APOSTOL BOLOGA

17437 vizualizari | 3 comentarii

<b>Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu</b> Critica literara a relevat tragismul acestui pesonaj
central, macinat de doua obsesii infiltrate adanc in constiinta sa. Una vocea tatalui sau pe care i se pare
mereu ca o aude si din care rezulta principiile morale superioare fundamentale in care a fost crescut: Sa
nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales pe a ta insuti. De aceea sufletul tau sa fie
totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un echilibru
statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca barbat, sati faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman.
Cealalta conflictul psihologic pe care il traieste eroul intre constiinta apartenentei sale la neamul
romanesc si datoria fata de statul austro-ungar in conditii-limita ale razboiului, care justifica prima
obsesie. A doua obsesie se contureaza si mai bine in momentul executarii sublocotenentului ceh
Svoboda, ordin pe care il indeplineste exemplar, desi nu intra in atributiile sale. Scena executarii lui
Svoboda, scena-cheie, va declansa criza de constiinta a lui Bologa care va evolua pe tot parcursul
romanului. Referindu-se la acest pasaj, care se intinde, aproximativ, pe sapte pagini, N. Manolescu (in
Arca lui Noe) il califica drept bologizat, fiindca el este impregnat de starea sufleteasca a tanarului
locotenent Apostol Bologa: orgoliu, certitudinea datoriei si constiintei implinite, rusine si umilinta,
multumire de sine, imputare chinuitoare, teama, scancet de bolnav, anuntand astfel, de la inceput, un
personaj dilematic si indecis. Privirea condamnatului la moarte, inaintea executiei sale, sub steang, nu-l
va parasi pana la moarte, revenind obsesiv si zdruncinandu-i echilibrul sufletesc. Aceasta scena, devenita
obsesie, va anticipa hotararea finala a lui Apostol de a nu lupta impotriva fratilor sai romani. Imaginea
condamnarii la moarte prin spanzurare va deveni simbolica; ea revine in finalul romanului, cand Bologa
are viziunea spanzurarii multiplicate a lui Svoboda si a privirii lui. Simbolistica romanului este bogata,
unele elemente-simbol devenind laitmotive: spanzuratoarea, privirea, lumina (si altele, precum timpul,
vantul, ceata). Tehnica simbolului asigura unitatea actiunii si a evolutiei in spirala a constiintei lui Bologa.
Scriitorul foloseste ca tehica narativa introspectia, retrospectia, portretul direct al autorului, dialogul si
monologul interior, coborand cu analiza pana in zonele cele mai adanci ale constiintei individuale si ale
subconstientului, cu sinuozitatile lor. Vorbind de caracterul obiectiv al romanului lui Rebreanu, N.
Manolescu observa ca in Padurea spanzuratilor scriitorul aduce un alt tip de obectivitate, inlocuind total
perspectiva actoriala cu ceea ce pesonajele insele pot vedea si intelege observand, asigurandu-se astfel
mai multe puncte de vedere, relativizarea imaginii despre pesonaj. Numeroase pasaje realizeaza
profunde patrunderi in zonele constientului si subconsientului. Scena tragica a pregatirii si executiei de la
inceputul cartii, la care participa cu zel, convins ca-si face datoria, discutia scurta cu capitanul Otto
Klapka pe tema vinovatiei sau nevinovatiei condamnatului ii provoaca lui Bologa ganduri chinuitoare si
retrospectiva biografica, o reconstituire cronologica obiectiva care va fi un eveniment de constiinta (N.
Manolescu). Aflam, astfel, ca Apostol Bologa este fiul avocatului memorandist Iosif Bologa, condamnat la
doi ani inchisoare, din oraselul transilvanean Parva. Crescut intr-o atmosfera excesiv de religioasa de
mama sa, la sase ani are viziunea divinitatii in biserica. Fire sensibila, aflat la cursurile liceului din
Nasaud, se simte parasit, izgonit, strain si neputincios. Isi regaseste echilibrul interior vazand in peretele
odaitei o icoana cu Iisus Hristos rastignit pe cruce. Moartea neasteptata a tatalui ii declanseaza prima
criza de constiinta: a simtit cum i se darama in suflet, cu zgomot ingrozitor, o cladire veche, cu temelii ca
radacinile stejarului. Am pierdut pe Dumnezeu, ii fulgera prin minte Avea impresia foarte clara ca se
prabuseste intr-o prapastie fara fund si nu se poate opri, nu se poate agata de nimic. Aceasta insa a tinut
numai un moment, sau poate nici atata, iar pe urma a ramas cu o groaza crancena, in inima, ca si cand
s-ar fi trezit, in miez de noapte, singur, intr-un cimitir imens, fara sa stie incotro sa apuce Se intoarse la
Nasaud buimacit, cu sufletul zdrentuit de indoieli si sigur ca si-a pierdut rostul in lume. Apostol Bogoga

traieste o succesiune de crize morale si dupa fiecare criza iese primenit. Astfel, Padurea spanzuratilor
este romanul unei stari de urgenta interioara, al revelatiilor succesive si al momentelor exceptionale (N.
Manolescu). Personajul se autoiluzioneaza de fiecare data, traind intens stari de inflacarare a spiritului si
de deznadejde. Student la Facultatea de Filosofie din Budapesta, descopera o noua conceptie de viata,
care il entuziasmeaza: omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme Numai colectivitatea
organizata devine o forta constructiva Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile. Dar din nou echilibrul
interior se clatina, pentru ca acasa, in Parva, statul era privit ca un vrajmas. Fragmentul retrospectiv al
vietii sale traite pana la experienta frontului se incheie cu momentul logodnei cu Marta, o fetita de vreo
saptesprezece ani, dragalasa si isteata, pentru care, din orgoliu, gelozie, exaltare tinereasca, se inroleaza
ca voluntar pe front. Este in roman si un portret direct al lui Apostol Bologa: Acuma era aproape de
douazeci de ani, inaltut, foarte zvelt, si dat pe spate, avand ceva din infatisarea tinerilor de la inceputul
secolului trecut, gata sa moara pentru un dor. Pe cat inima ii clocotea de o pofta de viata napraznica, pe
atat mintea lui se zbuciuma cu intrebari tainice, suferind ori de cate ori, in cautarea explicatiei, se izbea
de zidurile inceputului si sfarsitului intre care e marginita cunostinta omeneasca. Se facuse ganditor, chiar
visator, cu apucaturi romantice, cu hotarari incapatanate. In doi ani de front a fost ranit de doua ori,
decorat de trei ori, inaintat locotenent. Traieste o noua experienta, razboiul, care ocupa acum locul de
frunte in conceptia lui de viata: Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste
sufletul, descoperind un nou crez moral: numai razboiul e adevaratul generator de energii. Certitudinea
datoriei fata de stat se clatina insa dupa episodul Curtii Martiale, care l-a judecat pe Svoboda (din care a
facut parte si a fost de acord cu pedeapsa); apoi executarea prin spanzuratoare a condamnatului,
cantatul doinei de catre ordonanta sa, care nu mai inceta, ca o mustrare. Toate certitudinile sale esueaza,
sunt infirmate de viata, judecate si evaluate de el insusi, cu luciditate, dupa fiecare etapa, traind intre stari
total opuse, intre exaltare si cadere: certitudinea evadarii este spulberata de jignirea suferita, iubirea
pentru Marta si sentimentul national inlocuite si impacate cu iubirea pentru Ilona, certitudinea iubirii,
inlaturata de evadarea nereusita. Intelectualul avid de gasirea unor certitudini si solutii pentru intrebarile
care-l framanta traieste dureros de acut in sine insusi. Ma plimb vesnic intre doua prapastii, Constantine!
Vesnic, vesnic! Prapastie afara, prapastie in sufletul meu si la fiece poticnire ma uit in fundul prapastilor la
fiece poticnire! si asa a fost totdeauna, de cate ori nu mi-am dat seama ca omul nu poate merge singur
pe drumul vietii, fara o calauza sigura, si totusi mereu am incercat! Dar drumul vietii e plin de rascruci, si
la fiecare rascruce am fost silit sa ma opresc, sa chibzuiesc, si niciodata n-am nimerit calea cea dreapta,
si m-am intors inapoi, si nici inapoi n-am cunoscut drumul pe care am mers De fapt, tanarul Bologa,
intelectualul cu studii de filozofie, este un om care gandeste, care vrea sa opteze liber, prin decizii proprii,
lucide, ale propriei constiinte, asupra a trei intrebari fundamentale care apar succesiv in existenta sa:
datoria fata de stat, credinta iubirea in Dumnezeu, ideea nationala. De aceea el este un suflet chinuit,
torturat de propria-i constiinta, care se vrea lucida si responsabila. De altfel, George Calinescu considera
Padurea spanzuratilor un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare. Pentru N. Manolescu
romanul este un roman al constiintei, al revelatiilor succesive si al momentelor exceptionale, roman al
constiintei morale. Faptele cuprinse in roman sunt putine, dar pun in lumina miscarea sufleteasca a
pesonajului: condamnarea ofiterului ceh Svoboda, discutiile de la popota ofiterilor despre constiinta,
datorie, despre tradatori, dezertari, despe om, stat, discutiile cu camarazii lui Gross, Klapka ii provoaca lui
Bologa adanci momente de introspectie. Stand alaturi, clipa de clipa, cu Petre, ordonanta sa, care ii
vorbeste despre suferinta si despre Dumnezeu, are revelatia fratiei crestine si a fratiei de neam. Traieste
acum o noua primenire sufleteasca, zicandu-si in linistea noptilor: viata fiinteaza numai prin inima si ca
fara de inima, creierul ramane o biata gramada de celule moarte. Sufletul lui traieste iarasi la cotele
superioare ale simtirii. In sfarsit mi-am gasit calea Au trecut sovairile si indoielile. Dar linistea sufletului
sau e tulburata de vestea adusa de Klapka ca vor trece pe frontul romanesc, in Transilvania. De fapt,
doua evenimente sunt hotaratoare pentru destinul personajului: trecerea pe frontul romanesc a diviziei
sale si numirea pentru a doua oara ca judecator la Curtea Martiala, cand trebuia sa participe la

condamnarea unor civili romani. Doborarea reflectorului rusesc nu-l salveaza de trimiterea pe frontul
romanesc. Lumina orbitoare a aparatului inamic e asociata cu lumina stralucitoare din ochii lui Svoboda,
eliberandu-l de intunericul vinovatiei. Incercarea de dezertare il duce la un destin similar cu al lui
Svoboda: condamnarea prin spanzuratoare. Conflictul sau interior se rezolva prin sentimentul iubirii
universale. In numele iubirii de oameni, Apostol isi va gasi fericirea in ispasirea prin suferinta. El se simte
inaltat, de aceea refuza sprijinul lui Klapka, camaradul sau: Nu mai vreau nimic. Iubirea miajunge, caci
iubirea imbratiseaza deopotriva pe oameni si pe Dumnezeu, viata si moartea. Iubirea cea mare e aici, in
odaita aceasta O respir in fiecare clipa E in mine si in fara de mine, in tot cuprinsul infinitului Cine n-o
simte nu traieste aievea, cine o simte traieste in eternitate Cu iubirea in suflet poti trece pragul mortii, caci
ea stapaneste si dincolo, pretutundeni, in toate lumile existente si inexistente. Dupa cum remarca G.
Calinescu, Limbajul lui Bologa e de un misticism profetic, cu o puternica sententiozitate ibseniana, ceea
ce da cazului sau o si mai cetoasa obscuritate cazuistica. Bologa este un personaj complex, cu o bogata
viata interioara, contorsionata de intrebari, indoieli, elanuri, caderi. Dialogul si monologul personajului
arata o constiinta treaza, un intelectual avand explicatii logice despre bine si adevar, mereu in cautare de
certitudini, dar si o capacitate de autoizolare si de traire aproape hipnotica, de somnambul a perioadei
finale. Complexitatea personajului e magistral surprinsa in momentul-limita al spaimei de moarte, atat de
omeneasca: Voi muri negresit peste Peste cate ore? Atunci il imbratiseaza groaza, din ce in ce mai strans
si mai salbatec, inghetandu-i sangele. i in vreme ce groaza il tortura, mintea lui cauta sa o alunge cu
inexorabilitatea mortii, cu dezgustul de viata aceasta pe care el insusi, constiinta lui impacata, a azvarlito, cu credinta in viata de dincolo, unde sufletul neintinat se va uni cu Dumnezeu Dar toate inchipuirile
mintii se prabuseau pe rand, ca niste castele de carti de joc, numai groaza ramanea sfidatoare,
stapanitoare, soptindu-i in suflet un singur cuvant, in fata caruia se sfarma tot: moartea Ii venea sa planga
mereu si nu putea. Se uita la ceas: patru dupa-amiazi Scena executarii sale intr-un cadru mioritic este
tragica, dar de o liniste cosmica: Atunci Apostol fu impresurat de un val de iubire izvorata parca din
rarunchii pamantului. Ridica ochii spre cerul tintuit cu putine stele intarziate. Crestele muntilor se desenau
pe cer ca un ferastrau urias cu toti dintii tociti. Drept in fata lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul
soarelui. Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati de lumina rasaritului. Pamantul i se smulse
de sub picioare. Isi simti trupul atarnand ca o povara. Privirile insa ii zburau, nerabdatoare, spre
stralucirea cereasca, in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului (M.P.)