Vatra, Nr.

9 / 2008

Întoarcerea istoricului literar

Evelina Oprea

În Avangarda românească şi complexul periferiei*, asistăm la o întoarcere a istoricului

literar, alungat, în general, chiar şi din studiile universitarilor care preferă să înfrunte
bastioane încă necucerite şi să se limiteze la priviri panoramice sau care sunt mai atraşi
de riscul ideilor, de judecăţile decapante, de înfăşurarea lor în staniolul unui limbaj uneori
steril.

Iată, aşadar, o carte ce merge direct la ţintă, într-o manieră necontorsionată, asaltând încă
o dată un subiect ce părea suprasaturat şi care a beneficiat de numeroase monografii, dar
şi de lucrări sintetice, bine fundamentate teoretic şi conţinând analize exhaustive. Paul
Cernat întreprinde o lectură deloc leneşă, nu se opreşte la observarea evidenţelor comune,
cercetează cu scrupulozitate textele sursă şi reacţiile criticilor, diferiţilor comentatori, fără
să se situeze neapărat în răspăr faţă de unele consideraţii şi demersuri la care le
recunoaşte, când e cazul, acurateţea, fineţea sau profunzimea. Autorul recapitulează,
selectează, clasifică, observă analogii frapante, se dedă la reconsiderări comparatiste, nu
ignoră nimic (îşi propune să-şi blindeze pagina cu citate bogate), nu refuză polemica, dar
nici nu se fereşte de acceptarea totală, entuziastă a vreunei idei.

Ultima minisecvenţă (post-scriptum-ul postavangardist) stabileşte de altfel, cu precizie,

proiectul şi obiectul acestei sinteze, justificând recomandarea făcută în „argument”
cititorului de a o porni de aici. Cercetătorul trasează de la bun început liniile de hotar ale
investigaţiei (prima etapă a avangardei româneşti, 1908-1930) şi, inspirat de cartea lui
Mircea Martin (George Călinescu şi ,,complexele” literaturii române), optează (pe
fundalul largilor dezbateri – care privilegiază factorul periferic – despre avangarda
istorică) pentru teoria unui complex al periferiei, teorie care îl păzeşte de nebuloasa
explicaţiilor dezorganizate şi care, prin valoarea ei euristică, atrage ca un magnet în raza-i
de acţiune un şir întreg de fapte, de atitudini şi manifestări ale actorilor avangardei. În
plus, după cum rezultă dintr-o analiză în diacronie, acestui complex care caracterizează
atât ,,culturile radicale ale comunităţilor naţionale tinere” cât şi ,,imperiile în dezagregare
economico-identitară“ sau „confederaţiile statale recente“ şi care se dezvoltă şi la noi în
toate epocile cultural-literare, i se asociază şi alte complexe. Mergând în direcţia lor,
revelatoare de noi dimensiuni, Paul Cernat simte ca fiind posibilă o interogare nouă a
textelor avangardei şi a celor despre avangardă, totul în cadrul unei demonstraţii
omogene, transparente: „În cazul primilor «revoluţionari» ai artei şi literaturii româneşti
moderne, complexul periferiei nu trebuie privit doar ca expresie frustrată a dorinţei de
ardere a etapelor, de sincronizare cu «viteza» celei mai avansate modernităţi europene.
Nevoia internaţionalizării artistice, a evadării din anonimatul şi minoratul unei periferii
«balcanice» sufocante (fie că e vorba despre atmosfera târgurilor de provincie sau despre
România de periferie a Europei civilizate) se asociază, chiar în cazul unor promotori ai
avangardismului, cu o inerţie a tradiţiei (ca filtru critic al modernizării) şi cu un sentiment
al responsabilităţii «constructive»”.
Această conexiune este maniabilă, permiţând modificarea din mers a datelor iniţiale,
determinările extrinseci ale fenomenului avangardist nefiind nici ele neglijate şi evitându-
se o lectură literaturocentrică, dar şi excesiv de purificată de ingredientele ei subiective.
Autorul pariază pe unii scriitori (Jacques G. Costin), sapă adânc pentru a afla ascunzişul
unor texte, le oferă acestora posibilitatea adamică la audienţă sau recunoaştere (unele
articole din Chemarea etc.), completează tabloul observaţiilor care s-au impus deja despre
dadaism, constructivism, integralism, ecourile futurismului italian în România, şi,
metodic, obiectiv, cartografiază receptarea interbelică a avangardei (aducând în prim plan
nume mai puţin avute în vedere: Constantin Emilian, Lucian Boz, Perpessicius) dar şi
receptarea de care s-a bucurat Urmuz (secvenţă care la „scara” cărţii este destul de amplă,
Paul Cernat considerând-o „o carte în carte”).

Ilustrarea complexului periferiei se face prin reevaluarea publicisticii literaturii

„preavangardiste“ a lui Vinea, prin stabilirea unor legături corecte între futurismul italian
şi cercurile de intelectuali români, prin urmărirea resorturilor procesului de ,,legitimare
internă” şi ,,externă” a avangardei, prin realizarea câtorva studii de caz (revista
Contimporanul, cazul Urmuz), prin evidenţierea contactelor, afinităţilor, diferenţelor
dintre avangarda românească şi cea maghiară, poloneză, cehoslovacă, rusă etc., prin
surprinderea tentativei de revoluţionare a teatrului sau a influenţei cinematografiei
asupra poeziei.
Acest itinerariu al lucrării, începute „in media res” şi sfârşite fără a lăsa niciun ungher
neexplorat, îi prilejuieşte istoricului literar o cursă de rezistenţă, dovedind o mare
capacitate de gestionare a materiei, o adâncime a informaţiei culturale şi o minte
pătrunzătoare. Pe cititorul relaxat, urcarea notelor în pagină, numărul impresionant de
citate (e drept, cimentate între ele prin punctul de vedere al autorului), punerea lor diferită
în scenă, noile alambicuri şi îmbinări la care ele sunt supuse, chiar dacă deschid alte
perspective şi lasă să se vadă corespondenţe de mare subtilitate, ar putea totuşi să-l
incomodeze. Pe de altă parte însă, în cartea clasică de istorie literară, documentul (prin
dioptriile căruia devine lizibilă interpretarea) nu poate fi evacuat, la fel cum nu pot fi
excluse propoziţiile elementare, descriptive, protocolare. De acestea din urmă, Paul
Cernat se mai dispensează, având în spate sprijinul constant, nedrămuit al lucrărilor deja
apărute despre avangardă şi o infrastructură teoretică solidă.

Încercând să se exprime în limitele „specialităţii” alese, istoricul ne avertizează în

legătură cu demisia criticului. Cu toate acestea, el se arată bântuit, în câteva rânduri, de
întrebări legate de resursele vreunui scriitor, de alchimia secretă a vreunei poezii, ceea ce-
l face să privească textele în faţă. Reţine atenţia analiza simpatetică, în oglindă (în baza
temei provinciei, precum şi a destinului scriitoricesc al fiecăruia) a câtorva poeme
semnate de Vinea şi Tzara, analiză care se sfârşeşte însă defensiv prin date suplimentare
ce vizează manuscrisul/publicarea şi traducerea unor poeme. Obligat să furnizeze
informaţii corecte, să nu creeze aparenţe amăgitoare, istoricul literar pare totuşi dispus să-
şi injecteze din loc în loc discursul cu substanţa tulbure a interpretării libere, agreabile,
captivante, pe care, prin stabilirea unor filiaţii şi paralelisme, o face şi suficient de
sistematică, nelăsând să se îngusteze nici un moment câmpul cercetării istorico-literare:
„Ceea ce unifică, în mod esenţial, producţia poetică din epocă a lui Adrian Maniu, Ion
Vinea şi Tristan Tzara este o acută conştiinţă a convenţiei literarului, o saţietate – ea
însăşi calofilă à rebours – o literatură calofilă, resimţită ca epuizată. De aici, caracterul
metatextual sau metaliterar al multor compoziţii, ironia dezabuzată, cinică, pervers-
iconoclastă la adresa retoricilor înalte, eroice, idealizant-sentimentale sau sublime,
«prozaismele» căutate, denudarea ostentativă a procedeelor şi deliricizarea prin insertul
de banal cotidian, de jurnal şi de real reportericesc, improvizaţia liberă şi afectarea
antisentimentalismului lucid, dereglarea sensurilor şi a logicii determinist-tradiţionale”.

Preluând periodizarea făcută de Ion Pop, autorul epuizează (dacă ţinem seama şi de
celălalt volum al său: Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă) un subiect
generos, punându-ne la dispoziţie un instrument de lucru, un suport indispensabil pentru
înţelegerea unei perioade agitate şi care a stârnit mereu interesul. Alegându-şi un unghi
favorabil de percepţie (urmărind, fără inhibiţia ieşirii din perimetrul literaturii, canavaua
unora/multora dintre complexele noastre identitare), Paul Cernat este capabil să ţeasă şi
alte iţe în labirintul acestei poveşti a primei avangarde româneşti, poveste scrisă pe
îndelete de un profesionist, într-un stil dens, explicativ, doct, punând la încercare
răbdarea lecturii, dar poveste „premiată” care va rămâne cel puţin în bibliografiile
didactic-academice.
_____
*Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei, Cartea Românească,
Bucureşti, 2007.