Universitatea Ovidius Constanţa

Facultatea de Litere
Masterat: Studii de românistică

GARABET IBRĂILEANU ŞI TEORIA SPECIFICULUI

NAŢIONAL

Masterand:
Drăghiţă (Ciubotaru) Alina – Elena

GARABET IBRĂILEANU ŞI TEORIA SPECIFICULUI NAŢIONAL

1
 1. Poporanismul politic al lui Constantin Stere – mişcare care a determinat
orientarea culturală a lui Garabet Ibrăileanu

Specificul national în operele lui Garabet Ibrăileanu este strâns legat de mişcarea
poporanistă din România, de structura diversă şi controversată acesteia. “Poporanismul
apare ca o expresie, bine determinată, a condiţiilor social – economice din România de la
sfârşitul secolului XIX când exploatarea ţărănimii intensificându-se atrage atenţia
intelectualităţii socialiste şi liberale”1. Complexitatea acestei mişcări, socotită încă, în
totalitate, de unii autori, ca ,,diversionistă, reacţionară”, solicită câteva delimitări critice
tocmai pentru înţelegerea mai realistă a manifestarilor de la Viaţa românească, ale lui
Constantin Stere pe de o parte (poporanismul politic), şi ale lui Ibrăileanu pe de altă parte
(poporanismul literar).
Importantă pentru întreaga orientare a concepţiilor literare ale criticului este agitaţia
de vibrantă simpatie în favoarea păturilor rurale, susţinută în paginile Evenimentului literar
(1984), mai întâi de Constantin Stere.
Lui Stere, ca şi altor intelectuali democraţi ai epocii, li s-a întâmplat să fie contrariaţi
de fluctuaţiile şi de slăbiciunile mişcării socialiste de la noi din perioada respectivă, de
caracterul ei romantic, întors mai mult spre idei umanitariste prea generale, vagi, desprinse
adesea total de realităţile naţionale concrete.
Stere afirma, pe deplin îndreptăţit, că ,,pătura cultă socialistă nu e, la noi, în realitate
decât o ramificaţie neînsemnată a păturii culte burgheze şi se deosebeşte – în ce priveşte
calităţile burgheze şi intelectuale, caracterul politic şi social – foarte puţin de aceasta din
urmă”(Adevărul,nr.1731, din 20 dec. 1893)
Ideologul îşi preciza poziţiile în limitele unui democratism burghez destul de larg,
considerând că misiunea intelectualilor cu vederi înaintate nu este aceea de a lupta pentru
înfaptuirea unui utopic ,,progress omenesc”, ci de ,,a lucra în sânul unui popor determinat si
pentru el” (adică într-o naţiune care e ,, un tip etnic particular”), deoarece ,,iubirea omenirei
nu se poate manifesta decât prin iubirea oamenilor concreţi care te înconjoară, prin iubirea
poporului care te-a produs din sânul său” (Socialiştii si mişcarea naţională, I, loc. Cit).
În consecinţă, Stere propunea crearea unei ,,mişcări national-culturale”, de nuanţă
mic-burgheză, în favoarea ţărănimii oprimate (clasa cea mai numeroasă), eliminând, în mod
1
Mihai Drăgan, G. Ibrăileanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971, p. 137;
2
greşit, din raza teoretizărilor sale problemele şi potenţele de luptă revoluţionară ale
proletariatului (aici foloseşte pentru prima data noţiunea de poporanism).
Ideile poporaniste iau amploare în epocă odată cu apariţia Evenimentului literar când
Stere, sub pseudonimul C. Şărcăleanu, publică o seamă de articole în care agită puternic
ideea că ,,păturei culte”, personalităţilor, şi nu masei, le revenea misiunea ,,civilizatoare” de a
scoate ţara din înapoiere economică şi culturală (părerea este întâlnită la narodnicul rus P.
Lavrov).
Teoriilor lui Stere,deşi au avut parte de critice şi obiecţii, nu li se poate nega
apropierea, dragostea faţă de tărănimea exploatată de clasa burgheză, de moşieri: ,,Prost,
zdrenţăros, puturos cum e, el [ţăranul] vă e singurul izvor al tuturor bunurilor şi plăcerilor de
care vă folosiţi ! “2
Pentru Stere, poporanismul, într-o privire de ansamblu, desemna ,,un sentiment
general, o atmosferă (…) intelectuală şi emoţională, decât o doctrină şi un ideal bine hotărât”
(Poporanismul, în Ev. Lit., nr. 15, din 28 martie 1894). Evident, definiţia plutea în aburii
romantismului. Sentimentalismul câştiga teren în favoarea lucidităţii.
Raportat la literatură, poporanismul a ajutat la o mai bună cunoaştere a poporului, la
luminarea şi ridicarea acestuia printr-o literature populară care ajungea la inimile oamenilor;
a reprezentat un proces de naţionalizare adâncă a artei şi a literaturii, deoarece ridicarea
nivelului cultural al claselor productive va fi posibilă doar atunci ,,când fiecare popor în parte
îşi dezvoltă liber şi neîmpiedecat cultura lui naţională”3.

2. Poporanismul literar al lui Garabet Ibrăileanu

Cu sentimentalismul şi nevoia lui continuă de certitudini, Ibăileanu a fost de îndată

captivat de ideile lui Stere, văzând în ele fermentul posibil al unei mişcări serioase de
emancipare a poporului prin cultură.
Deşi se considera ,,socialist”, la Evenimentul literar, viitorul critic îşi punea în mod
grav problema ,,artei pentru popor” din perspectiva ,,poporanistă”.

2
Mihai Drăgan, G. Ibrăileanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971, p. 140;

3
Ibidem
3
 Exemplul viu îl constituia, pentru critic, ,,farmecul nemaiauzit” al creaţiei folclorice,
apreciată entuziast în spititul tradiţiei romanice de la 1848: ,,Această literatură de geniu e
literatura populara şi acest geniu pe care îl despreţuim e însuşi poporul” care, ,,fără
meşteşugire şi de aceea măreţ de artistic şi cu o sinceritate dureroasă, îşi cântă marea lui
suferinţă şi sfântul şi dreptul lui dor de mai bine” (Geniu necunoscut, idem,nr.13 din 14
martie 1894) Aceste idei îl poziţionează pe Ibrăileanu în continuarea în continuarea mişcării
literare patruzecioptiste, dar şi în continuarea Junimii şi a revistei Contemporanul.
Prin activitatea lui Ibrăileanu la revista Viaţa românească, s-a reuşit să se instaureze
un echilibru şi un spirit democrat înalt, salvând-o din strânsoarea dogmelor. Criteriul estetic
de apreciere nu era materialul ţărănist al operei, ci valoarea estetică a acesteia.
“În privința naturii și a locului concepției estetice a lui Ibrăileanu, ca structură
individualizantă în evoluția unei discipline specializate a spiritului, s-a emis părerea, care ni
se pare justificată, a aspectului ei pre-sistemic, rezultat din prudenţă și îndoială, dar totodată
păstrând un liant subteran, semnalat prin solidaritatea convingerilor teoretice” 4. Sensul lor
afirmativ, intenționând o directivare spirituală în specificul valorilor autohtone, se bazează pe
o optică în general realistă asupra fenomenului artistic, alimentată din conștiință organicității
cu momentele semnificative de naționalizare a conștiintei creatoate.
Teoria specificului national nu trebuie privită ca o creaţie ad-hoc a lui Ibrăileanu sau
a revistei Viaţa românească, ci ca o continuare a procesului de naţionalizare a literaturii
începută de reprezentanţii curentului poporan din jurul Daciei literare - în spijinul căreia
Ibrăileanu recunoaște realitatea diferenţierilor naționale, mai exact oœ”notă specifică a
geniului fiecărui popor” - mişcare continuată de Junimea, de Maiorescu, de Eminescu, a
cărui ideologie literară l-a influenţat considerabil pe Ibrăileanu.
Revista Viaţa românească apare ca o reacţie împotriva sămănătorismului şi, mai
ales, a simbolismului, care, pledând pentru o intelectualizare a poeziei în vederea
sincronizării ei cu cea apuseană, deprecia specificul naţional în cultură şi literatură. Prima
perioadă a activităţii revisteia fost denumită poporanistă , cu toate că, de fapt, poporanismul
liberal nu s-a slujit deViaţa românească ca de o tribună politică de luptă. În vreme ce
poporanismul politic se opunea socialismului, poporanismul literar milita pentru o artă
specific naţională, care să oglindească, în primul rând, viaţa ţărănimii, dar să fie realistă.
Viaţa românească urmărea şi un scop practic,care privea înjghebarea unei publicaţii cu
caracter european. Adică revista a înţeles să aibă şi în continuare caracterul naţional al
4
Popescu Titu, Specificul national în doctrinele estetice româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 140;
4
înaintaşelor sale, lărgind pe cât era cu putinţă sfera antologiei,dând acces în coloanele sale
tuturor “ştiinţelor”, dar să fie în acelaşi timp şi o revistă, care să ţină “în curent” pe cititor cu
mişcarea literară din ţară şi din străinătate.
Pentru Ibrăileanu, problema specificului national nu era o “chestie de patriotism”, “ci
de pură estetică”; acesta a subordonat criteriul etnic criteriului estetic, considerând că
originalitatea unei literature este asigurată de caracterul ei specific national, riguros
subordonat ideii de valoare artistică. În articolul Caracterul specific naţional în literatura
română, Ibrăileanu insista asupra ideii că “valoarea estetică a unei opera literare e strâns
legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă”5, iar scriitorii cei mai talentaţi sunt şi
cei mai naţionali. Literatura devenea astfel “expresia cea mai direct a sufletului unui popor”,
şi nu putea exista fără talent.
Ibrăileanu va lămuri chestiunea specificului naţional privit ca o componentă estetică
intrinsecă a operei de artă: “E vorba de originalitatea unei literaturi. Toţi marii scriitori sunt
foarte naţionali. Pot fi Rabelais, Moliere şi Anatole France altceva decât scriitori francezi?
Pot fi Shakespeare, Dickens şi Thomas Hardy altceva decât scriitori englezi? Pot fi Tolstoi şi
Dostoievski altceva decât scriitori ruşi? Poate fi La Bruyere german? (întrebarea ultimă e a
lui Gide). Toţi scriitorii mari sunt specific naţionali - aceasta e axiomă. La noi (am spus-o,
dar în zadar), toţi scriitorii socotiţi mari sunt tocmai cei socotiţi şi mai naţionali.”6
G. Ibrăileanu manifestă un interes deosebit pentru scriitorii care, prin scrisul
lor,„ilustrau”, într-un fel, componentele specificului prin apelul la istorie, la sentimentul
poeziei populare şi a naturii ţării, sub determinarea configurativă şi a momentului etnic
originar.
Ibrăileanu a dezbătut specificul naţional al literaturii urmărind două planuri:
a) Un plan obiectiv ce vizează realitatea naţională şi în care poeziei populare îi revine
rolul de a oglindi viaţa subiectivă şi obiectivă a poporului, strâns legată de mediul
natural, laolaltă cu trecutul istoric, cu psihologia poporului român, cu modul său
propriu de a privi lumea;
b) Celălat plan, subiectiv, se referă la atitudinea scriitorului faţă de literatură, la chipul
original în care acesta transfigurează realitatea – când avem în vedere proza sau
teatru, sau în care îşi exprimă sentimentele pe care le încearcă vis-à-vis de textele
lirice.

5
Ibidem
6
G. Ibrăileanu,Ce e poporanismul?, în “Viaţa românească”, nr.1/1925, în Opere vol.5, p.148;
5
 Limba, limbajul, idealul estetic al scriitorului, sunt coordonate care unesc cele două
planuri.
“Prospectarea sa conjugată este mai mult delimitativă decât indicativă, alegându-și
premisele ideatice prin scrupul diferențial, respingând denaturarea conținutului național, așa
cum apare în formulări rasiale ale lui Sanielevici, în exagerările naționalismului tradiţionalist
- sămănătorismul, cosmopolitismului, estetismului”7. Ibrăileanu introduce în ansamblul
determinărilor operei de artă, și unii factori subiectivi modelatori ai pregnanței specificului,
ca ereditatea, temperamentul și predispozițiile native, ajungând ca în 1926 să vadă în mediu
doar un punct de plecare. O altă premise teoretică vorbeşte despre “superioritatea creației
(care atribuie sens evocărilor concrete, de conţinut) asupra analizei (investigarea minuţiei
microcosmosului), ceea ce duce la aprecierea scriitorilor creatori de oameni vii
(Sadoveanu)”8. De aici până la identificarea acestor personaje, deja selectate, prin
apartenență la grup social, mediu, nume și acționând în virtutea mitologiilor locale este un
singur pas.
Asimilate unui nivel de atitudine filozofică, particularitățile artistice naționale se
definesc, pentru Ibrăileanu, că mod propriu al fiecărui popor de a vedea lumea, determinat de
ansamblul concepțiilor lui și de natură distincă a relațiilor pe care le reflectă: acest mod
particular, deosebitor, pe care îl consacra, în cultura românească, sub denumirea de specific
naţional este situat într-o perspectivă psiho-sociologică, după Gh. Stroia. Ibrăileanu simte
nevoia de a nuanţa registrul de stimuli ai concepului de specific național pentru a-si
argumenta însăși viabilitatea estetică. Ca toți mării gânditori români ai artei, criticul
subliniază relieful autentic și original al modelelor literaturii folclorice despre care afirmă că
“învigorează spiritual specific naţional şi-l face să asimileze influenţa străină”9, deoarece
“poezia populară dă unui scriitor cult o mulţime de resurse specific naţionale” 10, iar limba
este o importantă resursă, aceasta fiind posesoare a spiritului specific al poporului.
Componenta lexico-gramaticală a limbii reprezintă un aspect relevant în structura estetică a
specificului, influenţând valori de originalitate la toţi cei care “s-au împărtăşit din izvorul cel
mare al limbii populare, Odobescu, Eminescu, Sadoveanu şi incomparabilul Creangă.

7
Popescu Titu, Specificul national în doctrinele estetice româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 141;
8
Ibidem
9
G. Ibrăileanu, Influenţe străine şi realităţi naţionale, în Opere, vol. I, Ed. Minerva, 1974, p.341;
10
Ibidem
6
Prozatorul cel mai mare – acest Creangă – este chiar un om din popor, e singurul care are
limba perfect românească”11.
Pe de altă parte, teoria specificului național apare la Ibrăileanu și că o subliniere a
influenței mediului, explicată printr-o triadă taine-istă: rasa, solul unei ţări şi mediul social,
acesta din urmă cu rol de selectare a glasurilor artistice care-i convin – Ibrăileanu considera
inadecvat la noi în ţară simbolismul. Trebuie explicat faptul că, la Ibrăileanu, “rasa” este
sinonim cu “popor”, desemnând o realitate psihologică şi sociologică; astfel, apariţia unui
scriitor de altă origine nu împiedică, după Ibrăileanu, afirmarea specificului national, iar
puritatea etnică nu există.
Punctul de vedere asupra scriitorului ca exponent organic al unei colectivități
naționale, fără reziduul supralicitării rolului rasei, apare în studiul Caracterul specific în
literatură, din numărul 2 al revistei Viaţa românescă, pe principiul legii multiplului
acționând asupra individualității. Cu superioritate filozofică, aduce argumentul puternicei
reprezentabilități naționale a lui Alecsandri sau Eminescu, în arborele genealogic al cărora se
pot distinge ingerințe alogene. “Din cauza acestui principiu de verificare obiectivă și
supraveghere istorică, teoria lui Ibrăileanu a specificului național a fost scutită de extremism
și s-a constituit că un îndemn la efervescentă literară distinctă”12.
Simbolul său propriu pentru interacțiunea dintre natura temperamentului creator și
necesitățile mediului social este “condiționarea de către legea selecției naturale a capacității
de reprezentare artistică a specificului prin lucrări de artă”13. “Criticul neglijează criteriul
dinamicii interne, de specificitate, a genurilor literare, a diferitelor epoci de istorie a artei,
experiență de conștiință artistic, acționată de transmisiile tradiției care se obiectivează în
produse de artă”14. Ibrăileanu concepe o definiție logică și cuprinzătoare a specificului,
incluzându-i note distincte: caracter popular, pe baza valorilor folclorice; garanție a
originalității -operă originală sau scriitor original, condiție prielnică a realismului artistic;
pregnanţa specificului în genurile obiective – nuvelă, roman, teatru; întrepătrundere cu
universalul.
Cu o intuiție normativă, în scop pedagogic și profilactic, se referă și la funcția criticii,
ca derivând metodologic din complexul de semnificații al specificului național, având

11
G. Ibrăileanu, Caracterul specific national în literatura română, în op.cit., p.328.
12
Popescu Titu, Specificul national în doctrinele estetice româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 146;
13
Ibidem
14
Ibidem
7
menirea de a întreține o legătură conștientă, larg stimulativă, între public și artă,
deoareceœ”gustul estetic al publicului este o superioritate națională, și a feri de scădere și de
pervertire gustul poporului tău este un act de patriotism”15. Prin astfel de accente, se
depășește formalismul unei simple concluzii, în sensul dinamicii militante, de protecționism
valoric a culturii naționale, principiu programatic pentru “Viata Romaneasca”, revistă care a
fost și un loc de întâlnire a tuturor scriitorilor care puțeau da măsură puterilor creatoare din
toate provinciile românești.
Un alt aspect distinct care se relevă cercetării este importanţa deosebită acordată
eficienței zonale, particularităților regionale. Mizînd prea mult pe o ilustrare convingătoare
pentru abstractul principiilor, creează “teoria ralierii”, după care specificul românesc ar
aparține moldovenilor și, în parte, ardelenilor. Dezvoltarea teoriei regionalismului intra-
naţional este conținut în “Spiritul critic în cultură romaneasca”: Țara Românească ar
reprezenta voința și sentimentul, aptă pentru o epota utilitară, eficientă în planul schimbării
ordinii sociale; în schimb Moldova își asumă inteligența, face o operă de lux, caută adaptarea
culturii apusene la sufletul românesc. În privință operelor de influența regională, literatura
transilvăneana i se pare mai apropiată de cea munteneasca, fiind mai “patruzeciopistă”.
Cricul consideră literatura din Moldova ca fiind mai valoroasă decât cea din Muntenia, care
accede prea mult la imitaţie. De asemenea, susţine că muntenii sunt atrşi mai mult de
oratorical şi de lirica patriotică. Maximum de românism este atins, conform lui Ibrăileanu de
Creangă şi de Sadoveanu. Chiar şi curentele mari de naţionalizare a literaturii şi culturii au
plecat tot din Moldova. În fapt, Ibraileanu a intenționat un studiu de fond valoric al
conceptului, în cadrele proprii ale culturii noastre, că mod de cristalizare a evoluției interne, a
devenirii formelor caracteristice, și ca particularizări în felul de restrângere a influențelor
culturale străine. Concluzia lui Ibrăileanu este aceea conform căreia “literatura românescă nu
poate fi decât românească”.

3. Atitudinea controversată a lui Garabet Ibrăileanu faţă de poezia nouă, faţă de

modernism

15
Popescu Titu, Specificul national în doctrinele estetice româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 152
8
 Criticul va respinge exagerările naţionaliste, tărănismul sămănătorist şi poezia
simbolistă şi modernistă – poezia nouă. Argumentele sale mai păstru încă un iz romantic-
tradiţional. Criticul a avut ca punct de plecare condamnarea imitaţiei, a modelor trecătoare, a
grimasei culturale şi a caricaturii scriitoriceşti, afirmând despre literatură că este strâns legată
de spiritul naţional, văzut ca o realitate imanentă, şi de împrejurările sociale şi culturale dintr-
un anumit mediu şi într-un anumit moment istoric, concluzionând că fiecare ţară îşi are felul
ei de-a fi şi gradul ei de dezvoltare pe scara evoluţiei. Problema pe care o pune criticul este
dacă mediul are vreo influenţă asupra scriitorului. Confruntând opiniile în contradictoriu
privind problema dată (T. Maiorescu, C.Dobrogeanu Gherea, E. Faguet, H. Taine), G.
Ibrăileanu ia o poziţie de mijloc, afirmând că nu putem nega influenţa mediului, dar trebuie
să ţinem seama şi de factorul ereditar, de temperamentul foarte personal al artistului, de
predispoziţiile sale înnăscute.
Adversar al influenţelor nefaste străine, criticul pleda pentru receptarea critică a
celorlalte literaturi, constatând că nici o cultură nu poate fi refractară influenţelor reciproce.
Ibrăileanu afirma că scriitorul trebuie să cunoască literatura lumii, să se inspire din aceasta,
dar nu până la o imitaţie infantilă.
Modernismul era, pentru Ibrăileanu, o astfel de imitaţie. O polemică s-a născut în
jurul atitudinii lui G. Ibrăileanu faţă de poezia nouă (simbolistă, suprarealistă), calificată de
el ca o abatere de la „adevărata tradiţie a artei naţionale”, ceea ce ar putea să însemne
punerea sub semnul discreditării valorice a poeziei date, lucru care, evident, nu putea să fie
susţinut de toţi (Lovinescu ş.a.). Comentând critica îndreptată de Ibrăileanu împotriva
simbolismului, Lovinescu scria: “În loc de a i se recunoaşte meritul de a fi adâncit studiul
sufletului omenesc în regiuni neexplorate, şi de a fi lărgit, prin anexarea misterului şi
subconştientului, izvoarele lirismului, simbolismul e condamnat, astfel, pentru lipsa
elementelor naţionale. De la constatarea de ordin general a originalităţii etnice a artei se trag,
prin urmare, concluzii şi în domenii speciale, în care distincţiunile etnice se estompează
pentru a se pierde în adâncul omenesc (…) şi apoi, printr-o conversiune de valori, lipsa
etnicului este interpretată ca lipsa esteticului.”16. Lovinescu consideră că Ibrăileanu are o
atitudine exagerată faţă de tradiţie, manifestată printr-un conservatorism etnografic. De
asemenea, Lovinescu nuanţează ceea ce la Ibrăileanu apărea ca o atitudine generală,
precizând “eroarea reversibilităţii complete dintre specific şi talent şi prevenind asupra

16
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p.212;
9
dependenţelor naţionale mecanice”.17De asemenea, şi criticii lovinesciene i s-au adus
reproşuri, afirmându-se că lipsa etnicului, văzută ca o neimplicare într-o albie spirituală
armonios organică, nu se poate susţine în cazul originalităţii şi autenticităţii artistice.

Reacţia împotriva sămănătorismului şi poporanismului, care reduceau ideea specificului

naţional în literatură numai la zugravirea ţărănimii, a venit şi din partea celor ce promovau noile
orientări artistice, moderne, în primul rând din partea lui Ovid Densusianu, care susţinea
extinderea specificului national şi asupra mediului urban. În revista Viaţa nouă, acesta se întreba
de ce numai ce este la ţară este cu adevărat românesc şi de ce pătura cultă nu intră şi ea în
alcătuirea fondului nostrum national.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, ideea specificului naţional a fost
menţinută de mari scriitori, care au dezvoltat-o; e de ajuns să-i amintim pe Mihail Sadoveanu,
Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Ion Pillat, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu.
În istoria românescă a doctrinelor estetice, momentul Ibrăileanu se caracterizează prin
insistenţa constructive de a conferi ideii de specific national un caracter normative, conform lui
Al. Piru, atât în implicare socială determinantă, cât şi ca o coordonată estetică generală. Poziţia
lui este una de echilibru, prin valorificarea teoriilor anterioare referitoare la condiţionarea socială
şi a priorităţii estetice a specificului national în artă. Prin Ibrăileanu se înfăptuieşte o asimilare a
specificului naţional, generat de obiectivitatea profilului naţional, la condiţia unei întemeieri de
valoare proprii, a edificării sale estetice. Scopul urmărit de Ibrăileanu şi de revista Viaţa
românească a fost unitatea deplină, în spiritul tradiţiei, a literaturii noastre.

17
Popescu Titu, Specificul national în doctrinele estetice româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 163;
10
Bibliografie:
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în present, Ed. Minerva, Bucureşti,
1982;
Drăgan, Mihai, G. Ibrăileanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971;
Ibrăileanu, Garabet, Influenţe străine şi realităţi naţionale, în Opere, vol. I, Ed. Minerva, 1974;
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti,
1973;
Popescu, Titu, Specificul national în doctrinele estetice româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1977;

11
12
 Valoarea Nume în
Literele Echivalentul Alfabetul Foneme
numerică Română[1]
chirilice latin de tranziție

Аа 1 a Aa /a/ Az

ББ b ББ /b/ Buke

Вв 2 v Вв /v/ Vede

Гг 3 g, gh Gg /g/ Glagol

Дд 4 d Dd /d/ Dobru

Є є (Е e)[2] 5 e Ee /e/ Est

Жж j Жж /ʒ/ Juvete

Ѕѕ 6 dz Ḑ ḑ /dz/ Zalu

Зз 7 z Zz /z/ Zemle

Ии 8 i Ii /i/ Ije

І і[3] 10 i Ii /i/ I

Кк 20 c, ch Kk /k/ Kaku

Λ ʌ (Л л) 30 l Ll /l/ Liude

Мм 40 m Mm /m/ Mislete

Nɴ 50 n Nn /n/ Naș

Ѻ Ѻ , О o[2] 70 o Oo /o̯/ On

Пп 80 p Пп /p/ Pokoi

Рр 100 r Рр /r/ Râță

Сс 200 s Ss /s/ Slovă

Тт 300 t Tt /t/ Tferdu

Ѹ ѹ , ОУ оу[2] 400 u УȢ /u/ Uc

Ѹ Ȣ, У Ȣ[2] u УȢ /u/ Ucu

Фф 500 f Ff /f/ Fertă

13
 Хх 600 h Хх /h/ Heru

Ѡ ѡ [4] 800 o Oo /o/ Omega

Цц 900 ț Цц /ʦ/ Ți

Чч 90 c (înainte de e, i) Чч /ʧ/ Cervu

Шш ș Шш /ʃ/ Șa

Щщ șt Щщ /ʃt/ Ștea

Ъъ ă, ŭ[5] Ъъ /ə/ Ier

Ыы â, î, ĭ, ŭ[5] Îî /ɨ/ Ierî

Ьь ă, ŭ, ĭ[5] — — Ieri

Ѣѣ ea Ea ea /æ/ Iati

Юю iu Iɣ iɣ Ĭɣ ĭɣ /ju/ Iu

Ѩ ѩ , IA[2] ia Ia ia /ja/ Iaco

Ѥ ѥ , IE[2] ie Ie ie /je/

Ѧѧ ĭa, ea[5] Ia ia, Ea ea /ja/, /æ/ Ia

Ѫѫ â Ââ /ɨ/ Ius

Ѯ ѯ [6] 60 x Ks ks /ks/ Csi

Ѱ ѱ [6] 700 ps Пs пs /ps/ Psi

Ѳ ѳ [6] 9 th, ft T t, Ft ft /t/ și aprox. /θ/ Thita

Ѵ ѵ [6] 400 i, u I i; У ɣ /i/, /y/, /v/ Ijița

Ꙟ Ꙟ (↑ ↑) în îm În în Îm îm /ɨn/, /ɨm/ În

Џџ g (înainte de e, i) Џџ /ʤ/ Gea

14