What do you think?
Rate this book
86 pages, Paperback
First published January 1, 1886
Death is finished, he said to himself. It is no more!
„Suedezul avea ceva din semnificația pe care i-o atribuia, tendențios, Tolstoi lui Ivan Ilici, atît de minimalizat de autor în povestirea neîndurătoare în care acesta își propune să prezinte în termeni clinici și fără nici un pic de compasiune ce înseamnă să fii un om obișnuit. Ivan Ilici e un înalt funcționar de stat care duce «o viață cuviincioasă, aprobată de societate» și care pe patul de moarte, în spasmele profunde ale agoniei și spaimei sale neîntrerupte, își spune: «Poate că n-am dus viața pe care ar fi trebuit s-o duc». Viața lui Ivan Ilici, scrie Tolstoi, rezumîndu-și chiar de la început judecata lui asupra înaltului magistrat, ce avea o casă superbă în Sankt Petersburg, un salariu frumușel, de trei mii de ruble pe an, și prieteni cu poziții sociale bune, fusese cît se poate de simplă și cît se poate de obișnuită, deci, cît se poate de cumplită” (Pastorala americană, traducere de Alexandra Coliban, Iași: Polirom, 2014, p.51).
“La vida de Iván Ilich no podía haber sido más sencilla, más corriente ni más terrible”.En efecto, Tolstoy nos quiere hablar de la vida. Bien es verdad que la muerte es la excusa y que hay temas secundarios que la tienen como protagonista: el trato a los enfermos terminales por parte de médicos, familiares y amigos, la hipocresía social que la rodea o la distancia que consciente o inconscientemente establecemos con la muerte ajena a poco que tengamos ocasión. Pero es el enfrentamiento con nuestra propia muerte lo que supone la excusa para hablarnos de la vida, de cómo encararla. Y la respuesta es, como decía, “sencilla”: el amor y la entrega a los demás.
“They had supper and went away, and Ivan Ilych was left alone with the consciousness that his life was poisoned and was poisoning the lives of others, and that this poison did not weaken but penetrated more and more deeply into his whole being.
With this consciousness, and with physical pain besides the terror, he must go to bed, often to lie awake the greater part of the night. Next morning he had to get up again, dress, go to the law courts, speak, and write; or if he did not go out, spend at home those twenty-four hours a day each of which was a torture. And he had to live thus all alone on the brink of an abyss, with no one who understood or pitied him.”
“There remained only those rare periods of amorousness, which still came to them at times but did not last long. These were islets at which they anchored for a while and then again set out upon that ocean of veiled hostility which showed itself in their aloofness from one another.”