Mihai Ciprian MargarintCurs nr. 11
Noţiuni de cartografie tematică
Faţă de hărţile geografice generale, în categoria cărora intră şi hărţile topografice (care
prezintă numeroase aspecte ale unui anumit teritoriu), hărţile tematice sau speciale au un
conţinut mult mai limitat, înfăţişând numai unul sau câteva elemente ale teritoriului reprezentat.
În acest fel, o hartă tematică are o semnificaţie strictă, fiind realizată cu un scop precis, având
adresabilitate strictă.
De exemplu, pe harta vegetaţiei unei regiuni, care este o hartă tematică, este
reprezentat doar acest element al peisajului, iar celelalte elemente sunt omise complet
(elementele economice şi culturale, căile de comunicaţie, detaliile politico-administrative) sau
sunt doar schiţate (hidrografia, elemente hipsometrice, principalele aşezări omeneşti). De
asemenea, pe o hartă a densităţii populaţiei elementele naturale lipsesc (cu excepţia frontierelor
statelor şi a limitelor unităţilor teritoriale ce corespund unor artere hidrografice, de exemplu,
Dunărea, Tisa, Prutul).
Pe majoritatea hărţilor tematice apar, detalii şi fenomene care nu sunt rezultate ale
ridicărilor topografice, cum este cazul elementelor climatice, geomorfologice, elementelor
demografice, geologice etc., dar care sunt identificate, studiate şi reprezentate cartografic de
specialiştii din domeniile climatologiei, geomorfologiei, demografiei, geologiei etc.
În cazul înfăţişării pe o hartă tematică a unui element existent şi pe o hartă generală, ca
şi în cazul reprezentării unui fenomen natural sau social-economic, pe harta tematică există şi
unul sau câteva din elementele unei hărţi generale. Aceste detalii extrase de pe harta generală
reprezintă baza geografică, datele de referinţă sau fondul hărţii tematice.
Aşadar, pe o hartă tematică vor exista două categorii de elemente de conţinut:
a) elementele bazei geografice şi
b) elementele specifice sau proprii hărţii tematice.
1. Baza geografică a hărţilor tematice
Analizând orice hartă tematică, vom observa că elementele specifice acesteia sunt
suprapuse peste hidrografia teritoriului reprezentat (principalele artere hidrografice, mările,
oceanele, marile lacuri). Hidrografia este, în acest fel, elementul esenţial al oricărei baze
geografice. Explicaţia constă în aceea că ea constituie, în cazul hărţilor tematice, un sprijin
evident pentru înţelegerea răspândirii detaliilor sau fenomenelor specifice, fiind un element mai
stabil decât limitele politice sau administrative, deci mai bine cunoscut de cititorii hărţii. De
asemenea, reţeaua hidrografică este foarte utilă şi în depistarea principalelor caracteristici ale
configuraţiei reliefului unei regiuni.
În afara hidrografiei unei regiuni, principalele aşezări omeneşti constituie alt element
important al bazei geografice. La fel, limitele politico-administrative sau principalele căi de
comunicaţie, se întâlnesc adesea în categoria elementelor bazei geografice a hărţilor tematice.
Tipul elementelor bazei geografice este în strânsă legătură cu specificul hărţii tematice.
De exemplu, în cazul hărţilor economice, în afara hidrografiei şi a principalelor oraşe, baza
geografică mai cuprinde limitele administrative (judeţene) şi, uneori, căile ferate principale.
Rolul esenţial al bazei geografice este acela de a uşura localizarea elementelor specifice
hărţii tematice, atât în ceea ce priveşte întocmirea cât şi in ce priveşte citirea hărţii respective.
De asemenea, baza geografică are şi rolul de a facilita înţelegerea legăturilor dintre elementele
specifice ale hărţii cu peisajul natural sau social-economic.
1
În acelaşi timp se recomandă ca baza geografică a unei hărţi tematice să nu cuprindă
multe detalii, întrucât abundenţa lor poate dezorienta cititorul, pentru acesta principalele
elemente urmărite fiind cele specifice. O altă cerinţă este aceea ca densitatea elementelor bazei
să fie egală pe cuprinsul hărţii.
Copierea bazei geografice se realizează după o hartă generală (topografică), întrucât
acestea asigură cea mai mare precizie geometrică.
Reprezentarea detaliilor bazei geografice se realizează în cele mai multe cazuri cu
ajutorul semnelor convenţionale folosite pentru hărţile generale.
2. Elementele specifice hărţilor tematice
Acestea se caracterizează printr-o excepţională variabilitate, putând aparţine tuturor
domeniilor de cunoaştere: geografie, geologie, istorie, demografie, medicină, filologie, artă,
militărie, religie ş.a.m.d. Ca şi hărţile tematice, acestea intră în categoria produselor cartografice
relativ recente. Între elementele de conţinut proprii unei hărţi tematice, de exemplu ale unei hărţi
geomorfologice, sunt cuprinse datele asupra tipurilor de relief, asupra vârstei reliefului, asupra
formelor de relief, asupra caracteristicilor morfometrice şi morfografice etc. Hărţile economice
pot conţine date specifice ale industriei, asupra resurselor naturale, date privitoare la agricultura
unui anumit teritoriu etc. Hărţile meteorologice şi climatologice cuprind informaţii privitoare la
temperatura aerului, presiunea atmosferică, precipitaţiile, asupra tipurilor de climat etc. Hărţile
pedologice şi agrochimice cuprind date referitoare la răspândirea unităţilor taxonomice de sol,
caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale acestora.
Pentru reprezentarea datelor proprii hărţilor tematice se folosesc o serie de simboluri
cartografice care pot fi grupate în:
1. Simboluri pentru reprezentarea suprafeţelor (suprafeţe colorate, haşurate, punctate,
izolinii);
2. Simboluri pentru reprezentarea liniilor (linii, săgeţi);
3. Simboluri pentru reprezentarea obiectelor şi fenomenelor punctuale (diferite semne
izolate).
Sprijinindu-ne pe aceste categorii de simboluri, pe forma, culoarea şi mărimea lor, avem
practic posibilităţi nelimitate de reprezentare.
La întocmirea hărţilor tematice este necesar să avem în vedere trei reguli esenţiale ale
reprezentării cartografice:
a) Specificitatea. Detaliile de natură diferită se reprezintă prin simboluri de natură
diferită, detaliile de aceeaşi natură se reprezintă prin simboluri de acelaşi fel, iar detaliile
apropiate ca natură se reprezintă prin simboluri apropiate ca formă şi culoare;
b) Universabilitatea cere ca reprezentarea să se facă în acelaşi fel pe toată întinderea
hărţii; acelaşi simbol să fie folosit pentru acelaşi detaliu pe toată harta;
c) Proporţionalitatea cere ca simbolurile folosite să fie dimensionate în funcţie de
mărimea detaliilor reprezentate, de importanţa lor.
Deşi aceste reguli se pot folosi şi la întocmirea hărţilor generale (primele două), acestea
sunt foarte utile însă mai ales la realizarea hărţilor tematice.
Alegerea simbolurilor trebuie făcută în aşa fel încât oricare cititor al hărţii să-şi formeze
aceeaşi imagine clară asupra elementului sau fenomenului reprezentat, ca aceea pe care a
avut-o cartograful. Dacă un cititor, chiar neexperimentat, nu îşi formează o imagine clară asupra
celor reprezentate, răspunzător este numai cartograful. Aşadar, un mare rol în realizarea hărţilor
tematice este reprezentată de expresivitatea culorilor folosite, de contrastul dintre diferitele
tonuri de gri, de perceperea ariilor şi liniilor de către cititor ş.a. În acest sens, rezolvarea acestor
probleme are astăzi o strânsă legătură cu cercetările interdisciplinare, în care sunt incluşi
opticienii, psihologii ş.a.
Cele trei categorii de simboluri folosite pentru realizarea hărţilor tematice (areale, liniare
şi punctuale) oglindesc latura geometrică a reprezentării cartografice. În afara aspectului
2
geometric (esenţialmente cu rol de localizare) sunt şi alte aspecte care trebuie avute în vedere
la realizarea hărţilor tematice: aspectul calitativ, cel cantitativ şi cel dinamic.
Pentru realizarea acestor cerinţe, au fost imaginate o serie de metode de reprezentare
cartografică. De asemenea, pentru reprezentarea unor anumite aspecte cantitative, calitative şi
dinamice ale unor obiecte, fenomene şi procese, cartografia utilizează şi numeroase metode
statistice.
3. Metode de reprezentare cartografică
Cunoscute şi sub numele de metode cartografo-geografice, aceste metode se
caracterizează prin aceea că reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi proceselor se face în
mod geografic, cu exactitate şi în dependenţă de o serie de factori fizico şi economicogeografici.
Dintre numeroasele metode care intră în această categorie, în cele ce urmează, ne vom
referi la: metoda semnelor dimensionate, metoda arealelor, metoda fondului calitativ, metoda
liniilor de mişcare, metoda izoliniilor, metoda punctului, metoda cartogramei şi metoda
cartodiagramei.
3.1. Metoda semnelor dimensionate
Se foloseşte pentru reprezentarea fenomenelor care nu au o răspândire continuă şi care
nu pot fi reprezentate la scară, după cum este utilizată şi pentru reprezentarea unor informaţii
ce caracterizează anumite puncte de pe hartă (de exemplu, numărul locuitorilor unor localităţi,
tipul mineralizării unor izvoare etc.). Această metodă este utilizată frecvent deoarece permite o
localizare exactă. Constă în desenarea unui semn cartografic, ataşat unui anumit obiect de pe
suprafaţa Pământului, cu centrul semnului situat exact în locul detaliului reprezentat.
După aspectul lor, semnele utilizate de această metodă pot fi grupate în: semne
fiziografice, semne geometrice şi semne literale.
Semnele fiziografice (figura nr. 1), prezentau în perspectivă detaliul reprezentat (o
fabrică, o moară, un val de stofă, un snop de grâu, o locomotivă etc.). Le cunoaştem în special
de pe hărţile din ciclul primar. Au fost folosite mult în trecut dar, din cauza faptului că încărcau
foarte mult harta, astăzi sunt din ce în ce mai puţin utilizate. De asemenea, desenele semnelor
pot fi simplificate, cazul semnelor fiziografice stilizate.
Figura nr. 1. Diferite semne fiziografice
În prezent cele mai utilizate semne sunt cele geometrice, sub forme diferite: cercuri,
pătrate, triunghiuri, romburi (figura nr. 2). Acestea au avantajul de a putea fi desenate uşor,
permit o localizare mai exactă şi pot fi uşor diferenţiate prin schimbarea orientării, aspectului
interior sau exterior etc.
Figura nr. 2. Diferite semne geometrice
Semnele literale sunt utilizate pentru indicarea punctelor şi tipurilor exploatărilor de
substanţe minerale utile, regăsindu-se astfel în câmpul hărţii sub literele ce simbolizează
elementele chimice: Pb, Mn, Cu, Mo, S, Ni.
3
Deosebirile calitative ale detaliilor se pot evidenţia nu numai prin forma semnelor
utilizate sau prin complicarea semnului (înscrierea în interiorul lui a unui alt semn), ci şi prin
schimbarea culorii semnului.
Un aspect esenţial al acestei metode este dimensionarea semnului în funcţie de
cantitatea, valoarea detaliului sau a informaţiei reprezentate. Această dimensionare poate fi
făcută într-o proporţie absolută sau relativă cu valoarea reprezentată. În primul caz, între
mărimea semnelor şi a obiectelor reprezentate trebuie să existe o proporţie absolută, la legenda
hărţii indicându-se valoarea corespunzătoare (figura nr. 3-a). În cel de-al doilea caz, când se
foloseşte o scală arbitrară, în scopul micşorării diferenţei dintre semnele cu dimensiuni minime
şi maxime, raportul dintre semne este unul arbitrar (figura nr. 3-b).
Figura nr. 53. Dimensionarea semnelor în proporţie absolută (a)
şi relativă (b)
Prin metoda semnelor dimensionate se pot reprezenta aspectele dinamice ale unor fenomene,
precum şi cele structurale.
3.2. Metoda arealelor
Este o metodă cartografică prin care se evidenţiază
suprafaţa pe care se desfăşoară un anumit fenomen sau
element, aplicându-se în cazul în care acestea au o
răspândire discontinuă, întreruptă în cadrul unui teritoriu (ca
de exemplu, răspândirea unor specii de plante, animale etc.).
Suprafaţa pe care se desfăşoară elementul cartografiat se evidenţiază prin închiderea ei cu o linie curbă.
Pentru a mări expresivitatea reprezentării, arealul respectiv
se colorează sau se haşurează sau se poate completa cu
diferite semne sau inscripţii (figura nr. 4). Când limita în care
se încadrează fenomenul este stabilită precis, delimitarea se
face cu o linie continuă iar în cazul în care limita nu este
precisă, se utilizează liniile punctate sau întrerupte.
3.3. Metoda fondului calitativ
Această metodă oferă posibilitatea reprezentării calitative a fenomenelor cu o răspândire continuă, în cadrul unor
anumite limite. Faţă de metoda arealelor, această metodă
evidenţiază suprafeţele pe care un anumit fenomen prezintă
caracteristici diferite, calităţi diferite. Se realizează astfel o
reprezentare ce oferă o imagine clară a variaţiei spaţiale a
caracteristicilor calitative ale unui fenomen, de aceea este
des utilizată în realizarea hărţilor tipologice.
Această metodă se poate realiza fie prin fonduri
colorate, fie prin haşurare diferită (figura nr. 5).
4
Figura nr. 4. Delimitarea arealelor
prin diferite moduri
Aplicarea metodei constă în
delimitarea unor suprafeţe pe care se
întâlnesc elemente din aceeaşi categorie,
după care este obligatorie clasificarea
suprafeţelor în funcţie de anumite criterii
(de exemplu pentru harta utilizării
terenurilor dintr-o anumită regiune). Se
recomandă folosirea a diferite nuanţe ale
unei singure culori deschise, pentru a
permite combinarea cu alte metode
cartografice (a semnelor dimensionate, a
liniilor de mişcare, a arealelor).
Figura nr. 5. Diferite tipuri de haşuri
3.4. Metoda liniilor de mişcare
Se aplică pentru reprezentarea anumitor
fluxuri ce au o direcţie determinată precum şi un
anumit sens, aşadar pentru fenomenele ce au o
răspândire liniară. Pentru evidenţierea acestor fluxuri
(fluxurile de călători dintr-un oraş, fluxurile de turişti,
de marfă etc.) se utilizează diferite săgeţi (figura nr.
6), alungite după desfăşurarea spaţială a
fenomenului şi îngroşate în funcţie de valoarea
cantitativă a acestuia (figura nr. 7). Dacă fenomenul
permite diferenţierea calitativă, aceasta va fi
evidenţiată prin alipirea unor săgeţi colorate sau
haşurate diferit.
Figura nr. 6. Linii de mişcare
Figura nr. 7. Direcţiile şi mărimea fluxurilor de călători din comunele periferice
spre oraşul Bucureşti exprimate prin metoda liniilor de mişcare
5
3.5. Metoda izoliniilor
Cunoscută în cartografie şi sub denumirea de metoda izartimelor (izos = acelaşi, aritmos
= număr), aceasta constă în unirea prin linii a punctelor care au aceeaşi valoare cantitativă a
fenomenului sau elementului reprezentat. Aceste linii poartă numele de izolinii sau izaritme.
Prin intermediul acestei metode poate fi reprezentat un element sau fenomen care se
desfăşoară în suprafaţă, nefiind utilizabilă în cazul celor care au o desfăşurare liniară, punctuală
sau neexprimabile la scara hărţii.
Pentru trasarea izoliniilor sunt necesare valorile unui anumit element într-un număr cât
mai mare de pe suprafaţa cartografiată, după care prin interpolare, plecând de la presupunerea
că pe distanţele cele mai scurte dintre aceste puncte desfăşurarea respectivului fenomen are o
variaţie uniformă. De exemplu, în figura nr. 8 este reprezentată metodologia obţinerii izofreatelor
(liniile de egală adâncime a apei freatice) în cazul măsurării adincimii apei în cinci sondaje
hidrogeologice.
În funcţie de elementul reprezentat prin această metodă, se cunosc numeroase tipuri de
izolinii, care poartă şi denumiri specifice:
Figura nr. 8. Obţinerea izoliniilor prin interpolare
- izohipsele reprezintă liniile ce unesc punctele care au aceeaşi altitudine absolută;
- izotermele sunt liniile ce unesc punctele în care temperatura aerului este aceeaşi
pentru diferitele intervale de timp, studiate de climatologi;
- izohietele unesc punctele cu aceeaşi valoare a precipitaţiilor atmosferice;
- izobarele unesc punctele cu aceeaşi presiune atmosferică, la un moment dat;
- izonefele unesc punctele cu aceeaşi valoare a nebulozităţii atmosferice;
- izofreatele unesc punctele cu aceeaşi adâncime a apei freatice;
- izodensele unesc punctele cu valori egale ale densităţii unui anumit element (de
exemplu densitatea populaţiei, cazul izodazelor, densitatea fragmentării reliefului ş.a.);
- izocronele unesc punctele în care se produce un anumit fenomen în acelaşi timp;
- izobatele unesc punctele cu aceeaşi adâncime, de exemplu a lacurilor, oceanelor;
- izotahele unesc punctele cu aceeaşi viteză;
- izogonele unesc punctele cu aceeaşi valoare a declinaţiei magnetice;
- izohalinele unesc punctele cu aceeaşi valoare a salinităţii;
- izopicnele unesc punctele cu aceeaşi densitate a apelor oceanice ş.a.
În numeroase cazuri, spaţiile situate între două izolinii succesive se colorează, ca în
cazul aplicării metodei tentelor hipsometrice în cazul reprezentării reliefului pe hărţile generale.
3.6. Metoda punctului
Este utilizată pentru reprezentarea unui fenomen care are o răspândire discontinuă,
redând atât repartiţia geografică a acestuia cât şi cantitatea lui. Foloseşte semne-punct care au
acelaşi diametru pe toată întinderea hărţii. Valoarea reală a elementului reprezentat printr-un
singur punct poartă numele de greutatea punctului.
6
Această metodă se remarcă prin faptul că, pe lângă repartiţia spaţială a unui fenomen,
asigură informaţii privitoare şi la densitatea acestuia în teritoriu (figura nr. 9).
Metoda permite reprezentarea pe aceeaşi hartă a mai multor elemente. Spre exemplu
pentru reprezentarea tuturor culturilor agricole din cadrul unui judeţ, pentru fiecare cultură în
parte se foloseşte o altă culoare a punctului sau chiar alte semne-puncte (mai rar, pătrate,
romburi, triunghiuri).
Între dezavantajele folosirii acestei metode, notăm contopirea punctelor în zonele cu
densitate mare a fenomenului reprezentat.
Figura nr. 9. Densitatea populaţiei Africii redată prin
metoda punctului
3.7. Metoda cartogramei
Este una din cele mai simple metode cartografice de reprezentare, atât din punctul de
vedere al modului de aplicare cât şi din acela al înţelegerii de către cititori a informaţiei spaţiale.
Deşi are câteva inconveniente legate de localizarea exactă a fenomenului reprezentat (nu
reuşeşte să surprindă deosebirile intensităţii fenomenului în cadrul unităţilor teritoriale), această
metodă are o aplicabilitate foarte largă, alături de cartografie, fiind utilizată foarte mult şi în
statistică.
Metoda constă în reprezentarea variaţiei cantităţii sau valorii indicelui unui fenomen în
cadrul unor unităţi teritoriale. De cele mai multe ori se reprezintă indici relativi: densitatea reţelei
hidrografice (lungimea reţelei hidrografice raportată la suprafaţa bazinului hidrografic peste care
se suprapune), densitatea populaţiei (raportul dintre numărul locuitorilor şi suprafaţa pe care o
locuiesc), ponderea unei culturi agricole (raportul dintre suprafaţa culturii respective şi totalul
suprafeţei cultivate) etc.
Unităţile teritoriale pe care se reprezintă unul din indicii aleşi, pot fi naturale (bazine
hidrografice, regiuni geografice), administrative (ţări, judeţe, comune) sau pot fi create artificial,
sub forma unor reţele de linii care împart respectivul teritoriu într-o serie de pătrate,
dreptunghiuri, romburi, hexagoane ş.a.
7
În vederea întocmirii unei cartograme este necesară clasificarea valorilor indicelui
reprezentat într-o serie de grupe, care se ordonează în ordine crescândă sau descrescândă, în
cadrul legendei hărţii. Apoi, fiecărei asemenea grupe i se ataşează o anumită culoare sau
haşură. Alegerea acestora se face respectând principiul aşa-numitei scale intensificatoare:
pentru grupa valorilor celor mai mici se alege o culoare pală sau o haşură cât mai rară cu linii
mai subţiri, iar pentru grupa valorilor celor mai mari, culoarea cea mai intensă sau haşura cea
mai groasă şi mai densă (figura nr. 10). În cazul utilizării culorilor, se recomandă tonalităţile
aceleiaşi culori iar în cazul haşurilor se recomandă linii cu aceeaşi înclinare, trasate cu grosimi
crescânde şi din ce în ce mai apropiate.
Figura nr. 10. Gradul de mecanizare a agriculturii judeţelor României în 1970,
redat prin metoda cartogramei
În cazul folosirii mai multor culori, se foloseşte una din jumătăţile curcubeului (de
exemplu, de la galben către portocaliu şi roşu sau către verde şi apoi albastru). Dacă se doreşte
evidenţierea valorilor situate sub şi peste valoarea medie a indicelui reprezentat, se pot folosi
ambele jumătăţi ale curcubeului, valorilor minime fiindu-le ataşate culori reci (albastru, verde
sau diferite tonalităţi ale acestora) iar valorilor maxime culori calde (portocaliu, roşu).
3.8. Metoda cartodiagramei
Această metodă este asemănătoare precedentei, din punctul de vedere al împărţirii
teritoriului pentru care vom reprezenta un anumit element spaţial, însă acesta va fi reprezentat
prin intermediul unor diagrame care se plasează în interiorul unităţilor teritoriale (naturale,
administrative sau artificial create – pătrate, hexagoane etc.).
8
În funcţie de caracterul elementului reprezentat, prin intermediul acestei metode se pot
evidenţia aspecte ce prezintă mărimea absolută, structura sau dinamica lui. În acest scop,
fiecărei unităţi teritoriale i se întocmeşte câte o diagramă care apoi se plasează în centrul
unităţii (figura nr. 11).
Figura nr. 11. Suprafeţele ocupate cu culturi de cartof, legume şi zarzavaturi în
anul 1974, exprimate prin metoda cartodiagramei.
În funcţie de tipul diagramei folosite, cartodiagramele pot fi: structurale, dinamice
(cronologice) sau complexe (când reprezintă atât dinamica cât şi structura unui fenomen).
Această metodă se poate regăsi şi combinată cu cea a cartogramei. Astfel, pentru a
mări volumul de informaţie al unei singure reprezentări, diagramele corespunzătoare fiecărei
unităţi teritoriale în parte, pot fi plasate pe fondul colorat sau haşurat al acestora prin metoda
cartogramei. De exemplu, structura pe medii a populaţiei, exprimată prin diagrame structurale,
poate fi suprapusă pe fondul haşurat al densităţii populaţiei (figura nr. 12).
Figura nr. 12. Metoda cartogramei combinată cu cea a cartodiagramei.
9