Arghezi în anii 1950

Carte românească Arghezi în anii ‘50 Mai exact, în prima lor jumătate și spre finalul deceniului precedent: 1948-1955 este intervalul istoric în care marele poet, după ce primise Premiul Național pentru Literatură, devine un scriitor indezirabil pentru regimul nou instalat în România. Nu a fost, desigur, singurul în această situație; numeroși colegi de breaslă s-au văzut puși la index și și-au petrecut ultimii ani de viață în condiții jalnice, excluși, marginalizați, unii arestați, destui interziși într-o literatură care le datora mult. Perioada aceasta e una dintre cele mai triste din istoria culturii noastre, în pofida tonurilor mobilizatoare care însoțesc și acompaniază nașterea (sau, mai bine spus, producția) noii literaturi. Ei îi va corespunde, la capătul celălalt al comunismului autohton, intervalul de final al epocii Ceaușescu, în care nu va mai exista nici măcar circumstanța iluziei într-un ideal egalitar. Se știe că Arghezi a fost parcimonios cu dezvăluirea episoadelor de viață privată, incluzîndu-le pe acestea din anii grei ai existenței lui sociale. Pe de altă parte, recuperarea simbolică a poetului, ulterioară intervalului 1948-1955, de către oficialitatea politică și culturală a făcut să se vorbească, încă de atunci, de compromisurile și „colaboraționismul” scriitorului, de „arghirofilia” sa și de absența principiilor la scriitorul român în general, și la Arghezi în special. E totuși un fapt istoric că, indiferent de speculațiile noastre pe direcția culpabilizării poetului de la Mărțișor, acesta nu a fost un colaborator zelos al regimului „democrației” populare și nici un profitor de primă oră al noii orînduiri, precum Sadoveanu. Anii tăcerii, volum ce reunește poeme și ciorne cu însemnări scrise între 1948 și 1955, arată o față ascunsă, de suferință îndîrjită, a unui mare scriitor și pamfletar marginalizat și izolat, în timpuri în care fanfara noii comenduiri răsună. Volumul n-a avut cine știe ce ecou, deși au trecut peste șapte ani de la apariția sa. Un receptor atent și entuziast a fost Ion Simuț, autorul unui întreg serial în „Cultura” și al unui articol amplu în „România literară”. E drept că tomul nu întrunește condițiile de profesionalism al unei ediții critice și este sufocat de discursuri parazitare, într-un limbaj de lemn, traduse, pe deasupra, și în engleză, franceză și germană. Nici lămuririle lui Baruțu T. Arghezi, care a donat Universității „Vasile Goldiș” din Arad un material atît de prețios, nu luminează întru totul istoria acestor poeme. Într-un paragraf fiul poetului povestește cum „fura” file pe care tatăl său i le dădea să le ardă „în soba de teracotă verde”, cum le-a ascuns printre „hîrțoagele școlare” și cum, mai tîrziu, prin 1960, a dactilografiat textele salvate, dîndu-i-le spre revizuire lui Arghezi. În alt paragraf Baruțu relatează că o parte din manuscrise au fost îngropate „la rădăcina unui tei”, iar cînd au fost dezgropate, scrisul așternut pe multe dintre ele era aproape șters, cele mai lizibile fiind filele scrise cu creionul. Imprecizia donatorului face casă bună cu incapacitatea editorilor de a asigura textelor o editare profesionistă. Cea mai flagrantă eroare este aceea de a segmenta abuziv corpusul unui poem scris de Arghezi pe mai multe pagini și de a considera versurile scrise pe pagina ce urmează în suită ca formînd un poem de sine stătător, fără titlu (!). La paginile 213-219 e un asemenea poem, perfect lizibil în fotocopii, întins sub pana lui Arghezi, „spart” însă în patru poezii de editorii săi. La fel se întîmplă cu poemul Din flori, cu trei pagini numerotate chiar de Arghezi. Ultimul vers de pe a doua, „Și el înțelege”, este urmat pe a treia de versurile „Că judeci, moșnege,/ Ca un gospodar”; dar editorii „rup” poemul în două și dau unui așa-zis text autonom, ca titlu, primul vers de pe pagina a treia, și anume Că judeci, moșnege. Reunind versurile așa cum le-a gîndit și scris Arghezi, ultima strofă are nu numai limpiditate, ci și expresivitatea lirică a unui portret. Băiatul din flori, „bărbatul nădejdilor mamei curate”, e un „moșneag” înțelepțit încă de la vremea copilăriei, care deretică prin casă asistat de cîinele simpatetic. Strofa segmentată fără pricepere de editori e frumoasă ca întreagă această poezie argheziană a unui mic orfan. Iat-o: „E cam pe la toacă.../ Te cheamă copiii la joacă./ Tu stai singuratec și nu ți-e urît./ Iei cîinele-n brațe, de gît.../ Și el înțelege/ Că judeci, moșnege,/ Ca un gospodar./ Ai tablă și abecedar./ Ai pus gaz în lampă și ai măturat/ Cu mătura mare cît tine./ Și toate sînt puse la locul lor, bine./ Și-i pusă și masa, cu pîine./ Cîți sînteți diseară la cină?/ O fată, o candelă, tu și un cîine/ Și taică-tu mort într-o țară străină.”. Versul ultim declanșează, într-un mod des întîlnit la Arghezi, o lectură „inversă” a poemului, care se va reciti altfel decît la prima lectură. El e de fapt cheia poeziei, pusă de poet la sfîrșit: se înțelege că tatăl orfanului a murit pe frontul de Est. În schimb, dacă am merge pe mîna editorilor și am considera versurile cuprinse între „Că judeci moșnege” și cel final ca formînd un poem autonom, fără titlu, acesta n-ar avea nici un sens. Din fericire pentru garanțiile restituirii corecte a textelor argheziene, există în volum fotocopiile: o idee bună a fost aceea de a da la fiecare text publicat imaginea manuscrisului ca atare. Din fotocopii se poate vedea și travaliul extraordinar al autorului de „cuvinte potrivite” pe multe pagini de text. O filă este un adevărat cîmp de bătălie, cu desfășurări de operațiuni sintactice și lexicale. Apar inversări, intercalări, adaosuri, tăieturi pe spații mai întinse ori eliminări „punctuale”, liste întregi de termeni care să rimeze cu unul prezent într-un vers. Într-un poem, Arghezi ezită mult asupra finalului, la care nu se-îndură să dea o versiune definitivă. Finalul trebuie să fie unul acid, întrucît versurile fac portretul unui „jupîn” al României. Să vedem cum s-a îngrijit „jupînul” de propria posteritate: „Și-a cumpărat și locul de veci, și a zidit/ O vilă de odihnă a oaselor, săpată/ În marmură și piatră, și lungă și pătrată,/ De față și cînd piere din timp s-a îngrijit/ Să-și facă bronz pe soclu să semene leit,/ Babete, buze, pleoape, cărarea sau chelia/ Că unul fu jupânul în toată România./ Și-ar fi făcut statuia întreagă strînsă-n frac/ Scoțînd, ca la tribună, un braț întins și-un crac/ Pe lături cu simboluri, Dreptatea, Libertatea/ Patriotismul, Brazda, Religia, Cetatea,/ Închipuite-n fețe pe jumătate goale,/ Jur împrejur cu plante și cinci sau șase oale./ De monumentul ăsta cu trepte și-o privată/ Se îngrijește țara de-a pururi întristată./ Cînd desvelit o dată se-arată ca o schiță/ Model de scuipătoare, și pușculiță”. Dar versul ultim este, tot așa, unul al editorilor, nu al lui Arghezi... În dreapta versurilor, pe o coloană ad hoc, poetul a scris mai multe cuvinte terminate în -iță: „chibritelniță”, „pușculiță”, „șuviță”, „pojghiță”, „sughiță”, „înghiță”, „schiță”, unele substantive, altele verbe la indicativ prezent sau la conjunctiv. Pe marginea din stînga a paginii de manuscris, apare în schimb un singur cuvînt, de două ori: „solniță”. Primul final arghezian fusese: „Model de scuipătoare, model de pușculiță”, iar înainte de el poetul avusese unul in progress, în care termenul „tare” scuipătoare nu fusese găsit. Înainte de primul final, Arghezi avea o versiune cu un vers ce se încheia bine cu „sau ca o pușculiță”, dar căruia îi lipsea termenul prim implicat de sau. „Arată ca o sau ca o pușculiță”: în acest vers incomplet autorul lăsase un spațiu alb după „Arată ca o”. Ca o ce? Venindu-i în mintea dedată la insulte plastice termenul „scuipătoare”, Arghezi încearcă să plaseze și scuipătoare, și pușculiță în același vers. Însă „Arată ca o scuipătoare și ca o pușculiță” are prea multe silabe. Nevrînd să renunțe la „scuipătoare”, dar nici la „pușculiță” (primul termen sugerează transformarea monumentului funerar într-un obiect de igienă publică: pe posteritatea „jupînului” trebuie să se scuipe; al doilea face referire la parvenitismul personajului), poetul ajunge la următoarea variantă de final: „Arată-a scuipătoare sau ca o pușculiță”. Un final foarte bun pentru mulți poeți, dar nu și pentru perfecționistul Arghezi, care trage cu creionul o linie verticală între cele două segmente ale versului: „Arată-a scuipătoare” și „sau ca o pușculiță” intră acum în ritmul poemului, dar nu sînt simetrice. Astfel că laboriosul autor renunță la acest final și încearcă altul, „Model de scuipătoare, model de pușculiță”. Nici acest al doilea final nu-l satisface. Arghezi tot caută, caută, nemulțumit de el însuși: încearcă o altă variantă, ea însăși „plurală”: „De ipsozar domestic, model de pușculiță”. A dispărut în acest stadiu termenul scuipătoare, în favoarea lui pușculiță, iar poetul caută acum - la vedere pe manuscris - un atribut pentru ipsozar. Iposzar „domestic” sau „de casă” sau „de curte”? Toate trei variantele apar, unele sub altele, în versul muncit la foc continuu de poet. Iar mai jos, spre stînga paginii, există un final „de rezervă”, cu solniță (căruia i se căutaseră termeni încheiați în -iță, pentru rimă) pus la alt caz: „Modelul unei solniți și-a(l) unei pușculițe”. Poemul arghezian nu are un vers final definitiv; dar munca marelui scriitor pe filele lui, în anii marginalizării sale sociale, poate fi acum reconstituită. Daniel Cristea-Enache -------- Tudor Arghezi, Anii tăcerii, ediție coordonată de Doina și Baruțu T. Arghezi, cuvînt înainte de Aurel Ardelean, postfață de Mirel Anghel, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010, 396 pag.