentru
tema studiată aici J. BERNARD, Navires et gcns de mer ă
Bordeaux (vers 1400—1550), 3 voi., Paris, 1968: II p. 715—
764.
4. Cf. Chr. VILLAIN-GANDOSSI, „La mer et la
navigation
maritime âtravers quelques textes de la litteraturefrancaise
du Xll-e au XlV-e siecle", în Revue d'histoire economique et
sociale, 1969, nr. 2, p. 150—192.
4. G. BAGHELARD, L'Eau et Ies râves, reed. 1947, p. 230
—
231.
4. R. HUYGENS, Letlres de Jacquesde Vitry, Leyde,
1960,
p. 80—81.
4. JOINVILLE, Histoire de Saint Louis (historiens et
chroni-
queurs du Moyen Age), Paris (La Pleiade), 1952, p. 347—348.
4. Le Saint Voyage de Jherasalem du seigneur d'Anglure,
ed.
F. BONNARDOT, Paris, 1878, p. 79—80
4. Canon Pietro Casola's Pilgrimage to Jerusalem (1494),
ed.
M. NEWETT, Manchester, 1907, p. 323.
10. Cf. H. PRESCOTT, Le Voyage de Jirusalem au
XV-e
siecle, Paris, 1959, p. 119.
10. L. deCAMOENS, LesLusiades, trad. R. Bismut,
Lisbonne,
1954, V, 16, p. 129.
10. A. JAL, Archeologienavale, 2 voi., Paris, 1840: II, p.
552.
10. L. de CAMOENS, Les Lusiades, IV, 86, p. 118.
10. Lucrare semnată „J.P.T.", Rouen, 1600, cf. M.-
Th.
FOUILLADE şi N. TUTIAUX, La Peur et la lutte contre la
peur dans les voyages de decouvertes au XV-e et XVI-e siecles,
teză („maltrise") dactilografiată, Paris, I, 1972, p. 110—111.
15. L. deCAMOENS, LesLusiades, VI, 80,p. 171.
15. LesCaracteres(„Delapeui, oududefautde courage").
1'. SHAKESPEARE, CEuvres completes (La Pleiade), II,
19
65, p. 1476—1477. 18. Ibid., p. 1477.
5
**• G. BACHELARD, L'Eau et les rioes, p. 103.
20. îl mulţumesc în mod profund părintelui Witters, care
mi- a semnalat şi tradus acest cîntec.
20. P.-G. d'AYALA, „Les imagiers du pertl en mer" tn
Cour-
rier des Messageries maritimes, nr. 125, nov.—dec. 1971, p. 1 ;
17—24. '*
20. P. SEBILLOT, Legendes..., II, p. 317—318. e
''
20. Lionard de Vinci par lui-mime, texte alese, traduse şi
prezentate de A. CHASTEL, Paris, 1952, p. 195—196.
20. Fr. RUSSEL, Dilrer et son temps (col. Time-Life),
1972.»
p. 159.
20. Bibi. Naţ., Paris, rezerva Z 855 şi rezerva D 4722. <X
M. ;
LECLERC, La Crainte de la ţin du monde pendant la Renais-
sance, Paris I, teză („maîtrise") dactilo., 1973, p. 48—66.
■ 26. M. FOUCAULT, Histoiredelafolieă l'ăgeclassique, Paris,
1972, p. 23 şi în mod mai generalpe această temă p. 22—24.
27. SHAKESPEARE, CEuores completes, II, p. 1481.
27. P. SEBILLOT, Legendes..., I, p. 153.
27. J.-C. BAROJA, Les Sorcieres et leur monde, Paris, 1972,
p. 147.
27. P. SEBILLOT, Ldgendes..., I, p. 173—175.
27. SHAKESPEARE, La Tempite, p. 1481.
27. N.-G. PLOITIS, „Le feu Saint-Elme en Grece moderne",
în Milusine, II, p. 117.
27. Cf. C. JOLICCEUR, Le Vaisseau fantâme. Ltgende itiolo-
giqae, Quebec (universitatea Laval), 1970, mai alesp. 136—
139.
27. K. THOMAS, Religion and the Decline of Magie, London,
1971, p. 92.
27. Bibi. Corpus Christi College, Cambridge, ms. 148, f«
33 v°; şi Londra, British Museum, ms. 3120, V 31.
27. SHAKESPEARE, La Templle.p. 1481.
27. M.-Th. FOUILLADE şiN. TUTIAUX, La Peur... dans
Ies vogages de dăcouvertes..., p. 59. Am folosit această Iucrar e
şi pentru ceea ce urmează.
27. J.-C. BAROJA, Les Sorcieres..., p. 186.
27. P. MARTYR d'ANGHIERA, De Orbe novo, ed. Gaffa-
rel, Paris, 1902, 2e decade, p. 142.
27. J. de LERY, Histoire d'un vogage ţaict en la terre du
Brisil, Paris, 1927, p. 138.
27. Cf. despre această chestiune R. CAILLOIS, „Du Kraken
âla pieuvre", în Courfier des Messageries maritimes, nr. 133,
marş—avril 1973, p. 11—17.
27. DENYS-MONTFORT, L'Histoire naturelle, gânirale et
particuliere des mollusqu.es, 6 voi., Paris, 1802, Caracatiţele
sînt descrise în t. II, p. 133—412, şi t. III, p. 5—117.
27. C. JOLICCEUR, Le Vaisseau Fantdme..., p. 29.
27. J. GUYARD, Le Voyage d'Italte du pire Cresp, teză d«
doctorat („IlI-e cycle") de la Universitatea Paris IV, 1971,
exemplar dactil, p. 32.
27. A. GRAF, MUt, leggende c supersltziont del Medio Evo,
2 voi., Firenze—Roma, 1893; II, p. 363—375-
27. G. E. de ZURARA, Chronique de Guinte, trad. L. Bour"
don, Dakar, 1960, p. 69—70.
33
47. L. de CAMOENS, Les Lusiades, V, p. 39—44. Aluzie
In
Bartolomeo Diaz care a descoperit capul Bunei Speranţe
In 1488 şi la furtuna prin care a trecut flota lui Cabrai,
în 1500, reîntorcîndu-se din Brazilia, în preajma capului
Bunei Speranţe. Aici şi-a găsit moartea B. Diaz.
47. J. LE GOFF, „L'Occident medieval et l'ocean
Indien.
Un horizon onirique", în Mtditerranee et ocean Indien. Vl-e
colloque internaţionald'histoiremaritime, Paris, 1970, p. 243—
263.
47. A. DUCELLIER, Le Drame de Byzance, Paris, 1967,
p.
169.
47. Această opinie întîlnită încă în a doua jumătate a
sec.
XVI în BOAISTUAU, Histoires prodigieuses, Paris, I961,p.
52.
47. R. PILLORGET, LesMouvementsinsurrectionnels en ■4
Pro-
vence entre 1596 et 1115, exemplar dactil. (Paris IV), 1973
p. 712.
47. Citat In Y.-M. BERCE, Hisloire des croquants, Etude
des
souUvements populaires aux XVIJ-e sitele dans le sud-ouest
de la France, 2 voi.. Paris—Geneva, 1974: II, p. 636, M.
FOISIL, La Rivolte des nu-pieds et les rivoltes normandes de
1639, Paris, 1970, p. 150.
47. Citat în Y.-M. BERCE, Hisloire des croquants, I, p.
416.
47. R. MOUSNIER, Fureurs paysannes, p. 145.
47. Citat în Y.-M. BERCE, Ilistoire des croquanls .... p.
65.
Cf. de asemenea M. FOISIL, La Revolte des nu-pieds, p. 189.
47. Y.-M. BERCE, Htstoire des Croquants, I, p. 205.
57. Ibid., II, p. 524—526.
57. M. FOISIL, La Revolte des nu-pieds, p. 189.
57. Ibid., p. 190.
57. Citat în Y.-M. BERCE, Croquanls et nu-pieds,
Paris,
1974, p. 66.
57. Ibid., mai ales p. 41—42, 66, 131—138, 152—153,169
—
175. Pentru 1789, cf. G. LEFEBVRE, La Grande Peur,
45—46.
57. Ibid., p. 41
57. G. LEFEBVRE, La Grande Peur, p. 111—113.
57. Y.-M. BERCE, Croquants et nu-pieds, p. 176.
$5. Lutber atacă cele „trei bastioane ale Romanităţii" în
Chemare către nobilimea creştină a naţiei germane (august;
1520).
66. G. NIGRINUS, Apocalypsis, Frankfurt am Main,
1593,
1593, p. 631, citat în J. JANSEN, La Ciuilisation en Alle-
magne..., VI,p. 13.
66. Cb. PAILLARD, Memoires hisioriques sur
l'arrondisse-
ment de Valemiennes, publicat de Societâ d'agriculture, t. V
Ş' VI, Valenciennes, 1878—1879, 2 voi. Aici, V, p. 306.
66. A. FLECHTER, Tudor Rebellions, London. 1970, p.
34—
35.
66. Ibid., p. 36.
66. Ibid., p. 128.
66. Ibid., p. 49.
, 72. H. HAUSER, La Prepondirance espagnole, ed. a 2-a,
7 194e, p. 217.
73. LE ROUX DE LINGY, Le Livre des proverbes
francais,
Paris, 1842, II, p. 289.
73. Ibid., id., şi p. 358.
73. Ibid., p. 334.
73. M.-Chr. BRUGAILLERE şi M. GERMAIN, Etude
de
mentalites â partlr des proverbes francais (XlII-e—XVI-e s.),
teză („maîtrise") dactilo. Paris I, p. 14—15. Aceeaşi referinţă
pentru citatele următoare.
73. H. INSTITORIS şi J. SPRENGER, Le Marleaa des
sor
cieres, trad. A. Danet, Paris, 1973, p. 399—400.
73. Ibid.,?. 419—420.
73. J. BODIN, La Demonomanie des sorciers, Paris, 1580,
III,
II.
73. Comunicarea d-rei M. Shamay la seminarul meu.
73. J. C. BAROJA, Les Sorcieres..., p. 173.
73. Fr. BAVOUX, Hanlises et diableries dans la terre
abba-
tiale de Luxeuil, Monaco, 1956, p. 59—61.
73. Pentru Elveţia, v. cazurile citate de COHN,
Europe's
Inncr Dcmons, SussexUniv. Press, 1975, p. 240—241, după
E. HOFFMANN-KRAYER, „Luzerner Akten zum Hexen-
und Zauberwesen", în Schweizerisches Archiv fur Volkskunde,
voi. II, Ziirich, 1899, p. 22—40, 81—122,189—224,291—325.
73. A. MACFARLANE, Witchcraft in Tudor and
Stuart
England, London, 1970, p. 168.
73. R. SCOT, The Discovery of Witchcraft, 1584, p. 374 ed.
din
1964 citată de A. MACFARLANE, Witchcraft..., p. 168.
73. Folosesc aici un studiu de J.L. PEARL „Witchcraft
in
New France: the social Aspect", 1975, pe care autorul mi 1-a
pus la dispoziţie în manuscris, mai ales p. 11—12.
73. Cap. VIII dinLie Tseu(aprox. 300 î.e.n.)trad. L.
Wie.er
în Les Peresdusysteme laoiste, p. 199. Informaţie amabil comu
nicată de colegul meu Jacques Gemet căruia îi mulţumesc.
73. J.-C. BAROJA, Les Sorcieres..., p. 145—146.
73. Et. DELCAMBRE, Le Concept de sorcellerie dans
le
duchc de Lorraine aa XVI-e et au XVII-esitele, 3 voi., Nancy,
1948—1951, IV, p. 215—216.
90. H. INSTITORIS..., Le Marleau..., p. 404—405.
90. Et. DELCAMBRE, Le Concept..., II, p. 73.
90. H. INfcTITORIS şi J. SPRENGER, Le Martcau...,
p.
335—350.
90. E. LE ROY-LADURIE, „L'aiguillette", in Europe,
1974,
p. 134—146 338
90. Texte citate de J. ESTEBE, Protestants du Midi, 1559
—
1598 (teză de doctorat „d'Etat"), 2 voi. dactilo., Toulouse,
1977: lip. 549—550. Cf. şi E. LE ROY-LADURIE, Les
Paysans du Languedoc, 2 voi. Paris, 1966: I, p. 409.
90. P. de LANCRE, L'Incredulul el mescreance da
sortilege
plaincment convaincue ..., 1622, p. 314.
90. J. BODIN, La Demonomanie..., 1580, p. 57.
90. H. BOGUET, Discours execrable des sorciers...,
ediţia
1603, p. 78. Cf. R. MANDROU, Magistrals et sorciers cn
France au XVII-e sitele, Paris, 1968, p. 149.
90. Ch. BERTHELOT DU CHESNAY, Les Missions
de
saint Jean Endes, Paris, 1968, p. 114.
99. J.-B. THIERS, Trăite des superstitions qui regardcnt tous
Ies sacremens ed. consultată aici din 1777, II, p. 509—515.
100. J. BODIN, Dâmonomanie..., p. 58—59.
100. J.-B. THIERS, TraiU des superstlttons qui
regardent
tous Ies sacremens, IV, p. 519. Aceste texte şi urm. citate
după Fr. LEBRUN Le Tralti dessuperslitions de J.-B. Thiers.
Contribution â l'ethnographie de la France au XVII-e siecle",
In Annales de Bretagne et des pays de VOuest, 1976, nr. 3,
p. 454.
100. Ibld., IV., p. 521.
100. Ibld., Id.
522.
104. Ibid.
id. 104. Ibld.
504. 104. Ibid.
104. Ibld.
p. 518.
108. P. CRESPET, Deux Livres sur la haine de Satan,
1590,
p. 17.
108. E. LEROY-LADURIE, „L'aiguillette", p. 137—
138.
108. J.-L. FLANDRIN, „Mariage tardif et vie
sexuelle", în
Annales E.S.C., 1972, p. 1368.
108. MONTAIGNE, Essais, I, cap. XXI. Argumentele
lui
Montaigne sînt reluate de un vorbitor în Serees de G. BOU-
CHET, ed. Roybet, în 6 voi. (1873 ...), I, p. 87—90.
108. V. mai departe.
108. Acest citat şi cel precedent în predicile din a
doua
jumătate a sec. XVIII, dar ca martori ai unui „discurs"
ce fusese mai violent în sec. XVI şi XVII. CI. N. PERIN,
Recherches sur Ies formes de a divolion popalaire dans laregton
ardennaise ă la fin du XVII-e siecle. Teză de doctorat „Iile
cicle" dactil., Nancy, 1974, I, p. 33.
108. J.-B. THIERS, TraM des superslilions ... Ies
sacre
mens, I, p. 132—138.
108. J. DELUMEAU, „Les reformateurs et la
superstition"
în Actes du colloque Coligny, Paris, 1974, p. 451—487, cu re
ferinţele textelor folosite mai jos, în special de către B.
VOGLER, Viereligieu.se en pays rhinan dans la scconde moW.i
du XV I-e siecle (1550—1619), 3 voi., Lille, 1974, II, p. 815—
839.
108. E. von KRAEMER, „Les maladies designees par
le
nom d'un saint" în Commentationes humanarum litleratum,
Helsinki, 1950, p. 1—148, Fr. LAPLANTINE, La Medecine
populaire des campagnes francaises aujourd'hui, Paris, 1978,
p. 58.
108. Hisloria Francorum, IV, în MIGNE, Pair. lat.,
LXXI,
Paris, 1879, col. 281.
108. J. CHARTIER, Chronique de Charles VII, ed.
Vallet
de Viriville, I, Paris, 1858, p. 5—6.
108. Gargantua, II, ed. Lefranc ..., Paris, 1912—
1913, p.
365—366.
108. Coli Peregrinatlo..., trad. J. Pineaii, La Pensie
rell-
gieuse d'Erasme, Paris, 1923, p. 228.
108. H. ESTIENNE, Apologie pour Herodote, 1566; ed.
P.
Ristelhuber, 2 voi., Paris, 1879: II, p. 324—326.
122. H. GAIDOZ, „L'etymologie populaire et le folklore",
în Melusim, IV, col. 515.
122. C. LEBKR, Collections des meilteures dissertations,
notices et traiies particaliers relatifs ă l'histoire de France,
VII, Paris, 1838, p. 500—504.
122. Despr e focurile de Sf. Ioan, cf. mai ales A. VAN GEN-
NEP, Manuet de folklore frangais contemporain, 12 voi.,
Paris, 1943—1958. Aici, I, IV. 2, mai ales p. 1818—1819.
122. J. DELUMEAU, „Les reformateurs et la superstition",
în Actes du colloque Coligny, p. 474—476.
12G. B. ŞANNIG, Colleclio sive appamtus absolitionam, J
beneciicffonum, conjuratienam, exorcismorum, Venezia, 1779.
127. Cf. E. ROLLAND, Faune populaire de France, Paris,
1967, I, p. 105—106.
127. Cf. Ch. MARCEL-ROBILLARD, Le Folklore de la
Beance, VIII, Paris, 1972, p. 10.
127. MANSI XXI, p. 121: Synoduscompostellana, ann. 1114.
Mulţumesc părintelui Chiovaro pentru a-mi fi semnalat acest
text.
127. M.-S. DUPONT-BOUCHAT, La Repression de la
sorcel-
lerie dans le duche de Luxembourg aux XVI-e et XVII-e siecles,
teză de doctorat (filosofie şi litere) Louvain, 1977, ex. dactil.,
I, p. 72—73. Esenţialul acestei teze va Ii publicat în lucrarea-
colectivă Prophetes et sorciers des Pays-Bas.
127. Cf. D. BERNARD, Les Loups dans le bas Berry au
XlX-e siecle et leur disparition au debut de XX-e. Histoire
et tradition populaire, Paris, 1977, înspecialcap. VII şi VIII.-
127. P. de L'ESTOILE, Journal, ed. L.-R. Leîevre, Paris,
1948, I. p. 527.
127. M&moires du chanoine J. Moreau sur les guerres de In
Ligue en Bretagne, publicate de H. 'WAQUET, Quimperi
1960, p. 277—279.
127. Ph. WOLFF, Documents de l'histoire du Languedoc,
Tout,
louse, 1969, p. 184.
127. Cf. R. MANDROU, Magistrats et sorciers..., mai ales
p. 149 şi 162. Pentru o interpretare psihanalitică a mitolo
giei vîrcolacului, cf. E. JONES, Le Cauchemar, Paris,1973,
şiN. BELMONT, „Comment onpeutfaire peuraux enfants"
în Topique nr. 13, 1974, p. 106—107.
127. M.-S. DUPONT-BOUCHART, La Repression..., I,
p. 73.
127. Cf. E. ROLLAND, Faune populaire, I, p. 124.
127. Pentru aceste două documente, succesiv: a) Cinq siecles
d'imagerie francaise: cat. expoziţieidinl973:muzeulArtelor
şi al tradiţiilor populare din Paris, p. 90—91. Text şi gravură
datează din 1820—1830 şi sînt tipărite la Paris; b) A.D.
Perpignan, G. 14 (dosar): scrisoare a curiei diocezane semnată
de vicarul capitular Lleopart şi adresată preoţilor din dioceză.
Text în catalană tradus de abatele E. Cortade care a avut
amabilitatea de a-mi comunica acest document.
127. Comunicare la seminarul meu. O importantă
contribuţie
a acestui autor la istoria astrologiei este Le Signe zodiacal
du Scorpion, Paris-La-Haye, 1976. 340
140. J. CALVIN, CEuores francaises, ed. P. Jacob
(Adverlis-
sement...), p. 112—115.
140. Citat de J. JANSSEN, L'Allemagne et la Reforme,
ed.
Paris, 1902, VI, p. 409—410.
140. Cf. Fr., PONTHILEUX, Predictions el
almanachs du
XVI-esiecle, teză („maitrise"), Paris, I, 1973, ex. dactil.
140. Ibid., p. 75—76: predictions de 1568 şi Un
Couvent
persecute' au temps de Lalher. Mimoires de Charile Pirkeimer,
Paris, trad. H.-Ph. Heuzey, 1905.
140. M. LUTHER, CEuures (ed. Labor et Fides),
Geneve,
1957 şi urm., VIII, p. 103.
140. Toate aceste titluri de broşuri în J.-P. SEGUIN,
L'In
formation en France avânt le periodiquc: 517 canards impri-
mes entre 1529 et 1631, Paris, 1964, p. 95—100.
140. Id., ibid.
140. Citat în J. JANSSEN, La Civilisation en
Allemagne,
VI, Paris, 1902, p. 388.
140. Ibid., p. 388—389.
140. Ibid., p. 391.
140. E. LABROUSSE, L'Entrbe de Saturne auLion.
L'eclipse
desoleil du 12 aout 1654, La Haye, 1974, p. 5.
140. Citat în ibid., p. 25.
140. Citat în ibid., p. 26
140. Citat în ibid., p. 38. Anecdota se regăseşte în
Pcnsees
sur la comete de Bayle, § 51.
140. CI. L. THORNDIKE, A Hislory of Magic and
Experi
mental Science, 8 voi., New York, London, 1923—1958: III
(sec. XIV); IV (sec. XV); V şi VI (sec. XVI).
140. Cf. J. DELUMEAU, La Civilisation de la
Renaissance,
Paris, 1973, p. 393—402, 481—490 şi 571.
140. J. BURCKHARDT, La Civilisation de la
Renaissance
en Italie, ed. Schmitt-Klein (Livre de Poche) 1958: voi. III,
p. 142—191.
140. Aceste informaţii in K. THOMAS, Religlon and
Ihe
Decline of Magic, London, 1971, p. 355.
140. M. LEROUX de LINCY, Le Livre des prooerbes...,
I,
p- 107 (Calendrier des bons laboureurs, 1618).
159. Id., ibid. (Almanach
160. pirpetucl).
161. K. THOMAS,
162. I Religion ..., p. 297.
bid. Ibid., p. 297 şi 616.
162. I 297 şi 620.
bid. 296. 296.
162. I 616.
bid. THIERS, Trăite des superstilions ... Ies sacre-
mens .... I, p. 153—229.
CAPITOLUL n.
1. Cf. mai sus, p. 67.
2. RONSARD, Hymne des daimons, mai ales V, p. 160—369.
3. L. FEBVRE, Le Probleme de l'incroyance au XVI-
esiecle,
ed. din 1968, p. 410—418. în legătură cu strigoii, cf. lucra
rea fundamentală a lui E. LEROY-LADURIE, Mentaillou,
Paris 1975, p. 576—611.
3. N. TAILLEPIED, Traicte de l'apparition des esprils,
ă
sccwoir des ămes separics, fantosmes, prodiges et accidens mer-
oeilleux, Rouen, 1600. Ed. consultată. Paris, 1616, p. 139. Am
citit foarte frumoasa carte a lui Ph. ARIES, L'Homme
devant la mort, Paris, 1977, în momentul cînd depuneam
prezenta lucrare editorului. Mă voi inspira din ea în tomul
ce-i va urma acestuia. Oricum, Ph. ARIES acordă puţin loc
credinţei în strigoi în studiul său, altminteri atît de bogat
şi de pasionant'
3. Comunicarea lui H. PLATELLE la congresul
Societes
savantes, Besancon, martie 1974.
3. Cf. J. LECLER, Histoire de la tolfrance au sitele de
la
Reforme, 2 voi., Paris, 1955: I, p. 225.
3. Y. CASAUX, Mărie de Bourgogne, Paris, 1967, p. 318
—
319. Mulţumesc părintelui W. Witters pentru a-mi fi atras
atenţia asupra acestei anecdote.
3. Aceste două povestiri mi-au fost semnalate de R.
Muchem-
bled, căruia îi mulţumesc: Biblioteca Municipală din Lillej
ms. nr. 795, f° 588 v°-589 r" (nr. 452 din Catalogue des manu-
scrits de la B. M. din Lille, Paris, 1897, p. 307—310).
3. RONSARD, CEupres completes, ed. G. Cohen (La
Pleiade),
1950, I, p. 451.
10. DU BELLAY, (Euvres poeiiques, ed. H. Chamard,
1923,
V, p. 132.
10. N. TAILLEPIED, Traicte de l'apparition des esprits
...
p. 125—126.
10. P. LE LOYER, Discours des spectres, ou visions et
appa-
ritions d'esprits, comme anges, dimons ei Ames se monstrans vl-
siblement aux hommes, ed. a 2-a, Paris, 1608 (t. II, VI., XV).'
Prima ediţie cu un titlu diferit e din 1586.
10. E. MORIN, L'Homme et la mort, Paris, ed. din
1970*
mai ales p. 132—156.
10. P. LE LOYER, Discours des spectres ..., p. 3.
10. N. TAILLEPIED, Traicte de l'apparition des
esprits ....
p. 19, 34, 41 şi 49.
10. P. LE LOYER, Discours des spectres ..., p. 27.
10. Ibid., p. 31.
10. L. LA VATER Trois livres des apparitions des esprits,
fanlosmes, prodiges et accidens merveilleux qui precedent souven-
tes fois la mort de quelque personnage renomme, ou un grand
changement es choses de ce monde, s. 1., 1571.
10. G. DUBY, L'An mii, Paris, 1967, p. 76.
10. N. TAILLEPIED, Traicte de l'apparition des
esprits...,
p. 109.
10. Ibid., p. 227, 240—241.
10. A. d'AUBIGNE, (Euvres compleles, ed. Reaume,
Paris,
1873—1892, IV („Miseres"), p. 56.
10. Bibi. mazarine, ms. 1337 f° 90 v°—91 r°. Mulţumesc
din inimă lui Herve Martin, asistent univ. (Haute-Bretagne) 34Z
11. care a binevoit să-mi comunice copia pe care a făcut-
o după acest document.
24. Dom Augustin CALMET, TraiU sur Ies apparitions
des
esprits et sur Ies vampires ou Ies revenants de Hongrie, de
Moravie, etc, 2 voi. Ediţia consultată aici estecea dinl751:
I, p. 342.
24. Ibid., p. 388—390.
24. Ibid., p. 438.
24. Cf. de exemplu G. BOLLEME, La Btbliotheque
bleue,
Paris, 1971, p. 256—264: „Dialogue du solitaire et de l'âme
damnee". (sec. XVIII).
24. A. CALMET, TraiU sur le) apparitions..., II, p. 31
—
151. Pentru România, cf. „L'Homme", Revue francaise
d'anthropologie, jnil-sept. 1973, p. 155, nr. 2.
29. G. et M. VOYELLE, Vision de la mort et de l'au-
delă
en Provence, Paris, 1970, p. 27.
29. Quentiliou Jesus, trad. Secard, p. 134.
29. CAMBRY, Voyage dans le Ftnistere, ed.
Freminville,
Brest, 1836, p. 164.
29. Ibid., p. 173.
29. Ed. din 1945, Paris, p. XLIII.
29. Ibid., p. XLII.
29. în afară de lucrarea lui A. LE BRAZ, cf. A. VAN
GEN-
NEP, Manuel ..., 1, II, Paris, 1946, p. 800—801.
29. Y BREKILIEN, La Vie quotidienne des paysans en
Bre-
tagne au XlX-e siecle, Paris, 1966, mai ales p. 214—215.
29. L.-V. THOMAS, Anthropologie de la mort, Paris,
1976,
p. 182 şip. 23—45, 152, 301, 353, 511-518.
29. J.-G. FRAZER, La Crainte des morts, Paris, 1934,
p.9.
29. Confesiuni în faţa Inchiziţiei din Bahia făcute de
„Dona
Custodia [de Faria], Cristâ nova şi de Beatis Antune*
Cristă nova no tempo da graca", 31 ian. 1952: Primeira visi-
tacăo do Santo Officio as partes do Brastl; II, Denuncâoes da
Bahia, 1591—1593; Săo Paulo, 1925. Despre evreii din Bra
zilia, cf. A. NOVINSKI, Grlstăos Novos na Bahia, Săo Paulo,
1972.
29. J.-B. THIERS, TraiU de superstitions, I, p. 236)
IV,
p. 347. Fr. LEBRUN, ,Le Trăite ...", p. 455.
29. A. VAN GENNEP, Manuel..., 1, II, p. 674.
29. D. FABRE et J. LACROIX, La Vie quotidienne des
pay
sans du Languedoe au XlX-e siecle, Paris, 1973, p. 144—145.
29. J.-B. THIERS, Traieti des superstitions, I, p.
2361
Fr. LEBRUN, „Le trăite ..." p. 456.
29. N. BELMONT, Mythes et croyances de l'ancienne
France,
Paris, 1973, p. 64.
29. Ibid., p. 63
4G. A. VAN GENNEP, Manuel..., 1, II, p. 791.
47. L.-V. THOMAS, Anthropologie..., p. 301. Cf. şip.
512
din aceeaşi lucrare.
47. Fr. LEBRUN, Les Hommes et la mort..., p. 460—
461.
Ph. ARIES, L'Homme devant la mort, p. 289 şi urm.
49. Comunicare a D-nei Decornod la seminarul meu. *"
13
50. L.-V. THOMAS, Anthropologie ..., p. 301. m
51. A. LOTTIN, Vie et mcntalile d'un Lilloissous Louis
XIV,
Lille, 1968, p. 282.
51. J.-B. THIERS, Trăite des saperstitions, I, p. 239.
Fr.
LEBRUN, „Le trăite ...". p. 455.
51. Ibid., p. 185. F. LEBRUN, „Le trăite ...," p. 456.
51. G. WELTER. Les Croyancesprimitives et
leurssurvivancts,
Paris, 1960, p. 62—63.
51. Telegramme de Brcst din 31 august 1958. Mulţumesc
D-lui
M. Mollat care mi-a comunicat acest text.
5G. A. LE BRAZ, La Legende de la mort, II, p. 1639.
57. C. JOLICCEUR, Le Vaisseaa fantdme ..., p. 20—21.
57. J. TOUSSAERT, Le Sentiment religieux en
Flandre ă
la fin du Moyen Age, Paris, 1963, p. 364—365.
57. A. MICKIEWICZ, (Euvres pocliqaes completes, 2
voi.,
Paris, 1845, I, p. 70.
57. P.-Y. SEBILLOT, Le Folklore de la Bretagne,
reed.
Paris, 4 voi., 1968: II, p. 239—242.
57. Comunicări ale D-lui Ludwik Stomma (la două
colocvii
ţinute la Sandomierz şi la Varşovia în aprilie 1976) care
m-a autorizat să reproduc acest tabel. îi exprim gratitudinea
mea.
57. Ci. în această privinţă t.II din lucrarea lui dom
CALMET,
Trăite sur les apparitions ...
57. A. VAN GENNEP, Manuel..., 1, II, p. 791.
57. Abordez problema legăturii posibile între
antisemitism
şi frica de strigoi la slîrşitul cap. IX.
57. Toate aceste rapeluri inspirate de Vocabulaire de
theologie
biblique(sub direcţia lui X. LEON-DUFOUR), Paris, 1971, c.
680—690 şi 848—851.
57. Mulţumesc călduros părintelui Th. Rey-Mermet
pentru
a-mi fi atras atenţia asupra acestui roman.
57. G. SIMENON,CEuwrescompUles: I ,Le Roman de
l'homme,
p. 27—29. Părintele Fr. Bourdeau a binevoit să-mi semna
leze acest text. îi exprim gratitudinea mea.
57. J. BOUTONIER, Contribution .... p. 134—146.
57. Ibid., p. 139.
57. A. de MUSSET, Poteies completes (La Pleiade),
1954,
p. 154.
57. G. de MAUPASSANT, Gontes de la Becasse („La
peur"),
ed. L. Conard, Paris, 1908, p. 75. 3*4
57. „La Peur" a apărut în Le Gaulois din 23 octombrie
1882.
57. M. LEROUX de LINCY, Le Livre des proverbes, I, p.
113
{Comedie des proverbes, actul I).
57. Ibid., II, p. 32. (GRUTHER, Recueil).
75. I I, p. 113 (Almanach perpetuei).
bid. id. (Comedie des proverbes, actul I). I,
75. I p. 132 (BOUVELLES, Proverbes).
bid. id. (Adages franţois).
75. I id. (Adages francois). id.
bid. (Adages franţois).
81. L. de CAMOENS, Les Lusiades. IV, 1, p. 97.
81. SHAKESPEARE, Le Songed'unenuitd'ete(La
Pleiade),
p. 1197.
81. Ibid., p. 1161.
84. Ibid., p. 1203. «îf
84. Ibid., p. 1184. 21
88. Ed. de la bibi. elzevirienne, Paris, 1855.
87. Ibid., p. 156.
87. Ibid., id.
î
87. Ibid., p. 35.
87. Ibid., p. 36.
87. Ibid., p. 37.
87. Ibid. p. 153.
87. Ibid. p.154
87. Ibid., id.
87. SHAKESPEARE, Le Songe ..., p. 1163—1164.
9G. M. T. JONES-DAVIES, Un Peintre de la vie
londontenne: Thomas Dekker, 2 voi., Paris, 1958: 1, p. 294.
97. L.-V. THOMAS, Anthropologie..., p. 24—25.
97. Citat şi tradus în Ch. SCHWEITZER, Un Poete
allemand
du XVI-e siecle. Etude sur la vie et Ies oeuvres de H. Sachs,
Paris, 1886, p. 65.
97. V. mai sus, p. 41.
100. DANTE, L'Enfer, trad. A. Masseron, Paris,
1947,
p. 16, 36, 50 şi 69.
100. G. BUDE, De transitu hellenismi ad
christianismum,
trad. M. Lebel, Sherbrooke, 1973, p. 8, 74, 85, 194, 198.
100. E. TABOUROT DES ACCORDS, Les
Bigarrures et
Touches da Selgneur Des Accords, avec les Apophtegmes du
sieur Gaalard et les Escraignes dijonnoises, Paris, 1603, s.p
(partea IV).
100. R. VAULTIER, Le Folklore pendant la guerre de
Cent
Ans d'apres les lettres de remission ..., Paris, 1965, p. 112—
114.
100. MONTAIGNE, Journal de voyage, p. 109—110.
100. M. T. JONES-DAVIES, Un Peinlre..., I, p. 306.
100. R. PIKE, „Crime and Punishment in Sixteenth-
Cen-
tury Spain", în The Journal of European Economic Historg,
1976, nr. 3, p. 694.
100. Reponses ă la violence(raport prezentat de
Comitetul de
studii despre violenţă, delincventă şi criminalitate), 2 voi.,
Paris, 1977 (Press Pocket): II, p. 179.
100. M. T. JONES-DAVIES, Un Peintre..., I, p. 326.
100. Ibid., I, p. 392.
100. Ibid., I, p. 247.
100. Ibid., I, p. 258.
100. J.-C. NEMEITZ, Sejour de Paris, c.-a.-d.
Instructions
ţideles, publicate în A. FRANKLIN, La Vie privie d'autre-
fois, 27 voi., Paris, 1887—1902: t. XXI, p. 57—58.
100. Aceste informaţii în ibid., t. IV, p. 5. Cf. B.
GERE-
MEK, Les Marginaux parisiens aux XlV-e et XV-e siecles,
Paris, 1976, p. 27 şi urm. (cu bibliografie).
100. R. VAULTIER, Le Folklore ..., p. 111—112.
100. Citat în ibid., p. 113. Cf. CAMPION, „Statuts
synodaux
de Saint-Brieuc", în Revue de Bretagne, 1910, p. 23—25.
100. Ibid.,x>. 123.
117. Ibid., p. 169—170.
118. Ibid., p. 170.
119. M. T. JONES- Vn Peintre..., I, p. 215.
DAVIES,
119. Ibld., id.
CAPITOLUL III.
346
68. A MANZONI, Les Fiances, II, p. 58.
68. Text citat de L. CHEVALIER în Le Cliolera, la
premi
ere epidimie du XlX-e siecle (bibliotheque de la râvolution
de 1848, t. XX), La Roche-sur-Yon, 1958, p. 5.
68. Ibid., p. 93.
68. J.-N. BIRABEN, „La peste ...", in Le Concours
medical,
1963, p. 786.
68. BOCCACE, Le Decameron, p. 18.
68. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 24—25.
68. Ch. CARRIERE,..., Marseille, viile morte..., p.
66.
68. L. CHEVALIER, Le Cholira..., p. 15.
68. B. BENNASSAR, Recherches.... p. 52 şi 58.
68. M. DEVEZE, L'Espagne de Pfiilippc IV, 1621—
1665,
II, p. 318.
68. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 6(5.
79. Ibid., p. 122.
79. Documente inedite în posesia D-Iui Jean Torrillion
care
a avut amabilitatea să mi le comunice.
79. H. MOLLARET şi J. BROSSOLLET, „La peste,
sour-
ce...", p. 30.
79. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 99.
79. Fco de SANTA-MARIA, Historia..., p. 270—2/2.
79. A. MANZONI, Les Fiancăs, II, p. 105.
79. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 134.
79. Ch. CARRIERE, .... Marseille, viile morte..., p.
104;
apoi L. CHEVALIER, Le Cholera..., p. 131.
79. A. MANZONI, Les Fiances, II, p. 77: text
deRipamonti,
De peste quae fecit anno 1630, Milano, 1940, p. 81.
79. Ch. CARRIERE, ..., Marseille,viile morte .... p. 78—
79.
79. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 70.
79. Ibid., p. 59.
79. Ibid., p. 145.
79. Ch. CARRIERE, ..., Marseille, viile morte..., p.
124.
79. Ibid., p. 109.
79. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 68.
79. Ch. CARRIERE,..., Marseille, viile morte..., p.
82.
79. A. PAFE, CEuvres, ed. P. Tartas, Paris, 1969 (după
ed.
din 1585), III, p. VIIIc XLV. Pe această temă, J.-N. BIRA
BEN, Les Ilommcs..., II, p. 37—38.
79. LE MAISTRE, Conseil prtscrvatlf et curatif des
fievres
pestilentes, Pont-â-Mousson, 1631, p. 62.
79. M. BOMPART, Nouveau Chasse-Peste, Paris, 1630, p.
6.
79. L.-A. MURA TOR I, Vel governo della peste, e delle
ma
niere di guardarsene, Modena, 1714, p. 329. Cf. şi p. 328—
336 şi 408—415. îi mulţumesc lui B. Bennassar pentru a-ml
îi atras atenţia asupra acesttti text.
100. Citat de L. CHEVALIER, Le ChoUra..., p. 45.
100. Cr. H. MOLLARET şi J. BROSSOLET, „La
peste,
souree...'', p. 40—41.
100. A. PARE, CEuvres, III, p. VIIICXLIV—XLV.
100. M. BOMPART, Nouveau Chasse-Peste, p. 39.
184. THUCYDIDE, Guerre du Piloponnese, II, cap. LII.
Trad. J. Voilquin, Paris, 1966, I, p. 143. 105. BOGCACE,
Le Dicamiron, p. 10.
10G. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 30—31.
107. Gh. CHARRIERE, ..., Marseille, viile morte .... p.
110*
107. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 60—61.
107. J.-N. BIRABEN, „La peste ...", în Le Concours medical,
1963, p. 789.
107. THUCYDIDE, Guerre du Peloponnese, II, cap. LIII,
p. 143—144.
107. BOCGACE, Le Decameron, p. 10.
107. Tli. GUMBLE, La Vie du general Monk, trnd. franc,
Rouen, 1672, p. 265.
113. Cf. W. L. LAN GER, „The Next Assignraent" ,în Ame-
■ rican Historical Review, ian. 1958, p. 298.
114. Ch. CARRIERE, ..., Marseille, viile morte .... p. 102—
103.
114. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 139—140.
114. Ibid., p. 141.
114. Ibid., p. 55, 71 şi 98.
114. Ibid.,p. 72.
114. MONTAIGNE, Les Essais, III, cap. XII (ed.Thibaudet,
p. 290—291).
114. M. DEVEZE, L'Espagne de Philippe IV, 1621—1SS5,
II, p. 318.
114. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 58.
114. A. MANZONI, Les Fiances, II, p. 77.
114. D. DEFOE, Journal ... de la peste, p. 38.
114. Ibid., p. 86.
114. Ibid., p. 95, 131—143 şi 144.
114. S. PEPYS, Journal, ed. H. W. Wheatley, V, p. 65
(3 sept. 1665).
114. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 57.
114. Cf. E. MALE, L'Art religieiix de la fin du Moyen Age,
Paris, 1908, p. 375 şi urm., şi 423 şi urm.; J. HUIZINGA,
Le Dâclin du Moyen Age,p. 141—155; M. MEISS, Painiing
in Florence ..., cap. II; A. TENENTI, La Vie et la mort ă
travers l'arl du XV-e siecle, Paris, 1952, şi indicaţiile biblio
grafice care figurează în W. L. LANGER, „The New Assign-
ment", p. 297.
114. H. MOLLARET şi J. BROSSOLLET, „La peste,
source...", p. 70—76.
114. Ibid., p. H.
114. Fr. VIATTE, „Stcfano Della Bella: le cinque morţi",
în Arte illustrata, 1972, p. 198—210.
114. Despre toate acestea, H. MOLLARET şi J. BROSSOL
LET, „La peste, source...", p. 13—26.
114. Citat în J. ROUSSET, Anthologie de la poâsie baroque
francaise, Paris, 2 voi., 1968, II, p. 148.
114. Cf. U. RUGGERI, „Disegni del Grechetto", în Critica
d'arte, 1975, p. 33—42.
114. B. BENNASSAR, L'Ilomme espagnol, Paris, 1975,
p. 187.
114. FREOUR..., „Reactions des populations ...", în Rcvue
de psychologie des peuples, 1960, p. 72.
114. BENAERTS, ... Choix de textes ..., p. 33—35.
350
138. Citat în J. JANSSEN, L'AUemagne et la
Râforme,Vll,
p. 106.
138. B. BENNASSAR, Reeherches..., p. 56.
138. A. MANZONI, Les Fiances, II, p. 75.
!
138. G. GALASSO, Napoli spagnuota ..., p. 45.
i
138. Ch. CARRIERE,..., Marseille, viile morte ..., p.87—
88.
138. Ibid., p. 100.
138. Samlliche Wcrke (ed. Erlangen-Frankfurt),
XXII,
p. 327—336.
138. F.P. WILSON, The Plague .... p. 159.
138. J. W. JOHNSSON, Storia della peste..., p. 66—
67.
138. Citat în M. MOLLAT, Genese medievale..., p. 40.
138. BOCCACE, Le Decameron, p. 11.
138. J. JANSSEN, L'AUemagne et la Riforme, VII, p.
412.
138. J. W. JOHNSSON, Storia della peste..., p. 27.
138. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 95.
138. Ch. CARRIERE, ..., Marseille, viile morte..., p.
79.
153. BOCCACE, Le Decameron, p. 10.
153. Ci. mai ales A. MANZONI, Les Fiances, II, p. 73—
76;
Ch. CARRIERE, ..., Marseille, viile morte ...,p.77,93— 94.
153. D. DEFOE, Journal ...de la peste, p. 30—31 şi 73
—74.
153. Toate aceste informaţii adunate de J.-N.
BIRABEN,
Les Hommes..., I, p. 175.
153. BENAERTS..., Choix de texles ..., p. 34—35.
153. B. BENNASSAR, Reeherches..., p. 56.
153. A. MANZONI, Les Fiancâs, II, p. 76—77.
1G0. Tadino citat de A. MANZONI, LesFiances, II,p.63—64.
161. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 149.
1G2. Ch. CARRIERE, ..., Marseille, viile morte, p. 103.
163. Ibid., p. 88—98.
163. Ibid., p. 100.
163. J. W. JOHNSSON, Storta della peste, p. 13.
163. Citat în M. MOLLAT, Genese midUvale ..., p. 42.
Cf.
şi J.-N. BIRABEN, Les Hommes..., II, p. 9—14.
163. P. MARCELLIN, Trăită de peste, Lyon, 1639,
p. 6.
163. M. BOMPART, Nouveau Chasse-Peste, p. 3.
163. Ch. CARRIERE, ..., Marseille, viile morte..., p.
161.
163. BENAERTS ..., Choix de texles .... p. 34—35.
163. BOCCACE, Le Dicameron, p. 8.
163. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 33—35.
163. Cf. E. WICKERSHEIMER, „Les accusations
d'empoi-
sonnement portees pendant la premiere moitie du XlV-e
siecle contre Ies lepreux et les Juifs; Ieur relations avec Ies
epidemies de peste", al IV-Iea Congres internaţional de isto
ria medicinii (Bruxelles, 1923), Antwerpen, 1927, p. 6—7.
163. Ibid., p. 1.
163. Ibid., p. 4—5.
163. A. LOPEZ de MENESES, „Una consecuencia
de la
Peste Negra en Cată luna: el pogrom de 1348", în Se farad,
Madrid-Barcelone, 1959, anul XIX, fasc. I, p. 92—131. Cf.
şi A. UBIETO-ARTETA, „La Peste Negra en la Peninsula
iberica", în Cuadernos de Hisloria, Madrid, 1975, p. 47—67.
163. BENAERTS şi SAMARAN, Choix de lexles ..., p.33
—35.
178. A. LOPEZ DE MENESSES, „Una consecuencia ...",
p. 93.
178. B. BENNASSAR, Rechercttes.... p. 49.
180. R. BABHREL, „Epidemie et terreur", în Annales
historiques de la Revolution franţaise, XXIII, 1951, p. 139.
180. J. W. JOHNSSON, Storia della peste..., p. 19.
180. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 21.
180. Anecdotă reluată de A. MANZONI, Les Fiances, II,
p. 70.
180. Cf. A. MANZONI, Les Fiances, II, p. 171.
180. Toate aceste informaţii în E. W. MONTER, „Witch-
craft in Geneva", în Journal of Modern Histonj, voi.
.v'XLIII, nr. 1, martie 1971, p. 183—184.
186. R. BAEHREL, Epidemie et terreur..., p. 114—115.
187. Sămtliche Werke (ed. Erlangen), XXII, p. 327—336.
187. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 126—127.
187. Ibid., p. 41.
187. Succesiv, LUTHER, Sămtliche Werke, XXII; A.
PARfî, Textes choisis, p. 155; D. DEFOE, Journal... de la i
peste, p. 63.
187. L. GHEVALIER, Le Cholera..., p. 19.
187. Aceleaşi referinţe ca la nota 190.
187. H. RENAUD, „Les maladies pestilentielles dans l'or-
thodoxie islamique", în Bulletin de l'institut d'hygiene du
Maroc, III, 1934, p. 6.
187. A. PARE, (Euvres, III, p. VIII C CXXIX.
187. T. VICARY, The English Mans Treasure, 1613, p. 223.
187. D. DEFOE, Journal... de la peste, p. 167.
197. Ibid., p. 62.
197. Ch. CARRIERE,..., Marseille, viile morte..., p. 76.
197. L. CHEVALIER, Le Cholera..., p. 136.
197. Acest text şi informaţiile care preced ÎnF. P. WILSON,
The Plague in Shakespeare's London, p. 138—139.
197. Această identificare şi informaţiile care urmează în
H. MOLLARET şi J. BROSSOLET, „La peste, source...",
p. 97—99.
197. Cf. distincţiile lui B. BENNASSAR, Recherches...,
p. 55. Cf. şi asupra procesiunilor, J.-N. BIRABEN, Les
Hommes ..., II, p. 65—69. -
197. A. MANZONI, Les Ftancâs, II, p. 69. ;
197. J. W. JOHNSSON, Storia della peste..., p. 23. J
197. Ch. CARRIERE, ..., Marseille, viile morte..., p. 123.
197. J. BLANCO-WHITE, Cartas de Espana, Madrid, 1972,
p. 164—165. îi mulţumesc lui B. Bennassar pentru a-mi fi
atras atenţia asupra acestui document.
197. J.-N. BIRABEN, Les Hommes..., p. 56—57.
208. Ibid., p. 71—72.
208. J. W. JOHNSSON, Storia della peste... ,p. 23.
208. Citat în H. MOLLARET şi J. BOSSOLET, „La peste,
source ...", p. 79.
208. Cf. Vita sandi Rochi, auctore Fr. Diedo, în Acta sane-
torum, august, III, p. 399—407 şi Acta brevoria, auctore
anongmo, ibid., p. 407—410. Referinţe amabil comunicate
de părintele W. Witters.
352
212. D. DEFOE, Journal... de la pesle, p. 167.
212. Ch. CARRIERE, ..., Marseillc, viile morte..., p.
118.
212. BENAERTS ..., Choix de textes..., p. 34—35.
.a
CAPITOLUL IV. f
CAPITOLUL V.
1. A. FLECHTER, Tudor Rebellions, p. 38.
1. Ibid., p. 33.
1. Ibid., p. 49.
1. C. HEUYER, Psychoses collectives et suicides
collectifs,
Paris, 1973, p. 40. Cf. şiF. GAMBIEZ, „Lapeur etlapanique
dans l'lxistoire", în Memoires et Communications de lacommts-
sion francaise mllitaire, I, iunie 1970, p. 115.
1. M. GARDEN, Lyon et les Lyonnats..., p. 585—586.
1. E.-J.-F. BĂRBIER, Journal d'un bourgeois deParis
sous
le regne de Louis XV, textes choisis par Ph. Bernard, Paris,
1963, p. 218—219.
1. Ibid., p. 223.
1. J. KAPLOW, Les Noms des rois. Les pauures de Paris
ă
la veille de la Revolulion, Paris, 1974, p. 55.
1. ALLETZ, Dietionnaire de police moderne pour toute
la
France, Paris, 1823, 4 voi. Aici, I, p. 22.
10. Toate aceste informaţii în Y.-M. BERCE, Histoire
des
croquants..., II, p. 622—624.
10. Ibid., id.
10. Y.-M. BERCE, Histoire des croquants..., I, p. 300.
10. Ibid., p. 317.
10. Ibid., p. 324.
10. M. FOISIL, La Rivolte..., p. 156—178.
10. R. MOUSNIER, Fureurs paysannes, p. 138—140.
10. Y.-M. BERCE, Histoire des croquants..., I, p.
228.
10. Le Journal d'un bourgeois de Paris sous le regne de
Fran-
cots I-er (1515—1536), ed. V.-L. Bourrilly, Paris, 1920,
p. 162.
10. Ibid., id.
10. Ibid., p. 164.
10. Ibid., p. 148.
10. R. H. TURNER, Handbook.... p. 397.
23. Ibid., p. 393.
23. A. STORR, L'Instinct.... p. 100—108.
23. A, METRAUX, Religion et magies indiennes
d'Amerique
du Sud, Paris, 1967, cap. III.
23. Povestire de Tavannes citată dej. ESTEBE, Tocsin
....
p. 137. în legătură cu masacrul din noaptea Sfîntului Barto-
>7 Jomeu, care trebuie repus în adevăratul său context, cf..
lucrarea esenţială La Saint-BarthHemy ou les Rtsonanees
d'un massacre, Neuchâtel, 1976, de Ph. JOUTARD, J. ES-
TEBE, E. LABROUSSE, J. LECUIR. Mai ales p. 22, 30, 33,
41, 45, 51 (tn această pagină din urmă se face apropierea cu
masacrele practicate de populaţia Tupinamba).
27. Memoriile lui Claude Haton publicate în 1857, citate
In J. ESTEBE, Tocstn..., p. 82.
27. Mtmoires de l'estat de la France sous Charles IX, fără
specificare de Ioc şi dată (lucrare protestantă), p. 205.
27. G. LEFEBVRE, La Grande Peur, p. 87.
27. Fr. FURET şi D. RICHET, La Rivolutton francalse.
Paris, 1973, p. 135.
31. Deşi răzmeriţele au fost mai numeroase decît crezuse G.
v
Lefebvre, mai ales în Hurepoix. .')
32. Această informaţie şi cele care urmează în P. CARON,
Les Massacres de seplembre, Paris, 1935, p. 366. ■*
32. Ibtd., p. 367—368.
32. Ibid., p. 102. «:
32. Documente citate In ibtd., p. 450—451.> ?
32. Y.-M. BERCE, Histoire des croquants, II, p. 543.
32. Ibid., I, p. 432. !
16
6
1.
m
ag
ini
de
co
ş
m
ar
17
4
1.
r
up
tu
ră
in
u
m
an
ă
18
3
1.
toi
ci
s
m
şi
de
2. V. Frică şi răzvrătire (2) ...............................7.,.. 290
1. Zvonurile ....................................................... 290
1. Participarea femeilor şi a preoţilor la răzvră
tiri ; iconoclasmul .............................................. 307
1. Frica de subversiune ....................................... 322
; M.
i■ ■-«;■ >; : «Î » J :
J .
aJq/,0
, T *I .1 ■
( .£
8tt, ! .e
.> .ti
UI
} Nf.r O .1
■-■ . s :
Redactor: GHEORGHE SZEKELY
Tehnoredactor: VALERIA PETROVICI
Bun de tipar: 8.09.1986; Apărut: 1986;
Coli de tipar: 15 •
Întreprinderea poligrafică Sibiu
Şos. Alba Iulia nr. 40
Republica Socialistă România