Introducere

Cuvântul “erezie” provine din fr. hérésie, lat. haeresis, care conform Dicţionarului
Explicativ al limbii române înseamnă: “doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sânul unei
biserici, abătându-se de la dogmele consacrate şi care este condamnată de biserica respectivă”1.
Termenul este folosit pentu a defini învăţăturile greşite, erorile, doctrina celor care n-au
acceptat sau păstrat învăţătura de credinţă creştină aşa cum a fost predicată de Mântuitorul Iisus
Hristos şi propovăduită de Sfinţii Apostoli.
Ereziile au fost şi sunt inevitabile în creştinism, destinate, asemenea Întemeietorului său, a fi
o piatră de poticnire ”căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei
încercaţi”(I Cor. 11,19)
Ereziile sunt idei sau păreri care pleacă de la înţelegerea greşită a Persoanei Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, revărsând apoi aceste idei şi asupra celorlalte Persoane
Treimice, asupra Maicii Domnului, a Sfinţilor şi a Bisericii întregi, cu învăţătura, morala şi
practicile sale.
În viziunea Înaltpreasfinţitului Atanasie Mitilinaios erezia nu este altceva decat o învăţătură
religioasă care se abate de la credinţa creştină adevărată şi autentică, şi de aceea, această învăţătură,
este rătăcită, antiortodoxă şi anticreştină, deci o lucrare a diavolului, care urmăreşte cu ori ce preţ să
facă o abatere de la adevăr.
Acest lucru s-a întâmplat şi în Imperiul Bizantin încă de la început, din anul 324 şi până când
acesta a fost cucerit de otomani în anul 1453.
Primul care a luptat împotriva ereziilor şi a păgânismului în Imperiul Bizantin a fost însuşi
întemeietorul acestuia, împăratul Constantin cel Mare. Acesta a dat edictul de la Milano, în anul
313, prin care se recunoştea deplina libertate de credinţă pentru creştini, iar mai apoi în anul 325
împăratul Constantin este preşedintele primului sinod ecumenic luptând împotriva arianismului.
Mai târziu, la sfârşitul secolului al IV-lea împăratul Teodosie I va face din religia creştină
singura religie autorizată, şi astfel creştinismul ajunge să înlocuiască religia imperială.
În ceea ce îi privea pe eretici, nici o dizidenţă religioasă nu era permisă în Imperiu, iar
ereticii care nu se supuneu edictelor imperiale erau aspru pedepsiţi, uneori chiar cu arderea pe rug.

1
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998

1
Arianismul
Arianismul este o concepţie raţional-umană de înţelegere a creştinismului, o coborâre a
creştinismului de la înălţimea de religie revelată de Dumnezeu-Tatăl prin însuşi Fiul Său, Iisus
Hristos, la nivelul religiilor natural pagâne. Arie, iniţiatorul ereziei, s-a format în şcoala teologică a
preotului Lucian din Antiohia, care a fost până în anul 303 adept al antitrinitarismului dinamic sau
subordinaţionist promovat de episcopul Pavel de Samosata.
Arie susţinea următoarele:
1. Numai Dumnezeu-Tatăl este necreat şi nenăscut; Tatăl este superior Fiului, deci avem de-
a face cu un monoteism de tip subordinaţionist. Arie îşi susţinea această idee pe baza versetului de
Ioan 14,28 “Tatăl este mai mare decăt Mine”.
2. Fiul este prima creatură a Tatălui. El are un început, adica nu este creat din veşnicie, deci
a fost un timp cand a doua persoană a Sfintei Treimi nu a existat. În concepţia ariană, Fiul fiind
numit o creatură a Tatălui nu poate fi numit deofiinţă cu Tatăl.
3. Deşi Iisus Hristos este o creatură a Tatălui, Lui i se cuvine cinstea cea mai mare deoarece
prin El Dumnezeu a creat totul.
4. Dumnezeu-Tatăl nu putea crea universul fară un intermediar, adica Fiul, căci nu putea
veni în contact direct cu materia, deoarece s-ar fi întinat de aceasta.
5. La crearea univesului, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. De aceea El
poate fi numit Dumnezeu căci, datorită harului dumnezeiesc primit de la Tatăl, a devenit Fiu
adoptiv al Tatălui.
Prin urmare, Arie a negat egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului cu Dumnezeu-Tatăl şi
dumnezeirea Fiului. Arie susţinea subordinaţionalismul, adica Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic decât
Dumnezeu-Tatăl.
Această erezie a fost conbătută la primul sinod ecumenic din 325 de la Niceea a cărui
preşedinte a fost împăratul Constantin cel Mare. Aici sinodalii, în urma confruntărilor teologice
foarte aprinse, au respins toate încercările de a diminua dumnezeirea Fiului, şi au proclamat că Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu adevărat şi deofiinţă cu Tatăl.
De-a lungul timpului, pentru că erezia ariană a fost imbraţişată de diferiţi oameni ea a fost
adaptată în funcţie de particularităţile de gândire ale acestora. Astfel putem identifica diferite nuanţe
ale arianismului care nu a facut altceva decat sa complice şi uneori să agraveze erezia în sine.

2
 Dintre aceste forme ale arianismului putem aminti câteva mai importante:
• Semiarienii
• Eunomienii
• Omeienii
Semiarienii sau Eusebienii sunt urmaşii episcopului Eusebiu de Nicomidia, ucenicul lui
Lucian de Antiohia, apărător al lui Arie la Sinodul I Ecumenic. Aceştia susţineau că raportul dintre
Fiul şi Tatăl este ομοιουσιος (asemănător după fiinţă) şi nu ομουσιος (deofiinţă).
Eunomienii sau Anomeii au fost ramura extremista a arianismului. Ei profesau un arianism
radical care depăşea chiar ideile lui Arie, susţinând că Fiul nu are nimic asemănător cu Tatăl, adică
este de altă natură decât Tatăl.
Omeienii sau acacienii au fost o latură a arianismului care au încercat să împace
anomeismul cu ortodoxia folosind formula ”Fiul este asemănător în toate cu Tatăl”(ομοιος).

Pnevmatomahismul
Pnevmatomahismmul reprezintă o nouă formă de arianism căci dacă Arie lupta împotriva
persoanei a doua a Sfintei Treimi, pnevmatomahismul lupta împotriva Persoanei Sfântului Duh.
Termenul de pnevmatomah este format din combinarea cuvintelor greceşti Πνευμα – Duh şi
μαχη – luptă, şi este o învăţătură greşită care combate adevărul despre Duhul Sfânt negându-i
dumnezeirea, egalitatea şi consubstanţialitatea cu Tatăl şi cu Fiul.
Erezia se pare că ar fi aparut în Egipt pentru că avem dovezi conform cărora “pe la 360 unii
oamnei învăţau în Egipt că Sfântul Duh este o creatură intermediară între Hristos şi îngeri”2.
Prima menţiune cu privire la erezia pnevmatomahă se găseşte în cele patru epistole ale
Sfântului Atanasie cel Mare adresate episcopului Serapion de Tmuis conform cărora ereticii
înţelegeau greşit textul de la Evrei 1,14. În acest text din Biblie ni se spune „Îngerii oare nu sunt toţi
duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce voor fi moştenitorii mântuirii?”. Ceea ce ne
arată că ereticii datorită referirii la îngeri ca duhuri slujitoare trăgeau concluzia că Sfântul Duh nu
este altceva decât un înger slujitor.
Iniţiatorul pnevmatomahismului este considerat episcolul arian Macedonie al
Constantinopolului, care a fost combatut la cel de-al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol
din 381.

2
Vălean Daniel Nicolae , Erezii, controverse şi schisme în creştinismul secolelor I-XI, Edit. Limes, Cluj-Napoca, 2009,
p. 100.

3
 Pnevmatomahii nu aveau o învăţătură despre Sfântul Duh bine conturată, iar toată
argumentarea lor urmărea să demonstreze că Duhul Sfânt este o creatură, care ocupă o poziţie
intermediară între Dumnezeu şi creaturi, şi care nu poate fi adorată ca Dumnezeu pentru că nu este
egal şi consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul.
Ideile pnevmatomahice au fost combătute de anatemele 19-23 de la sinodul din Sirmium
(351) când s-a spus că Sfântul Duh nu este identic cu Tatăl şi cu Fiul dar este a treia persoană a
Sfintei Treimi. De asemenea erezia a mai fost combătută şi mai târziu la sinodul ţinut de Sfântul
Atanasie la Alexandria (362) unde Sfântul Duh a fos numit clar deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.
Referitor la această erezie Sfântul Atanasie afirma că: “nu trebuie să spunem că există trei
dumnezei şi trei principii şi în nici un chip să nu-i tolerăm pe cei ce zic şi înţeleg astfel, ci să
cunoştem că există Sfânta Treime, doar o singură Dumnezeire şi un singur principiu, cum au spus
Părinţii, iar Sfântul Duh nu este creatură, nici străin, ci propriu şi nedespărţit de fiinţa Fiului şi a
Tatălui”.3

Nestorianismul
Nestorianismul şi-a primit numele de la întemeietorul ereziei, monahul antiohian Nestorie,
ajuns arhiepiscop al Constantinopolului între anii 428-431.
Acesta susţinea că în Iisus Hristos exista două persoane, persoana divină a Fiului lui
Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umana sau istorică a lui Iisus
Hristos, care S-a născut din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau
nestorianism. Aceasta concepţie eretică despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos ducea la
afirmaţia că Dumnezeu-Tatăl a avut doi fii.
Pentru Nestorie, unirea celor două firi este o unire voluntară bazată pe bunăvoinţa lui
Dumnezeu, cele două firi sau două ipostase fiind unite prin bunăvoinţă într-o singură persoană.
Unirea prin bunăvoinţă transformă umanitatea lui Hristos într-un simplu templu al dumnezeirii. El
nu acceptă unirea fizică, reală a firilor deoarece aceasta ar însemna un amestec, o combinaţie
chimică, şi ar duce la crearea unei a treia firi, care nu mai este nici una, nici alta. Cele două firi ale
Mântuitorului Iisus Hristos sunt două persoane, dar aceste două persoane sunt unite prin persoana
unică a lui Hristos care se numeşte persoană de unire.4
O consecinţă a nestorianismului este faptul că nu mai recunoaşte în Fecioara Maria pe Maica
Domnului, de aceea vedea în Ea ca fiind doar “Născătoare de Iisus” şi nu „Născătoare de
3
Ibidem, p. 101-102
4
Nicolae Chifăr, Istoria crestinismului vol. I, Ed. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p.137

4
Dumnezeu”, cum afirma Biserica. Deci Nestorie susţinea că Feciaora Maria nu merită să fie
preacinstită aşa cum o face biserica tocmai pentru că Ea nu a născut pe Hristos Dumnezeu ci doar un
simplu om.

Monofizismul
Termenul de „monofizism” a luat naştere ca urmare a simbiozei dintre cuvintele „monos” şi
„fisis”, care se traduce ca „o singură fire”.
Această erezie a apărut în prima jumătate a secolului V, şi are la bază ideea arhimandritului
Eutihie din Constantinopol, care susţinea că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ar fi avut un trup
omenesc, ci unul dumnezeiesc, adică nu ar fi fost deofiinţă cu noi după trup.
Monofizismul susţinea ideea că cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, Iisus Hristos,
înainte de întrupare avea două firi, şi anume:
 Firea omenească
 Firea dumnezeiască
După întrupare Hristos rămâne doar cu o singură fire deoarece firea dumnezeiască o
absoarbe pe cea omenescă.
Răspunsul pe care Biserica i l-a dat lui Eutihie a fost că Iisus Hristos a avut două firi şi
înainte şi după întrupare, susţinând faptul că firea dumnezeiască nu o absoarbe pe cea omenescă, ci
o completează.
În acest sens Biserica a hotărât convocarea unui Sinod Ecumenic care a avut loc la
Calcedon. În cadrul acestui Sinod s-a dat citire hotărârii de credinţă: „urmând Sfinţilor părinţi am
învăţat toţi să mărturisim într-un glas pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit
pe Acelaşi în dumnezeire şi desăvârşit pe Acelaşi în omenitate, Dumnezeu cu adevărat şi om cu
adevărat pe Acelaşi din suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi
pe Acelaşi după omenitate, după toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl
după dumnezeire, în zilele de pe urmă Acelaşi pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara
Maria, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate; pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul
Născut cunoscut în două firi neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărşit, deosebirea firilor
nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci salvându-se mai degrabă proprietatea fiecărei firi şi
concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane, ci pe Unul şi

5
Acelaşi Fiu, Unul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, precum ne-au învăţat
de la început proorocii despre El şi Însuşi Iisus Hristos şi ne-a predat Simbolul Părinţilor.”5

Concluzie
Ereziile în Imperiul Bizantin, putem spune, că au avut ca punct de plecare Edictul de la
Milano din anul 330, când împăratul Constantin Cel Mare, a recunoscut creştinismul ca „religie
oficială”. Practic odată cu această oficializare a religiei creştine, aceştia nu au mai fost nevoiţi să se
ascundă de autorităţile păgâne. Şi în consecinţă au putut să-şi exprime opiniile şi părerile referitoare
la propria religie.
La momentul respectiv Biserica neavând o dogmă bine strucurată, anumite persoane
deviind de la calea cea dreaptă au început să propovăduiască propriile idei şi concepte legate de
Dumnezeu, astfel de-a lungul anilor au apărut numeroase erezii, încât ar fi nevoie de un întreg
arsenal de resurse pentru a le putea studia în amănunt.
Concluzionând putem spune că erezia este în fond o învăţătură greşită. Aceasta este o
rătăcire în întunericul ideilor, o pierdere a raţiunii printre toate acele lucruri pe care conştiinţa umană
simte nevoia de a le clarifica, explica şi pune în lumină.
În acelaşi timp erezia este rodul mândriei, pentru că ereticul odată convins că are dreptate
renunţă a căuta adevărul folosindu-şi întreaga putere pentru a-şi apăra respectiva convingere, pentru
a demonstra că rodul raţiunii sale merită toată atenţia, că acel ceva ce a descoperit este valoros şi
demn de a fi acceptat şi de luat în seamă.
Nu este greşit să-ţi aperi opiniile, nu este greşit să arăţi lumii întregi că este în rătăcire, cu
condiţia ca acel lucru pe care vrei să-l evidenţiezi să fie în concordanţă cu adevărul. Întrebarea este
însă cum afli dacă idea ta este sau nu fidelă acestui concept atât de important?
Putem observa că toţi ereticii s-au înverşunat pentru a-şi apăra ideile. Observăm însă că şi
oamenii de bine au făcut la fel. Un exemplu în acest sens este cel al lui Galileo Galilei, care a fost
pus la un moment dat în faţa a două opţiuni.
Prima opţiune era să ardă pe rug pentru ideile sale, iar cea de-a doua opţiune era să semneze
declaraţia de retragere a lor. Ideea sa era aceea că pământul se învârte în jurul soarelui, o idee care
intra in contradicţie cu părerile contemporanilor săi şi a Bisericii Catolice. Aceştia susţineau că
Pământul ar fi centrul universului în parte datorită propriului orgoliu şi pe de altă parte datorită

5
Vălean Daniel Nicolae, Erezii, controverse şi schisme în creştinismul secoleleor I-XI, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2009, p.143

6
înţelegerii greşite a revelaţiei divine. Ce a făcut Galilei? A ales să renunţe la susţinerea idelor sale,
preferând viaţa în locul martiriului, mulţumindu-se doar cu un elocvent “E pur si move”.
Din aceasta rezultă că diferenţa dintre eretici şi Galileo Galilei este una de atitudine. Pus în
aceaşi situaţie ca şi Galilei, un eretic nu ar renunţa niciodată la ideile sale chiar şi în faţa unor dovezi
concludente. Galilei a făcut-o deşi ştia că are perfectă dreptate. Prin urmare diferenţa dintre cei doi
se reduce la un fapt simplu: ereticii slujesc ideea iar Galileo Galilei slujea adevărul.

7
 Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Eitura
Institutultui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, 1416 p.

Cărţi de referinţă:
1. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Edit. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu,
2007;
2. diacon Ioan I. Ică jr, Canonul apostolic al primelor secole, vol.I, Edit.
Deisis/Stavropoleos, 2008;
3. Pr. Prof. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă; Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007;
4. Danie Nicolae Vălean, Erezii, controverse şi schisme în creştinismul secolelor I-XI, Edit.
Limes, Cluj-Napoca, 2009;
5. Paul Lemerte, Istoria Bizanţului, traducere de Nicolae Şerban-Tanaşoca, Edit.
Universitas, Bucureşti, 2008;

Articole şi studii:
1. Conf. Univ.dr. Marius Telea, Istoria Bizanţului, Curs secţia Teologie Pastorală,
Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia Facultatea de Teologie Ortodoxă;
2. Prof. T. M. Popescu, Privire isorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor, în „Studii
Teologice, Revista Instiitutelor Teologice din Patriarhia Română”, Anul II (1950), seria a
doua, nr. 7-8 (spt.-oct.).