Poezii M Eminescu

POEZII de MIHAI EMINESCU Singurătate Cu perdelele lăsate, Șed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. Amintiri Ţârâiesc încet ca greeri Pintre negre, vechi zidiri, Sau cad grele, mângâioase Și se sfarmă-n suflet trist, Cum în picuri cade ceara La picioarele lui Crist. În odaie prin unghere S-a ţesut păinjeniș Și prin cărţile în vravuri Umblă șoarecii furiș. În această dulce pace Îmi ridic privirea-n pod Și ascult cum învelișul De la cărţi ei mi le rod. Ah! de câte ori voit-am Ca să spânzur lira-n cui Și un capăt poeziei Și pustiului să pui! Dar atuncea, greeri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. Câteodată... prea arare... A târziu când arde lampa, Inima din loc îmi sare Când aud că sună cleampa... Este Ea. Deșarta casă Dintr-o dată-mi pare plină, În privazul negru-al vieţii-mi E-o icoană de lumină. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Când eu stau șoptind cu draga Mână-n mână, gură-n gură. Lasă-ţi lumea ta uitată Lasă-ţi lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ţi-ai da viaţa toată, Nime-n lume nu ne știe. Vin' cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. Printre crengi scânteie stele, Farmec dând cărării strâmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ţi se desprinde Și frumos ţi se mai șede, Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. Tânguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atâta drag, Pe când iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. Îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros, Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei și mai te lași, Ochii tăi sunt plini de milă, Chip de înger drăgălaș. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. Tremurând cu unde-n spume, Între trestie le farmă Și visând o-ntreagă lume Tot nu poate să adoarmă. De-al tău chip el se pătrunde Ca oglinda îl alege — Ce privești zâmbind în unde? Ești frumoasă, se-nţelege. Înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătând privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. E-un miros de tei în crânguri, Dulce-i umbra de răchiţi, Și suntem atât de singuri Și atât de fericiţi! Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie, Și te află strânsă-n braţe, Dulce dragoste bălaie. Și dacă ramuri bat în geam Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii, E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. Și dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. Pajul Cupidon... Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău și alintat, Cu copii se hârjonește, Iar la dame doarme-n pat. De lumină ca tâlharii Se ferește binișor, Pe ferești se suie noaptea Dibuind încetișor; Cordeluţe și nimicuri, Iată toate-a lui averi... Darnic când nu vrei nici una Și zgârcit dacă le ceri. În volumul ros de molii Cauţi noaptea adevăr Și-ntâlnești lipită-n file Viţa-i galbănă de păr. El dă gânduri nenţelese Vârstei crude și necoapte, Cu icoane luminoase O îngână-ntreaga noapte. Când de-o sete sufletească E cuprinsă fata mică — A dormit cu ea alături Ca doi pui de turturică. E sfios ca și copiii, Dar zâmbirea-i e vicleană; Dară galeși îi sunt ochii Ca și ochii de vădană. 10 Gât și umere frumoase, Sânuri albe și rotunde El le ţine-mbrăţișate Și cu mânile le-ascunde. De te rogi frumos de dânsul, Îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puţin. Ce te legeni, codrule În formă popular — „Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ?" – „De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea! Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește. Bate vântul frunza-n dungă — Cântăreţii mi-i alungă; Bate vântul dintr-o parte — Iarna-i ici, vara-i departe. Și de ce să nu mă plec, Dacă păsările trec! Peste vârf de rămurele Trec în stoluri rândunele, Ducând gândurile mele Și norocul meu cu ele. Și se duc pe rând pe rând, Zarea lumii-ntunecând, Și se duc ca clipele, Scuturând aripele, Și mă lasă pustiit, Veștejit și amorţit Și cu doru-mi singurel, De mă-ngân numai cu el!" Melancolie Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopţii moartă. — O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie Și în mormânt albastru și-n pânze argintie, În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc, Tu adorat și dulce al nopţilor monarc! Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă, Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă; Văzduhul scânteiază și ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar. Și ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se așează, Clopotniţa trosnește, în stâlpi izbește toaca, Și străveziul demon prin aer când să treacă, Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Biserica-n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână, Și prin fereste sparte, prin uși ţiuie vântul — Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul — Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas, Abia conture triste și umbre au rămas; Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur, Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. ....................................................................... Credinţa zugrăvește icoanele-n biserici — Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici, Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste și umbre-au mai rămas. În van mai caut lumea-mi în obositul creier, Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier; Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu. Și când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură Încet repovestită de o străină gură, Ca și când n-ar fi viaţa-mi, ca și când n-aș fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea — și râd de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult. Rugăciunea unui dac Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna, Căci unul erau toate și totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Și din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet și lumii fericire, El este-al omenimei isvor de mântuire Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii și învierea vieţii! Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei, Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei, În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers Și-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers, Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă, Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă, Ș-acela dintre oameni devină cel întâi Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Că-n orice om din lume un dușman mi se naște, C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște, Că chinul și durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o — Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor… Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor. Străin și făr' de lege de voi muri — atunce Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce, Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă, Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viaţă! Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec, Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă! Pe aceeasi ulicioară... Pe aceeași ulicioară Bate luna la ferești, Numai tu de după gratii Vecinic nu te mai ivești! Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. Altul este al tău suflet, Alţii ochii tăi acum, Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. Ah, subţire și gingașă Tu pășeai încet, încet, Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet Și lăsându-te la pieptu-mi, Nu știam ce-i pe pământ, Ne spuneam atât de multe Făr-a zice un cuvânt. Sărutări erau răspunsul La-ntrebări îndeosebi, Și de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi. Și în farmecul vieţii-mi Nu știam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. Vântul tremură-n perdele Astăzi ca și alte dăţi, Numai tu de după ele Vecinic nu te mai arăţi! De câte ori, iubito... De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă — o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pâlc întreg de pasări, pierzându-se-n apus. Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare, Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. ................................................................ Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheţ, Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi. O, rămâi... "O, rămâi, rămâi la mine — Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le-ascult; În al umbrei întuneric Te asamăn unui prinţ, Ce se uit-adânc în ape Cu ochi negri și cuminţi; Și prin vuietul de valuri, Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cârdului de cerbi Eu te văd răpit de farmec Cum îngâni cu glas domol, În a apei strălucire Întinzând piciorul gol Și privind în luna plină La văpaia de pe lacuri, Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri." Astfel zise lin pădurea, Bolţi asupră-mi clătinând — Șuieram l-a ei chemare Ș-am ieșit în câmp râzând. Astăzi chiar de m-aș întoarce A-nţelege n-o mai pot... Unde ești, copilărie, Cu pădurea ta cu tot? Despărţire Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălaiu, Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. La ce simţirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting' asemeni, ci 'n veci să stea pe loc? Tot alte unde-i sună aceluiași pârău: La ce statornicia părerilor de rău, Când prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre și umbra unui vis? La ce de-acu 'nainte tu grija mea s'o porţi? La ce să măsuri anii ce sboară peste morţi? Tot una-i dacă astăzi sau mâne o să mor, Când voiu să-mi piară urma în mintea tuturor, Când voiu să uiţi norocul visat de amândoi. Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi, Să fie neagră umbra în care-oiu fi pierit, Ca și când niciodată noi nu ne-am fi găsit, Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerţi — Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi? Cu faţa spre părete mă lasă prin străini, Să 'ngheţe sub pleoape a ochilor lumini, Și când se va întoarce pământul în pământ, Au cine o să știe de unde-s, cine sunt? Cântări tânguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci; Ci eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spuie al tău nume pe 'nchisele-mi pleoape, Apoi — de vor — m'arunce în margine de drum... Tot îmi va fi mai bine ca 'n ceasul de acum. Din zare depărtată răsar' un stol de corbi, Să 'ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi, Răsar' o vijelie din margini de pământ, Dând pulberea-mi ţărânii și inima-mi la vânt... Ci tu rămâi în floare ca luna lui April, Cu ochii mari și umezi, cu zâmbet de copil, Din cât ești de copilă să 'ntinerești mereu, Și nu mai ști de mine, că nu m'oiu ști nici eu. Crăiasa din povești Neguri albe, strălucite Naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; S-adun flori în șezătoare De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. Lângă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mișcări de valuri Ca de bulgări de lumină, Dându-și trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată. Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al Sfintei Miercuri; Ca să iasă chipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al Sfintei Vineri. Ea se uită... Păru-i galben, Faţa ei lucesc în lună, Iar în ochii ei albaștri Toate basmele s-adună. Odă (în metru antic) Nu credeam să învăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visător la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsăriși în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Nendurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări... Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniștit, pe mine Mie redă-mă! La mijloc de codru des În formă popular La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș La voiosul luminiș, Luminiș de lângă baltă, Care-n trestia înaltă Legănându-se din unde, În adâncu-i se pătrunde Și de lună și de soare Și de păsări călătoare, Și de lună și de stele Și de zbor de rândunele Și de chipul dragei mele. Venere și Madonă Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie, A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd. Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Sufletu-mbătat de raze și d-eterne primăveri, Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer Și-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin. Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie, Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc, Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie, Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc. Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie, Buza ta învineţită de-al corupţiei mușcat, Ș-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie Și paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat. Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal. Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece, Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ. Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece, Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ! Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir, O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea, Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir. O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin! * Plângi, copilă? — C-o privire umedă și rugătoare Poţi din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea? La picioare-ţi cad și-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea, Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poţi ierta. Șterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă și nedreaptă, fără razim, fără fond. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. Iubind în taină... (Sonet) Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o veșnicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere; Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere A celui suflet ce pe al meu știe. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi și blonde plete? Cu o suflare răcorești suspinu-mi, C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete. Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi. Afară-i toamnă (Sonet) Afară-i toamnă, frunza 'mprăștiată, Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri; Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într’un ceas gândești la viaţa toată. Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nimeni 'n ușa ta să bată; Dar și mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri. Și eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, Visez la basmul vechiu al zânei Dochii, În juru-mi ceaţa crește rânduri-rânduri; De odat’aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri... Iar mâni subţiri și reci mi-acoper ochii. Sunt ani la mijloc (Sonet) Sunt ani la mijloc și incă mulţi vor trece Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mână rece. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi. Tu nici nu știi a ta apropiere Cum inima-mi de-adânc o liniștește, Ca răsărirea stelei în tăcere; Iar când te văd zâmbind copilărește, Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. Când însuși glasul... (Sonet) Când însuși glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii — Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea nopţii blând însenina-vei Cu ochii mari și purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind — ca-n vis, așa vii! Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c-un suspin arat-o, Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strângerii în braţe — Pe veci pierduto, vecinic adorato! Trecut-au anii... (Sonet) Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri — Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinţit de sară. Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri Cu mâna mea în van pe liră lunec; Pierdut e totu-n zarea tinereţii Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec! Veneţia (Sonet) (după Gaetano Cerri) S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind păreţii. Okeanos se plânge pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tinereţii, Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii, Izbește-n ziduri vechi, sunând din valuri. Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopţii bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rostește lin în clipe cadenţate "Nu-nvie morţii — e-n zadar, copile". Dorinţa Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Si în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ti desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. Pe genunchii mei ședea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate Or să-ţi cadă flori de tei. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci. Vom visa un vis ferice, Ingâna-ne-vor c-un cânt Singuratice izvoare, Blânda batere de vânt; Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri. Mortua est! Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce își moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii hotar. Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, Cu râuri de lapte și flori de lumină, Când norii cei negri par sombre palate, De luna regină pe rând vizitate. Te văd ca o umbră de-argint strălucită, Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaia de raze, ninsoare de stele. O rază te-nalţă, un cântec te duce, Cu braţele albe pe piept puse cruce, Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier Argint e pe ape și aur în aer. Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece; Privesc apoi lutul rămas... alb și rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu, Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu — Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială, De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală, Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? Dar poate acolo să fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele, Cu râuri de foc și cu poduri de-argint, Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt; Să treci tu prin ele, o sfântă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină, În haină albastră stropită cu aur, Pe fruntea ta pală cunună de laur. O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Când viaţa-i o baltă de vise rebele; O, moartea-i un secol cu sori înflorit, Când viaţa-i un basmu pustiu și urât. — Dar poate... o ! capu-mi pustiu cu furtune, Gândirile-mi rele sugrum cele bune... Când sorii se sting și când stelele pică, Îmi vine a crede că toate-s nimică . Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-și cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne ... Ș-atunci de-ai fi astfel... atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n-o să învie, Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... Atunci acest înger n-a fost decât lut. Și totuși, ţărână frumoasă și moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc O rază fugită din chaos lumesc. Ș-apoi... cine știe de este mai bine A fi sau a nu fi... dar știe oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri, Și multe dureri-s, puţine plăceri. A fi? Nebunie și tristă și goală; Urechea te minte și ochiul te-nșală ; Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic. Decât un vis sarbăd, mai bine nimic. Văd vise-ntrupate gonind după vise, Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise, Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce?... Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, Trăit-ai anume ca astfel să mori? De e sens într-asta, e-ntors și ateu, Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu. Noaptea... Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin; Dintr-un colţ pe-o sofă roșă eu în faţa lui privesc, Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc; Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin. Atunci tu prin întuneric te apropii surânzândă, Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară; Pe genunchi îmi șezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară Gâtul... iar tu cu iubire privești faţa mea pălindă. Cu-ale tale braţe albe, moi, rătunde, parfumate, Tu grumazul îmi înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci; Ș-apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte. Netezești încet și leneș fruntea mea cea liniștită Și gândind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc Pe-ai mei ochi închiși ca somnul și pe frunte-mi în mijloc Și surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită. O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă și lină, O! desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare, Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare, Pân' nu-i faţa mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână. Egipetul Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur, Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc și aur; Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc, Flori juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng. Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese, Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor. Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-isvoară, Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară Către marea liniștită, ce îneacă a lui dor. De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și ţări ferice; Memphis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă — o cetate de giganţi — Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie! Au zidit munte pe munte în antica lor trufie, I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ Și să pară răsărită din visările pustiei, Din năsipuri argintoase în mișcarea vijeliei, Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ș-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. Se-nserează... Nilul doarme și ies stelele din strungă, Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă. Cine-a deschis piramida și-năuntru a intrat? Este regele: în haină de-aur roș și pietre scumpe El intră să vad-acolo tot trecutul. — I se rumpe A lui suflet când privește peste-a vremurilor vad. În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune. Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune; În zădar caut-al vieţii înţeles nedezlegat. Iese-n noapte... ș-a lui umbră lungă-ntins se desfășoară... Pe-ale Nilului lungi valuri. — Astfel pe-unde de popoară Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat... Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint, Toat-a apei, a pustiei și a nopţii măreţie Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie, Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint. Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure De-a isvorului său taină, despre vremi apuse, sure, Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor. Palmii risipiţi în crânguri, auriţi de-a lunei rază, Nalţă zveltele lor trunchiuri. — Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. Și în templele măreţe — colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe, Și al preoţilor cântec sună-n harfe de argint; Și la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună, Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună; Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt. În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic privește-acolo căile lor tăinuite Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun. Și se poate că spre răul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate, Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors; Ș-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el orașe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors. Uraganu-acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă; Și în Nil numai deșertul nisipișul și-l adapă, Așternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi. Memphis, Teba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viaţa lor de basme prin câmpie nisipiţi. Dar ș-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea flamingo cel roșu, apa-ncet, încet pătrunde, Ș-acum luna argintește tot Egipetul antic; Ș-atunci sufletul visează toat-istoria străveche, Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche, Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. Ș-atunci Memphis se înalţă, argintos gând al pustiei, Închegare măiestrită din suflarea vijeliei... Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mândre îmbrăcate-n flori și stele De orașul care iese din pustiile de jele; Din pământ și de sub mare, s-aud sunete ce cresc. Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte; Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce Sus în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce; Ei petrec în vin și'n chiot orice noapte pân'în zori. Adio De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt și de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăţi, Eu mă uitam prin ramuri Și așteptam să te arăţi La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniștit De lună! Și când în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, În veci alături să te am, Femeie! Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. Și dacă luna bate-n lunci Și tremură pe lacuri, Totuși îmi pare că de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei de-ntâi Eu n-o voi mai privi-o... De-aceea-n urma mea rămâi — Adio! Ce e amorul? Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ţi-l leagă, Încât să n-o mai poţi uita Viaţa ta întreagă. Dar încă de te-așteaptă-n prag În umbră de unghere, De se-ntâlnește drag cu drag Cum inima ta cere Dispar și ceruri și pământ Și pieptul tău se bate, Și totu-atârnă de-un cuvânt Șoptit pe jumătate. Te urmărește săptămâni Un pas făcut alene, O dulce strângere de mâni, Un tremurat de gene. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna, Și peste zi de-atâtea ori Și noaptea totdeauna. Căci scris a fost ca viaţa ta De doru-i să nu-ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă. Lacul Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă. Și eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult și parc-aștept Ea din trestii să răsară Și să-mi cadă lin pe piept; Să sărim în luntrea mică, Îngânaţi de glas de ape, Și să scap din mână cârma, Și lopeţile să-mi scape; Să plutim cuprinși de farmec Sub lumina blândei lune — Vântu-n trestii lin foșnească, Undoioasa apă sune! Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin și sufăr Lângă lacul cel albastru Încărcat cu flori de nufăr. Înger și demon Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite A făcliilor de ceară care ard lângă altare — Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite, În biserica pustie, lângă arcul în părete, Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger; Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri, Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede. O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură; Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură. Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită, Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează, Coatele pe braţul crucii le destinde și le-așază, Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă și-ncreţită. Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece, Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb; Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece. Ea un înger ce se roagă — El un demon ce visează; Ea o inimă de aur — El un suflet apostat; El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat — La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează. Pe un mur înalt și rece de o marmură curată, Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină, Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină — Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată. Ce-ţi lipsește oare ţie, blond copil cu-a ta mărire, Cu de marmur-albă faţă și cu mânile de ceară, Văl — o negură diafană mestecată-n stele; — clară E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire; Ce-ţi lipsește să fii înger — aripi lungi și constelate. Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde? Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde, Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate. O, nu-i umbra ei aceea — este îngeru-i de pază; Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană. Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană, Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează. Dar de-i umbra ei aceea — atunci Ea un înger este, Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate; Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate Văd aripile-i diafane și de dânsele dau veste. Te iubesc! — era să strige demonul în a lui noapte, Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie; Nu spre-amor — spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte. ....................................................................... Ea? — O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele, Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie; El? — răscoală în popoare a distrugerii scânteie Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele. Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el și între dânsa Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor, Câteodat' — deși arare — se-ntâlnesc, și ochii lor Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă. Ochii ei cei mari, albaștri, de blândeţe dulci și moi, Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși! Și pe faţa lui cea slabă trece-ușor un nour roș — Se iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi! A venit un rege palid, și coroana sa antică, Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus, Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică. Dară nu — mute rămas-au buzele-i abia deschise, Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt. În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet Se ivea faţa de demon fecioreștile ei vise. Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe; Ce puternic e — gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă; El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunţi măreţe. El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încreţită, Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită, Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară. ......................................................... Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subţire, Sfârâind în aer bolnav. — Nimeni nu-i știe de știre, Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie. Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei, Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate Cu-a lui Dumnezeu numire — astăzi toate-s îndreptate Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume! A muri fără speranţă! Cine știe-amărăciunea Ce-i ascunsă-n aste vorbe? — Să te simţi neliber, mic, Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic, Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune, C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipești — Și când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar: O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu ești Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă. Cum a intrat el în viaţă! Cât amor de drept și bine, Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine! Și răsplata? — Amărârea, care sufletu-i apasă. Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr, Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger, Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri Ea-i sarută. — De pe dânșii negurile se descopăr... Este Ea . C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită, El în ochii ei se uită. — Mândră-i de înduioșere; Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere; Ah! șoptește el pe moarte — cine ești ghicesc, iubită. Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă 'mpace, și 'mpăcarea-i... e amorul. Floare albastră — Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele. În zadar râuri în soare Grămădești-n a ta gândire Și câmpiile asire Și întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare — Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. — Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lângă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubești. Și de-a soarelui căldură Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie — Ș-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Și sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi ești drag? Înc-o gură — și dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! .............. Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră — Floare-albastră! floare-albastră! Totuși este trist în lume! Se bate miezul nopţii... Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, Și somnul, vameș vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă. Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, S-asamăn între-olaltă viaţă și cu moarte; Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă, Căci între amândouă stă neclintita limbă. Înger de pază Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins cu o haină de umbre și raze, C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins; Dar cum te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor și de taină, Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel? Ori poate!... O, 'nchide lungi genele tale, Să pot recunoaște trăsurile-ţi pale, Căci tu — tu ești el. Atât de fragedă... Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieţii mele ieși. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pân-în poale Plutești ca visul de ușor. Din încreţirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc — S-atârnă sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc. O, vis ferice de iubire, Mireasă blândă din povești, Nu mai zâmbi! A ta zâmbire Mi-arată cât de dulce ești, Cât poţi cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde șoapte, Cu-mbrăţișări de braţe reci. Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi: E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi. Te duci, ș-am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu! Că te-am zărit e a mea vină Și vecinic n-o să mi-o mai iert, Păși-va visul de lumină Tinzându-mi dreapta în deșert. Ș-o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtând coroană — Unde te duci? Când o să vii? O, mamă... O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi; Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simţi-o-voi o dată umbrind mormântul meu... Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormântul să ni-l sape la margine de râu, Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sânul meu... Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. Făt-Frumos din tei — "Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire, Căci născută ești, copilă, Din nevrednică iubire. Mâni în schit la sfânta Ana Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieţii tale, Mântuirea feţei mele." – „Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tânăr, vesel Eu iubesc vânatul, jocul; Traiul lumii alţii lese-l. Nu voi părul să mi-l taie, Ce-mi ajunge la călcâie, Să orbesc cetind pe carte În fum vânăt de tămâie." – „Știu mai bine ce-ţi priește, Las' de-a lumei orice gând, Mâni în zori de zi pleca-vom Cătră schitul vechi și sfânt." Ea aude — plânge. — Parcă Îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gânduri Și de-un dor fără de nume. Și plângând înfrână calul, Calul ei cel alb ca neaua, Îi netează mândra coamă Și plângând îi pune șeaua. S-avântă pe el și pleacă Păru-n vânturi, capu-n piept, Nu se uită înainte-i, Nu privește îndărăpt. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr' de capăt, Când a serei raze roșii Asfinţind din ceruri scapăt. Umbra-n codri ici și colo Fulgerează de lumine... Ea trecea prin frunza-n freamăt Și prin murmur de albine; În mijloc de codru-ajunse Lângă teiul nalt și vechi, Unde-isvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi. De murmur duios de ape Ea trezit-atunci tresare, Vede-un tânăr, ce alături Pe-un cal negru stă călare. Cu ochi mari la ea se uită, Plini de vis, duioși plutind, Flori de tei în păru-i negru Și la șold un corn de-argint. Și-ncepu încet să sune, Fermecat și dureros — Inima-i creștea de dorul Al străinului frumos. Părul lui i-atinge părul Și atunci c-obrazul roș Ea apleacă gene lunge Peste ochii cuvioși. Iar pe buze-i trece-un zâmbet Înecat, fermecător, Care gur-abia-i deschide, Cea uscată de amor. Când cu totului răpită Se-ndoi spre el din șele, El înceată din cântare Și-i grăi cu grai de jele, Ș-o cuprinde de călare — Ea se apără c-o mână, Însă totuși lui se lasă, Simte inima că-i plină. Și pe umărul lui cade Al ei cap cu faţa-n sus; Pe când caii pasc alături, Ea-l privea cu suflet dus. Numai murmurul cel dulce Din izvorul fermecat Asurzește melancolic A lor suflet îmbătat. Lun-atunci din codri iese, Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăvește umbre negre Pe câmp alb ca de zăpadă. Și mereu ea le lungește, Și urcând pe cer le mută, Dar ei trec, se pierd în codri Cu viaţa lor pierdută. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpână A rămas pierdută-n lume. Cu mâne zilele-ţi adaogi... Cu mâne zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi Și ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. Când unul trece, altul vine În astă lume a-l urma, Precum când soarele apune El și răsare undeva. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleași frunze cad. Naintea nopţii noastre îmblă Crăiasa dulcii dimineţi; Chiar moartea însăși e-o părere Și un visternic de vieţi. Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înţeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Și-nvârte universu-ntreg. De-aceea zboare anu-acesta Și se cufunde în trecut, Tu ai ș-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. Cu mâne zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi, Având cu toate astea-n faţă De-a purure ziua cea de azi. Priveliștile sclipitoare, Ce-n repezi șiruri se diștern, Repaosă nestrămutate Sub raza gândului etern. Din valurile vremii... Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai — Și faţa străvezie ca faţa albei ceri — Slăbită e de umbra duioaselor dureri! Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, Femeie între stele și stea între femei Și întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng, În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump, Și faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec, Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin. Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci Și umbra ta se pierde în negurile reci, De mă găsesc iar singur cu braţele în jos În trista amintire a visului frumos... Zadarnic după umbra ta dulce le întind Din valurile vremii nu pot să te cuprind. Povestea codrului Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, Măriei-Sale. Lună, Soare și Luceferi El le poartă-n a lui herb, Împrejuru-i are dame Și curteni din neamul Cerb . Crainici, iepurii cei repezi Purtători îi sunt de vești, Filomele-i ţin orchestrul Și isvoare spun povești. Peste flori, ce cresc în umbră, Lângă ape pe potici, Vezi bejănii de albine, Armii grele de furnici... Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii, Ca norocul și iubirea Să ne pară jucării. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decât orișice păpușă Să te facă mai presus; Amândoi vom merge-n lume Rătăciţi și singurei, Ne-om culca lângă isvorul Ce răsare sub un tei; Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Și prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi. Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strânge piept la piept... O, auzi cum cheam-acuma Craiul sfatu-i înţelept! Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, Împrejuru-ne s-adună Ale Curţii mândre neamuri Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalţi cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte — Și pe teiul nostru-ntreabă Cine suntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dându-și ramurile-n laturi – „O, priviţi-i cum visează Visul codrului de fagi! Amândoi ca-ntr-o poveste Ei își sunt așa de dragi!" Împărat și proletar Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci și sceptici ai plebei proletare. Ah! — zise unul — spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin? Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă și plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domnește pe deplin. Spuneţi-mi ce-i dreptatea? — Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră Și le subjugă munca vieţii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă, Trec zilele voioase și orele surâd. În cupe vin de ambră — iarna grădini, verdeaţă, Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă — Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânșii — ea nu există. Însă V-o predică, căci trebuie să fie braţe tari, A statelor greoaie cară trebuie-mpinse Și trebuiesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Și flotele puternice ș-armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Și-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia — o frază de dânșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi... Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea — Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. Minciuni și fraze-i totul ce statele susţine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin; Averea să le aperi, mărirea ș-a lor bine, Ei braţul tău înarmă ca să lovești în tine, Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân. De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? De ce boala și moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăţia cea splendidă și vastă Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri? De ce uitaţi că-n voi e și număr și putere? Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi. Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere, Pe voi unde să-nchidă, când împinși de durere Veţi crede c-aveţi dreptul și voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă, Și sucul cel mai dulce pământului i-l sug; Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase: Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug. Și de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânșii se-mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâne, Copilelor pătate mizeria-n rușine... Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! De lege n-au nevoie — virtutea e ușoară Când ai ce-ţi trebuiește... Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi. Zdrobiţi orânduiala cea crudă și nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri și bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, și să trăim ca fraţi! Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice, Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecţiei umane și ele fac să pice În ghearele uzurei copile din popor! Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă, Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund, Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până și urma sclavă Celor ce le urmează pân' la al lumii fund! Sfărmaţi tot ce arată mândrie și avere, O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urât — Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârșit. Zidiţi din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochi vil și viclean. O! aduceţi potopul, destul voi așteptarăţi Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias'; Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbăreţ, Locul cruzimii vechie, cel lins și pizmătareţ. Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le șoptesc ades, Plăcerile egale, egal vor fi-mpărţite, Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite Vi s-a părea un înger cu părul blond și des. Atunci veţi muri lesne fără de-amar și grijă, Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit, Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă; Nimeni de-a plânge n-are, el traiul și-a trăit. Și boale ce mizeria ș-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi; Va crește tot ce-n lume este menit să crească, Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. ............................................ Pe malurile Seinei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înșală; Poporul loc îi face tăcut și umilit. Zâmbirea lui deșteaptă, adâncă și tăcută, Privirea-i ce citește în suflete-omenești, Și mâna-i care poartă destinele lumești, Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de acești. Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul și minciuna al lumii duce frâu; Istoria umană în veci se desfășoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Și el — el vârful mândru al celor ce apasă — Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă, Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate și bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el silește pe cei ce l-au urât. ...................................... Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt — Prin limbile de flacări, ce-n valuri se frământ, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru — Paris al lui mormânt. Pe stradele-ncrușite de flacări orbitoare, Suiţi pe baricade de bulgări de granit, Se mișc batalioane a plebei proletare, Cu cușme frigiene și arme lucitoare, Și clopote de-alarmă răsună răgușit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roșu, femei trec cu-arme-n braţ, Cu păr bogat și negru ce pe-umeri se coboară Și sânii lor acopăr — e ură și turbare În ochii lor cei negri, adânci și desperaţi. O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roșă cu umbra-i de dreptate Sfinţește-a ta viaţă de tină și păcate; Nu! nu ești tu de vină, ci cei ce te-au vândut! ....................................... Scânteie marea lină, și placele ei sure Se mișc-una pe alta ca pături de cristal Prin lunce prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete își mișcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn; Trecând încet ca umbre — ţin pânzele umflate În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate, Și-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase — și-ntinse-a apei arii În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopţii și sună cadenţat. Îi pare că prin aer în noapte înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă — pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată — Moșneagul rege Lear. Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri, Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar: "În orice om o lume își face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opintește-n van; În orice minte lumea își pune întrebarea Din nou: de unde vine și unde merge floarea Dorinţelor obscure sădite în noian. Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i și mărirea, În inima oricărui i-ascuns și trăitor, Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaţă Și arătând la soare-a mizeriei lui faţă — Faţa — căci înţelesul e-același la toţi dat. În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină, Și-n toată omenirea în veci același om — În multe forme-apare a vieţii crudă taină, Pe toţi ea îi înșală, la nime se distaină, Dorinţi nemărginite plăntând într-un atom. Când știi că visu-acesta cu moartea se sfârșește, Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume — atunci te obosește Eterna alergare... ș-un gând te-ademenește: Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi." Pe lângă plopii fără soţ... Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoșteau vecinii toţi — Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nţelegea — Tu nu m-ai înţeles. De câte ori am așteptat O șoaptă de răspuns! O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O oră, și să mor. Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins; Ai fi trăit în veci de veci Și rânduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci Înmărmureai măreţ, Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi păgâni Și plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeţă capul tău Se-ntoarce în zadar, Căci azi le semeni tuturor La umblet și la port, Și te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt, Și noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ. Glossă Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate; Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Și ar sta să le asculte?... Tu așează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deșarte Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naște Și o clipă ţine poate; Pentru cine o cunoaște Toate-s vechi și nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui Joace unul și pe patru Totuși tu ghici-vei chipu-i, Și de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine Și-nţelegi din a lor artă Ce rău și ce e bine. Viitorul și trecutul Sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul Cine știe să le-nveţe; Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă și socoate. Căci acelorași mijloace Se supun câte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă; Alte măști, aceeași piesă, Alte guri, aceeași gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera și nu ai teamă. Nu spera când vezi mișeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăși Între dânșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș Ce e val, ca valul trece. Ca un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momește în vârteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură; Zică toţi ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgești nimică, Tu rămâi la toate rece. Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera și nu ai teamă; Te întreabă și socoate Ce e rău și ce e bine; Toate-s vechi și nouă toate: Vreme trece, vreme vine. S-a dus amorul... S-a dus amorul, un amic Supus amândurora, Deci cânturilor mele zic Adio tuturora. Uitarea le închide-n scrin Cu mâna ei cea rece, Și nici pe buze nu-mi mai vin, Și nici prin gând mi-or trece. Atâta murmur de izvor, Atât senin de stele, Și un atât de trist amor Am îngropat în ele! Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine! Cu câte lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine! Cum străbăteau atât de greu Din jalea mea adâncă, Și cât de mult îmi pare rău Că nu mai sufăr încă! Că nu mai vrei să te araţi Lumină de-ndeparte, Cu ochii tăi întunecaţi Renăscători de moarte! Și cu acel smerit surâs, Cu acea blândă faţă, Să faci din viaţa mea un vis, Din visul meu o viaţă. Să mi se pară cum că crești De cum răsare luna, În umbra dulcilor povești Din nopţi o mie una. Era un vis misterios Și blând din cale-afară, Și prea era de tot frumos De-au trebuit să piară. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. Prea ne pierdusem tu și eu În al ei farmec poate, Prea am uitat pe Dumnezeu Precum uitarăm toate. Și poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atât de sfânt noroc Străbătător durerii! Departe sunt de tine... Departe sunt de tine și singur lângă foc, Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeșteptând în faţă-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vântul lovește în ferești, Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești, Ș-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci, Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri și reci; Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini Și parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini… Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseţi, În sărutări unim noi sărmanele vieţi… O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit, cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult… Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult! Freamăt de codru Tresărind scânteie lacul Și se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Și ascult de la răcoare Pitpalacul. Din isvoare și din gârle Apa sună somnoroasă; Unde soarele pătrunde Pintre ramuri a ei unde, Ea în valuri sperioase Se azvârle. Cucul cântă, mierle, presuri — Cine știe să le-asculte? Ale pasărilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri Și vorbesc cu-atât de multe Înţelesuri. Cucu-ntreabă: — "Unde-i sora Viselor noastre de vară? Mlădioasă și iubită, Cu privirea ostenită, Ca o zână să răsară Tuturora." Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tânăr vânt să-și deie Și de braţe-n sus s-o ieie, Iară florile să ploaie Peste dânsa. Se întreabă trist isvorul – „Unde mi-i crăiasa oare? Părul moale despletindu-și, Faţa-n apa mea privindu-și, Să m-atingă visătoare Cu piciorul?” Am răspuns: — „Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine! Singuri, voi, stejari, rămâneţi De visaţi la ochii vineţi, Ce luciră pentru mine Vara-ntreagă.” Ce frumos era în crânguri, Când cu ea m-am prins tovarăș! O poveste încântată Care azi e-ntunecată... De-unde ești, revino iarăși, Să fim singuri. De-or trece anii... De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un „nu știu cum” ș-un „nu știu ce”. M-a fermecat cu vro scânteie Din clipa-n care ne văzum? Deși nu e decât femeie, E totuși altfel, „nu știu cum”. De-aceea una-mi este mie De ar vorbi, de ar tăce; Dac-al ei glas e armonie, E și-n tăcere-i „nu știu ce”. Astfel robit de-aceeași jale Petrec mereu același drum... În taina farmecelor sale E-un „nu știu ce” ș-un „nu știu cum”. Te duci... Te duci și ani de suferinţă N-or să te vază ochii-mi triști, Înamoraţi de-a ta fiinţă, De cum zâmbești, de cum te miști. Și nu e blând ca o poveste Amorul meu cel dureros, Un demon sufletul tău este Cu chip de marmură frumos. În faţă farmecul palorii Și ochi ce scânteie de vii, Sunt umezi înfiorătorii De lingușiri, de viclenii. Când mă atingi, eu mă cutremur, Tresar la pasul tău, când treci, De-al genei tale gingaș tremur Atârnă viaţa mea pe veci. Te duci și rău n-o să-mi mai pară De-acum de ziua cea de ieri, Că nu am fost victimă iară Neînduratelor dureri, C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi, Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci Ca să mă faci să-mi ies din minţi. Puteam numiri defăimătoare În gândul meu să-ţi iscodesc, Și te uram cu-nverșunare, Te blestemam, căci te iubesc. De-acum nici asta nu-mi rămâne Și n-o să am ce blestema, Ca azi va fi ziua de mâne, Ca mâni toţi anii s-or urma — O toamnă care întârzie Pe-un istovit și trist isvor; Deasupra-i frunzele pustie — A mele visuri care mor. Viaţa-mi pare-o nebunie Sfârșită făr-a fi-nceput, În toată neagra vecinicie O clipă-n braţe te-am ţinut. De-atunci, pornind a lui aripe, S-a dus pe veci norocul meu — Redă-mi comoara unei clipe Cu ani de părere de rău! Peste vârfuri Peste vârfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte. De ce taci, când fermecată Inima-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei, dulce corn, Pentru mine vreodată? Somnoroase păsărele... Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele — Noapte bună! Doar isvoarele suspină, Pe când codrul negru tace; Dorm și florile-n grădină — Dormi în pace! Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce — Fie-ţi îngerii aproape, Somnul dulce! Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis și armonie — Noapte bună! Revedere Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de când nu ne-am văzut Multă vreme au trecut Și de când m-am depărtat, Multă lume am îmblat. Iar, eu fac ce fac demult, Iarna viscolu-l ascult, Crengile-mi rupându-le, Apele-astupându-le, Troienind cărările Și gonind cântările; Și mai fac ce fac demult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Împlându-și cofeile, Mi-o cântă femeile. Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tânăr precum ești Tot mereu întinerești. Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună; Și de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea, Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost așa rămânem: Marea și cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna și cu soarele, Codrul cu izvoarele. Când amintirile... Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atât de des Înduioșării mele. Și peste arbori răsfiraţi Răsare blânda lună, Ce ne găsea îmbrăţișaţi Șoptindu-ne-mpreună. A noastre inimi își jurau Credinţă pe toţi vecii, Când pe cărări se scuturau De floare liliecii. Putut-au oare-atâta dor În noapte să se stingă, Când valurile de izvor N-au încetat să plângă, Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-și Când ochii tăi, tot încă mari, Se uită dulci și galeși? Doina De la Nistru pân' la Tissa Tot Românul plânsu-mi-s'a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin și pân la Mare Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii, Și străinul te tot paște De nu te mai poţi cunoaște. Sus la munte, jos pe vale Și-au făcut dușmanii cale, Din Sătmar pân' în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet Român săracul! Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se 'ndeamnă, Nici îi este toamna, toamnă, Nici e vara vara lui, Și-i străin în ţara lui. De la Turnu 'n Dorohoi Curg dușmanii în puhoi Și s'așează pe la noi; Și cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, Sboară păserile toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La ușa creștinului. Își desbracă ţara sânul, Codrul — frate cu Românul — De secure se tot pleacă Și isvoarele îi seacă — Sărac în ţară săracă! Cine-au îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Și neamul nemernicia! Ștefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las' Archimandritului Toată grija schitului, Lasă grija Sfinţilor În seama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă, Doar s'a 'ndura Dumnezeu, Ca să 'ţi mântui neamul tău! Tu te 'nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Și Moldova adunând. De-i suna din corn odată, Ai s'aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îţi vin codri 'n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi dușmanii or să piară Din hotară în hotară — Îndrăgi-i-ar ciorile Și spânzurătorile! Mai am un singur dor Mai am un singur dor În liniștea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Și nime-n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. Pe când cu zgomot cad Isvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad. Pătrunză talanga Al serii rece vânt, Deasupră-mi teiul sfânt, Să-și scuture creanga. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prietini, O să-mi zâmbească iar. Va geme de patemi Al mării aspru cânt... Ci eu voi fi pământ În singurătate-mi. De-oi adormi… (variantă) De-oi adormi curând În noaptea uitării, Să mă duceţi tăcând La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Făclie și flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Luceasc-un cer senin Pe-adâncile ape, Care-n dureri adânci Se 'nalţă la maluri, S-ar atârna de stânci Cu braţe de valuri, Se 'nalţă, dar recad Și murmură-ntr-una, Când pe păduri de brad Alunecă luna. Și nime-n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Doar moartea glas să dea Frunzișului veșted. Să treacă lin prin vânt Atotștiutoarea, Deasupră-mi teiul sfânt Să-și scuture floarea. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte, Ce n-or ști că privesc O lume de patemi, Pe cînd liane cresc Pe singurătate-mi. Nu voi mormânt bogat (variantă) Nu voi mormânt bogat, Cântare și flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Și nime-n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Frunzișului veșted Doar vântul glas să-i dea. În liniștea sării Să mă-ngropaţi, pe când Trec stoluri greu zburând La marginea mării. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Lucească cer senin Eternelor ape, Care din văi adânci Se-nalţă la maluri, Cu braţe de valuri S-ar atârna de stânci — Și murmură-ntr-una Când spumegând recad, Iar pe păduri de brad Alunece luna. Reverse dulci scântei Atotștiutoarea, Deasupră-mi crengi de tei Să-și scuture floarea. Nemaifiind pribeag De-atunci înainte, Aduceri aminte M-or coperi cu drag Și stinsele patemi Le-or troieni căzând, Uitarea întinzând Pe singurătate-mi. Iar când voi fi pământ (variantă) Iar când voi fi pământ, În liniștea serii, Săpaţi-mi un mormânt La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Podoabe și flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din veștede ramuri. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Să am un cer senin Pe-adâncile ape. S-aud cum blânde cad Isvoarele-ntr-una, Pe vârfuri lungi de brad Alunece luna. S-aud pe valuri vânt, Din munte talanga, Deasupra-mi teiul sfânt Să-și scuture creanga. Și cum n-oi suferi De-atuncea-nainte, Cu flori m-or troieni Aduceri aminte. Și cum va înceta Al inimii zbucium, Ce dulce-mi va suna Cântarea de bucium! Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri, Izbind s-or frământa Eternele valuri Și nime-n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Ci codrul vânt să dea Frunzișului veșted. Luceferii de foc Privi-vor din cetini Mormânt făr' de noroc Și fără prieteni. Epigonii Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri, Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări. Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, Cantemir croind la planuri din cuţite și pahară, Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic. Liră de argint, Sihleanu — Donici cuib de-nţelepciune, Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb; Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată. S-au dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb. Eliad zidea din visuri și din basme seculare Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare, Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles; Munte cu capul de piatră de furtune deturnată, Stă și azi în faţa lumii o enigmă nesplicată Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres. Bolliac cânta iobagul ș-a lui lanţuri de aramă; L-ale ţării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă, În prezent vrăjește umbre dintr-al secolilor plan; Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii, Palid stinge— Alexandrescu sânta candel-a sperării, Descifrând eternitatea din ruina unui an. Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă — Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău; Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare Și astfel Bolintineanu începu cântecul său. Mureșan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, Cheamă piatra să învie ca și miticul poet, Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune, Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române, Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni; Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorâte, Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice, Ce din frunze îţi doinește, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povestește — veselul Alecsandri, Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum seculii străbate, o minune luminoasă, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet, El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele Și iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet". Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte, Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, El deșteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune, El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal. ........................................................................................ Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă, Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteţi bătrâni. S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece; Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, Căci al nostru-i sur și rece — marea noastră-i de îngheţ. Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, Când, plutind pe aripi sânte, printre stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi. Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune, Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat. Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, Ce la vântul cald ce-o mișcă, cântări molcome respiră; Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, Privim reci la lumea asta — vă numim vizionari. O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună; Aţi luptat luptă deșartă, aţi vânat ţintă nebună, Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. "Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte", Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte; Oamenii din toate cele fac icoane și simbol; Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează, Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri nexistente; carte tristă și-ncâlcită, Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra. Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate, Strai de purpură și aur peste ţărâna cea grea. Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare, Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare, Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi; Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină, Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină — Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi. Călin (File din poveste) Motto: Gazel Toamna frunzele-mi colindă, Sun-un grier sub o grindă, Vântul jalnic bate-n geamuri Cu o mână tremurândă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. Ce tresari din vis deodată? Tu auzi pășind în tindă – E iubitul care vine De mijloc să te cuprindă Și în fața ta frumoasă O să ție o oglindă, Să te vezi pe tine însăți Visătoare, surâzândă. I Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri și castelul singuratic Ș-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot; De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot . Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie. Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie; Așezând genunchiu și mână când pe-un colţ când pe alt colţ Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi Și pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit Intră , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale; Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă, Pe-unde nu -- părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită. Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă, A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă; Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe, Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe. După pânza de painjăn doarme fata de-mpărat; Înecată de lumină e întinsă în crivat. Al ei chip se zugrăveste plin și alb: cu ochiu-l măsuri Prin ușoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri; Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie, Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie, Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie, Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie; Sub pleoapele închise globii ochilor se bat, Braţul ei atârnă leneș peste marginea de pat; De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc, A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc, Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subţiri; Iar pe patu-i și la capu-i presuraţi-s trandafiri. Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe Pânza cea acoperită de un colb de petre scumpe; A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă, Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic — Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. II Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, Și-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte — Ea zâmbind și trist se uită, șopotește blând din gură: – „Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură.” III Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-și — Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-și. Și Narcis văzându-și faţa în oglinda sa, izvorul, Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca sa o prindă, Când cu ochii mari, sălbatici se privește în oglindă, Subţiindu-și gura mică și chemându-se pe nume Și fiindu-și șie dragă cum nu-i este nime-n lume, Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă Cum că ea — frumoasa fată — a ghicit că e frumoasă. Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari și părul des, Pentr-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales! Ce șoptește ea în taină, când privește cu mirare Al ei chip gingaș și tânăr, de la cap pân' la picioare? „Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor... Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi, Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor ţesut, Și zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut. Și atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz — Cum nu vine zburătorul, ca la pieptul lui să caz? Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac, E temeiul că acestea fericit pe el îl fac. Și mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui — Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimănui, Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil, Doritor ca o femeie și viclean ca un copil!” IV Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat; Și atuncea când spre ușă el se-ntoarce ca să fugă, Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă: – „O, rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc, Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit, Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit. O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triștii ochi, Dulci-s ochii umbrei tale — nu le fie de diochi!” El s-așază lângă dânsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc: – „O, șoptește-mi — zice dânsul — tu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte nenţelese, însă pline de-nţeles. Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi, Când pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri, Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi și netezi umeri Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele Și când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele; Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz, Părul tău bălai și moale de mi-l legi după grumaz, Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. Tu!!... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă Și nu pot să-ţi spun odată, cât — ah! cât îmi ești de dragă!” Ei șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde să-nceapă, Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă; Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută, Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută, Ea-și acopere cu mâna faţa roșă de sfială, Ochii-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală. V S-au făcut ca ceara albă faţa roșă ca un măr Și atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr. Și cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând, Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând. Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimică, Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică; Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocârlie, Tu ai vrea să spui să ducă cătră dânsul o solie, Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor și-ntunecos Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaștri, Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint, Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind; Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist și gol, N-ai putea sa faci cu ochii înălţimilor ocol — Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu; Și din când în când vărsate, mândru lacrimele-ţi șed, Dar de seci întreg isvorul, atunci cum o să te văd? Prin ei curge rumenirea, mândră ca de trandafiri, Și zăpada viorie din obrajii tăi subţiri — Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plânsorile pustie... Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? Tu-ţi arzi ochii și frumseţa... Dulce noaptea lor se stânge, Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge! VI O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlţii când nu-i perii, Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă și puzderii. Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi? Să te primbli și să numeri scânduri albe în cerdac? Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac! Alungat-o ai pe dânsa, ca departe de părinţi În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ. În zadar ca s-o mai cate, tu trimiţi în lume crainic, Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic. VII Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură Înfunda mișcarea-i creaţă între stuf la iezătură; Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată, Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă — Singuratece isvoare fac cu valurile larmă. Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară? Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. Șapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete, Ș-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete! Și pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ Și cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi. – „Bună vreme, măi băiete!” — „Mulţămim, voinic străin!” – „Cum te cheamă, măi copile?” — „Ca pe tata-meu — Călin; Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?” – „Zburătoru-ţi este tată și pe el Călin îl cheamă.” Când l-aude, numai dânsul își știa inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiţi, Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiţ; Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă; Hârâită, noduroasă, stă în colb râșniţa veche, În cotlon torcea motanul, pieptănându-și o ureche; Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac; Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată; Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreţi Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteţ Purceluși cu coada sfredel și cu beţe-n loc de labă, Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie Printre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie. Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă În mocnitul întuneric și cu faţa spre fereastră. El s-așază lângă dânsa fruntea ei o netezește, O desmiardă cu durere, suspinând o drăgostește. Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, Spăriet la el se uită... i se pare că visează, Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. El din patu-i o ridică și pe pieptul lui și-o pune, Inima-i zvâcnește tare, viaţa-i parcă se răpune. Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune, Râde doar cu ochii-n lacrimi, spăriată de-o minune, Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subţire, Își ascunde faţa roșă l-a lui piept duios de mire. El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale, Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii plini de apă, Și pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă. VIII De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic, Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuritoare. Lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se bate, Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate, Căci din patru părţi a lumii împăraţi și-mpărătese, Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; Feţi-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele, Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele. Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată, El pe capu-i portă mitră și-i cu barba pieptănată; Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, șede-n perine de puf Și cu crengi îl apăr pagii de muscuţe și zăduf... Acum iată că din codru și Călin mirele iese, Care ţine-n a lui mână, mâna gingașei mirese. Îi foșnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii, Faţa-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii; La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă, Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, și pe nună, mândra lună. Și s-așază toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul. — Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine? Toţi se uită cu mirare și nu știu de unde vine, Până văd păinjenișul între tufe ca un pod, Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci; Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. Iată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; În veșmânt de catifele, un bondar rotund în pântec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cântec; O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, Cu musteaţa răsucită șede-n ea un mire flutur; Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ, Toţi cu inime ușoare, toţi șăgalnici și berbanţi. Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbușii, Iar mireasa viorică i-aștepta-ndărătul ușii. Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten; El tușește, își încheie haina plină de șireturi: –„Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături.” Strigoii I ... că trece aceasta ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat, cu pânză se înfășură, cu pământ se acopere. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu faţa spre altar, Logodnica lui Arald, stăpân peste avari; Încet, adânc răsună cântările de clerici. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ, Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist și sfânt Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă. Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege, Scânteie desperarea în ochii crunţi de sânge, Și încâlcit e părul lui negru... gura-și strânge; El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge. De zile trei își spune povestea vieţii-ntrege. "Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul... Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul, În valurile Volgăi cercam cu spada vad. Domnind semeţ și tânăr pe roinicele stoluri, Căror a mea fiinţă un semizeu părea, Simţeam că universul la pasu-mi tresărea, Și naţii călătoare, împinse de a mea, Umplut-au sperioase pustiul pân' la poluri. Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă, Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară; Cu creștetele albe, preoţi cu pleata rară Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă. Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinași în cale, Ca marmura de albă, cu păr de aur moale; În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale, Stătând un îndărătnic... un sfiicios copil. La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă... Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund; Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund, Cu mânele-amândouă eu faţa îmi ascund Și-ntâia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă. Zâmbiră între dânșii bătrânii tăi prieteni Și singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un târziu, Uitându-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauţi la barbarul sub streașina-i de cetini? Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald, Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer, Mi-ai zis: "Aștept din parte-ţi, o, rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic — pe Arald." Și, întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins. Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul, Arald, copilul rege, uitat-a Universul. Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul, De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins. De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă Și-nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă, Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă: "Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu." De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică, Coroanele ce regii pe frunte le așază Și stelele ce vecinic pe ceruri colindează, Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază, Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad Să ies la lumea largă... și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine — Să fumege nainte-mi orașele-n ruine, Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!" Făcliile ridică — se mișc-în line pasuri, Ducând la groapă trupul reginei dunărene, Monahi, cunoscătorii vieţii pământene, Cu barbele lor albe, cu ochii stinși sub gene, Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri. O duc cântând prin tainiţi și pe sub negre bolţi, A misticei religii întunecoase cete, Pe funii lungi coboară sicriul sub părete, Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete Sub candela ce arde în umbra unui colţ. II În numele sfântului Taci, s-auzi cum latră Cățelul pământului Sub crucea de piatră. Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale În juru-i fug ca visuri — prin nouri joacă lună — La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună, Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună, Iar steaua cea polară i-arată a lui cale. Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi, Isvoară vii murmură și saltă de sub piatră, Colo cenușa sură în părăsita vatră, În codri-adânci căţelul pământului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept, Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân; De-un veac el șede astfel — de moarte-uitat, bătrân, În plete-i crește mușchiul, și mușchi pe a lui sân, Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept... Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb, Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate, El numără în gându-i zile nenumărate, Și fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripile-ostenite un alb ș-un negru corb. Arald atunci coboară de pe-a lui cal. C-o mână El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit: – „O, mag, de zile vecinic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit, Și de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină." Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică, Se uită lung la dânsul, dar gura-nchisă-i tace; Cu greu a lui picioare din piatră le desface, Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. În poarta prăbușită ce duce-n fund de munte, Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori, Cu zgomot sare poarta din vechii ei ușori, Bătrânul se închină... pe rege-l prind fiori, Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte. În dom de marmur negru ei intră liniștiţi Și porţile în urmă în vechi ţâţâni s-aruncă. O candelă bătrânul aprinde — para lungă Se nalţă-n sus albastră, de flacăre o dungă, Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi. Și în tăcere crudă ei nu știu ce aștept... Cu mâna-ntinsă magul îi face semn să șadă, Arald cu moartea-n suflet, a gândurilor pradă, Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă, În zid de marmur negru se uită crunt și drept. Fantastic pare-a crește bătrânul alb și blând; În aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă Și mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cânt frumos și dulce — adormitor sunând. Din ce în ce cântarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz, Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz — Că orice-i viu în lume acum încremenește. Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scânduri, Și stânci în temelie clătindu-se vedem, Plânsori sfâșietoare împinse de blestem, Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem Și cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri... – „Din inimă-i pământul la morţi să deie viaţă, În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină, A părului lucire s-o deie luna plină, Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină, Din duhul gurii tale ce arde și îngheaţă. Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, Străbateţi voi pământul și a lui măruntaie, Faceţi din piatră aur și din îngheţ văpaie, Să-nchege apa-n sânge, din pietre foc să saie, Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald." Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vede toată firea amestecat-afară — Ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară — Departe vede-orașul pe sub un arc de pară, Și lumea nebunise gemând din răsputere; Biserica creștină, a ei catapeteasmă De-un fulger drept în două e ruptă și tresare; Din tainiţă mormântul atuncea îi apare, Și piatra de pe groapă crăpând în două sare; Încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă... O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă De pietre scumpe... părul i-ajunge la călcâie, Ochii căzuţi în capu-i și buze viorie; Cu mânele-i de ceară ea tâmpla și-o mângâie — Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă. Prin vânt, prin neguri vine — și nourii s-aștern Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă, Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă — Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. Priveliștea se stinge. în negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatic, în pasuri line, ea; Arald nebun se uită — cu ochii o-nghiţea, Puternicele braţe spre dânsa întindea Și-n nesimţire cade pe-a jilţului său spată. Își simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci, Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheaţă, Părea un junghi că-i curmă suflare și viaţă... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui braţe Și știe că de-acuma a lui rămâne-n veci. Și sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald... Pe ea o ţine-acuma, ce fu a morţii pradă? Ea-nlănţuiește gâtu-i cu braţe de zăpadă, Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă: – „Rege,-a venit Maria și-ţi cere pe Arald!" – „Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci? Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoși ochi ai! Las' să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai, Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai, Las' să mă uit în ochii-ţi ucizător de dulci." Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac, Acușa la ureche-i un cântec vechi străbate, Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, Acuș o armonie de-amor și voluptate Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac. III "... cum de multe ori când mor oamenii, mulți deîntr-acei morți zic se scoală de se fac strigoi..." Îndereptarea legii, 1652 În salele pustie lumine roși de torţii Rănesc întunecimea ca pete de jeratic; Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic — Palatu-i parc-așteaptă în veci să-i vie morţii. Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez, A faclelor lucire răzbind prin pânza fină Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină; Zidirea cea pustie de jale pare plină Și chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi. De când căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată, Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată — Dar noaptea se trezește și ţine judecată Și-n negru-mbracă toate al nopţii palid domn. Un obrăzar de ceară părea că poartă el, Atât de albă faţa-i ș-atât de nemișcată, Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sângerată, Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată, Iară pe frunte poartă coroană de oţel. De-atunci în haina morţii el și-a-mbrăcat viaţa, Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună; Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună, Și când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună, Pân' ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată, De-ţi plac făclii de moarte, cântare-ntunecată? Arald! de nu mă-nșală privirea, tu ești mort! Și azi el se avântă pe calul său arab, Și drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie — El vede de departe pe mândra lui Marie, Și vântu-n codri sună cu glas duios și slab. În părul ei de aur, rubine-nflăcărate, Și-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări — S-ajung curând în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n desmierdări — Dar buzele ei roșii păreau că-s sângerate. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi, Vorbind de-a lor iubire — iubire fără saţ — Ea se lăsase dulce și greu pe a lui braţ Și-și răzimase capul bălai de a lui umăr. – „Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci? Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoși ochi ai... Las' să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai... Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai — Las' să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci!" Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun, Căci vântul adunat-a de flori de tei troiene, Și le așterne-n cale reginei dunărene. — Prin frunze aiurează șoptirile-i alene. Când gurile-nsetate în sărutări se-mpreun. Cum ei mergând ca vântul se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopţii o umbră de roșeaţă, Dar simt că-n a lor suflet trecu fior de gheaţă, De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă... Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă. – „Arald! strigă crăiasa — las' faţa să-mi ascund, N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? O zare de lumină s-arată-n răsărit, Viaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit... A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund." Arald încremenise pe calu-i — un stejar, Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern, Fug caii duși de spaimă și vântului s-aștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern Ei zboară... Vântul geme prin codri cu amar. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr' de vad, Naintea lor se nalţă puternic vechii munţi, Ei trec în răpejune prin râuri fără punţi, Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi, Naintea lor se mișcă pădurile de brad. Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede Și-n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă, Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă, Furtunelor dă zborul, pământul de-l distramă... Târziu! căci faptul zilei în slavă se răpede! Pornește vijelia adâncu-i cânt de jale, Când ei soseau alături pe cai încremeniţi, Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi — Frumoși erau și astfel de moarte logodiţi — Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. Călări ei intră-nuntru și porţile recad; Pe veci pieriră-n noaptea măreţului mormânt. În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt, Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos și sfânt, Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad. Bătrânu-și pleacă geana și iar rămâne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună, El numără în gându-i și anii îi adună, Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună, Și peste capu-i zboară un alb ș-un negru corb. Pe jilţul lui de piatră înţepenește drept Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân, Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân, În plete-i crește mușchiul și mușchi pe a lui sân, Barba-n pământ i-ajunge și genele în piept. Satira I (Scrisoarea I) Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! Câte ţărmuri înflorite, ce palate și cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești, Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le privești! Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac... Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorţii Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morţii; La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi, Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi; Uscăţiv așa cum este, gârbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr. Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă și voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse și nici ochiu care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl... Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii... De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Și în roiuri luminoase isvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oșteni și învăţaţi Ne succedem generaţii și ne credem minunaţi; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă... Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric... În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, Cum planeţii toţi îngheaţă și s-azvârl rebeli în spaţ Ei, din frânele luminii și a soarelui scăpaţi; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace... ............................................................... Începând la talpa însăși a mulţimii omenești Și suind în susul scării pân' la frunţile crăiești, De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociţi... Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alţii stând în umbră și cu inima smerită Neștiuţi se pierd în taină ca și spuma nezărită — Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?... Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă, Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. "De-oi muri — își zice-n sine — al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!" O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o fășie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Și când propria ta viaţă singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Pintre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri... Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare, C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Când de tine se vorbește. S-a-nţeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege... Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi și mici scandale — Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. .............................................................. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării... Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta, fecioară, Și câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate, Și pe toţi ce-n astă lume sunt supuși puterii sorţii Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morţii! Satira II (Scrisoarea II) De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? Dacă tu știai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nţeleaptă? Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă, Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Și dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. — Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte; Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cântaţi în cafenele și fac zgomot în saloane; Iar cărările vieţii fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicând broșuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungând cândva miniștri le-a deschide carieră. — De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi, Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic Ce-o beșică e de spumă într-un secol de nimic. Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ Ce se-mparte cu frăţie între doi și trei amanţi. Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală, Unde-nveţi numai durere, înjosire și spoială; La aceste academii de știinţi a zânei Vineri Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, Până când din școala toată o ruină a rămas. Vai! tot mai gândești la anii când visam la academii, Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune Și-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune? Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum Câștigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet, Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra vecinicie ne-o întinde și ne-nvaţă Că epocile se-nșiră ca mărgelele pe aţă. Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morișcă De simţeam, ca Galilei, că comedia se mișcă. — Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii Și privind păinjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. Scârţâirea de condeie dădea farmec astei liniști, Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei iniști, Capul greu cădea pe bancă, pereau toate-n infinit; Când suna, știam că Ramses trebuia să fi murit. Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste; Iar în lumea cea comună a visa e un pericul, Căci de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicul. Și de-aceea de-azi nainte poţi să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi, De ce dorm îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile... De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. Dacă port cu ușurinţă și cu zâmbet a lor ură, Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură. Satira III (Scrisoarea III) Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă, La pământ dormea ţinându-și căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte... Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde – „Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino, Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o... Scris în cartea vieţii este și de veacuri și de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele." Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare; Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţește; Umbra lui cea uriașă orizonul îl cuprinde Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde; Iar în patru părţi a lumii vede șiruri munţii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari; Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână — Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Și corăbiile negre legănându-se pe râuri, Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri, Mările ţărmuitoare și cetăţi lângă limanuri, Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede ţară lângă ţară și popor lângă popor — Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac. Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung; Dar un vânt de biruinţă se pornește îndelung Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător, Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă, Urlete de bătălie s-alungau după olaltă, Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ. Se cutremură sultanul... se deșteaptă... și pe cer Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer. Și privește trist la casa șeihului Edebali; După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun; E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet, Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște, Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește, An cu an împărăţia tot mai largă se sporește, Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan. Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid... Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid... La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari... Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ – „Ce vrei tu?" – " Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat." La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrân așa de simplu, după vorbă, după port. – „Tu ești Mircea?" – „Da-mpărate!" – „Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini." – „Orice gând ai împărate, și oricum vei fi sosit, Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război." – „Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare. N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruinţă se mișcară râuri-râuri, Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri; Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!... La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs... Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Și, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moșneag?" – „De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rând, el este domnul Ţării Românești. Eu nu ţi-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști. După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe; Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulţime de norod; Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n ţara noastră de-au cerut pământ și apă — Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ș-un pământ. Te fălești că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej Oștile leite-n zale de-mpăraţi și de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?... Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinţii biruinţă căta orice cavaler. Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul... Și de-aceea tot ce mișcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie dușman este; Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!" Și abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreţii împlu câmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, Și ca nouri de aramă și cu ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morţii se întinde tot mai mare și mai mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în faţă și în coaste, Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie; Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cădeau pedeștri, colo caii se răstoarnă, Când săgeţile în valuri, care șuieră, se toarnă Și, lovind în faţă,-n spate, ca și crivăţul și gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul... Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliţi; Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri, Și gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată — Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română. Pe când oastea se așază, iată soarele apune, Voind creștetele nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit Mărginește munţii negri în întregul asfinţit, Pân' ce isvorăsc din veacuri stele una câte una Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna Doamna mărilor ș-a nopţii varsă liniște și somn. Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiţă dragei sale, de la Argeș mai departe "De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, către Tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mândru-n valea Ta: Codrul cu poienele, Ochii cu sprâncenele; Că și eu trimite-voi Ce-i mai mândru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprâncenele. Și să știi că-s sănătos, Că, mulţămind lui Cristos, Te sărut, Doamnă, frumos." .................................................................. De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii; Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii... În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut; Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi, Și cu voi drapându-și nula, vă citează toţi nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de ţară, dătători de legi și datini, Ce cu plugul și cu spada aţi întins moșia voastră De la munte pân' la mare și la Dunărea albastră. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vre un falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii? Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii, N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi În aplauzele grele a canaliei de uliţi, Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii, Măști cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget, Negru, cocoșat și lacom, un isvor de șiretlicuri, La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri; Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, Quintesenţă de mizerii de la creștet până-n talpă, Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, Își aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască... Dintr-aceștia ţara noastră își alege astăzi solii! Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patrioţii! Virtuoșii, ctitori de așezăminte, Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri... Și apoi în Sfatul ţării se adun să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpână și pe ţară și pe noi! Tot ce-n ţările vecine e smintit și stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea și formează patrioţii, Încât fonfii și flecarii, găgăuţii și gușaţii, Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! Voi sunteţi urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! Și această ciumă-n lume și aceste creaturi Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... ţară! La Paris, în lupanare de cinismu și de lene, Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene, Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos ... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă beţișor de promenadă, Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, Drept știinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... O, te-admir, progenitură de origine romană! Și acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-așa? Prea v-aţi arătat arama, sfâșiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de rușine și ocară, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi — niște mișei! Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lăsaţi măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Ţepeș Doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete: în smintiţi și în mișei, Și în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni! Satira IV (Scrisoarea IV) Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalţă în tăcere dintre rariștea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeţi liniștei acestei, Cu aripele întinse se mai scutură și-o taie, Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie. Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier... E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul... Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce-ncărcat era cu frunze, de îi spânzur prin ostreţe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de feţe. Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara; Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara "O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă, Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă, Te-aș privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze, Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează. Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu... mi-aruncă De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă... Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. Ori în umbra parfumată a budoarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in; Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mână, Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!" Și uscat foșni mătasa pe podele, între glastre, Între rozele de Șiras și lianele albastre; Dintre flori copila râde și se-nchină peste gratii — Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei — Din balcon i-arunc-o roză și cu mânile la gură, Pare că îl dojenește când șoptește cu căldură; Apoi iar dispare-n luntru... auzi pasuri ce coboară... Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braţ de braţ pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tânăr, el înalt și ea înaltă. Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg Și încet înaintează în lovire de lopeţi, Legănând atâta farmec și atâtea frumuseţi... Luna... luna iese-ntreagă, se înalţ-așa bălaie Și din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie, Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o așterne Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne; Și cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă crește, Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape. Iară tei cu umbra lată și cu flori până-n pământ Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt; Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mânuţele-amândouă Și pe spate-și lasă capul: — "Mă uimești dacă nu mântui... Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i! Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă, Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. Și cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori și mă cutremuri, De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri; Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i, Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui... Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi, Aș orbi privind într-înșii... O, ascultă numa-ncoace, Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează și isvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre Și luceferii ce tremur așa reci prin negre cetini, Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini... Ai putea să lepezi cârma și lopeţile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi, Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte, Pretutindeni fericire... de-i viaţă, de e moarte." ...................................................................... Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri, Ce ades mă porţi pe lacuri și pe mare și prin crânguri! Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute? Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute? Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi, După gât să-i așezi braţul, gură-n gură, piept la piept, S-o întrebi numai cu ochii: Mă iubești tu? Spune drept! Aș! abia ţi-a întins mâna, sare ivărul la ușă, E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătușă... Iute capul într-o parte și te uiţi în jos smerit... Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit? Și ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni, Tu cu mânile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vre o ţigară, numeri fire de musteţi Și-n probleme culinare te încerci a fi isteţ. Sunt sătul de așa viaţă... nu sorbind a ei pahară, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară. Să sfinţești cu mii de lacrimi un instinct atât de van Ce le-abate și la pasări de vreo două ori pe an? Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră — el trăiește, El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el șoptește, Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinic este numai râul: râul este Demiurg. Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! Nu vedeţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni? Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură? Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură? Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voștri plâns, Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stins? O, teatru de păpușe... zvon de vorbe omenești, Povestesc ca papagalii mii de glume și povești Fără ca să le priceapă... După ele un actor Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori Ce-a spus veacuri dup-olaltă, ce va spune veacuri încă, Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă. Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii? Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse Și s-o vezi încunjurată de un roi de pierde-vară, Cum zâmbește tuturora cu gândirea ei ușoară? S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii, Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii? Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri, Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri? Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil Când ea-i rece și cu toane ca și luna lui April? Încleștând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi? De la creștet la picioare s-o admiri și s-o dezmierzi Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Correggio, Când ea-i rece și cochetă? Ești ridicul, înţelege-o... Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Când aș sta pierdut pe gânduri, peste umăr m-ar privi, Aș simţi-o că-i aproape și ar ști c-o înţeleg... Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg... N-o mai caut... Ce să caut? E același cântec vechi, Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi; Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi isvorul sare. P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată. Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună, Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună, Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit... Unde-s șirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! Luceafărul A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. Și era una la părinţi Și mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Și luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul și-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colţ Luceafărul așteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade dragă fata. Cum ea pe coate-și răzima Visând ale ei tâmple De dorul lui și inima Și sufletu-i se împle. Și cât de viu s-aprinde el În orișicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. * Și pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. Și când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce; Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închiși Pe faţa ei întoarsă. Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină – „O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viaţa-mi luminează!" El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Și apa unde-au fost căzut În cercuri se rotește, Și din adânc necunoscut Un mândru tânăr crește. Ușor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Și ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii. Părea un tânăr voevod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară — Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară. – „Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Și mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Și m-am născut din ape. O, vin'! odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Și toată lumea-n ocean De tine o s-asculte." – „O, ești frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheaţă." * Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă. – „Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viaţa-mi luminează!" Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă; Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfășor Marmoreele braţe, El vine trist și gânditor Și palid e la faţă; Dar ochii mari și minunaţi Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saţ Și pline de-ntuneric. – „Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ș-acuma, Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin', odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin', în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele." – „O, ești frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde." – „Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Și tu ești muritoare?" – „Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe — Deși vorbești pe înţeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine." – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să știi asemenea Cât te iubesc de tare; Da, mă voi naște din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege." Și se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. * În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori și de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furișează pânditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Și mândră, arz-o focul; Ei Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. Și-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. – „Da' ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ţi vezi de treabă." – „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeuna, Să râzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una." – „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe — O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte." – „Dacă nu știi, ţi-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binișorul. Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul; Și ochii tăi nemișcători Sub ochii mei rămâie... De te înalţ de subţiori Te-nalţă din călcâie; Când faţa mea se pleacă-n jos, În sus rămâi cu faţa, Să ne privim nesăţios Și dulce toată viaţa; Și ca să-ţi fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăși mă sărută." Ea-l asculta pe copilaș Uimită și distrasă, Și rușinos și drăgălaș, Mai nu vrea, mai se lasă. Și-i zise-ncet: — "Încă de mic Te cunoșteam pe tine, Și guraliv și de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Și tainic genele le plec, Căci mi le împle plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi și-n veci Va rămânea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca niște stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe." – „Tu ești copilă, asta e... Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume, Căci amândoi vom fi cuminţi, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinţi Și visul de luceferi." * Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele — Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele. Și din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, Cum izvorau lumine; Cum izvorând îl înconjor Ca niște mări, de-a-notul... El zboară, gând purtat de dor, Pân' piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște, Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. – „De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Și lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preţ, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor ești de vieţi Și dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărut Și m-aș întoarce-n chaos... Și din repaos m-am născut. Mi-e sete de repaos." – „Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume; Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naște iarăși oameni. Ei numai doar durează-n vânt Deșerte idealuri — Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. Din sânul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăși soare; Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paște, Căci toţi se nasc spre a muri Și mor spre a se naște. Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvântul meu de-ntâi — Să-ţi dau înţelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Și insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arăţi Dreptate și tărie? Ţi-aș da pământul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lângă catarg, Oștiri spre a străbate Pământu-n lung și marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Și pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Și vezi ce te așteaptă." * În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Și, ca și-n ziua cea de ieri, Lumina și-o revarsă. Căci este sara-n asfinţit Și noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniștit Și tremurând din apă. Și împle cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub șirul lung de mândri tei Ședeau doi tineri singuri – „O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă liniște de veci Pe noaptea mea de patimi. Și de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci ești iubirea mea de-ntâi Și visul meu din urmă." Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă; Abia un braţ pe gât i-a pus Și ea l-a prins în braţe... Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorinţele-i încrede – „Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru și în gând, Norocu-mi luminează!" El tremură ca alte dăţi În codri și pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mișcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul – „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece." Cuprins Singurătate Lasă-ți lumea ta uitată Și dacă ramuri bat în geam Pajul Cupidon Ce te legeni, codrule 1 Melancolie Rugăciunea unui dac Pe aceeași ulicioară De câte ori, iubito O, rămâi Despărțire Crăiasa din povești Odă (în metru antic) La mijloc de codru des Venere și Madonă Iubind în taină... (Sonet) Afară-i toamnă (Sonet) Sunt ani la mijloc (Sonet) Când însuși glasul... (Sonet) Trecut-au anii... (Sonet) S-a stins viața falnicei Veneții (Sonet) Dorința Mortua est! Noaptea... Egipetul Adio Ce e amorul? Lacul Înger și demon Floare albastră Se bate miezul nopții Înger de pază Atât de fragedă O, mamă Făt-Frumos din tei Cu mâne zilele-ți adaogi Din valurile vremii Povestea codrului Împărat și proletar Pe lângă plopii fără soț Glossă S-a dus amorul Departe sunt de tine Freamăt de codru De-or trece anii Te duci Peste vârfuri Somnoroase păsărele Revedere Când amintiril Doină Mai am un singur dor De-oi adormi Nu voi mormânt bogat Iar când voi fi pământ Epigonii Călin (File din poveste) Strigoii Satira I (Scrisoarea I) Satira II (Scrisoarea II) Satira III (Scrisoarea III) Satira IV (Scrisoarea IV) Luceafărul