Criza economică şi financiară în România

Criza economică şi financiară în România Introducere Crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată, sunt deci însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere. Problema cu definiţia acestora constă în a spune cât de mare să fie volatilitatea sau căderea pieţelor pentru a încadra o evoluţie de acest gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea PIB-ului unei ţări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză. Convenţional s-a stabilit că recesiune este atunci când după două trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei ţări sau regiuni. National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind „o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului”. Specialiştii clasifică aceste crize în crize sociale (inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), în crize financiare (volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale, crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate. În principiu vorbim întotdeauna de o criză economică generată de cauze financiare, politice sau sociale. Criza financiară nu este decât o formă de manifestare a crizei economice şi reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piaţă. Conform teoriei instabilităţii financiare susţinută de economistul Hyman Minsky, crizele financiare urmează un curs previzibil. Astfel, primul semn care anunţă o viitoare criză financiară îl constituie un şoc din exterior asupra economiei, care poate îmbrăca forma unui război, a unei recolte foarte bogate sau foarte sărace, inventarea unei tehnologii. Acest factor exogen puternic conduce la creşterea şanselor de profit într-unul din sectoarele majore ale economiei şi reduce oportunităţile economice din alte domenii. Creşterea şanselor de profit într-un anumit sector economic atrage sursele de finanţare, generând o explozie sau o manie a investiţiilor. Febra investiţiilor este alimentată de creşterea substanţială a creditului bancar, precum şi de atragerea fondurilor personale şi ale firmelor. Atragerea creditelor conduce la creşterea impulsului de a specula, manifestat prin creşterea preţurilor la activele şi bunurile cu mare căutare. Creşterea preţurilor conduce la creşterea şanselor de profit, atrăgând noi investitori pe piaţă. În goana lor după profit, tot mai mulţi investitori ignoră regulile de comportament raţional şi investesc într-o piaţă care este deja riscantă prin supraevaluarea activelor. Într-o următoare etapă, o parte dintre investitori observă că piaţa a atins un punct de maxim şi caută să-şi transforme activele supraevaluate în bani sau active de calitate. Ulterior, tot mai mulţi investitori sesizează pericolul şi caută să-şi vândă activele riscante şi supraevaluate, fapt care conduce la o prăbuşire a preţurilor. Evenimentul care anunţă pericolul şi creează panică poate fi căderea unei bănci sau falimentul unei corporaţii. După declanşarea crizei în investiţii urmează o criză a creditului provocată de faptul că băncile nu mai acordă credite. Falimentele se declanşează în lanţ, iar economia poate intra în recesiune sau chiar în depresiune economică. Criza financiară şi economică actuală pare să fie fără precedent în ultima jumătate de secol. Recesiunea economică se extinde în SUA, Europa şi Japonia şi se conturează a fi mult mai dureroasă decât căderea economică din 1981-1982. O masivă scădere a încrederii atât la nivelul sectorului de afaceri, cât şi la nivelul consumatorilor, ambele răspunzând prin restrângerea cheltuielilor, este în plină derulare. Guvernul Statelor Unite şi unele guverne din Europa, încercând să refacă stabilitatea, au naţionalizat părţi ale sectoarelor lor financiare într-o măsură care contrazice însăşi bazele capitalismului modern. Întreaga lume pare astăzi că îşi schimbă cursul, îndreptându-se către o perioadă în care rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai mic. Aceasta va fi probabil cea mai dramatică consecinţă a crizei actuale. Cauze Mulţi apreciază că actuala criză financiară îşi are rădăcinile în scăderea dramatică a preţului locuinţelor în SUA sau în căderea pieţei creditului pentru locuinţe. Această viziune este cel puţin incompletă. Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adânci, atât de natură macroeconomică, cât şi de natură microeconomică, lucru menţionat recent de mai mulţi analişti: Altman (2009), Buiter (2008), Blanchard (2009). Cele două tipuri de cauze s-au intercondiţionat în producerea crizei. Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) şi de dorinţa ţărilor exportatoare de petrol şi gaze de a limita aprecierea monedei. De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generată de integrarea crescândă în economia globală a unor ţări (China, Asia de Sud- Est în general), cu rate mari de acumulare, dar şi de redistribuirea globală a avuţiei şi a veniturilor către exportatorii de bunuri tari (ţiţei, gaze naturale etc.). Lichiditatea abundentă şi suprasaturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiţii, inclusiv în instrumente financiare sofisticate, nu uşor de înţeles de către unii investitori. Consecinţele existenţei lichidităţii abundente au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii şi volatilitatea redusă a acestora. Împreună, aceste consecinţe au condus la creşterea apetitului pentru active cu câştiguri mari. În plus, volatilitatea redusă de pe piaţă a creat tendinţa de subestimare a riscului şi o adevărată lipsă de vigilenţă a investitorilor. Marjele de risc au fost şi ele foarte scăzute şi nediscriminatorii. Împreună, ratele scăzute ale dobânzii, apetitul pentru active cu câştiguri mari, vigilenţa scăzută faţă de risc şi marjele mici au mascat semnalele preţurilor pe pieţele financiare şi au condus la insuficienta înţelegere a riscurilor implicate. Pe acest fundal au operat, ca agravante, şi o serie de cauze microeconomice: securitizarea frenetică, fisurile în modelul de afaceri ale agenţiilor de rating, externalizările raţionale din punct de vedere privat dar socialmente ineficiente şi, în sfârşit, competiţia internaţională crescută pentru dereglementări. Consecinţa securitizării frenetice a fost că, odată ce criza a fost declanşată de apariţia eşecurilor la plata ratelor la creditele pentru case, piaţa financiară a devenit netransparentă. Instalarea neîncrederii investitorilor a plasat rapid titlurile emise de vehiculele cu scop special (VSP) în categoria riscante (calitatea activelor pe care le finanţau nu mai era clară) şi refinanţările au devenit imposibile. Datorită discrepanţei dintre maturităţile pe active şi pasive, aceste VSP au început să se bazeze pe linii de finanţare de la băncile sponsor. În final, cererea de lichiditate, în combinaţie cu pierderea încrederii între bănci, a rezultat în goana după cash şi rata dobânzii efective aînceput să crească. În SUA şi în unele state din Europa, guvernele şi băncile centrale au răspuns prinîmbunătăţirea lichidităţii; acordarea de garanţii guvernamentale pentru împrumuturi;recapitalizarea instituţiilor financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de către bănci asigurate; prevenirea colapsului dezordonat al întreprinderilor mari interconectate; cumpărarea de acţiuni în bănci; reduceri coordonate ale ratelor dobânzii. Deşi astfel de măsuri au fost puse în aplicare, după 17 luni de la declanşarea turbulenţelor, piaţa a rămas netransparentă, ceea ce a amplificat criza financiară şi a facilitat trecerea ei în sectorul real al economiei, mai întâi în SUA, apoi şi în alte ţări dezvoltate. Pe termen scurt principala provocare o constituie găsirea soluţiilor care să restabilească încrederea investitorilor şi a consumatorilor. Pe termen lung, principala provocare o constituie ajustarea principiilor care ghidează reforma sistemului financiar internaţional, în principal referitor la transparenţă, îmbunătăţirea reglementărilor privind contabilitatea titlurilor, asigurarea reglementării adecvate a pieţelor, firmelor şi produselor financiare, asigurarea integrităţii pieţelor financiare (privind manipularea pieţei şi frauda), şi întărirea cooperării între instituţiile financiare ale lumii (modernizarea structurilor de guvernanţă ale FMI şi ale Băncii Mondiale). Efecte Efectele crizelor actuale sunt foarte uşor de identificat: aceste crize duc la o diminuare a consumului pe fondul panicii create în jurul veştilor sumbre legate de evoluţia unor indicatori macroeconomici (inflaţie aşteptată, dobânzi, curs de schimb, şomaj); pe fondul scăderii consumului intern apare o creştere a şomajului destul de accentuată. Un alt efect, dacă această criză este una de sistem cu dimensiune regio-nală sau globală, este acela de scădere a exporturilor pe fondul scăderii cererii pe pieţele externe afectate de această criză. Perioadele de criză generează o serie de sentimente în rândul investitorilor individuali, de la teamă, panică, frică până la isterie în unele cazuri. Aversiunea la risc este în creştere şi va dura multă vreme până când piaţa americană va recâştiga încrederea acestor investitori. Un efect direct a acestei aversiuni la risc în creştere îl constituie schimbarea (ajustarea) comportamentului investiţional cu impact asupra structurii portofoliilor financiare. Este evident faptul că în momentul de faţă investitorii se reorientează spre instrumente financiare mai puţin riscante (obligaţiuni de stat, titluri de stat). De aici apare automat efectul asupra costului capitalului şi indirect asupra cursului de schimb. Conform teoriei economice (legea cererii şi a ofertei), în momentul în care investitorii de pe piaţa de capital se confruntă cu riscuri (volatilitate) în creştere, cu randamente în scădere, când lichiditatea pieţei de capital lasă de dorit cererea de instrumente financiare (înclinaţia spre investiţii) este în scădere semnificativă acest lucru conducând la creşterea dobânzii şi, implicit, la creşterea costului capitalului atras pe termen lung de pe pieţele de capital prin instrumente specifice. Acest lucru poate explică şi de ce în aceste momente băncile centrale sunt tentate să diminueze dobânda de intervenţie pentru a putea oferi sistemului bancar o lichiditate sporită necesară susţinerii financiare a activităţii economice. Dacă însă aceşti bani nu sunt orientaţi spre producţie ci vor continua să fie orientaţi de către bănci tot către consum problemele se vor înrăutăţi şi mai mult. A răspunde la criză tot printr-o politică a banului ieftin (care realimentează criza) nu faci decât să amâni pe mai târziu declanşarea unei noi crize mai puternice şi mai profunde (care include şi noua masă monetară emisă pentru a genera ieşirea din criză. Un alt efect al crizei, în opinia specialiştilor, este inflaţia şi deprecierea accentuată a cursului de schimb. De fapt, inflaţia şi deprecierea cursului de schimb nu sunt consecinţele directe ale crizei ci consecinţele expansiunii monetare. Criza financiară a dat naştere la falimente răsunătoare, restructurări de companii şi instituţii financiare, preluări şi fuziuni, susţinere financiară directă cu fonduri importante din partea guvernului american (au fost aprobate până acum peste 700 mld. USD doar pentru a putea fi folosite în vederea salvării instituţiile financiare americane de efectele crizei). O bună parte dintre aceste instituţii sunt sau au fost listate la bursă, ieşirea lor de pe piaţă afectând nu doar credibilitatea în piaţa americană de capital ci şi volumul tranzacţiilor bursiere, volatilitatea preţurilor, nivelul randamentelor, volumul tranzacţiilor bursiere a fost şi el puternic afectat pe principalele burse din lume, însă impactul cel mai puternic criza îl are asupra volatilităţii (riscului) şi asupra randamentelor bursiere asociate mai ales instrumentelor cu venit variabil. Criza a condus la o serie de reacţii instituţionale care s-au materializat într-o serie de măsuri de intensificare a controlului asupra unor zone rămase în afara jurisdicţiei băncilor centrale sau comisiilor de supraveghere a pieţelor de capital. În parallel au fost aduse tot mai mult în discuţie criteriile de acordare a finanţărilor şi metodologiile de risc şi de rating folosite în decizia de finanţare. Mai mult, intervenţia statului pe pieţele financiare (care uneori a mers până la cazuri extreme de naţionalizare) a trebuit şi ea legitimată printr-o serie de măsuri legislative nemaiîntâlnite de la Marea Criză. În România, răspunsul la efectele adverse ale crizei nu poate fi similar celui formulat de unele state europene sau celui din SUA. Există câteva diferenţe între economia românească şi aceste economii, care nu permit copierea pur şi simplu a pachetelor de măsuri dezvoltate acolo. În esenţă, este vorba despre faptul că economia românească are un deficit de cont curent mare, care indică dependenţa acesteia de finanţarea externă. Avem de ales între reducerea ordonată a acestui deficit sau în reducerea lui de către piaţă în condiţiile actuale de tensiune şi neîncredere, cu consecinţe dramatice pentru cursul de schimb şi pentru creşterea economică. Măsuri de contracarare a efectelor crizei Ţinând seama de impactul global al actualei crize financiare cu potenţial clar de declanşare a unei crize economice de proporţii, instituţiile decizionale competente, la nivel naţional şi internaţional (între care FMI, Banca Mondială, UE etc.), în cadrul diferitelor reuniuni ale reprezentanţilor statelor, au analizat şi convenit în mod preliminar o serie de măsuri pentru a contracara agravarea efectelor crizei şi a restabili încrederea în pieţele financiare.Aceste măsuri vizează atât termenul scurt şi pe cel mediu şi lung. În ceea ce priveşte România, menţionăm că, potrivit declaraţiilor persoanelor oficiale din cadrul BNR ca şi al altor instituţii financiare, nici o bancă nu se află în situaţie gravă, nu are probleme de lichidităţi, ca urmare a efectelor crizei financiare internaţionale. Împrumuturile subordonate, depozitele şi creditele atrase pe care băncile din România le-au primit de la acţionari străini, în proporţie de 50% au scadenţa la peste 2 ani, iar 3 mild.Euro vor trebui plătiţi între 1-2 ani şi circa 2,5 mild. Euro între 6 luni şi un an. Solvabilitatea bancară se află la un nivel bun (de 13%), iar activele slabe deţin o proporţie relativ mică în totalul activelor (sub 1%). Potrivit prognozelor FMI, creşterea economică în România se prelimină la 8,6% în anul 2008 şi 4,8% în anul 2009, în condiţiile în care inflaţia va fi 2,8% şi respectiv 6,6%, iar deficitul de cont curent de 14,5% şi respectiv 13,3%. Prognozele pentru România relevă o încetinire a dinamicii economice care se menţine totuşi la niveluri superioare, comparativ cu alte ţări din zona europeană. Odată cu creşterea prudenţialităţii în materie de creditare, băncile româneşti şi-au închis una celeilalte limitele de expunere pe piaţa interbancară, ceea ce semnifică existenţa unor planuri de rezervă consistente, în ceea ce priveşte asigurarea lichidităţii. Criza financiară şi economia României Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei României. Totuşi, din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puţin afectatîntrucât nu a fost expus la active toxice, precum şi datorită măsurilor prudenţiale şi administrative adoptate de-a lungul timpului de către Banca Naţională a României. Indirect însă, criza financiară internaţională şi mai ales consecinţa ei evidentă – recesiunea din ţările dezvoltate – se extinde asupra economiei româneşti pe mai multe canale. Pe canalul comercial, încetineşte creşterea exporturilor sau chiar le reduce. Pe canalul financiar, limitează accesul la finanţare externă, şi astfel restrânge volumul creditării, şi generează dificultăţi în serviciul datoriei externe private. Pe canalul cursului de schimb, reducerea finanţărilor externe s-a reflectat în deprecierea monedei naţionale. Pe canalul încrederii, a avut loc o retragere a investitorilor din ţările est-europene. Aceasta a avut drept efect manifestarea pe piaţa monetar-valutară a unor momente de panică şi atacuri speculative, precum cel din luna octombrie din România, care a făcut necesară intervenţia BNR. În sfârşit, pe canalul efectelor de avuţie şi bilanţ, are loc deteriorarea activului net al populaţiei şi al companiilor, ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută (corelate cu deprecierea leului) şi a scăderii preţurilor activelor mobiliare şi imobiliare de la valori speculative, nesustenabile (de tip “bubble”). Propagarea acestor efecte face ca gradul de incertitudine referitor la evoluţiile variabilelor economice să fie extrem de ridicat. Aceasta contribuie, la rândul său, la accentuarea crizei prin efectele negative pe care le are asupra aşteptărilor şi prin augmentarea gradului de prudenţă la nivelul consumatorilor şi al agenţilor economici. În România, răspunsul la efectele adverse ale crizei nu poate fi similar celui formulat de unele state europene sau celui din SUA. Există câteva diferenţe între economia românească şi aceste economii, care nu permit copierea pur şi simplu a pachetelor de măsuri dezvoltate acolo. În esenţă, este vorba despre faptul că economia românească are un deficit de cont curent mare, care indică dependenţa acesteia de finanţarea externă. Avem de ales între reducerea ordonată a acestui deficit sau în reducerea lui de către piaţă în condiţiile actuale de tensiune şi neîncredere, cu consecinţe dramatice pentru cursul de schimb şi pentru creşterea economică. Chiar dacă derularea procesului de ajustare economică nu poate fi planificată cu precizie, totuşi, promovarea unor politici economice coerente şi credibile ar putea evita producerea unei ajustări dezordonate (hard landing). Astfel, guvernul ar trebui să evite o abordare emoţională a crizei sub presiunea sindicatelor şi patronatelor, care ar duce la adoptarea unor măsuri de stimulare a cererii interne, complicând aducerea deficitului de cont curent la un nivel sustenabil. Numai o concentrare a combinaţiei de politici macroeconomice pe procesul de ajustare a dezechilibrului extern (deficitul de cont curent) şi a celui intern (deficitul bugetar) poate duce la susţinerea unei aterizări line a economiei şi la ameliorarea percepţiei investitorilor străini. În esenţă, este necesară o întărire semnificativă a politicii fiscal şi a celei salariale (în sens larg, cuprinzând sporurile şi premiile de natură cvasisalarială). În acest sens, bugetul pe 2009, recent aprobat, constituie un prim pas lăudabil, în special datorită alocării unor fonduri relative ridicate pentru investiţii care au potenţialul de a crea“spilover effects” asupra celorlalte sectoare din economie. Pe măsura transpunerii sale în practică, se va crea posibilitatea relaxării treptate a politicii monetare. Astfel, o combinaţie suboptimală existentă în ultimii ani (politici bugetare şi salariale laxe, respectiv o politică monetară foarte “strânsă”) va putea fi înlocuită cu o combinaţie optimală în care toate politicile (bugetară, salarială şi monetară) să aibă un grad similar de restrictivitate şi să îndrepte activitatea economică spre muncă şi productivitate. În plus faţă de aceasta, guvernul mai poate contribui la ameliorarea percepţiei investitorilor străini prin măsuri precum îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene şi înlocuirea astfel, într-o anumită măsură, a finanţării externe private cu finanţare externă publică sau prin crearea de noi locuri de muncă în domenii insuficient valorificate (infrastructură, turism, agroalimentar), care să preia, treptat, rolul de motor al creşterii economice. În general, încheierea unor acorduri de finanţare cu organisme internaţionale, începând cu Comisia Europeană şi Banca Europeană de Investiţii, care să compenseze diminuarea sensibilă a intrărilor de capital privat este binevenită. Dacă toţi aceşti paşi vor fi urmaţi, există o înaltă probabilitate ca investitorii să-şi amelioreze percepţia privitoare la România şi să prefere să investească aici decât în alte ţări din zona Europei Centrale sau de Est. Probabilitatea înaltă nu echivalează însă cu certitudinea: nu poate fi exclus scenariul în care, deşi autorităţile române fac tot ceea ce trebuie, investitorii străini să nu reacţioneze pozitiv şi să trateze România nediferenţiat faţă de vecinii săi. Conştientizarea acestei posibilităţi nu trebuie să ducă însă la defetism şi la abandonarea măsurilor de ajustare atât de necesare. Un pericol pentru aplicarea acestei strategii coerente de ajustare ordonată a dezechilibrului extern îl constituie prognozele din ce în ce mai pesimiste elaborate de diferite instituţii privind creşterea economică din România în anul 2009 şi care merg până la a anticipa o creştere negativă. Pericolul constă în aceea că factorul politic, dând crezare acestor prognoze, ar putea să trateze problema emoţional, adoptând măsuri de relaxare fiscală şi salarială, care nu ar face decât să agraveze criza. În ceea ce o priveşte, Banca Naţională a României rămâne consecventă în proiecţia sa de creştere economică pentru anul 2009, având următoarele argumente: • ponderea mai redusă a exporturilor în PIB comparativ cu alte state Central şi Est-Europene, care au prognozată totuşi o creştere pozitivă în 2009; • gradul mai scăzut de intermediere financiară (credit neguvernamental ca proporţie în PIB), care implică, ceteris paribus, o contracţie mai mică a economiei datorate canalului financiar; • faptul că România are o balanţă energetică aproape echilibrată, nefiind nici în situaţia ţărilor mari importatoare de energie (majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est), nici în situaţia ţărilor mari exportatoare de energie din estul continentului, care suferă ca urmare a reducerii preţului petrolului; • flexibilitatea cursului de schimb, care permite ca o parte din şocurile exogene să se disipeze asupra variabilelor nominale (curs de schimb), decât să afecteze economia reală; • volumul mare de fonduri structurale (inclusiv cele aferente anilor fiscali 2007 şi 2008) care pot fi atrase de România, conform regulii t+2. Un alt set de argumente privind menţinerea creşterii economice în teritoriu pozitiv porneşte de la analiza componentelor PIB (consumul, investiţiile şi exportul net): • în ceea ce priveşte consumul, nu trebuie neglijat stimulentul fiscal injectat în economie în ultimele luni ale anului 2008, echivalent cu aproximativ 3 procente din PIB şi care îşi va produce efectele în economie în lunile următoare; • tot în privinţa consumului, reducerea la un sfert a preţului petrolului faţă de vara anului 2008 este echivalentă cu un masiv stimulent pentru consum. A nu se uita că preţurile combustibililor (benzina şi motorina) sunt cu 15 la sută mai mici în prezent decât acum opt-nouă luni, în pofida deprecierii semnificative a leului faţă de dolar, care a avut loc între timp; • în ceea ce priveşte investiţiile, o bună parte din investiţiile private care nu se vor mai face în 2009 vor fi înlocuite cu investiţii publice, dacă structura bugetului aprobat va fi confirmată în practică; • cu privire la exportul net, există toate şansele ca el să aibă o contribuţie negativă în scădere la creşterea PIB: chiar dacă exporturile totale vor scădea, importurile totale vor scădea şi mai mult în anul 2009. Chiar dacă este evident că o serie de domenii care până în 2008 au constituit motoarele creşterii economice (activităţile mobiliare, financiar-bancare, importurile de autoturisme, industria metalurgică, industria chimică, industria constructoare auto) vor cunoaşte scăderi în anul 2009, există totuşi domenii (IT, telecomunicaţii, industria alimentară şi a medicamentelor, servicii publice) care se pot dezvolta şi care pot menţine creşterea economică în teritoriu pozitiv. În acelaşi timp trebuie ţinut cont că este necesar un efort de refacere a încrederii consumatorilor în evoluţia economiei, încredere ce a fost redusă substanţial (aşa cum arată indicele încrederii în economie publicat de CE), pe fondul unei tratări emoţionale a crizei. În concluzie, sectorul privat a redus deja deficitul său extern anul trecut, dar el rămâne relativ mare. Estimez că ajustarea va continua semnificativ şi în 2009. În acelaşi timp, politica fiscală a fost procicilică şi a contribuit la accentuarea deficitului extern al economiei româneşti. În momentul de faţă sunt necesare măsuri care să asigure reducerea ordonată a deficitului de cont curent la niveluri sustenabile, prin diminuarea deficitului bugetar şi adaptarea mai bună a mix-ului de politici la magnitudinea deficitelor. Ponderea cheltuielilor publice pentru investiţii trebuie crescută. De asemenea, trebuie mai bine pregătită absorbţia de fonduri europene şi adoptarea unor acorduri de finanţare cu organisme internaţionale începând cu Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. Sectorul privat trebuie să restabilească corelaţia dintre salarii şi productivitatea muncii care să-i asigure competitivitatea externă. Aceste politici vor reduce incertitudinea şi vor reda încrederea în evoluţiile viitoare ale economiei. Ţintirea inflaţiei şi criza financiară În continuare mă voi referi la strategia de politică monetară a BNR – ţintirea inflaţiei – în strânsă conexiune cu criza financiară actuală şi cu problemele cu care ţara noastră se confruntă. Opţiunea pentru adoptarea ţintirii inflaţiei ca strategie de politică monetară a fost justificată de necesitatea realizării unei dezinflaţii sustenabile. Implementarea strategiei de ţintire a inflaţiei nu a fost uşoară nici înainte de apariţia crizei financiare şi dominanţa fiscală, intrările masive de capital, poziţia de debitor net a BNR faţă de sistemul bancar şi mecanismul de transmitere a politicii monetare s-au combinat, astfel că, între 2005 şi 2007, au existat perioade în care anticipaţiile inflaţioniste şi aprecieri accentuate ale monedei au coexistat. Aceasta a ridicat o dilemă serioasă pentru banca centrală. Creşteri ale ratei dobânzii, necesare pentru a aduce anticipaţiile în linie cu ţinta de inflaţie, atrăgeau şi mai multe capitaluri străine, apreciind nesustenabil leul. Odată cu declanşarea crizei financiare în iulie 2007, o parte dintre aceste condiţii au dispărut. Astăzi BNR tinde să fie creditor net al sistemului bancar, iar intrările de capital străin s-au atenuat în mod semnificativ. Dar aceasta nu simplifică implementarea politicii monetare. Dimpotrivă, criza financiară a sporit volatilitatea pe pieţele monetară şi valutară şi tinde să amplifice încetinirea activităţii economice. Pe de o parte, reducerea finanţărilor externe şi existenţa dezechilibrelor externe mari au declanşat deprecierea leului, care alimentează inflaţia şi face necesară o rată a dobânzii relativ înaltă. Mai mult, cei cu datorii în euro şi alte valute, şi astfel sistemul financiar, sunt vulnerabili la o depreciere semnificativă a leului. Pe de altă parte, rate mai înalte ale dobânzii ar tinde să frâneze creşterea economică şi, mai mult, ar crea costuri pentru cei ce au datorii, riscând să destabilizeze sectorul financiar. În aceste condiţii apare problema delicată a compromisului dintre obiectivele politicii monetare: asigurarea stabilităţii preţurilor şi asigurarea stabilităţii financiare. Friedman (1968) şi Phelps (1968) au arătat că nu există compromis pe termen lung între inflaţie şi şomaj. De aici rezultă că obiectivul pe termen lung al politicii monetare trebuie să fie atingerea unei inflaţii scăzute şi stabile. S-a observat că inflaţia scăzută şi stabilă ajută creşterea economică sustenabilă pe termen lung. În consecinţă inflaţia scăzută şi stabilă reprezintă atât un scop în sine, cât şi un mijloc de realizare a unei creşteri economice sustenabile (Bernanke, 2006). Eficienţa politicii monetare în atingerea acestui obiectiv este însă limitată dacă nu există stabilitate financiară. Unul dintre principiile macroeconomice de bază afirmă că fricţiunile pe plan financiar influenţează în mod substanţial ciclul de afaceri. Astăzi, pe plan mondial, acest lucru este foarte evident. Băncile centrale ale lumii încearcă să menţină stabilitatea financiară şi să evite recesiunea şi depresiunea economică. Experienţele anterioare par să confirme viziunea conform căreia inflaţia este principal sursă de instabilitate financiară. De obicei perioade caracterizate de inflaţie înaltă au fost şi cele cu instabilitate financiară severă şi cu crize la nivelul sectorului bancar sau au fost urmate de recesiune în urma adoptării de către autorităţi a unor măsuri inadecvate de temperare a inflaţiei. Totuşi, literatura economică recentă evidenţiază faptul că un nivel scăzut al inflaţiei nu reprezintă o condiţie suficientă pentru asigurarea stabilităţii financiare pe termen lung (Crockett, 2003). În economiile contemporane, un nivel scăzut şi stabil al inflaţiei a condus la crearea unui climat economic nou, care necesită reconsiderarea cu rigurozitate a relaţiei dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. Ca atare, s-a trecut la deschiderea unui nou front de luptă, cel consacrat combaterii instabilităţii financiare. În acest sens, experienţa unor ţări asiatice din anii 1997-1998 şi actuala criză economică şi financiară conduc la reconsiderarea măsurii în care banca centrală deţine capacitatea de a asigura concomitent stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară în ipoteza în care realizarea acestora necesită adoptarea unor măsuri conflictuale. Experienţa României arată că stabilitatea financiară prezintă o importanţă deosebită pentru stabilitatea preţurilor. Pe bună dreptate, România a fost criticată pentru întârzieri în dezinflaţie. Acestea s-au datorat reformelor structurale insuficiente. Ţara noastră a realizat o rată medie de dezinflaţie de 5,8 puncte procentuale pe an în perioada 2000-2007, în paralel cu menţinerea stabilităţii sistemului financiar. Dar dacă BNR ar fi suplinit acest deficit de reforme prin creşteri mai abrupte ale ratelor dobânzii situaţia financiară a firmelor şi a gospodăriilor s-ar fi deteriorat. Şi astfel s-ar fi deteriorate stabilitatea financiară a sectorului bancar. În final, însăşi ritmul dezinflaţiei ar fi fost, probabil, mai mic decât cel realizat. Lecţia care trebuie învăţată este aceea că, pe termen lung, incapacitatea menţinerii stabilităţii financiare nu poate să conducă decât la o reinflamare a inflaţiei. Intervenţiile valutare Prin adoptarea ţintirii inflaţiei am optat să facem cât mai mult loc pieţei în stabilirea cursului de schimb. Totuşi, au fost situaţii când fluctuaţiile leului au fost cu mult în afara limitelor justificate de fundamentele cursului de schimb. Aşa a fost cazul de mai multe ori în intervalul 2004-2007, când au existat intrări masive de capital şi leul s-a apreciat foarte mult. Aşa s-a întâmplat, în anumite perioade, şi după declanşarea crizei financiare internaţionale actuale, inclusiv în 2009. Acestea au fost motivele pentru care am adoptat o flotare controlată a cursului de schimb. Ceea ce nu înseamnă că intervenim în piaţa valutară în mod discreţionar. Politica BNR privind intervenţiile pe piaţa valutară a fost ghidată de filozofia conform căreia o volatilitate înaltă a cursului de schimb este dăunătoare atât pentru obiectivul privind inflaţia, cât şi pentru sănătatea financiară a sectorului real şi a celui financiar. Cu această filozofie, BNR a promovat un curs de schimb flotant, care i-a permis atât să utilizeze valenţele pieţei libere şi să descurajeze comportamentele speculative, cât şi să evite aprecierile excesive. Implementarea consecventă a acestei filozofii a necesitat cumpărări relativ importante de valută de pe piaţă de către BNR în perioada 2004 – august 2007. La momentele cumpărării valutei, BNR a fost criticată că nu lasă cursul să se aprecieze în linie cu cerinţele pieţei. Astăzi se dovedeşte că această politică a fost adecvată. Criza financiară actuală a introdus o inversare abruptă a trendului de apreciere a leului, cu importante episoade de volatilitate. Aşa cum, în trecut, intrările de valută au supraapreciat leul cu mult peste nivelul indicat de factorii fundamentali ai cursului de schimb, astăzi reducerea finanţării externe şi incertitudinea tind să determine deprecieri ale leului nejustificate de factorii fundamentali ai cursului de schimb. Rezervele cumpărate pe piaţa valutară în momentele de supraapreciere servesc astăzi pentru intervenţii pentru calmarea deprecierii leului. Impactul crizei asupra economiei României Conectarea tot mai intensă a economiei româneşti la fluxurile economice internaţionale (reale şi de capital) a favorizat procesul de catching - up înregistrat în ultima perioadă, evoluţie evidenţiată de ritmurile de creştere din perioada 2000 - 2008. Însă, o economie emergentă, încă marcată de rigidităţi structurale, deschisă la piaţa externă, poate fi profund afectată de asemenea conjuncturi economice nefavorabile. După cum observăm, propagarea crizei economico - financiare din SUA şi Marea Britanie a atins şi economia românească, care de la o creştere de 7,9% a PIB real în 2008 se vede în situaţia de a-şi reduce semnificat ritmul, fiind posibil să se ajungă la o rată chiar negativă în anii următori. Analiza efectelor asupra economiei noastre vizează mai multe planuri: evoluţia volumului producţiei, comenzilor în industrie, situaţia pe piaţa muncii şi evoluţia şomajului, iar în final analiza ritmului investiţional în economie. Datele ce au stat la baza prezentei analize sunt oferite de BNR, prin Buletinul de conjunctură din martie 2009. Producţia de bunuri În România, oscilaţiile conjuncturale în evoluţia volumului producţiei în industrie şi construcţii sunt prezente chiar şi în perioada anterioară lunii septembrie - octombrie 2008. Însă, după această perioadă, în intervalul octombrie – ianuarie, se constată o reducere a producţiei în aceste domenii, cel industrial fiind cel mai afectat. Previziunile cuprinse în Buletinul de conjunctură al BNR ilustrează o revenire a ritmului de creştere a producţiei începând cu luna martie. În sectorul industrial, revigorarea este generată de industria producătoare de maşini (a cărei cerere internă este suplimentată şi de o creştere a cererii externe, mai ales pe piaţă germană). Tot o evoluţie pozitivă se aşteaptă să înregistreze şi industria materialelor de construcţii şi cea de prelucrare a petrolului. Industria metalurgică şi conexă (construcţii metalice etc), care s-a confruntat cu o reducere a producţiei şi comenzilor în patru - cinci luni, pare să întrerupă evoluţia negativă şi să aibă o uşoară creştere în perioada următoare. Ramuri industriale precum cea textilă, încălţaminte, confecţii, pielărie vor înregistra şi în continuare o scădere a volumului producţiei, fiind direct influenţate de reducerea cererii agregate (în special cea de bunuri finale venită din partea populaţiei) şi de reducerea veniturilor. Grafic 1. Evoluţia volumului producţiei Relansarea cererii de materiale de construcţii nu trebuie însă pusă pe seama dezvoltării de noi proiecte imobiliare, ci mai curând pe necesitatea continuării şi terminării lucrărilor deja contractate. Astfel se explică de ce previziunile din graficul alăturat ilustrează o creştere a volumului producţiei în construcţii. De altfel, reducerea puternică a cererii de spaţii de locuit ca urmare, pe de o parte, a stopării creditării, iar pe de altă parte, a aşteptărilor de reducere a preţurilor, va antrena foarte probabil o stagnare sau chiar reducere a interesului antreprenorial în acest domeniu pe termen mediu. Aşteptările optimiste privind relansarea producţiei sunt susţinute şi de un alt indicator specific: gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în industrie. Acesta înregistrează o creştere de la 67% în luna februarie a anului curent la 73% în martie, ceea ce denotă o relativă revigorare a producţiei. Grafic 2. Estimări privind utilizarea capacităţilor de producţie Trebuie totuşi menţionat că, în contextul crizei actuale, se observă o evoluţie asimetrică a ramurilor analizate. Acest fapt conduce inevitabil la o restructurare a economiei, la o reponderare a aportului diverselor ramuri la PIB. Rămâne de văzut dacă politicile economice ce vor fi implementate în perioada următoare vor contribui la acest proces de ajustare structurală sau vor urmări mai degrabă „salvarea” sectoarelor afectate cel mai puternic de criză. Ameliorarea perspectivei economice poate fi coroborată şi cu evoluţia pozitivă a comenzilor în aceste ramurile de activitate a căror producţie are un trend crescător (industria producătoare de autoturisme, a materialelor de construcţii, a producţiei de petrol şi derivaţi). Grafic 3. Evoluţia comenzilor în industrie şi construcţii Spre deosebire de acestea, comenzile în ramura construcţiilor sunt uşor negative (soldul conjunctural ilustrat de Buletinul de Conjunctură întocmit de BNR pentru martie 2009 fiind aproape de zero). Întreprinzătorii privaţi din industria textilă, confecţii, încălţăminte, pielărie, servicii de transport, infrastructură energetică şi-au redus producţia ca urmare a reducerii cererii de bunuri specifice (atât interne cât şi externe). Piaţa muncii În conformitate cu înregistrările efectuate de ANOFM, numărul concedierilor a crescut în perioada septembrie - noiembrie 2008 cu aproximativ o treime faţă de perioada similară din anul anterior (cu un maximum de 16,8 mii persoane atins în luna noiembrie). Cele mai frecvente anunţuri de închidere a unor capacităţi de producţie au provenit din sectorul industrial şi cu deosebire din ramurile orientate cu predilecţie către export (ca urmare a contractării cererii externe). Printre acestea s-au regăsit: industria petrochimică, metalurgie şi construcţii metalice, mijloace de transport rutier şi componente auto, maşini, echipamente şi aparate electrice. Dat fiind gradul relativ ridicat de specializare a acestor segmente industriale, reangajarea sau reconversia profesională a celor disponibilizaţi este dificilă, ceea ce accentueză dimensiunea şomajului ciclic. Grafic 4. Evoluţia forţei de muncă şi a ratei şomajului Rata şomajului a urcat cu 0.1 puncte procentuale din septembrie până în noiembrie, urmând ca în decembrie să crească la 4.4% şi respectiv în ianuarie la 4.9%. Deteriorarea condiţiilor de pe piața muncii sunt evidente, iar prognozele anticipează şi în perioada următoare ajustări ale personalului angajat. De asemenea, un factor menit să amplifice dimensiunea şomajului în perioada următoare este şi fluxul de migrație inversă a forței de muncă plecată în celelalte ţări europene, generat de înrăutăţirea condiţiilor de angajare şi sociale din ţările primitoare. Tendinţa generală manifestată pe piaţa muncii este de reducere a gradului de ocupare a forţei de muncă şi, implicit, de creştere a şomajului (ciclic, în special). O înrăutăţire a situaţiei angajărilor se va resimţi în industrie, mai ales în acele ramuri care sunt obligate să îşi reducă producţia de bunuri şi servicii. Există totuşi industrii care, datorită unei relative revigorări, au încetinit ritmul disponibilizărilor. Este vorba în special de ramura construcţiilor.În ceea ce priveşte ritmul de creştere salarială, 2009 debutează cu o inversare a trendului. În septembrie 2008, câştigul salarial mediu brut era situat la 1751 lei, acesta crescând constant pânâ în luna decembrie la 2023 lei. Creşterea procentuală raportat decembrie/septembrie fiind de aproape 16%. În luna ianuarie, însă, are loc o reducere a câştigului salarial de aprox. 10% faţă de luna precedentă, ajungând la un nivel absolut de 1839 lei. Explicaţiile unei ajustări relativ întârziate a salariilor în raport cu activitatea economică trebuie să aibă în vedere existenţa unei rigidităţi a salariilor nominale (chiar şi în mediul privat), păstrarea condiţiilor contractuale cu privire la salarii ce au fost negociate la începutul anului 2008. Analiza evoluţiilor de pe piaţa muncii permite desprinderea unor concluzii importante. Prima evidenţiază o agravare a situaţiei şomajului la nivelul economiei, chiar dacă rata şomajului se situează în jurul a ceea ce teoria economică numeşte rată naturală. A doua priveşte presiunea din ce în ce mai mare asupra bugetului asigurărilor sociale, ca urmare a creşterii volumului de plăţi de transfer (ajutor de şomaj etc) angajate de la buget. Ori, în condiţiile existenţei unui deficit bugetar deja mare, se simte nevoia unei regândiri a politicilor economice în domeniu. O a treia concluzie arată că evoluţia câştigului salarial în special din sectorul privat se corelează cu situaţia economică şi aşteptările privind evoluţiile viitoare. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre sectorul public. Cu excepţia anumitor reduceri de personal invocate de guvern (sau, mai bine spus, a îngheţării locurilor vacante din organigramele administraţiei publice centrale şi locale), a blocării anumitor sporuri, nu au fost luate măsuri reale de reformă astfel încât să se ajungă la o reducere a ponderii şi rolului statului în economie. Investiţiile Nivelul investiţiilor (formării brute de capital) a înregistrat o evoluţie negativă pronunţată începând cu septembrie 2008, lună în care semnalele crizei mondiale şi-au făcut simţită tot mai acut prezenţa şi în economia României. Grafic 5. Estimări privind investiţiile Reducerea investiţiilor în construcţii va continua şi în perioada următoare. O evoluţie similară va fi înregistrată şi în industriile producătoare de tehnică de calcul, aparate electrice şi electronice. Stoparea trendului descendent va fi prezent mai ales în industrii precum cea metalurgică construcţii metalice, materiale de construcţii, chimică, respectiv cea a transportului de energie, gaz metan. Problemele cauzate de datoria externă Datoria externă a României a crescut accelerat în ultimii ani, ponderea acesteia în PIB aproape triplându-se din anul 2000 până în prezent. Datoria externă nu reprezintă nimic rău în sine, mai ales dacă este vorba de datoria privată. La prima vedere, creditele denominate într-o monedă străină conţin un element în plus faţă de cele exprimate în moneda locală, anume riscul valutar, iar economiştii avertizează că adesea oamenii uita prea uşor de acest element. Însă posibilitatea variaţiei puterii de cumpărare este o trăsătură a oricărei monede, indiferent de producătorul (emitentul) acesteia. Contractele de creditare exprimate în moneda locală prezintă riscul creşterii/scăderii puterii de cumpărare a leului. Cei 100 de lei care se iau cu împrumut astăzi pot avea altă valoare atunci când trebuie rambursaţi – mai mică sau mai mare. În mod similar, cei 100 de euro care se iau cu împrumut astăzi pot avea altă valoare atunci când trebuie rambursaţi – mai mică sau mai mare. Nu este nimic special legat de moneda “străină”, poate doar faptul că indivizii sunt obişnuiţi să numeasca riscul creşterii valorii sale drept „valutar”. Îndatorarea oferă posibilitatea de a avea acces la economisirile altora şi astfel, de a iniţia investiţii pentru care, altminteri ar fi trebuit să aşteptăm mulţi ani pentru a acumula capitalul necesar. Graţie globalizării, ne putem folosi de economisirile altora – ale străinilor, ceea ce creează o datorie externă. Nivelul datoriei nu este important pentru societate, câtă vreme este vorba de datorie privată. Problema apare atunci când se îndatorează statul. Statul nu are stimulentele necesare pentru a folosi eficient banii – nici banii pe care îi obţine din impozite şi, evident, nici banii pe care îi obţine din împrumuturi; de asemenea, nu poate calcula economic cum este mai bine să-i utilizeze. De aceea, orice cheltuială guvernamentală, inclusiv cele bazate pe datorie reprezintă o pierdere pentru societate. O alta problemă apare atunci când datoria privată este de facto public – situaţie la care se ajunge dacă guvernul adoptă o politică de tip too big to fail. Iar aceasta este exact situaţia în care a ajuns România astăzi. În 2009 guvernul a contractat un împrumut de 20 de miliarde euro pentru a garanta datoriile (acoperi pierderile) unor bănci. Practic, aproape jumătate din datoria – externă, în acest caz; (la fel de bine putea fi şi internă ) privată a devenit publică sau “cvasifiscală”. Având în vedere acest lucru, dinamica datoriei a devenit o problemă foarte importantă. Graficul 6.Ponderea datoriei externe in PIB (%) Acţiunea crizei asupra profitului băncilor din România Anul 2009 a fost unul dificil pentru sistemul bancar – economia a scăzut cu 7.2%, numărul şomerilor a crescut cu 75%, cererea de credite a fost extrem de mică, iar restanţele la credite aproape că s-au triplat. În acest context, s-a analizat evoluţia profiturilor raportate deşase dintre cele mai importante bănci din România, bănci care împreună deţin 57.7% din piaţă. BCR – a obţinut în 2009 un profit operaţional de 3,261.5 milioane lei (772 mil. euro), în creştere cu 32,1% (sau 792.5 mil. lei) faţă de sfârşitul anului 2008, în timp ce profitul net calculat conform standardelor internaţionale de raportare financiară (IFRS) a ajuns la 871.7 mil. lei (206.3 mil. euro), în scădere cu 57% faţă de 2008, însă trebuie să se ţina cont de faptul că profitul din 2008 a fost “umflat” de vânzarea Asiban. Dacă nu s-ar lua în considerare vânzarea Asiban, profitul net a scăzut anul trecut cu 43% comparativ cu anul anterior. În 2007, profitul net al BCR a fost de 924.8 milioane lei, iar în 2006 de 756.3 milioane lei. BRD – a obţinut un profit brut din exploatare de 2,084 mil. lei (492 mil. euro), în creştere cu 13% fata de 31/12/2008, în timp ce profitul net consolidat a ajuns la 812 mil. lei (192 mil. euro), în scădere cu 40% faţă de 31 decembrie 2008. Profitul a fost raportat conform standardelor româneşti de contabilitate (RAS). De remarcat că şi BRD a obţinut în 2008 un profit suplimentar datorită vânzarii Asiban – dacă nu s-ar lua în considerare acest profit, scăderea faţă de 2008 ar fi de 29%. În 2007, profitul net consolidat al BRD a fost de 932 mil. lei, iar în 2006 de 685 mil. lei. Profitul net al BRD în 2009 calculat conform IFRS a fost de 230.8 milioane euro, mai mare decât cel înregistrat de BCR. Banca Transilvania - profitul brut operaţional înainte de provizionare a fost de 610 milioane lei, cu 96% mai mare faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent, în timp ce profitul net a ajuns la 61.9 milioane lei, în scădere cu 84% faţă de nivelul din 2008. Dacă nu s-ar lua în considerare vânzarea Asiban, scăderea ar fi de 65%. În 2007, profitul net a fost uşor sub 200 milioane lei, iar cel din 2006 a fost de 120 milioane lei (RAS). Volksbank – în primele nouă luni ale anului trecut a înregistrat un profit brut de 41.6 milioane euro (IFRS), în creştere cu 43% faţă de primele nouă luni din 2008, iar estimările pentru întreg anul 2009 sunt de 45-48 milioane euro (38-40 mil euro net, respectiv 160-170 mil lei). În 2008, banca a înregistrat un profit brut de 37.8 milioane euro, în creştere cu 54% faţă de 2007. De remarcat faptul că Volksbank a reuşit anul trecut să obţină un profit mai mare decât cel din 2008. Unicredit Ţiriac – în primele nouă luni din 2009, profitul net calculat conform IFRS a fost de 252 milioane lei (225 mil. lei conform RAS), în scădere cu 9% faţă de perioada corespunzătoare a anului trecut, în timp ce profitul operaţional a crescut cu 15%, ajungând la 465 mil. lei. Pe întregul anul 2008, Unicredit a raportat un profit net de 352.3 mil lei (216 mil lei RAS), iar în 2007 profitul net a fost de 261 mil. lei. Raiffeisen (RZB) - în primele şase luni ale anului trecut, RZB a înregistrat un profit operaţional de 450 milioane lei (106 mil euro), egal cu cel din primele şase luni ale anului 2008, în timp ce profitul net a fost de 224 mil lei (52.6 mil euro), cu 28.9% mai mic decât cel înregistrat în aceeaşi perioadă a anului anterior. Pentru intreg anul 2009, RZB estimă că va obţine un profit net în jurul a 400 milioane lei, în scădere cu 30-35% comparativ cu profitul net din 2008, care s-a ridicat la 165 mil euro (610 mil lei). În 2007, profitul net a fost de 314.5 mil lei. Datele sunt calculate conform IFRS.14 Mai jos evoluţia profiturilor celor şase bănci între 2003 şi 2009 - în cazul Volksbank, Unicredit şi RZB, valorile pe 2009 sunt estimative. Mai jos evoluţia profiturilor celor şase bănci între 2003 şi 2009 - în cazul Volksbank, Unicredit şi RZB, valorile pe 2009 sunt estimative. Grafic 7. Evoluţia profitului net Metode de ieşire din criză a României Iată 10 lucruri pe care România le-ar putea face pentru a stimula dezvoltarea economiei, prin încurajarea consumului şi revizuirea politicii de export. 1. Orientarea exporturilor spre pieţe care au avut un comportament bun în criză, cum ar fi China (creştere de 8,7% a PIB în 2009) şi India (creştere de 7,2% a PIB estimată pentru 2009), pe continentul asiatic, şi chiar si Brazilia, în America de Sud, ar fi una din soluţiile la care ar putea apela România. O parte din exporturile pe care, în mod tradiţional, le indreptăm spre piaţa europeană ar putea fi direcţionate spre aceste pieţe.Desigur, producţia de export ar trebui regândită pentru a fi căt mai adaptată nivelului de trai de acolo, mult redus faţă de cel din Europa. "Exemplul Daciei, care a reuşit să aibă succes în străinătate cu maşini ieftine şi fiabile, ar putea fi urmat de mai mulţi producători", este de părere Radu Crăciun, director de investiţii al Eureko Pensii. 2. Să beneficiem de criza celor mari. Dacă marile pieţe nu ies din criză, atunci se amână şi momentul în care sprijinul financiar oferit de guverne economiilor va fi retras. Ne putem aştepta deci la continuarea unor programe precum Rabla, în Germania şi Franţa. Facilităţile pot fi exploatate de producătorii locali, care pot crea produse prin care să se folosească de aceste programe, pentru a-şi creşte vânzările, asa cum a făcut Dacia anul trecut. 3. Evitarea oricăror forme de impozitare care pot conduce la limitarea consumului intern. Astfel, cred specialiştii, ar trebui să se evite majorarea taxei pe valoarea adaugată, dar şi introducerea taxei fast - food, transformată într-o taxă pe produsele alimentare ce conţin aditivi, deci majoritatea alimentelor. 4. Acordarea în continuare a anumitor subvenţii. Desi au fost de mai multe ori blamate de către specialişti, subvenţiile acordate de stat pentru utilităţi sau alte tipuri de produse şi servicii au reuşit în 2009 să menţină un nivel ridicat al consumului, în aceste sectoare, după cum menţionau recent reprezentanţi ai BNR. 5. Stimularea consumului intern prin programe suplimentare de garanţii. Experienţa a arătat că acestea sunt cele mai ieftine metode prin care sectorul public poate încuraja consumul. Ele nu presupun acordarea de bani de către stat, ci doar oferirea de garanţii care să încurajeze băncile să elibereze credite. Totodată, s-au dovedit programe extrem de eficiente. Momentan, statul ofera garanţii băncilor în cadrul programelor Prima Casă şi Primul Siloz. Lansarea unora noi, sau extinderea celor vechi către categorii noi de clienţi, ar putea încuraja şi mai tare consumul pe piaţa locală, susţin analiştii. 6. Politici monetare adecvate. Scăderea in continuare a dobânzii cheie, precum şi menţinerea cursului la un nivel care să nu fie descurajant pentru exporturi, dar nici să nu fie periculos pentru stabilitatea financiară a românilor îndatoraţi în valută, este sarcina de care BNR ar trebui să se achite pentru a susţine creşterea consumului. 7. Negocierea cu Uniunea Europeană a extinderii perioadelor de subvenţionare în agricultură, astfel încât să se încurajeze producţia din domeniu, poate fi o altă soluţie, sugerată chiar de agricultorii locali. Spre exemplu, subvenţiile pentru fermieri nu vor mai fi acordate în 2010, deoarece la finele lui 2009 s-a încheiat ciclul celor trei ani care au trecut de la momentul aderării, perioada în care subvenţiile puteau fi acordate. Cu toate acestea, există posibilitatea să se negocieze cu oficialii UE extinderea perioadei de oferire a facilităţilor, ceea ce ar încuraja producţia fermierilor. 8. Scăderea cheltuielilor publice. “Dacă diminuarea deficitului bugetar, de la 7,3% în 2009, la 5,9% în acest an (ţinte negociate cu FMI), se va face prin reducerea cheltuielilor publice, atunci statul nu ar mai fi presat să crească substanţial veniturile, majorând taxe şi impozite şi afectând astfel economia”, spun reprezentanţii ING Bank România. 9. Finanţarea sectorului public de pe pieţe externe. Spre deosebire de 2009, când statul nu îşi permitea să acceseze credite din afară, din cauza costurilor mari, anul acesta costurile cu creditele au scăzut mult pentru România. Statul ar putea alege astfel să îşi asigure necesarul de finanţare în special de pe pieţele externe, şi nu de la băncile locale (cum s-a intamplat anul trecut ). Băncile ar dispune astfel de lichiditatea necesară pentru creditarea economiei. 10. Încurajarea investiţiilor străine, care sunt unul din principalele motoare ale creşterii economice. Costul mic cu forţa de muncă, bine calificată, este principalul atu de care beneficiază România în raport cu pieţele din zonă, atunci când se pune problema atragerii de investiţii străine. Pentru a face România atractivă în ochii investitorilor, statul trebuie să contribuie însă la randul lui prin menţinerea deficitului bugetar la un nivel acceptabil, astfel încât investitorii să aibă încredere că sectorul public nu va ajunge la majorarea impozitelor, pentru a face rost de bani. În România, în doi ani de criză (2009 -2010), se apreciază că s-au închis peste 200.000 de societăţi, au fost concediate peste 300.000 de persoane, s-au redus salariile bugetarilor cu 25% şi a crescut TVA de la 19% la 24%. Alte 200.000 de societăţi şi-au întrerupt activitatea şi fenomenul de plată a salariaţilor la negru a explodat în timpul crizei. Modificarea Codului Muncii în anul 2011, prin aplicarea unor măsuri ferme de sancţionare a agenţilor economici care folosesc forţă de muncă neînregistrată la ITM (inclusiv prin închisoare) a condus la înfiinţarea în primele trei luni de aplicare a nu mai puţin de 480.000 de locuri de muncă. Ţara noastră nu reuşeşte să atragă fonduri europene, care par a fi singura soluţie pentru ca România să iasă din criză, mai ales că investiţiile străine directe s-au redus la jumătate în anul 2010 faţă de anul 2009, iar statul a redus în mod drastic investiţiile în infrastructură. [6] Din păcate, România alături de Grecia, nu a ştiut să profite de această oportunitate şi se află în coada ratei de absorbţie a fondurilor europene atât pentru infrastructură, pentru energie cât şi pentru dezvoltarea resurselor umane. Explicaţiile autorităţilor române cu privire la acest aspect ar fi: durata mare de evaluare şi de selecţie, întârzieri în lansarea liniilor de finanţare, insuficienţa surselor de finanţare în anumite domenii, absenţa de strategii la nivel naţional în unele domenii. Pe timp de criză, fondurile europene ar fi o adevărată “mină de aur” pentru economia ţării noastre. Cu toate acestea, iată că România este codaşă, şi în peste 3 ani şi jumătate a selectat proiecte ce însumează numai 14% din suma de 19,6 miliarde de euro alocate. În ceea ce priveşte efectele crizei asupra întreprinderilor româneşti, se constată că acestea au fost grav afectate de măsurile impuse acestora, cum ar fi introducerea impozitului forfetar, creşterea TVA, ceea ce a determinat suspendarea activităţii multor firme, falimentarea altora sau intrarea în procedura insolvenţei şi/sau procedura reorganizării, închiderea voluntară a firmelor, creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai, scăderea cererii şi a ofertei, scăderea consumului, scăderea încrederii populaţiei în măsurile anticriză propuse şi aprobate de Guvern, scăderea productivităţii economice. Uzual prin criză financiară înţelegem un mediu economic care se caracterizează printr-o acută lipsă de lichiditate, fapt ce scumpeşte creditul bancar. În România începutul şi sfârşitul crizei este marcat de anumiţi indicatori, prezentaţi în figura următoare. Figura 8. Evoluţia ratei inflaţiei din decembrie 2008 până în decembrie 2016 Concluzii După un an 2008 absolut spectaculos din punctul de vedere al profiturilor, anul 2009 a fost unul decent pentru bănci dacă se ia în considerare faptul că cererea de credite pe partea de retail a fost absolut anemică, însă anul trecut statul a fost clientul perfect, asigurând sistemului bancar un profit de aproximativ 185 milioane euro conform unor calcule efectuale de Business Standard. Se remarcă şi creşterea profiturilor operaţionale, ceea ce înseamnă că dacă în 2010 provizioanele pe care băncile vor fi nevoite să le constituie vor fi mai mici decât în 2009, profiturile pot creşte semnificativ. Pentru acest an nu există încă ţinte de profit, însă nu se prevede că sistemul bancar va fi mai puţin profitabil decât anul trecut, chiar dacă statul nu va mai asigura băncilor un profit atât de mare ca cel din 2009. În acest sens, se observă creşterea marjelor între dobânzile active şi cele pasive, ceea ce înseamnă că în acest an, băncile vor câştiga mai mult din diferenţialul de dobândă. Dacă România ar exporta mai mult către China şi India, ţări care au rezistat cu brio crizei, şi ar încuraja prin orice metode consumul intern, atunci economia ar avea mari şanse de a ieşi din dificultate chiar dacă marile pieţe europene rămân încă în letargie, spun specialiştii. Pieţele externe europene, cu care România derulează circa 70% din relaţiile comerciale, nu ies din criză, asa cum s-a crezut. Economia Germaniei a scăzut în ultimul trimestru din 2009 raportat la trimestrul anterior. Franţa a surprins la rândul său prin deficitul public excesiv generat anul trecut, care indică marile eforturi pe care le face ţara pentru a depăsi criza.Aşadar, singura soluţie ca România să îşi revină pare a fi încercarea de a stimula mai degrabă consumul intern şi de a deschide relaţii comerciale cu alte pieţe, mai stabile decât cele europene care ar putea să o scoată din criză. Bibliografie: Constantin Anghelache, România 2009:Starea economică în criză profundă, Ed. Economica, Iaşi, 2010. Dijmărescu Eugen, Ghibutiu Aurel, Criza economică mondială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Voinea Liviu, Sfârşitul economiei iluziei : criză şi anticriză : o abordare heterodoxă, Ed. Publica, Iaşi, 2009. Dăianu Daniel, Lupta cu criza financiară : eforturile unui membru român al PE/Combating the financial crisis, Ed. Rosetti, 2009. Adrian Otovescu, Criza Mondială, Ed. Universitaria, 2011. Adumitrăcesei Ioan D., Criza economică globală: cauze, implicaţii, soluţii, Editura Noël, Iaşi, 2009. Adumitrăcesei, Ioan D. , O viziune strategică pentru economia României, Ed. Studis, Iaşi, 2011. www.sferapoliticii.ro http://hymerion.ro http://www.juridice.ro