Femeia gârbovã1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a
Domnului nostru
Iisus Hristos,

N e împãrtãºim, dupã rânduiala sfântã, întâi din cuvântul lui

Dumnezeu. Biserica a rânduit sã se citeascã astãzi din
Sfântul Apostol ºi Evanghelist Luca. Sã ascultãm cu inima ºi
conºtiinþa deschise ca un potir:

“Învãþa Iisus într-una din sinagogi sâmbãta (ziua de prãznuire a

evreilor). ªi iatã o femeie care avea de optsprezece ani un duh de
neputinþã ºi care era gârbovã, de nu putea sã se ridice în sus
nicidecum; iar Iisus, vãzând-o, a chemat-o ºi i-a zis: Femeie, eºti
dezlegatã de neputinþa ta. ªi ªi-a pus mâinile asupra ei, ºi ea îndatã
s-a îndreptat ºi slãvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii,
mâniindu-se cã Iisus a vindecat-o sâmbãta, rãspunzând, zicea
mulþimii: ªase zile sunt în care trebuie sã se lucreze; venind deci
într-acestea, vindecaþi-vã, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a
rãspuns ºi a zis: Fãþarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagã, oare,
sâmbãta boul sãu, sau asinul de la iesle, ºi nu îl duce sã-l adape? Dar
aceasta, fiicã a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iatã, de
optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sã fie dezlegatã de legãtura
aceasta, în ziua sâmbetei? ªi zicând El acestea, s-au ruºinat toþi cei
ce erau împotriva Lui, ºi toatã mulþimea se bucura de faptele
strãlucite sãvârºite de El” (Luca 13, 10-17).

Iubiþilor, rugãm pe Duhul Sfânt, de luminã ºi de viaþã dãtãtor,

sã ne dea nouã cuvântul adevãrului ºi sã-l împãrtãºim inimilor

15 decembrie 1999. Duminica a XXVII-a dupã Rusalii.

2

noastre. Sã-L privim noi cu ochii duhului pe Mântuitorul Hristos, aºa

cum nu-L putea privi atunci acea femeie sãrmanã, dar pe care El a
ridicat-o sã-L priveascã.
Era într-o zi de sâmbãtã – ziua de sãrbãtoare ºi de odihnã la
poporul evreu (pânã în Ziua Învierii). Iisus se afla în sinagogã
(adeseori mergea ºi în sinagogã; acolo a început cuvântul Sãu – în
sinagoga din Nazaret) ºi învãþa. Comunica ºi cumineca (împãrtãºea)
poporul; El, Dumnezeu-Cuvântul, cu al Sãu cuvânt. În sinagogã se
afla o femeie sãrmanã, gârbovã de nu putea în nici un chip sã se
ridice. Avea, de optsprezece ani, un duh de neputinþã. Chiar ºi
aceastã cifrã parcã ne spune ceva adânc, semnificativ. ªtiþi cã
numãrul ºase în Sfânta Scripturã e numãr defectibil – un fel de nume
negativ, al celui rãu. Iar aici, de trei ori câte ºase e parcã un fel de
negare care tinde cãtre absolut (cãci Absolutul nu-i decât
Dumnezeu). ªi, la modul propriu gârbovã, femeia nu putea sã se
ridice nicidecum. Privea în jos, spre pãmânt...
Dumnezeieºtii Pãrinþi, tâlcuind acel cuvânt în care Dumnezeu îl
osândeºte pe satan – ºarpele: “Pe pântecele tãu sã te târãºti ºi
þãrânã sã mãnânci în toate zilele vieþii tale!” (Facerea 3, 14), vãd în
pãmântul cu care se hrãneºte demonul, pãcatul omului, adicã
foamea de pãmânt. Pãcatul e pâinea demonului!
În rãspunsul Mântuitorului adresat mai-marelui sinagogii, care
îndrãznise, indirect, sã-L înfrunte, se dezvãluie adâncul cãderii
umane: “Oare nu în zi de sâmbãtã voi înºivã dezlegaþi boul sau
asinul ºi îl duceþi sã se adape? Dar aceastã femeie, fiicã a lui
Avraam, pe care satana a legat-o (fiecare cuvânt este de o adâncime
negrãitã) de optsprezece ani (se repetã cuvântul)...?”. A legat-o sã
priveascã în jos. ªi “era gârbovã”. Parcã simþi aici gârbovirea lumii:
de la pãcat – cãderea, privirea în jos (cum spun teologii, mai ales
dumnezeieºtii Pãrinþi: pãcatul semnificã schimbarea gravitaþiei
omului de la Dumnezeu în jos) – la o adorare a eului tãu, a
trupului tãu, a lumii. De aici aceastã gârbovire, din ruptura tragicã
între ceea ce a sãdit Dumnezeu în om – chipul Sãu, divinul, lumina
Lui, ºi eul tãu. ªi atunci, dupã chipul Dumnezeului Celui Viu zidit
(acest dupã chip, ca un astãzi al nemuririi), aºa te pãstrezi în
adevãrul tãu ºi aºa sporeºti neîncetat spre asemãnare cu Chipul, cu
Dumnezeul Cel Viu. Prin urmare, cãderea a însemnat despãrþirea ta
de Chip, care eºti dupã Chip. ªi, ajuns gârbov, priveºti numai în
lumea ziditã; a lui Dumnezeu, dar care nu este Dumnezeu. ªi tu,
dupã Chip fiind, Îl cauþi pe Dumnezeu, îþi cauþi Chipul. Spune
Sfântul Vasile cel Mare: cauþi la “Rudenia ta de sus”. ªi iarãºi, acelaºi
Sfânt Vasile spune: “Sufletul e menit în sus sã priveascã”. Cu alte
cuvinte, tu cauþi absolutul unde nu e absolut; cauþi infinitul unde nu
e infinit (în tine ºi în lume); cauþi nemurirea unde nu e nemurire. Mai
adânc: cauþi sensul unde nu e sensul.
 3

Iubiþilor, îngãduiþi sã dau mãrturie acestui gând, pe care atât

de viu îl simt, anume: cred cã cea mai mare descoperire a
momentului de faþã în lume a ºtiinþei aceasta este: cã sensul lumii
nu e în lume. Sensul existenþei nu e în existenþa aceasta, pe care
noi o percepem în timp ºi spaþiu. O mãrturisesc astãzi oamenii de
ºtiinþã, care spun limpede: ºtiinþa a ajuns la concluzia cã ea nu e în
stare sã descopere în lume sensul lumii. Altfel spus: Sensul e în
Autorul lumii, e în Ziditorul ei, e în Dumnezeu, Creatorul Cerului ºi al
Pãmântului. Cã lumea fãrã de El e oarbã; ºi oarbã fiind, dibuieºte,
orbecãieºte. Învãþaþi ºi neînvãþaþi, bãtrâni ºi tineri (mai ales tinerii,
sãrmanii, lãsaþi sã orbecãiascã) îºi cautã un fel de sens – tragic – în
droguri, în alcool, în sex – în profanarea, batjocorirea lui –, în plãceri,
în satisfacerea puterii pânã la uciderea, pânã la distrugerea celuilalt.
Cautã jos ceea ce nu este jos, ci sus!
Sãrmana femeie era aplecatã în jos. Nu observãm noi cuvintele
Scripturii, cuvintele Pãrinþilor, cuvintele dumnezeieºtii Liturghii cum
cheamã neîncetat conºtiinþa, sufletul, inima omului, în sus?!
Scriptura spune: “La început a fãcut Dumnezeu cerul ºi pãmântul”
(întâi cerul, apoi pãmântul); scara pe care a vãzut-o patriarhul Iacov
era rezematã pe pãmânt, dar capãtul ei era sus ºi în fruntea scãrii
era Dumnezeu, Care-i spune: “Iatã, eu cu tine sunt ºi te voi ocroti în
toate zilele tale”. Psalmistul mereu invocã: “La munþi, suflete al
meu!” sau “Cel ce eºti întru cele de sus ºi spre noi cei smeriþi
priveºti”. ªi îndemnul Psalmistului: “Merge-vor din putere în putere”.
Iar la Naºterea Domnului cum s-a rostit? “Slavã întru cei de sus lui
Dumnezeu, pe pãmânt pace între oamenii bunei voiri” (sau “între
oameni bunã voire”). ªi Sfânta Liturghie se încheie cu logosul
Sfântului Apostol Iacov: “Tot darul desãvârºit, toatã darea cea bunã
de sus este, venind de la Tine, Pãrintele luminilor”. Când începe
Ectenia Mare în Liturghie, auzim “Pentru pacea de sus ºi pentru
mântuirea sufletelor noastre”, iar în partea a doua, centralã, a
Liturghiei: “Sus sã avem inimile!”. Toate chemãrile revelaþiei
dumnezeieºti sunt în sus; ridicare din aceastã gârbovire care,
repetãm cuvântul, de la demon, de la satan vine.
Aceastã ispitã este direct de la el. Sfântul Atanasie cel Mare
spune cã el ispiteºte pe om sã se îndrepte cãtre nefiinþã. Dumnezeu
ne-a adus de la nefiinþã la fiinþã; or demonul urãºte sensul. Drept
urmare, ispita lui este sã te îndrepte spre nefiinþã. Cu certitudine, de
acolo e ispita. Din nefericitul timp al necredinþei s-a pãstrat expresia
“a trecut în nefiinþã”. E cuvânt demonic acesta. Sã nu uitaþi:
Dumnezeu ne-a adus de la nefiinþã la fiinþã. ªi atunci, aceasta e
ispita demonului: sã-l întoarcã pe om din nou spre nefiinþã, spre
moarte. De aceea, Dumnezeu n-a fãcut moartea. În urma pãcatului a
venit moartea, ca rãul sã nu rãmânã nemuritor. Cum ne rugãm în
rugãciunea pentru dezlegarea celor adormiþi: “pentru ca rãutatea sã
nu rãmânã nemuritoare, din iubire de oameni ai poruncit ca
4

amestecul acesta – negrãita legãturã dintre trup ºi suflet – sã se taie,

sã se desfacã, Dumnezeule al pãrinþilor noºtri”. Aºa încât trupul sã
se întoarcã din nou în pãmânt, cum a zis Dumnezeu: “Pãmânt eºti ºi
în pãmânt te vei întoarce”, iar sufletul – la Dumnezeu, de la care a
primit existenþã ºi nemurire, ca vas al harului nemuritor.
Gârbovirea, deci, este semnul tragic al ispitei demonice. ªi
avem deodatã vasta perspectivã a toatã gârbovirea, de sute de ani,
de la Renaºtere – care a întors privirea omului de la Dumnezeul cel
viu – pânã în Secolul Luminilor, cu ideologia sa (un fel de revelaþie
secularizatã) ºi pânã astãzi. În locul lui Dumnezeu, sãrmanii oameni
au pus natura. În locul descoperirii dumnezeieºti, a Revelaþiei Lui, au
pus ideologia ºi înþelepciunea lumii acesteia. În locul spiritului, în
care e chipul divin al omului, au pus materia, ucigând spiritul. În locul
libertãþii, au pus dictatura ºi robia lumii acesteia.
În dorul lui de eliberare de orice robie, V. Voiculescu a spus:
“Neabãtut pe-a slavei Tale cale / Aprig mã lupt, pururea pentru /
Smulgerea din orice lege a robiei universale / S-atârn numai de
frumuseþea puterii Tale / Neclintitule, Atotstãtãtorule Centru”.
Doamne, ce adânc a gândit el în acel timp de teroare ºi oroare
secularã, materialistã, de întunecatã gârbovire a spiritului. Aceasta a
fost extrema gârbovire a lumii. Iar el dã mãrturie, se roagã pentru
“smulgerea din orice lege a robiei universale”. Ce vrea sã spunã? –
Universul e o lume, e lumea creatã, operã divinã. Dar în univers e
cineva care e mai mult decât tot universul, anume: cel zidit dupã
chipul Autorului universului, al Ziditorului universului – omul. Iatã,
“smulgerea din orice lege a robiei universale” înseamnã tocmai
ridicarea mai presus de aceastã lume, la Ziditorul lumii, e libertatea.
Aºa a înþeles-o el.
În locul iubirii divine oamenii au pus ura. Doamne, s-a mers
pânã la a fi sanctificatã ura. Noi, cei bãtrâni, ne aducem aminte cum,
în anii cincizeci, în ziare se proclama “sfânta urã”. Sã sfinþeºti ura, sã
pui în locul sensului divin hazardul, întâmplarea oarbã, iar în locul lui
Dumnezeu-Omul sã pui pe omul-dumnezeu, nu e acesta pragul cel
mai de jos al cãderii umane?!
O, Doamne, slavã Þie pentru aceastã descoperire de astãzi,
mãrturie a oamenilor de ºtiinþã cinstiþi! Nu de la noi grãim, ci din
cuvintele lor: cã lumea nu are în ea sensul. ªi, se înþelege, sensul –
lumina: sã ºtii pe care cale sã mergi – nu poate fi decât în Ziditor, în
Creatorul lumii. Deci, implicit, e mãrturia cã lumea e creaþie, operã
divinã. Aceastã mare descoperire pleacã de la negaþie spre
afirmaþie; pleacã de la negaþia cã lumea (evoluþia) nu are în ea
sensul (e oarbã); de la aceastã mãrturie negativã, invers, spre
mãrturia sensului. Cum spune un gânditor contemporan, “Dumnezeu
e sensul lumii iar lumea este graiul Lui”.
ªi astfel întrezãrim, în acest mileniu pe care îl întâmpinãm,
prefigurarea unei întâlniri în dialog, între comunicare ºi cuminecare,
 5

între credinþã ºi ºtiinþã, ºi totul întru cunoaºtere. Doar cunoaºterea

este un dar al Duhului Sfânt; unul din cele ºapte binecuvântate daruri
ale Duhului Sfânt. Nu spune Mântuitorul: “Viaþa veºnicã aceasta
este: sã Te cunoascã pe Tine, singurul adevãratul Dumnezeu, ºi pe
Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis”? Iar dumnezeiescul Pavel, la fel,
uneºte în acelaºi duh credinþa ºi cunoºtinþa adevãrului, zicând:
“Dumnezeu vrea ca toþi oamenii sã se mântuiascã ºi la cunoºtinþa
adevãrului sã ajungã”. ªi încheie cu acel cuvânt uimitor al lui: “ªtiu
în Cine am crezut. ªi sunt încredinþat cu certitudine cã-mi va da
cununa (mântuirii)”. Personal, am cunoscut pe unul dintre marii
noºtri savanþi – Octav Onicescu, care mãrturisea aceeaºi unire
mântuitoare pe care o întâlnim în antiteza fricã-iubire formulatã de
Sfântul Antonie cel Mare: “Acum nu mai am fricã de Dumnezeu
pentru cã Îl iubesc”. În credinþa acestui Octav, om al lui Dumnezeu,
reverbera parcã mãrturia Sfântului Pavel: “Nu spun doar cred, ci
spun ºtiu cã Dumnezeu existã”.
În clipa în care gârbova aude cuvântul Mântuitorului asupra ei
ºi mâinile Lui o ating, se îndreaptã ºi-L priveºte. Ochii ei din pãmânt
s-au ridicat ºi L-au privit pe El, pe Hristos.
Trei priviri sunt esenþiale, din adânc: privirea lui Dumnezeu
(privirea feþei lui Dumnezeu). “Faþa Ta, Doamne, o caut”, zice
Psalmistul. Iar dupã tragica lui cãdere, rosteºte iarãºi David: “Nu mã
lepãda pe mine de la faþa Ta!”. Deci privirea cea mai adâncã – sã-L
priveºti cu ochii duhului pe Iisus Hristos. A doua privire – sã-l poþi
privi pe semenul tãu ºi sã nu te tulburi; sã-l priveºti în ochi, fãrã
teama de a-l fi înºelat, de a-l fi minþit; cu ochii inimii curate. ªi a treia
privire – sã fii în stare sã te priveºti pe tine în faþa morþii. La fel, cu
inima ºi conºtiinþa curate, fãrã teamã. ªi sã strãbaþi dincolo de
moarte, cãtre Cel care a învins moartea.
Cu ce ochi a privit atunci gârbova, de trei ori câte ºase ani (de
optsprezece ani) legatã de satana! Sã încerci, în rugãciune,
cugetând, ºi în iubire înãlþându-te la El, sã simþi cã eºti în faþa Lui!
Sã treci dincolo de ceea ce oamenii încearcã a spune: “mergem la
esenþã” (într-o problemã ºtiinþificã, filosoficã); trebuie sã mergi
dincolo de esenþã, la faþa Celui de la care vine tot harul desãvârºit:
la Persoanã, la Dumnezeul cel viu – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt. Sã
simþi – ºi, real, aceasta trebuie sã gândeºti în rugãciune – cã vorbeºti
cu Dumnezeul cel viu, ºi cã-I cauþi faþa Lui. Va veni ziua când vei
vedea faþa Lui, dupã ce vei muri pãcatului; aici ºi dincolo.
Gârbova, acum ridicatã din gârbovirea ei, vede. Îi vede faþa.
Cât s-a bucurat numai ea o poate mãrturisi. Noi, pe lângã ea, putem
cugeta ºi simþi din propria noastrã ridicare din orice gârbovire. De
câte ori nu m-am simþit cãzut, rãnit, orbecãind printre “frumuseþile”
lumii acesteia, ºi m-am scuturat, ºi ochii mei împãienjenþi s-au
luminat ºi lacrimile i-au spãlat. Atunci, parcã m-am simþit, într-un fel,
6

asemenea gârbovei, îndreptat. ªi am simþit atunci durerea atâtora

care nu simt.
Fariseul, mai-marele sinagogii, mâniindu-se, spune Scriptura, a
rostit: “ªase zile sunt rânduite pentru lucru. Vindecaþi-vã în acele
zile!”. Doamne, ce cuvânt! A te vindeca era pentru el egal cu orice
lucru pe care-l faci. Nu era salvare; nu era mântuire. Deodatã, ce
contradicþie! Sã ºtiþi cã totdeauna, în starea de necredinþã eºti în
contradicþie cu tine însuþi. La aceasta ar trebui sã ia aminte orice
om. În orice moment de îndoialã, de necredinþã, eºti în contradicþie
cu tine însuþi. Pentru cã acest mai-mare al sinagogii era cu el însuºi
în contradicþie, cu vorbele lui. “În acele zile vindecaþi-vã” – zile de
lucrare. Ca ºi cum vindecarea este orice lucru, nu e salvarea! Pentru
care Mântuitorul a rãspuns: orice fãpturã, ca s-o salvezi de la moarte,
o dezlegi ºi o adãpi. Dar aceastã femeie, legatã de satana, tocmai în
ziua de sãrbãtoare a eliberãrii sã nu fie dezlegatã? Nu aceasta
prãznuiau ei în Vechiul Testament? Ziua sabatului ce sãrbãtoare era?
Nu era sãrbãtoarea eliberãrii din robia faraonului, deci a dezlegãrii
din robie? Mântuitorul a venit sã dezlege aceastã femeie din robia ei.
Repet cuvântul: totdeauna eºti în contradicþie cu tine când te afli în
orice formã de orbecãire, de îndoialã sau, mai grav, de contrazicere
cu Dumnezeu, de luptã împotriva Lui. ªi lupta cu El e o tainã: lupþi cu
El dar nu împotriva Lui. Cãci, lepãdându-te de El, te lepezi de tine;
cum spune profetului: “Nu pe Mine M-aþi pãrãsit, ci pe voi înºivã”.
“ªi era zi de odihnã”. Dar cine se afla atunci în faþa mai-marelui
sinagogii? Nu se afla tocmai Odihna? Cel care rostea: “Veniþi la Mine
toþi cei împovãraþi ºi osteniþi ºi Eu vã voi odihni pe voi”. Era tocmai
Odihna, Cel care dãduse dezlegare lui Israel din robia Faraonului. Cel
care acum coborâse totodatã pentru odihnã ºi pentru dezlegare ºi
pentru omorârea morþii.
Observaþi aici: în afarã de cele douã locuri unde sunt expuse
cele zece porunci ale Legii (Exod, 20), în Vechiul Testament mai este
un cuvânt cu privire la ziua odihnei: “ªase zile sã mãnânci pâine
nedospitã, iar în ziua a ºaptea este încheierea sãrbãtorii Domnului
Dumnezelui tãu; sã nu lucrezi în acele zile nimic – ºi reþineþi –, fãrã
numai cele pentru suflet” (Deuteronom 16, 8). Vã rog sã observaþi:
textul din Sfânta Scripturã a Sfântului Sinod (ortodoxã, deci) acesta
este: “sã nu lucrezi în acele zile nimic fãrã numai cele pentru suflet”.
În ediþiile protestante cuvântul se încheie aºa: “sã nu lucrezi în acele
zile nimic”. Aici se opreºte. Care este explicaþia? În textele
protestante ºi – cu oarecare durere o spunem – în Biblia Ecumenicã
din ediþiile în limbi strãine – francezã, germanã, englezã –
traducerea s-a fãcut dupã textul ebraic al masoreþilor2. Iar în acest
text atâta e scris: “Sã nu faci în acele zile nimic”. În schimb, în

2Masoreþii se ocupau de textul sfânt ºi, întrucât limba la început era alcãtuitã
numai din consoane, adãugau ºi vocalele.
 7

Septuaginta3 e ºi acest cuvânt: “fãrã numai cele pentru suflet”. Dar

sã nu omitem nici urmãtorul fapt: ºi Mântuitorul, ºi Sfinþii Apostoli, în
Noul Testament, citeazã dupã Septuaginta – dupã aceastã traducere
completã. Existã opinia cã masoreþii au omis câte ceva de-a lungul
secolelor, pe câtã vreme cei ºaptezeci ºi doi de bãrbaþi, cu trei sute
de ani înainte de Hristos, au pãstrat textul integral.
Deci care e taina sãrbãtorii? E odihna în Dumnezeu. Iar
Dumnezeu ºi-a întipãrit chipul Sãu întâi în suflet. ªi din suflet în trup
ºi în întreaga existenþã. Or, Mântuitorul aceasta sãvârºea atunci:
cele pentru suflet, salvarea acelui suflet. El, care era Sabatul însuºi,
El, care va spune: “Fiul Omului (adicã Cel care S-a fãcut om pentru
ca pe om sã-l îndumnezeiascã) este Domn ºi al sabatului”; e Domn ºi
al timpului. ªi iarãºi a zis Mântuitorul: “Nu omul pentru sâmbãtã, ci
sâmbãta pentru om”. Nu “omul sub timp”. Sãrmanul cronicar! El a
spus: “Nu-s vremile sub mâna omului, ci bietul om sub vremi”. Dar
omul e deasupra timpului, zidit dupã chipul Celui care e deasupra
timpului, Care e un Astãzi etern. ªi, de la Tatãl, Fiul lui Dumnezeu a
venit ºi a luat chipul smereniei noastre sã-l înalþe la strãlucirea
chipului slavei Sale.
Iubiþilor, credem ºi simþim ºi mãrturisim cã trãim timpul unui
sens unic ºi comun al chemãrii noastre, în care toþi – învãþaþi ºi mai
puþin învãþaþi, credincioºi ºi mai puþin credincioºi – ne descoperim
ºi ne înãlþãm, ca gârbova, din gârbovirea de sute de ani cu faþa
cãtre Hristos. În El ne descoperim sensul vieþii ºi rãspuns la toate
întrebãrile noastre. Toate, dacã suntem cu El, se lumineazã. ªi
“sãrãcia ºi nevoile ºi neamul”, cum spune poetul. Uniþi, biruim
neputinþa, slãbiciunea, sãrãcia, neîncrederea unora în alþii. ªi ieºim,
ne îndreptãm precum gârbova în faþa lui Hristos, la lumina Lui, la
chemarea Lui...
În definitiv, gândiþi-vã, apostolii, sfinþii cum au devenit sfinþi?
Din lumea aceasta? Fãrã chemarea lui Dumnezeu nu te poþi ridica.
Lipsa sensului, iubiþilor, e vidul spiritual. Te simþi gol. Fãrã lumina
divinã, fãrã sens nu funcþioneazã spiritul, conºtiinþa ta. Nu mai eºti
om. Propriu-zis, definiþia omului este de a fi “dupã chipul” lui
Dumnezeu, dupã chipul luminii, dupã chipul Logosului divin. Sensul,
raþiunea, lumina care îþi aratã calea de la El vin. Întâi pe tine sã te
zideºti ºi pe toþi cei din jurul tãu, ºi fãptura întreagã s-o lucrezi, s-o
pãzeºti dupã chipul lui Dumnezeu. Acestea te înalþã pe tine, ºi fãrã
acestea omul nu e om. Nu funcþioneazã. Conºtiinþa nu e conºtiinþã.
Nici ca animalul nu este. Dar sã nu mai jignim animalul! Sã nu uitãm
cã ºi în animal, în instinctul lui e raþiune creatoare, procreatoare. Da,
o spun cu tãrie: sã nu mai jignim nici boul, nici asinul! Vedeþi ce
frumos vorbeºte Mântuitorul de bou ºi de asin! Te demonizezi din
cauza acestui vid spiritual. Simt cã se vindecã lumea. Vindec-o,
3Textul Sfintei Scripturi a Vechiului Testament tradus de cei ºaptezeci ºi doi de
bãrbaþi în limba greacã, pentru evreii din diaspora – cei din Alexandria ºi alþii.
8

Doamne, vindec-o!... Fraþi ai ºtiinþei, aºa vã vindecaþi: în lumina

Dumnezeului Celui viu.
Mereu ne plângem – ºi nu se poate sã nu te plângi – de sãrãcie,
de lipsuri. Ai dreptate sã te plângi, frate al nostru. Dar dacã eºti cu
Hristos, în El toate se dezleagã. ªi dacã toþi s-ar uni cu Hristos – ºi
mari, ºi mici, ºi guvernanþi, ºi guvernaþi – ºi L-ar privi, ar ieºi din
orice gârbovire. Atunci nu te mai tulburi de nimic. Cum spune
Apostolul: “Nici foamea, nici frigul, nici setea, nici lipsa, nici cele de
aici, nici cele viitoare, nici viaþa, nici moartea, nimic din lumea
aceasta nu este în starea sã mã despartã de Iisus Hristos, Domnul
meu” – Domnul nostru.
Facã Domnul, acum când noi deschidem ochii cãtre Hristos, aºa
sã-L primim! ªi sã ne rugãm pentru tot neamul românesc sã-L
cunoascã pe El ºi în El sã ne dezlegãm. În El, Care “Chipul lui
Dumnezeu fiind a luat chipul robului ºi a luat ºi moarte de cruce”.
Ajutã-ne Doamne, ca întru Tine luminã sã vedem ºi sã biruim
din lumea aceasta tot ceea ce ne întunecã, ne slãbeºte pe noi, ne
face cãzuþi. Sã ne ridicãm asemenea gârbovei ºi, prin Tine, Fiule al
lui Dumnezeu, sã privim la Tatãl nostru în Duhul Sfânt, la Maica
Sfântã, la toþi sfinþii care au auzit chemarea Ta ºi s-au înãlþat.
Acum, când vine Coborârea Ta, ºi când cu dumnezeiescul Grigorie
Teologul cântãm deja, la catavasii: “Hristos se naºte, slãviþi-L!
Hristos din ceruri, întâmpinaþi-L! Hristos pe pãmânt, înãlþaþi-vã!”.
Amin.