„Fotografia regină”, România literară, nr. 47/2018

Text apărut în revista „România literară”, nr. 47/2018 Fotografia regină Simona Drăgan Estetica fotografiei Cunoscut critic cultural al secolului XX, Susan Sontag a declarat „preocupări obsesive” pentru fotografie, iar pe la sfârșitul anilor 1970 a publicat o carte de eseuri despre „semnificația și evoluția fotografiei”. Realizând un istoric succint al liniilor de dezvoltare ale acestei arte, ea semnalează oscilațiile dintotdeauna ale fotografiei între ideea de înfrumusețare (care o face vara primară a picturii) și, pe de altă parte, obsesia transmiterii adevărului, grație căreia, luând un avans considerabil față de pictura mimetică, fotografia o eliberează de fapt pe cea din urmă, pregătindu-i terenul pentru aventura modernistă. Dar relația dintre pictură și fotografie poate surprinde și dincolo de caznele mimesisului tradiționalist: de exemplu, în revolta lor împotriva tradiției academiste, impresioniștii și-au desfășurat prima expoziție în studioul fotografului Nadar (gest simbolic pentru un curent artistic despre care știm că mimează savant studiul luminii), iar cele două arte au continuat să se întâlnească periodic și ulterior, în dorința fotografiei de a regândi noțiunile de adevăr sau realitate după idei testate adesea mai întâi pe tărâmul picturii. Astfel, concepția desuetă despre fotograf ca „scrib” impersonal al realității este depășită de o vocație cognitivă ajustată periodic la filosofiile contemporaneității artistice, iar fotografia ultimei sute de ani devine un teren de explorări ale eului și ale microrealităților înconjurătoare în varii moduri experimentale. Parcursul lui Susan Sontag prin poeticile unor fotografi ai modernității (Paul Strand, Edward Weston, Henri Cartier-Bresson, Alfred Stieglitz, Aaron Siskind) ne familiarizează cu căutarea unor structuri de adâncime ale realității sau a ordinii ascunse sub aparențe de haos, dar și cu abordările „populare”, documentare sau fotojurnalistice, ale unor mari fotografi (Eugène Atget, Weegee), pe trunchiul cărora se va dezvolta în câteva decenii fenomenul, astăzi planetar, al ubicuității fotografiei. Tehnică democratică de captare și rescriere a realului, în lumea postindustrială fotografia degenerează, ca urmare a acestei din urmă abordări, către treapta cea mai accesibilă de participare a omului la spectacolul variat al culturii și al vieții. Iar prin această planetarizare a ei, ea ne schimbă profund raporturile cu realitatea. În forme de vârf, se hrănește din duhul academic al teoriei, dar prin înmulțirea exponențială ce o caracterizează la nivelul rudimentar al utilizărilor ei (probabil că milioane pe secundă în întreaga lume), fotografia devine un alfabet cultural cu o gramatică proprie și totodată cu o „etică a privirii” care în prezent ne marchează și adesea chiar ne modelează în mod ireversibil: fotografiile ne oferă iluzia înțelegerii și fixării nemișcătorului, a clipei care zboară, a vârstelor ce se înghit rând pe rând, forjând în cele din urmă realul după miile de instantanee prin care omul obișnuit ajunge ulterior să își revadă existența; cel mai adesea însă ca pe o suită de „imagini-trofeu”, adunate de-a lungul existenței, și de selecții retușate ale biografiei personale. Pe acest palier al postmodernității consumeriste, Sontag observă riscul de „poluare mentală” produs de fotografie, în spectacolul dezmățat și toxic al vizualității din lumea contemporană. Deja probate în timp, riscurile i se par a fi mai ales două: falsa impresie indusă prin fotografie că realitatea este mai „disponibilă” decât o putem cu adevărat stăpâni (de unde un pericol pe care l-aș numi de bovarizare) și, nu în ultimul rând, banalizarea și istoricizarea tragediilor umanității (Holocaust, genocide, foamete, războaie), care, mult prea accesibile prin fotografie și livrate până la „saturație” prin mass-media, ajung – crede eseista – să „aneantizeze” adevărata conștiință. În consecință, fotografia notabilă trebuie căutată acolo unde ea refuză confortul și forțează continuu noi unde de șoc, cum se poate vedea, de exemplu, în experiența (și ea depășită azi prin asimilare) a marilor fotografi ai postmodernității. În eseul „America sumbră din fotografii”, Sontag pleacă de la pretextul frumuseții whitmaniene („Statele Unite în sine sunt cel mai măreț poem”), pentru a descoperi, în marii fotografi ai anilor 1960-1970, sensibile antene pentru tragicul deghizat în „banal și vulgar”. Acești documentariști îi oferă Americii postmoderne o identitate artistică desprinsă în sfârșit de filonul european. Respingând programatic „artisticul” și fotografia „educată”, ei oferă imagini anti-sentimentale (Edward Steichen) și chiar anti-umaniste (Diane Arbus), prin care fotografia, iubită de exemplu cu candoare de Arbus pentru „nerușinarea” ei, ajunge să transmită mesaje necosmetizate despre limitele vederii noastre: există și alte lumi, unele chiar foarte apropiate de noi, încearcă ea să arate, iar ele sunt cea mai clară dovadă, cu cuvintele simple ale cineastului Luis Bunuel, că „aceasta nu este cea mai bună dintre lumile posibile”. Iar dacă acest duș rece aplicat sensibilității umaniste vine prin vâna fotografiei, este un semn că, față de ideologia anilor 1940, o nouă generație de artiști (ultima la momentul scrierii cărții) au dorit să arate, contrar ambițiilor unui fotograf mai vechi precum Stieglitz, că America nici vorbă să nu fie, ci chiar „este cimitirul Occidentului” (a se citi, al valorilor lui). O concluzie desigur forțată, bună doar pentru a face dată sau a agita spiritele. Fotografia în cercetarea antropometrică Un exemplu, și el istoric, dar de această dată de utilizare științifică a fotografiei, este cel din România anilor 1930, documentat recent printr-o expoziție la Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici din București și printr-o carte-album, al cărei autor este specialist în istoria ideilor central- și est-europene în antropologie fizică și eugenie. Director al unui Centru de Studii Umaniste și Medicale în Marea Britanie, Marius Turda are studii de istorie la București și o importantă activitate europeană, didactică și de cercetare, în prezent în cadrul universității britanice Oxford Brookes. Invitația lui Adrian Majuru de a organiza o expoziție despre știință și etnicitate în România interbelică și de a-i marca existența printr-o publicație a devenit o ocazie de a prezenta publicului român un episod local de istoria antropologiei, asociat în perioada dintre războaie cu eforturile de edificare științifică a obsedantului (pentru acea vreme) „specific național”. Interesul rasial exista în toată Europa, prin subramuri ale medicinei și antropologiei de tipul antropometriei, craniologiei, serologiei etc., iar reprezentanții școlilor românești din epocă, adesea discipoli sau colaboratori ai unor cercetători străini cu nume mult mai sonore, au depus un efort similar de studiere și edificare științifică a rasei române. În contextul dintre cele două războaie, cercetările de acest tip au nutrit speranța de a ne „elucida originea etnică adevărată” (P. Râmneanțu, P. David, 1935), printr-o „diagnoză rasială” a grupurilor etnice trăitoare în statul român modern, și mai ales în scopul înțelegerii specificităților noastre; pe scurt, un fel de „bilanț biologic al națiunii” (G. Banu, 1935). Fotografiile de epocă redate în album reflectă tipuri rasiale identificate preponderent de către antropologii străini (cu numai câteva documentări fotografice din anchetele exclusiv românești) și cu o sinteză substanțială informativ, menită să puncteze cercetările din România. Nume, atitudini și publicații istorice sunt aduse la cunoștința publicului român de către autor și pentru a risipi prejudecata identificării automate a acestora cu „rasismul de tip nazist”. Este important astfel de observat că „momentul de glorie al antropologiei românești”, Congresul Internațional de Antropologie și Arheologie Preistorică din 1937 de la București, a fost marcat de absența antropologilor germani, și că în epocă au fost condamnate „deviațiile rasiste” ale unei științe de la care românii așteptau importante răspunsuri identitare. Acestea le-au fost furnizate prin studii deopotrivă străine și românești, mult prea numeroase pentru a putea fi rezumate în câteva rânduri. De exemplu, dacă austriacul Viktor Lebzelter, măsurând craniile a peste 4300 de soldați români din toate teritoriile țării, identifica tipul rasial „romano-mediteraneean” ca fiind predominant printre români, știința românească a epocii nu a ascuns sau negat identificarea a cinci sau șase subtipuri rasiale românești și nici concluzia că identificarea unor elemente „precumpănitoare” sau a vreunui eventual subtip „scoborât din daci” sunt acțiuni imposibile (O. G. Lecca, N. Lahovary). Pe de altă parte, ca o observație personală, fotografii științifice precum cele de antropologie fizică publicate în acest volum au generat în epocă importante ecouri în percepția artistică a frumuseții umane și a diversității ei, inclusiv în arta românească. Susan Sontag, Despre fotografie, Traducere din limba engleză de Delia Zahareanu, Cu un eseu de Erwin Kessler, Editura Vellant, București, 2018, 232 p. Marius Turda, Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30, Editura Muzeului Municipiului București, București, 2018, 160 p. PAGE \* MERGEFORMAT 4