CONJUNCTIILE ADVERSATIVE DIN LIMBA ROMANA: TIPOLOGIE $I NIVELURI DE INCIDENTA RODICA ZAFIU Facultatea de Litere Universitatea din Bucuresti 1. in primele gramatici roménesti, din secolele al XVII-tea si XIX-lea si din prima jumatate a secolului al XX-1 Jea', conjunctiile adversative erau doar enumerate, fara a li se descrie utilizarea sintacticd. Studiul monografic consacrat raportului adversativ si concesiv publicat de Gh.N. Dragomirescu in 1939 lanseaza multe idei interesante, ramase din pacate nevalorificate de cercetirile ulterioare. Interesul pentru conectori creste in a doua jumatate a secolului al XX-lea; Al. Niculescu (intr-un articol din 1958, reluat in Niculescu 1965) impune un model in trei trepte, in care principalele conjunctii adversative din romana sunt ierarhizate in functie de o gradualitate a opozitiei: mai slaba in cazul lui iar (apropiat de o valoare copulativa), mai puternic& pentru dar si insd, maxima pentru ci. Ideea este preluati in capitolele despre conjunctie si coordonare din Gramatica Academieci (Ocheseanu 1966: 392-395, Mitran 1966: 250), in Ciompec 1974: 307, lordan & Robu 1978: 526, Dumitrescu 1979, Avram 1997: 413, Dimitriu 1999: 783; 790-791 (care vorbeste de relativa omogenitate a claselor) etc. Modelul ternar a fost contrazis in parte de unele contributii ulterioare, care au grupat in mod diferit conectorii adversativi, separdnd in primul rand tipul dar/insa de tipul ci: Manoliu-Manea 1993: 148-157 (articol din 1981) a negat ,,ipoteza intensitatii”; Trandafir 1986 a unificat, sub eticheta opozitiv, conjunctiile disjunctive (,reciproc exclusive”) si pe cele adversative, in interiorul cArora a separat clasa celor ,,neexclusive, aditionale” (tipul dar, insd) de cea a conjunctiilor ,,unilateral exclusive” (tipul ci). Irimia 1987 a descris coordonarea prin ci ca opozitivd; in consecinta, a stabilit (sistematic in Irimia 1997: 500-506) 0 clas a adversativelor (cuprinzad conectorii dar, iar, insd, mumai ca) distincta de una a opozitivelor (ci, si urmat de negatie: si nu...); impartirea a fost preluata de Constantinescu-Dobridor 2001. $i Merlan 2001: 218-231 a separat coordonarea nonexclusiva (dar, insd) de cea exclusiva (ci), aratand cA diferentele nu sunt numai semantice, de grad de intensitate a opozitiei, ci mai ales sintactico-pragmatice: de distributie si functionare discursiva. Alte contributii au nuantat ideea de ,,grad maxim” (Stan 1989 aratind cA unitatea semantici a conjunctiei ci este aparentd, conectorul neexprimand intotdeauna o opozitie intensi, extrema ctc.) sau au rediscutat incadrarea conjunctiei iar intre elementele adversative (nejustificata, dupa Bitea 1988, care o considera conector copulativ). Adversativele romanesti au mai fost descrise in cadrul unor studii despre coordonare de Dumitrescu 1979 si de Teius 1980, iar Stefanescu 1998 le-a tratat din perspectiva pragmatic’. De asemenea, au facut obiectul unor studii contrastive, in raport cu situatia din italiana (Costachescu 1995) si franceza (Spité 2003). Destul de lacunara este mai ales abordarea istoric’ a conectorilor adversativi: acestia nu au interesat prea mult, fiind de obicei doar enumerati in sectiunile de sintaxa 243ale lucrarilor de sinteza, fara a li se urmari rolul textual si modificarile in uz; valoarea adversativa a fost adesea atribuita prin raportare la utilizarea actuali a conectorului sau prin posibilitatea de substitutie in context cu un adversativ modern. Multe situatii au ramas astfel neinregistrate, preludndu-se fara verificare opinia curenta; simptomatic este cazul lui dar, despre care, in lucrari foarte serioase — si in contrast cu datele cele mai la indeménd -, se afirma ca nu are valoare adversativa in primele texte romanesti, in secolul al XVI-lea.? E semnificativ si faptul c& principalele conjunctii adversative ridicd mari probleme de etimologie: dar si iar apar in dictionare ca avand origine necunoscuti (DEX) sau mentionandu-se imposibilitatea de a alege intre o multitudine de ipoteze diferite (DER); pentru insd si ci etimoanele propuse cAndva par acceptate de toati Iumea, desi explicatia evolutiei semantico-gramaticale nu este tocmai convingitoare’. 2. Modelul gradualitatii opereaza, in inventarul de conectori adversativi de bazi ai limbii romane, distinctii esentiale, separand trei tipuri. Rezultatul e valid, dar formularea criteriului poate fi considerata insuficienté: nu de intensitatea opozitiei este vorba, ci de conditiile semantice si pragmatice diferite de aparitie si mai ales de functiile indeplinite in fiecare caz de conectorii respectivi la nivel enuntiativ. Ca distinctia apare la acest nivel profund o dovedeste si faptul c4, in majoritatea cazurilor, conectorii din cele trei clase nu se pot substitui reciproc intr-un context dat. Cele trei tipuri de raporturi adversative sunt (cum am propus si in articolul adversativa din Sala 2001): 1) contrazicerea asteptarilor create de primul membru al opozitiei: Ploud, dar e destul de cald; 2) corectarea (corectia, rectificarea) si substituirea unei ipoteze negate explicit: Nw ploud, ci e soare; c) contrastul tematic: Afard ploud, iar in casé e bine. Aceste categorii corespund celor trei principale stabilite de Dragomirescu 1939 si 1941, pe baza unei analize logico-semantice si a comportamentului discursiv-argumentativ: adversative relative, false adversative, adversative absolute. Contrastul terminologic ¢ paradoxal: raportul pe care Dragomirescu il numeste fals adversativ e cel care va fi considerat in lucrarile romanesti de gramatica ulterioare ca fiind gradul maxim de opozitie (corectia nu... ci), iar adversativele sale numite absolute (pentru ca se bazeaza pe un contrast evident) vor fi etichetate ca opozitie minima. Probabil ca nepotrivirile terminologice au contribuit la ignorarea unei contributii altminteri foarte consistente. Vom incerca in cele ce urmeaz s& integram descrierea principalilor conectori adversativi ai limbii romane (dar, insd, ci, iar) intr-o perspectiva mai larga, contrastiva $i tipologic’. Ne vom folosi in acest scop de rezultatele unor cercetiri din ultimele decenii asupra conectorilor adversativi din diferite limbi: descrierea tipurilor de adversative din studiile de referinta (Lakoff 1971, Lang 1984) si din cea mai complet’ monografie asupra categoriei contrastului (Rudolph 1996), interpretarile pragmatico-argumentative ale scolii franceze (Anscombre & Ducrot 1977; Ducrot 1980 etc.) si cele din paradigma teoriei relevantei (Blakemore 2000); teoria nivelelor de incidenta diferite la care se realizeazi conectarea (Sweetser 1990, Lang 2000), stabilirea corespondentelor dintre conectorii adversativi sintactici si cei pragmatici (Schwenter 2002). In final, vom incerca sa argumentiim necesitatea de a reinterpreta etimologia si evolutia conectorilor adversativi ai limbii romane. 2443. Inventarul principalelor adversative romanesti are cel putin dowd trasituri relevante din perspectiva tipologica: a) marcarea prin conectori diferiti a contrastului vs. corectiei, b) existenta unei conjunctii specializate pentru contrastul tematic. in primul rand, romana dispune de conjunctii specializate pentru cele doua tipuri principale de adversative, de contrazicere a asteptirilor (dar, insd) si de corectie (corectare sau rectificare) polemica prin substitutie (ci). Situatia este comparabila cu cea din spaniola (pero / sino) si germana (aber / sondern), in vreme ce in alte in limbi se foloseste pentru cele doua functii acelasi conector: in englezi but, in francezi mais, portughez mas, italiana ma (cf. Anscombre & Ducrot 1977, Rudolph 1996, Schwenter 2002, Spita 2003 etc.). Diferenta dintre cele doua tipuri de raporturi sintactico-semantice si pragmatice — pentru care s-au impus in bibliografia international simbolurile PA (pentru contrast: de la pero si aber) si SN (pentru corectie: de la sino si sondern)* — este destul de mare: le unesc doar ideea de contrast si faptul de a avea valoare argumentativa. Nu se pot nici substitui reciproc, in contextele specifice: Danseazd bine, dar cdnté prost / *Danseaza bine, ci canta prost; Nu danseazd bine, ci prost / *Nu danseaza bine, dar prost; mai mult, enunturile adversative de un tip anume nu sunt nici macar reformulabile sau parafrazabile cu ajutorul termenilor apartinand celeilalte clase. Tipul reprezentat in romana de dar si insd reprezint& categoria principala de adversative in multe limbi, avand valoarea procedurala de introducere a unui segment care neaga asteptarile (schemele anticipative) create de segmentul anterior (Lakoff 1971, Vasiliu 1978), altfel spus care contrazice si elimina asumptiunile acestuia (Blakemore 2000). Tipul reprezentat de ci este conditionat de formularea unei propozitii negative, careia i se expliciteazi focusul si care e substituita prin corespondentul sau afirmativ, prezentat ca adevarata intentie de enuntare a locutorului. Existenta lui iar este semnificativa in primul rind — cum a aratat deja Niculescu 1958 — in comparatie cu situatia din celelalte limbi romanice, dar si in plan tipologic mai general (se stabileste de obicei o apropiere, justificata istoric prin contact, cu limbile slave); e specifici mai ales realizarea respectivei relatii semantice printr-o particula conjunctionala specializata, dup’ cum este caracteristica si frecventa in uz a acesteia, considerabil mai mare decat a altor conectori de contrast tematic existenti in diverse limbi (fr. tandis que, it. mentre etc.). 4. fn descrierea conectorilor adversativi trebuie si se faci intotdeauna diferenta clara intre ceea ce indica un conector — for{a sa proprie, continutul procedural ~ si ceea ce apartine elementelor conectate, raportului dintre continuturi. Continuturi contrastante pot fi prezentate prin propozitii conectate adversativ (Jon e gras, insd Dan e slab; Maria nue acasd, ci la lucru), dar si prin intemediul juxtapunerii (Jon e gras, Dan e slab; Maria nue acasé, e la lucru) ca si prin asocierea cea mai general — tipul copulativ — in care poate fi inclusa, in baza domeniului comun, si relatia de contrast sau opozitie (Jon e gras si Dan e slab) si, prin schimbarea ordinii elementelor conectate, chiar corectia, in ipostaza de precizare suplimentara (Maria e la lucru si nu acasd). Asa-zisul ,si adversativ”, prezent in mai multe gramatici si studii (GA I, 397, II, 249; Teius 1980: 117-119, Avram 1997: 280, 408 etc.), inclusiv sub eticheta ,.s/ opozitiv” (Irimia 1997: 321), indica doar una dintre valorile posibile, perfect legitime, ale copulativului (care are utilizari narative — succesiune, consecinté — si non-narative: argumentative, de simultaneitate etc., of. 245Blakemore & Carston 1999, 2000). ,,Gradele’ tii semantice a opozi genere determinate nu de conector, ci de raportul — infinit si imprevizibil — dintre continuturile propozitionale asociate. Exprimarea prin juxtapunere sau conectori copulativi nu este totusi posibila in cazul raportului adversativ de contrazicere a asteptarilor (E inteligent, dar n-a inteles aluzia), in absenta conectorului adversativ cu sens procedural (E inteligent si n-a ineles aluzia; E inteligent, n-a inteles aluzia), acest raport se pierde total si nu poate fi recuperat nici macar cu ajutorul mijloacelor suprasegmentale. Rolul procedural (de a oferi ,instructiuni” de procesare a continutului implicit) stabileste de altfel o diferenta importanta intre conectori: dar $i ins sint, in cea mai mare parte din utilizarile lor, indici procedurali indispensabili, dar uncori pot functiona si ca simple marci de conectare; in vreme ce ci este in limba actuala o marca de dezambiguizare a domeniului negatiei, de subliniere a unei relatii semantic evidente, iar in limba veche pare sa fi fost si o particula prezentativa, emfatica; iar subliniazA un contrast, dar nu produce inferente. 5. Ni se pare extrem de util, in interpretarea conjunctiilor, modelul nivelelor de incidenta, propus de Sweetser 1990 si completat de Lang 2000”. Autorii in cauza constati cA unii conectori se pot aplica: a) continuturilor propozitionale (la nivel semantic), b) enunturilor cu valoare de adevar (la nivel epistemic) si ¢) actelor de limbaj (la nivel pragmatic). Modelul, foarte convingator pentru raporturile cauzale sau conclusive, e din pacate mai greu de aplicat tocmai la adversative. In vreme ce Sweetser 1990 se intreaba daca in cazul adversativelor mai existd un nivel pur semantic, sau dacd acesta nu e cumva absorbit de cel epistemic, Lang 2000 consider’ ca find cert planul semantic, dar propune postularea unui plan suplimentar si transversal: al progresiei textuale sau al perspectivei discursive. Nici unul dintre cercetitori nu pune insi Ja indoiali functionarea adversativelor la nivelul pragmatic. Consideram ca dar si insd functioneaza la fel de bine la toate cele trei niveluri 36 (incluzand progresia textuala in planul pragmatic) si ci acest gen de analiza’ poate explica unele diferente mari in comportamentul conectorilor: (1) E optimist, dar face declaratii prudente (nivel semantic) (2) E optimist, dar nu are multe motive. (nivel epistemic) (3) E optimist. Dar e chiar aga, sau se preface? (nivel pragmatic) in exemple de tipul (1), cele mai numeroase si avand mai multe subtipuri pe care le vom discuta in continuare, opozitia se realizeazA la nivelul semantic al continutului explicit $i al implicatiilor. Tipul (2) creeazi un contrast intre doua operatii epistemice ale locutorului: constat (c& ¢ optimist), dar stiu (cA nu are multe motive). Tipul (3) opune doua acte de limbaj — o afirmatie si intrebarea care ii contrazice presupunerea de adevar. 6. in cele ce urmeazi, vom prezenta pe scurt comportamentul principalilor conectori argumentativi din romana, stabilind subtipurile lor semantice si urmarind posibilitatea pe care o au de a functiona Ja toate sau doar la unele din cele trei niveluri. 6.1, Dar / ins. Cele doua conjunctii sunt perfect echivalente functional, cel putin in utilizarile lor semantice si epistemice. Diferentele apar la nivel pragmatic si in plan 246stilistic. Ca marca discursiva a surprizei, dezacordului etc., deci in ipostaza de conector pragmatic in dialog, se foloseste aproape numai dar (mai ales in forma da’). Din punct de vedere stilistic, chiar in situatiile de echivalenta semantica, fnsc este mai frecvent in limba culta (Niculescu 1959, GA), desi nu este absent in graiuri (Teius 1980: 119-120 identifica prezenta conjunctiei mai ales in texte dialectale din Oltenia, Muntenia si Moldova). fnsa se caracterizeaz4 prin libertatea de plasare a inceputul, in interiorul sau Ja sfarsitul unitifii sintactice pe care o leagi de elementul precedent’: E simpatic, insit nu inspira incredere; E simpatic, nu inspira insti incredere; E simpatic, nu inspira incredere insit, ceea ce pare sa-i atribuie un rol suplimentar de reliefare, emfatizare®. in romana actual’, intercalarea este mult mai frecventd decat plasarea initiala’. le sintactice conectate adversativ sunt in mod caracteristic propozi fraze, enunturi care pot functiona argumentativ. Cand nu este vorba de elipse, uni inferioare propozitiei sunt oricum predicatii (atribute) sau circumstantiale, unititi de informatie relativ independente: Au descoperit o solutie simpla, dar ingenioasd; Mergem Ja Pitesti, ins& pe drumul vechi. Foarte frecvente sunt intrebuintarile textuale, in care conectorul adversativ leaga secvente mari de text (fraze, paragrafe). 6.1.1. La nivel semantic, conectorul dar si echivalentul sau insd au doua utili: principale: a) contrazicerea asteptarilor si b) contrastul semantic orientat. 6.1.1.1. Conectorii care marcheazi contrazicerea asteptdrilor au orientare argumentativa clara (demonstraté de Anscombre, Ducrot 1977, Ducrot 1980, Moeschler, Reboul 1999: 261-262 s.a.), reflectata de ireversibilitatea membrilor conectati. Se articuleazi astfel doud puncte de vedere diferite (Schwenter 2002): primul membru introduce © afirmatie cu rol de concesie, pe care al doilea 0 contrazice, prezentand argumentul decisiv. Exist doua posibilitati principale de realizare a acestui raport’”: a) Membrul B introduce direct concluzia argumentarii, care contrazice implicatia A’ a membrului A: (4) Ploua, dar plecim in excursie. (A) Ploua dar (8) plecdm in excursie. a a (A’) [nu plectim in excursie] Aceasti structura este echivalabili cu o secventé bimembra in care primul termen al raportului devine o propozitie concesiva (modalitate argumentativa diferita, prin care se anunja de la inceput irelevanta concesiei si subordonarea ei fafa de concluzie): Desi ploud, plecdm in excursie. b) Membrul B cuprinde o contra-afirmatie, a carei implicatie B’ contrazice implicatia A’ a membrului A; concluzia argumentarii ramane implicita (Sweetser 1990: 100): (5) lou’, dar mie ploaia imi place. (A) Ploua dar (B) mie ploaia imi place a a a (A’) [mu plecam in excursie) (B*) [plecam in excursie]. 247Acest tip de conectare nu poate fi transpus in tipar concesiv: *Degi ploud, mie ploaia imi place. 6.1.1.2. Contrastul semantic sau opotitia semantica (Lakoff 1971, Rudolph 1996), situatia cea mai apropiati de definirea traditionali a raportului adversativ'!, presupune o opozitie evidenta intre sensul propozitiilor (marcati adesea de paralelism sintactic gi de antonimie lexicala: Jon e bogat, dar Vasile e siirac; Masina e aceeasi, dar vopsita altfel; Aceasté moda creeazd idei, dar distruge traditii; Pe tine te astept, dar pe el nu etc.) $i se caracterizeaza prin reversibilitate: A dar B = B dar A. De fapt, intre contrastul propriu-zis si contrazicerea asteptarilor nu existi o separatie clara, ci mai curand o oscilatie aproape indecidabila. Raportul dintre termeni poate fi considerat ca pura punere in contrast atunci cénd presupune o bazi comuna si permite stabilirea unui integrator tematic comun (Lang 1984). in cele mai multe cazuri, in masura in care fiecare membru conduce catre o concluzie argumentativa diferita, raportul se apropie insa de tipul caracterizat prin contrazicerea asteptarilor (situatie in care nu mai putem vorbi de ireversibilitate: ordinea prezentarii e semnificativa, al doilea argument find prezentat ca decisiv). De aceea, utilizarea conectorilor dar si insd ar putea fi descris mai exact ca un raport de contrast semantic orientat (formula de compromis intre distinctia din Lakoff 1971 si ipotezele scolii franceze asupra omniprezentei orientarii argumentative). Diferentele apar doar in context, in desfasurarea discursului, in functie de structura tematic’ a acestuia gi de intentia argumentativa a locutorului. Aceleasi secvente adversative: (6a) loud la Bucuresti, dar la Sinaia e soare. (6b) La Sinaia e soare, dar la Bucuresti ploua. pot fi interpretate ca pura opozitie semantica sau ca secventi de contrazicere a asteptarilor. E vorba de opozitie semantica, permitand reversibilitatea, dacd discursul conduce in ambele cazuri — (6a) si (6b) — spre aceeasi concluzie (de exemplu: ,,vremea e schimbatoare”). in schimb, daca se produc unele implicatii particularizate in contextul dat al comunicarii (de tipul ,,sunt bucuros”; ,,sunt nervos”; ,,hai la Sinaia”; ,nu mai plecdm la Bucuresti” etc.), este evident ca membrii raportului nu mai pot fi inversati si cd nu mai este vorba de un pur raport de opozitie, ci mai curdnd de tipul indirect (b) al contrazicerii asteptarilor. Contrastul pur nu ar trebui si admit echivalarea cu o structura concesiva; de altfel, chiar cnd este orientat argumentativ, contrastul pare s& apartina mai curand tipului non-concesiv, in care concluzia argumentirii raméne implicité. Parafrazarea printr-un raport concesiy este totusi posibili in unele cazuri: Desi la Bucuresti ploud, la Sinaia e soare. 6.1.2. La nivel epistemic, conjunctiile dar si insd produc enunturi care nu pot fi interpretate semantic nici prin contrazicerea asteptarilor, nici prin contrast, si care au mai curand aspectul unei relatii adversative inverse”? (7) Sunt nemultumiti de rezultat, dar vina e a lor. in acest caz, poate fi echivalati cu o concesiva propozitia a doua a raportului adversativ, nu prima: Sunt nemulfumiti de rezultat, desi vina e a lor; al doilea membru al raportului 248indica o cauzi a unei propozitii neexprimate, care intri in contrast cu primul membru (.pentru c& vina ea lor, nu trebuie si fie nemultumiti’). Acest tip adversativ a fost descris, dintr-o alti perspectiva si doar pentru situatiile in care propozitia cdreia i se indica o cauza este exprimata, de Stan 1988, ca un fenomen de ,,inversiune sintactica”. De fapt, se produce o ruptura de nivel, opozitia stabilindu-se in planul rationamentului, nu al faptelor: conectorul adversativ introduce o perspectiva noua, cu alti sursa epistemicd decat segmentul precedent. in romana actuala, pentru aceasta utilizare epistemica este specializat conectorul or (v. infra). 6.1.3. La nivel pragmatic, se constata larga utilizare a conjunctiei dar (mai ales in forma da’) cu functie de marca dialogala, plasati la inceputul unei interventii: Da’ tu cine esti? Marca discursiva da’ poate indica respingerea, surpriza, atitudinea polemica sau pur si simplu intreruperea unei. expuneri printr-o intrebare: (8) - (..) Mai avea mi se pare un resou, sau ce-avea, o lampi de-ast. - Da’ avea curent electric? (CORV 61) in aceasta ipostaz& limba actual preferd in mod clar adversativul dar (da’), nesubstituibil prin ins. $i in monolog, dar poate avea functii pur pragmatice, de marcare polemica a trecerii de la un act de limbaj la altul, de revenire la tema: (9) fi iert eu, da mu-i iarta Dumnezeu! Da si nu uit, c mai multe... (ER 87) Nivelul pragmatic presupune articularea unor acte de limbaj diferite, de exemplu scuza si acuzatia: (10) Nu vreau s& jignese pe nimeni, dar la noi mu exists o discutie competent’ despre dansul contemporan. (Litere, Arte & Idei, 10, 2004) La acest nivel pragmatic ar putea fi plasat si dar narativ (valoare negaté de Sweetser 1990, dar recunoscutii de alti, de exemplu Teius 1980, Zafiu 2000 etc.), care marcheazi surpriza, modificarea unei stari anterioare. Totusi, dar narativ ar putea fi interpretat ca apartinand planului semantic (pentru ca neaga asteptarea unei continuari a starii de lucruri deja existente); in viziunea lui Lang 2000, functia sa tipicd se realizeazi in planul continuitatii discursive. Oricum, utilizarea narativi a adversativului dar este asemanatoare cu cea a conectorului copulativ si; spre deosebire de acesta din urma, dar accentueazi nu continuitatea narativa, ci ruptura: (11) Teparasul mergea linistit prin padure. Dar deodat’ in fata lui aparu lupul. in contexte de acest tip, folosirea conjunctiei inséi nu este imposibila, dar frecventa sa este cu sigurant mult mai redusd. 6.2. Ci. Conjunctia ci s-a specializat, in romana actual, pentru nivelul semantic, la care indeplineste rolul de corectie polemic a unci ipoteze negate. Nu este deci suficient si o descriem ca urmand unei propozitii negative; segmentul negativ poate intra la fel de bine in raporturi de corectie (12), de contrazicere a asteptarilor (13) sau de contrast tematic (14); doar corectia admite utilizarea conectorului ci: (12) fon nu doarme, ci asculta muzica. (13) Ton nu doarme, dar a inchis telefonul. (14) Ton nu doarme, iar Maria nu asculta muzica. 249Rolul argumentativ al corectiei este evident, fiind de altfel asociat cu cel al negati Miscarea de corectie nu poate fi imaginata ca pura raportare la o realitate extralingvistica, ci depinde de o opinie anterioara, afirmata sau presupusa’’. Corectia se realizeazi prin structuri sintactice diferite, dupa cum urmeaza unei negatii totale sau partiale’’. in unele cazuri, ,.corecteazi” o negatie totala, in care partea rematica e complexa: (15) Nu urmareste interese personale, ci ajuta pe oricine. in alte situatii, corectia precizeazi focusul unei negatii totale (16a, 16b) sau apare in constructii deja focalizate, urmand unei negatii partiale (16c): (16a) N-am asteptat trei ore in hol, ci dou’. (16b) N-am asteptat trei ore in hol, ci afara. (16c) Am asteptat trei ore nu in hol, ci afara. Tipul corectiv nu poate fi echivalat cu o constructie concesiva, ci cel mult cu coordonarea copulativa dintre asertiunea definitiva si negatia punctului de vedere ipotetic; evident, se schimba astfel ordinea de prezentare $i ierarhizarea informatiei din enunt: (17) Am asteptat trei ore afara, si nu in hol. Elementele conectate intr-un raport de tip corectiy pot cuprinde informatii care contrasteazi in grade foarte diferite, de la opozitia lexicala (Nu e destept, ci complet prost) la simpla diferenti, chiar minima (Nu e inteligent, ci relativ istep). Idea traditionala de ,,contrast maxim” nu corespunde opozitiei dintre elemente, ci doar procedurii de substituire prin corectie (negativ-afirmativ). intre variantele corectiei intra si cea numita »metalingvistica”, prin care este negata si substituita doar o forma din primul membru al raportului: Nu e ,,ddstept”, ci destept. Constructiile de tipul: Nu e inteligent, ci foarte inteligent ilustreazi o pozitie intermediara intre contrastul minimal al unor notiuni cu grade apropiate de intensitate gi corectia metalingvistic’. Corectia presupune in mod obligatoriu o tema comuna, constanta; de aceea sunt imposibile constructii cu contrast tematic, de tipul: *Maria nu doarme, ci Ion vegheazd. Din punct de vedere sintactic, cf introduce in raportul adversativ fie 0 propozitie cu predicat exprimat (Nu doarme, ci vegheazd), fie o secventa care trebuie interpretata ca cliptic’, find de polaritate diferita faté de propozitia de bazi (Nu doarme bine, ci {doarme] agitat). Un caz mai complicate al corectiei succesive unei negatii partiale (Doarme nu bine, ci agitat): traditional, asemenea constructii sunt interpretate ca exemple de coordonare intre parti de propozitie, tot asa cum se considera ci negatia partial nu modifica statutul pozitiv al propozitiei; totusi, Stan 1989 le consider pe drept cuvant propozitii eliptice. Fiind strans legata de negatie, corectia adversativa apare doar in interiorul frazei, izolarea artificiala, stilisticd a celui de-al doilea membru ducdnd foarte rar la aparitia ei la inceput de enunt. In consecinta, conectorul ci nu are rol textual-discursiv. Conectorul specific nu poate de altfel si apara nici la nivelurile epistemic si pragmatic. Fenomenul nu este specific limbii romane: Schwenter 2002 pleaca de Ja 250observatia ca doar adversativele de contrazicere a asteptarilor (germ. aber, sp. pero) apar ca marci discursive, in timp ce operatorii de corectie nu au aceasta functie; autorul jncearca sa descopere in plan pragmatic elemente echivalente ale corectiei adversative, considerand ca in spaniola acest rol revine conectorului si. Extinsa la romana, o asemenea interpretare ar putea avea in vedere conectorul ba,care functioneaza in primul rand la nivel pragmatic, ca marc& a contrazicerii. O secvent’ argumentativa corectiva cuprinzind constructia mu... ci in discursul monologic (18), se transpune in dialog in tiparul cu ba (19): (18) [Eun om cinstit] Nu e un om cinstit, ci un simplu oportunist. (19) — Eun om cinstit. ~ Bae un simplu oportunist. 6.3. Iar, Conjunctia iar — specializati in romana actuala pentru marcarea contrastului tematic — este, aga cum s-a sugerat, mai apropiata de copulative, pentru ci stabileste o relatie reversibild si pentru cd e omisibila. Conectorul este echivalent cu locutiunile care introduc circumstantiale opozitive: pe cdnd, in vreme ce etc.; ca $i acestea, poate lipsi, pentru ca simetria membrilor asociati si factori prozodici (intonatie, pauza, accent frastic) marcheaz& oricum contrastul. Prin intermediul conjunctiei ar se emfatizeaza contrastul semantic neorientat, care nu conduce spre o concluzie relevanta; orientarea argumentativa deosebeste conectorul de dar si insd, la care contrastul semantic tinde sa fie orientat; emfatizarea contrastului o diferentiaza de copulativ: (20a) Afarae frig, iar in sale cald (20b) Afar e frig, dar in sali e cald. (20c) Afarae frig gi in sala e cald. (20d) Afarae frig, in sala e cald. Diferentele intre exemple sunt evidente: in (20a), contrastul neorientat permite ataét o integrare tematica cu premisele reversibile (de exemplu: Afard e frig, iar in sald e cald. > Nicdieri nu-i bine; si: In sala e cald, iar afaré e frig. > Nicdieri nu-i bine), cat si o orientare argumentativa la care nu contribuie nici conectorul iar, nici ordinea conectarii, decisiv find contextul mai larg, in primul rand continutul strict al concluziei: Afard e frig, iar in salé e cald. > E mai bine sa stém in sald, dar $i: in sald e cald, iar afard e frig, E mai bine sd stm in sald. in (20b), e posibili integrarea gi deci reversibilitatea, dar interpretarea tinde spre orientare si spre ordinea ireversibila: Afard e frig, dar in sald e cald. E mai bine sé stim in sald; 2in sald e cald, dar afar e frig.E mai bine sa stam in sald. Conectarea copulativa (20c) favorizeaza integrarea semantica, iar juxtapunerea (20d) subliniaz4 orientarea argumentativa, dar nici una din structuri nu exclude interpretarea concurenta. in diferentierea valorilor, conteaz exchusiv sensul enunturilor. Daca acestea contin elemente clar opuse, ca in exemplele de mai sus, ideea de contrast se va accentua, indiferent de conjunctie (sau de absenta ei). in alte cazuri, opozitia poate fi mult mai putin marcata lexical: Afard ploud, iar noi ascultam muzica. Indiferent in ce categorie e inclusi (copulative / adversative), importanta ¢ functia special si foarte precis’ pe care o indeplineste in limba romAna actual conjunetia iar: ea 251nu marcheaza numai contrastul semantic ci, mai precis, contrastul tematic (Zafiu 2000). De obicei temele sunt reprezentate de subiecte, iar asociind enunturi cu subiecte diferite: (21) Dan doarme, iar Maria citeste. Conectorul nu poate contrasta reme asociate aceleiasi teme; nu este deci posibila folosirea lui iar in situatii de conservare a temei (de exemplu, de conservare a identitatii referentiale a subiectului prin anafora zero): *Dan doarme, iar e agitat. De altfel, exemplul anterior poate fi exclus si printr-o regula de uz mai generala (cf. Avram 1997: 281): iar nu accepta si fie urmat de o forma verbala predicativa (pentru ca pozitia de contrast este in imediata sa vecinatate, iar predicatul este totdeauna rematic): *Doarme Dan, iar citeste Maria. E insi perfect valabili folosirea conjunctici cu teme (in pozitie de contrast) caracterizate prin nonidentitate anaforica-referentiala: Dan doarme, iar somnul lui e agitat; Oamenii buni sunt simpatici, iar cei rai inspira mild. in alte cazuri, tema poate fi chiar circumstantialul, sau poate sa il cuprinda; e ceea ce explica perfecta normalitate a enunturilor urmatoare, in care subiectul este comun, dar contrastul se realizeaza intre secven{e tematice temporale sau spatiale, explicite ca in (22) — jeri /azi— sau cu un membru implicit, ca in (23) — mai intdi] / apoi: (22) Teri am fost la Sinaia, iar azi m-am intors la Bucuresti. (23) Dan a fost la Sinaia, iar apoi la Breaza. Regulile de uz ale conjunctiei far sunt foarte clare si coerente: conjunctia leaga exclusiv propozitii (pentru ca doar acestea au component tematic) si nu poate fi urmata imediat de predicat, in pozitia de contrast (pentru ca predicatul ¢ tipic rematic). Contrastul tematic e un caz special al contrastului semantic neorientat (reversibil). Conectorul iar nu poate apirea singur la nivel epistemic si pragmatic; e posibili cel mult asocierea sa, pentru a face ,,saltul de nivel”, cu un anaforic: E optimist, iar asta ma mira; (2) E optimist, iar asta sé faci si tu! in aceste situatii, contrastul elementelor conectate este extrem de redus. 6.4, Conectorul neologistic or, a cérui incadrare morfologica (conjunctie sau adverb) a fost excesiv discutaté in gramaticile romanesti din ultimele decenii si in contributii speciale (Avram 1983) pastreaza in genere valorile sale din limba din care a fost imprumutat (franceza). Este evident ca, in ciuda perceperii unei valori de contrast (pe care de altfel o au si alte marci argumentative nediscutate de traditia gramaticala: de fapt, in fond, in realitate etc.), conectorul nu poate substitui o conjunctie adversativa in folosirile obisnuite ale acesteia. Specificul sau este de a introduce o obiectie care nu amuleaza asteptirile create de propozitia anterioara, schimband doar perspectiva. Or se plaseaza la nivel epistemic (,,stim c&...”) sau pragmatic (,spunem ca”, .,intrebim daca”): (24) E foarte optimist. Or, optimismul e riscant. (25) _ E foarte optimist. Or, intrebarea e daca are sau nu dreptate? Spre deosebire de adversativele discutate mai sus, or nu poate apirea la nivelul semantic, al continutului propozitional. 2527. Este desigur insuficient a lua in discutie doar valorile ~ destul de bine delimitate — ale principalilor conectori adversativi romanesti din sistemul limbii standard actuale. E stiut ci unele specializari s-au impus in timp, cA situatia din limba veche era diferité. De fapt, chestiunea evolutiei sensurilor procedurale si a marcilor discusive e una foarte interesanta si din perspectiva tipologica: se presupune ca aceleasi mecanisme sau tendinte conduc in timp, in limbi diferite, la selectia anumitor elemente si functii similare. Originea si evolutia conjunctiilor adversative romanesti ¢ un subiect, asa cum am aratat de la inceput, plin de necunoscute. Lan: aici doar cateva ipoteze, care se cer dovedite sau infirmate prin cercetari aprofundate: ele privesc relatia adversativ-conclusiv, precum gi sensul de evolutie a conectorilor prin trecerea dinspre nivelul pragmatic spre cel semantic. a) in limba mai veche gi pana tarziu, dar are si valoare conclusiva, pastrati de altfel in compusul asadar. O functie asemanatoare are ci (ce), cf. DA, chiar in contexte in care i S-a presupus prea usor o valoare adversativa. De fapt, ce apare foarte adesea in textele vechi cu o valoare general de prezentativ, de marci emfaticd, de semnal pragmatic: (26) —_ati-i Jocul unde pusera el. Ce vi duceti, spunefi ucenicilor lui si lu Patru c& va mearge inaintea voastra in Galilei. (CT 41). O, vai de noi, cine ne va scoate den mina acestui tiranu! Ci dereptu aceaia una mulfemim lu Dumnezeu, lice v-au scosu Dumnezeu den mina acesti tiranu. (DIRS XVI 112; anu} 1599) Oricum, relatia dintre adversativ $i conclusiv nu este una banala; este necesar ca ca s fie lamurita din perspectiva tipologica. b) Probleme interesante pune si relatia dintre valoarea semanticd si cea pragmatica. in textele din secolul al XVI-lea, dar apare fie ca element conclusiv, postpus, fie — in pozitie initiala — ca un conector pragmatic, specific pentru interogative. De aceea si este tratat de unii istorici ai limbii doar ca adverb, iar existenta sa in primele texte romanesti este adesea ignorati (v. supra, nota 2). De fapt, in textele vechi dar functioneaza ca marca discursiva de ruptura, la nivelul conectarii actelor de limbaj, exact ca in limba actuala (cu valoarea din ,,da’ de ce?”, descris& supra, 6.1.3): (27) Dard ceia ce ardu in focu pina in crestetu? (CS, 20v/14), Dard derep ce le-au dat afara? (CS 100w/S). Dard cum si ma asculte Faraon? (PO 196/7). Dara cine va curati pacatele lui? (CC 48), Dard nu vezi ce facu, cA nu se delunga, zice, de necuratie? (CC 323) Aceasta situatie ar parea sa sugereze c4 evolutia conectorului s-a produs in sens invers fata de directia presupusa de teoriile ,,subiectificarii” (Traugott 1989), care demonstreaza trecerea jn timp de la descrierea obiectiva a lumii cAtre valorile textuale, discursive, pragmatice, raportate la locutor. Explicatiile in genere admise pentru ci (ce) $i insd (care ar fi de origine pronominala, deci anaforicd) nu au fost niciodaté dovedite in mod suficient de convingitor, nici sustinute prin comparatia cu eventuale cazuri similare din alte limbi. Tot ce putem constata, pentru perioada pentru care dispunem de texte, este trecerea unor elemente (dar si ci — in ipoteza noastra, un prezentativ, semnal de ruptura) dinspre nivelul pragmatic citre cel semantic. De fapt si iar are in limba veche constructii 253azi imposibile (v. Bitea 1988), in care nu contrasteaza teme ci indica o ruptura in plan discursiv — ,,Jard se cade a tot omul bine sa vietuiasca...” (CC 24), — ceea ce ar sugera o evolutie similara. 8. Principalele adversative ale limbii romane actuale alcatuiesc asadar un sistem complex, in care s-au produs specializiri pentru anumite valori si nivele de incident’, Romana standard are un conector specific pentru corectie in plan semantic (ci), doi conectori pentru contrast semantic orientat si contrazicere a asteptarilor (dar si insd); dintre acestia, doar dar apare la toate nivelurile, in timp ce insd, cu topicd liber’, nu are gi rol de marca pragmatica in dialog. Corectiei ii corespunde in plan pragmatic marca de contrazicere dialogala ba; neologicul or este tipic pentru conectarea la nivel epistemic. in fine, iar este specializat pentru un subtip de contrast semantic neorientat: contrastul tematic. Descrierea inventarului ar trebui completata cu cea a celorlalte adversative — numai cd, doar cd etc. — gi prin urmirirea distributiei stilistice a elementelor sale (in functie de tipul de text si de registru). Din punct de vedere istoric, ramane de dovedit ipoteza tendintei de trecere de la functionarea la nivel pragmatic cdtre specializarea la nivel semantic. NOTE 1 Vezi D. Eustatievici, Gramatica rumdneascd [1757], ed. N.A. Ursu, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1969, Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Elemenia lingua daco-romanae sive valachicae [1780, 1805), ed. M. Zdrenghea, Cluj-Napoca, Dacia, 1980, C. Diaconovici-Loga, Gramatied romaneascé [1822], ed. Olimpia Serban si Eugen Dorcescu, Timisoara, Facla, 1973, lon Heliade Radulescu, Gramaticd roméneasca {1828}, ed. Valeria Gutu Romalo, Bucuresti, Eminescu, 1980, Timotei Cipariu, Opere, II [1855, 1869-1877}, ed. C.-G. Pamfil, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1992, H. Tiktin, Gramatica roméni, Iasi, 1891 (1895, 1945), Al. Philippide, Gramatica elementard a limbii romane, Iasi, Kuppermann, 1897, Al. Rosetti, Gramatica limbii romane, Bucuresti, Universul, 1943 etc. ? La originea acestei opinii sta Densusianu, care il considera pe dard din textele secolului al XVI-lea doar adverb interogativ: dara “est-ce-que?” (Ovid Densusianu, Opere, II. Histoire de la langue roumaine, ed. B. Cazacu, V. Rusu, I. Serb, Bucuresti, Editura Minerva, 1975, p. 594). La Al. Rosetti, Istoria limbi romaine, ed. a Il-a, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1978, dar(a) nu apare deloc. in Florica Dimitrescu (coord.), [storia limbii romane. Foneticd, morfosiniaxa, lexic, Bucuresti, Editura didactica si pedagogic’, 1978, se considera c&: ,,dar (...) este 0 creatie tarzie a dialectului dacoromén, ulterioara, probabil, sec. al XVI-lea” (p. 362), iar C. Francu, in I. Ghetie (coord), storia limbii romane literare. Epoca veche (1532-1780), Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1997: 161 afirma: ,Coordonarea adversativa cu dar(d) nu a fost intalnita in textele cercetate”. Totusi, exemplificari ale lui dar in textele vechi sunt discutate de Dumitrescu 1979, Todi 2001: 120-121, 193-198. * Vezi DA, DER, Niculescu 1965, lordan, Gutu Romalo, Niculescu 1967. Etimologiile curente nu sunt repuse in discutie in lucrarile mai recente: Gotia 1984, Elena Dragos, Elemente de sintaxa istoricd roméneascd, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1995, p. 122, Merlan 2001. * Pentru diversitatea si fluctuatiile terminologiei adversativelor din diverse limbi, v. Rudolf 1996. Melander 1916 si unele gramatici romanice vorbese de valoare restrictiva sau de modificare (tipul dar) si valoare de excludere (tipul ci). Termeni engl. Contrast si Correction (germ. Kontrast/ Korrectur) au fost impusi de Lang 1984 si se bucura de o popularitate destul de mare; v. si proiectul de cercatare tipologic’ Kontrast / Korrektur (www.uni-leipzig.de/~kontrasvkontrast.html) * Am incercat s sugerim avantajele aplicarii modelului in articolul coordonare, in Sala 2001. © Aceasta analiza e compatibila cu modelul de interpretare propus de Stan 1988, 1989, care presupune elipsa unor verbe epistemice sau de declaratie, lexicalizand i parafrazdnd astfel trecerile dintre planuti. 2547 Din acest punct de vedere, perechea dar / insd e comparabila cu adversativele ma / peré din italiana: ord caracterizdndu-se, casi insd, prin libertatea de plasare. Cf. Spit 2003: ,,Si notre analyse est juste, il en résulte que, lorsqu’il est placé a ’intérieur de Q, le connecteur insd signale deux opérations: Vinversion argumentative et, en méme temps, la mise en Evidence de I’élément responsable de la supériorité argumentative de Q par rapport a P” (p. 253). * Din primele 50 de aparitii ale conjunctiei insé in romanul ui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, india noapte de razboi, doar 2 sunt la inceput de propozitie. in Gabriel Liiceanu, Jurnalul de Ja Paltinis, din primele 50 de aparitii ale conjunctiei apar in pozitie initial ceva mai multe ~ 14 — dar raportul ramine net favorabil celor intercalate. (Verificarea ad-hoc a fost facut pe versiuni electronice ale textelor). ‘© Reprezentarile schematice folosite in text preiau modelul ,,carcului argumentativ” propus de Moeschler (cf. Moeschler & Reboul 1999: 161, Spit 2003: 129). " Pentru Sweetser 1990, nivelul e in acest caz tot epistemic: tine de interpretare, nu de 0 opozitie reali, naturala. "? Denumirea e construita prin analogic cu ,,cauzala inversa”, care exprima de fapt o cauzalitate la nivel epistemic: E bolnay, caci a stat acasé ofera 0 cauzi (,,constat c3 a stat acass”) pentru deductia bolnav”. V. $i notiunea de contraargumentativé la Dragoveanu 1981. °° Este putin plauzibila situafia in care cineva ar scoate capul pe fereastra si ar constata, in fata vremii frumoase: Nu ploug, ci © soare”; a produce un astfel de enunt ar insemna oricum a polemiza cu asertiunea ,,Ploua”, existent in context sau in constiinta locutorului. “* Pentru relatia dintre negatie, focalizare si structurile adversative de corectie, v. Adamikova 2003, precum i alte cercet&ri din cadrul proiectului german Kontrast / Korrektur, citat supra, in nota 4. BIBLIOGRAFIE ADAMIKOVA, Marcela, 2003: “Sentential negation and focus in slovak adversative constructions”, in Peter Kosta, Joanna Blaszczak, Jen Frasek, Ljudmila Geist & Marzena Zygis (eds.), Investigations into Formal Slavic Linguistics, Frankfurt am Main, Peter Lang, 2003, p. 157-168. ANSCOMBRE, J.-C., DUCROT, O., 1977: ,,Deux mais en frangais?”, in Lingua, 43 (1977), p. 23-40. AVRAM, Mioara, 1983: ,Coordonarea prin or in limba romana”, in Limba romana, XXXII (1983), 5, p. 445-453. AVRAM, Mioara, 1997: Gramatica pentru tofi, editia a Il-a, Bucuresti, Humanitas (ed. I: 1986). BireA, Ioan. N., 1987: ,,Noi structuri adversative”, in Limba romana, XXXVI (1987), 6, p. 497- 504. Birra, Ioan. N., 1988: ,,Conjunctia iar in limba romani contemporan’", in Limba romdnd, XXXVII (1988), 1, p. 21-28. BLAKEMORE, Diane, 1989: “Denial and contrast: A relevance theoretic analysis of ‘but’, in Linguistics and Philosophy, 12 (1989), p. 15-37. BLAKEMORE, Diane, 2000: “Indicators and procedures: nevertheless and but", in Journal of Linguistics, 36 (2000), p. 463-486. BLAKEMORE, Diane, CARSTON, Robyn, 1999: “The pragmatics of and-conjunctions: the non- narrative cases”, in UCL Working Papers in Linguistics, 11 (1999), p. 1-20. CARABULEA, Elena, 1966: ,,Coordonarea partilor de propozitie”, in GA, II, p. 212-225. CASTELNOVO, Walter 1995: “Ora as a perspective adverb”, in Pier Marco Bertinetto, Valentina Bianchi, James Higginbotham, Mario Squartini (eds.), Temporal Reference, Aspect and Actionality. Vol. 1: Semantic and Syntactic Perspectives, Torino, Rosenberg & Sellier, 1995, p. 237-253. 255Ciomrec, Georgeta, 1974: .,Conjunctia”, in Ion Coteanu (coord.), Limba roménd contemporana, |, Bucuresti. Editura Didactica si Pedagogica, 1974, p. 305-318. CONSTANTINESCU-DopRIDOR, Gh., 2001: Gramatica limbii romane, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica. COSTACHESCU, Adriana, 1995: ,,La relation adversative en italien et en roumain” in Coman Lupu, Lorenzo Renzi (eds.), Studi romeni e romanzi, Padova, Unipress, 1995, p. 464-490. DIMITRIU, Corneliu, 1999: Tratat de gramaticd a limbii romdne. Morfologia, lagi, Institutul European DRAGOMIRESCU, Gh.N., 1939: Sintaxa propozitiunilor independente cu privire specialé asupra coordonatelor adversative comparate cu subordonata concesivé, Brasov, Astra DRAGOMIRESCU, Gh.N., 1941: ,,Essai d’une classification stylistique des phrases adversatives roumaines”, in Langue et Littérature, 1 (1941), 2, p. 222-259. DRASOVEANU, D.D., 1981: ,,Cauzala argumentativa”, in Cercetari de lingvistica, XXVI (1981), 2, p. 143-147, DUuCROT, Oswald ¢.a., 1980: Les mots du discours, Paris, Minuit. DUMITRESCU, Suzana Carmen, 1979: Coordonarea prin jonctiune in limba romdnd, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica. GoTIA, Anton, 1984: ,,Din istoricul conjunctiei ins”, in Cercetari de lingvi p. 17-20. IoRDAN, Torgu, GUTU ROMALO, Valeria, NICULESCU, Alexandru, 1967: Structura morfologicé a limbii romane contemporane, Bucuresti, Editura Stiintifica. IORDAN, lorgu, ROBU, Vladimir, 1978: Limba romana contemporand, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica. TRIMIA, Dumitru, 1987: ,,Coordonare opozitiva”, in Analele stiintifice ale Universitafii ,, ALL. Cuza” din Iasi, serie noud. Sectiunea III e. Lingvisticd, 33 (1987), p. 41-46. IRIMIA, Dumitru, 1997: Gramatica limbii romane. Morfologie, sintaxd, Iasi, Polirom. LAKoFF, Robin, 1971: “J/'s, ands, and bur's about Conjunction”, in Charles J. Fillmore, D. Terence Langendoen (eds.), Studies in Linguistic Semantics, New York, Holt, Rinehart and Winston, 1971, p. 114-149. LANG, Ewald, 1984: The semantics of coordination, Amsterdam, John Benjamins. LANG, Ewald, 2000: “Adversative Connectors on Distinct Levels of Discourse: A Re-examination of Eve Sweetser's Three-level Approach”, in Elizabeth Couper-Kuhlen, Bernd Kortmann (eds.), Cause — Condition — Concession — Contrast, Cognitive and Discourse Perspective, Berlin-New York, Mouton de Gruyter, 2000, p. 235-256. MANOLIU-MANEA, Maria, 1993: Gramaticd, pragmasemantica si discurs, Bucuresti, Editura Litera. MELANDER, J., 1916: Etude sur magis et les expressions adversatives dans les langues romanes, thése pour le doctorat, Upsal, Amquist & Wiksell MERLAN, Aurelia, 2001: Sintaxa limbii romdne. Relajii sintactice si conectori, asi, Editura Universitatii ALI. uza”. MITRAN, Mircea, 1966: ,,Coordonarea”, in GA, II, p. 240-253 MOESCHLER, Jacques, REBOUL, Anne, 1999: Dictionar enciclopedic de pragmaticd (trad. rom.), Cluj, Echinox (ed. orig.: 1994). NICULESCU, Alexandru, 1958: ,,Observatii asupra conjunctiilor adversative fundamentale in limbile romanice. Conjunctia adversativ-copulativa”, in Boris Cazacu .a. (coord.), Omagiu lui lorgu Jordan cu prilejul implinirii a 70 de ani, Bucuresti, Editura Academiei, 1958, p. 633-637 NICULESCU, Alexandru, 1965: /ndividualitatea limbii romdne intre limbile romanice. Contribufii gramaticale, Bucuresti, Editura Stiintifica. OCHESEANU, Rodica, 1966: ', in GA, I, p. 383-420. XXIX (1984), 1, 256RUDOLPH, Elisabeth, 1996: Contrast. Adversative and Concessive Relations and their Expressions in English, German, Spanish, Portuguese on Sentence and Text Level, Berlin — New York, Walter de Gruyter. SALA, Marius (coord.), 2001: Enciclopedia limbii romdne, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic. SCHIFFRIN, Deborah, 1987: Discourse markers, Cambridge, Cambridge University Press. SCHWENTER, Scott A., 2002: “Discourse markers and the PA/SN distinction”, in Journal of Linguistics, 38 (2002), p. 43-69. SpITA, Doina Paula, 2003: Les connecteurs en francais et en roumain. Plans d'organisation du discours, Iasi, Institutul European. STAN, Camelia, 1988: ,,Constructii adversative cu inversiune sintactic’ in limba romAna contemporana”, in Studi si cercetari lingvistice, XX XIX (1988), 2, p. 151-155. STAN, Camelia, 1989: ,Relatia de coordonare prin conjunctia ci in romana (tipuri_ sintactico- semantice)”, in Studii si cercetari lingvistice, XL (1989), 3, p. 309-313. STEFANESCU, Ariadna, 1998: Conectori pragmatici, tezi de doctorat, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Litere. SWEETSER, Eve, 1990: From etymology to pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press. Te1us, Sabina, 1980: Coordonarea in vorbirea populara roméneascd, Bucuresti, Editura $tiintifica si Enciclopedica. Topi, Aida, 2001: Elemente de sintaxd romdneasca veche, Pitesti, Editura Paralela 45. TRANDAFIR, Gh.D., 1986: ,,Observatii asupra coordonari”, I-II, in Limba romand, XXXV (1986), 5, p. 391-400; 6, p. 474-483. TRAUGOTT, Elizabeth Closs, 1989: “On the rise of epistemic meanings in English: An example of subjectification in semantic change”, in Language, 57 (1989), p. 33-65. VasiLiu, Emanuel, 1978: Preliminarii logice la semantica frazei, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica. Zariu, Rodica, 2000: Naratiune si poezie, Bucuresti, All. SURSE SI ABREVIERI CC =Coresi, Carte cu invajdturd (1581), ed. Sextil Puscariu si Alexie Procopovici, Bucuresti, Socec & Co., 1914 CORV = Laurentia Dascalu Jinga, Corpus de romana vorbitaé (CORV). Esantioane, Bucuresti, Oscar Print, 2002. Codex Sturdzanus, ed. Gh. Chivu, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1993. Coresi, Talcul evangheliilor si Molitevnic ruménese, ed. Vladimir Drimba, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1998. ER ~ Irina Nicolau & Theodor Nifu (eds.), Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, Mérturia lui Cornel Drégoi, Bucuresti, Humanitas, 1993. GA = Gramatica limbii roméne, coord. Al. Graur, I-Il, ed. a II-a, Bucuresti, Editura Academiei, 1966. DA = Dictionarul limbii romane, tomurile 1 i II (literele A-C, D-de, F-I, L-lojnita), Bucuresti, Librariile Socec & Comp. i C. Sfetea; Universul, 1907-1949. DER = Alexandru Ciordnescu, Dictionarul etimologic al limbii romane, Bucuresti, Editura Saeculum 1.0., 2001. DEX = Dictionarul explicativ al limbii romdne (coord.: Jon Coteanu, Lucretia Mares), Bucuresti, Univers Enciclopedic, 1996. cs cT 257DIRS XVI = Documente si insemnairi romdnesti din secolul al XVI-lea, text stabilit si indice de PO Gh. Chivu, M. Georgescu, M. Ionita, Al. Mares, Al. Roman-Moraru, introducere de Al. Mares, Bucuresti, Editura Academiei, 1979. = Palia de la Ordstie, 1581-1582, ed. Viorica Pamfil, Bucuresti, Editura Academiei, 1968. LES CONJONCTIONS ADVERSATIVES DU ROUMAIN: TYPOLOGIE ET NIVEAUX D’INCIDENCE Résumé L'article propose, dans une perspective typologique, une description des principaux connecteurs adversatifs roumains, ainsi que des valeurs et des fonctions que ceux-ci actualisent par rapport au contexte. auteur utilise dans l'interprétation le modéle des différents niveaux dincidence discursive proposé par Sweetser 1990: sémantique (du contenu), épistémique (modal), et pragmatique. 1a tradition de la grammaire roumaine a perpétué un modéle qui organise les conjonctions adversatives selon trois degrés dintensité; Pauteur se propose de démontrer qu’il est possible de conserver ces trois types (d°ailleurs, il s*agit de conjonctions qui nacceptent pas la substitution réciproque), mais pas Pidée d’une hiérarchie de I’« intensité adversative ». Deux traits de linventaire des adversatifs roumains apparaissent comme particuligrement pertinents du point de vue typologique : a) l’existence de connecteurs différents du type PA (contraste) vs. SN (correction): dar, insd vs. nu..ci; 6) Vapparition d'une conjonction spécialisée pour le contraste thématique (jar). On constate aussi la spécialisation des conjonctions en fonction des divers niveaux incidence: la synonymie quasi-parfaite entre dar et insé cesse au niveau pragmatique, ot dar a des fonctions (de marque dialogique) que insd ne réalise pas; ci a comme équivalent dialogique (marque de contradiction) le connecteur ba; V'emprunt récent or fonctionne exclusivement au niveau épistémique. Enfin, iar a des limitations usage trés spéciales (impossibilité d°étre suivi immédiatement par un prédicat, entité non- thématique). Par ailleurs, l’auteur souligne la nécessité d’approfondir aussi I’étude diachronique de ces connecteurs; leur histoire semble suggérer une liaison entre la valeur conclusive et la fonction adversative (ce, ci, dar) et illustrer une tendance (en quelque sorte contraire au phénoméne, plus largement connu, de la ,subjectification”) de passer du niveau pragmatique (connexion entre les actes de langage) au niveau du contenu sémantique.