Adler

1 CUVÂNT ÎNAINTE Alfred Adler este unul dintre membrii componenţi ai faimosului „triumvirat" al psihanalizei: FREUD — ADLER — JUNG. Dacă Sigmund Freud — după cum ne spune Oliver Brachfeld, în a sa introducere la A. Adler, Menschenkenntnis (Cunoaşterea omului ) —a fost, în fond, un savant format în spiritul ştiinţelor naturii, care aştepta rezolvarea oricărei probleme de psihologie de la progresele înregistrate de fiziologie, şi dacă elveţianul Carl -Gustav Jung era un fel de alchimist al psihicului, un „panpsih ist anistoric", interesat de perspectivele parapsihologice, Alfred Adler a fost, în schimb, nu un teoretician, ci în primul rând un realist şi un pragmatic, un medic practician animat de vocaţia de a -i ajuta pe semenii săi să -şi rezolve problemele existenţiale, „dificultăţile" moştenite din copilărie. Pe când Freud profesa o psihanaliză destinată orăşenilor din marile aglomerări urbane, iar Jung o „psihologie analitică" axată pe explorarea sufletului primitivilor sau al oamenilor formaţi în mediul rural, „p sihologia individuală" a lui Adler este o ,J>sychologie fur Oberlehref" („psihologie . pentru profesorii de liceu") din mediile populaţiei majoritare. Aşa-numita „psihologie individuală" concepută d<[ Alfred Adjer^ nu se limitează — cum s-ar putea crede — la studiul individuIuTîzoTât, privit în sine, ci se extinde de fapt la întreaga societate, omul normal fiind definit drept o fiinţă animată de un sentiment nativ de comuniune socială, pentru ca în cele din urmă să fie privit şi ca agent universal care are de îndeplinit un rol în Cosmos. 2 LEONARD GAVRILIU Tendinţa infatigabilă, de fapt patologică, a unora de a obţine şi exercita puterea, de a „dicta" celorlalţi, are la baza procesul inconştient al înlocuirii „complexului de inferioritate" printr -un „sentiment de superioritate" care, întotdeauna în dramatică opoziţie cu sentimentul de comuniune socială, ţinteşte la supremaţia personală, la subjugarea celorlalţi, la transformarea lor în simple instrumente de satisfacere a voinţei de putere. Această tendinţă i ntolerabilă rezultă din structurarea eronată a „stilului de viaţă" al individului încă din primii 4 -5 ani de viaţă, având la origine fie răsfăţarea de către părinţi a copilului, fie, dimpotrivă, detestarea acestuia, marginalizarea lui în constelaţia familială. Potrivit concepţiei lui Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în aşa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să -i înrobească pe toţi cei cu care necesarmente vine în contact social. De ac eea — precizează el — cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conştiinţa copilului sentimentul comuniunii sociale, culţivându -i ideea fundamentală că trăieşte într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni. Dacă mama (părinţii, în general) nu-şi îndeplineşte funcţia de a-i forma pe copii în perspectiva integrării sociale, atunci rolul acesteia trebuie asumat de grădiniţa de copii (şi, în general, de şcoală), care are de corectat greşelile comise de familie în formarea viitorilor adulţi şi membri egali ai unei societăţi democratice. • Alături de IndividuaJpsychologie in derSchule (Leipzig, 1929), subintitulată „Vorlesungen fur Lehrer und Erzieher" („Prelegeri pentru cadrele didactice şi educatori"), ca şi de alte câteva cărţi ale lui Adl er, cea de faţă, care reprezintă versiunea românească „princeps" a lucrării Die Seele des schwehrerziehbaren Schulkindes (Miinchen, 1930), constituie o contribuţie esenţială a psihologiei abisale la cunoaşterea psihicului copilului şi la practica psihopeda gogică a remodelării acestui psihic în cazurile în care a suferit distorsiuni şi alterări dăunătoare atât pentru individ ca atare cât şi pentru societate. Nu fără justificare 1-a considerat Freud peAlfred Adler — după vestita „disidenţă" din 1911 — mai mult \m pedagog de^ât un psihanalist. „Psihanalizele" adleriene sunt prin'exceteirţâcolocvii psiho-pedagogice bazate pe o caracterologie originală (expusă sintetic 3 CUVÂNT ÎNAINTE în Cunoaşterea omului) 1, cât şi pe o maieutică paideică de un echilibr u absolut remarcabil. Fostul discipol al lui Freud nu pregetă să polemizeze pe un ton fără cusur cu părintele psihanalizei, ori de câte ori o divergenţă ocazională de punct de vedere i -o cere, dar uneori ne putem mira că el nu observă complementaritatea celor două concepţii rivale. Copiii-problemă de care Adler se ocupă în această carte provin de obicei din familii dezorganizate, sunt băieţi şi fete care se află uneori în pragul delincventei juvenile sau al prostituţiei, dacă nu cumva au şi intrat în „vizorul" poliţiei. Autorul profesează o psihologie profund empatică, sigură pe „diagnostice", dublată de o nu mai puţin comprehensivă pedagogie a delincventului in nuce. Optica descifrării cazuisticii este la Adler una prin excelenţă socială: „Bagajul ereditar al copilului — precizează el — nu prezintă importanţă pentru noi. Factorul ereditar nu se exteriorizează dacă nu găseşte la copil pregătit terenul social. Atunci când soluţionarea uneia din problemele copilului reclamă sentimentul de comuniune socială, constatăm o ezitare caracteristică. Iata-ne pe un teren solid; nu ne rămâne altceva de făcut decât să găsim cauza penţru care sentimentul de comuniune socială nu s-a dezvoltat mlhod normal. Nu vom întâlni extravaganţi, copiî problemă, nevrotici, alcoolici, perverş i sexual, criminali sau candidaţi la sinucidere la care să nu fie cu putinţă să demonstrăm cu deplină certitudine că cu dau îndărăt din faţa soluţionării problemelor vieţii decâ[ pentru ca nu au fost corect educaţi în sensul sentimentului de comuniune sociala. Este un punct de vedere care trebuie reţinu t. Aici stă deosebirea fundamentală dintre noi şi alte şcoli psihologice "2. Alfred Adler se dovedeşte un interlocutor excepţional în dialogurile psihopedagogice pe care le susţine, în st il socratic, nu doar cu cadrele didactice şi cu părinţii (în general cu educatorii), ci şi cu copiii, adică cu cei care reprezintă obiectul însuşi al actului educaţional. Acest Ulise al cunoaşterii metodice a omului a introdus în psihanaliză „calul troian" al pedagogiei şi a cu cerit-o în beneficiul acesteia din urmă. Institutorii, profesorii, mai ales diriginţii, părinţii, dar şi educatorii de adulţi din toate domeniile (întreprinderi, armată,închisori etc), poliţiştii, ca să nu mai vorbim de scriitori, vor găsi în cărţile marelui emul al lui Freud o bogată sursă de informaţie despre psihicul 4 LEONARD GAVRILIU omenesc şi modalităţile în care acesta poate fi armonizat pe criteriile unei existenţe demne şi utile pentru colectivitate. Dacă unii exegeţi l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea socratismului său fiind invocate îndeosebi similitudini superficiale (pasiunea cu care Adler apărea în „agora", lipsa de entuziasm pentru exprimarea în scris etc.), în realitate „socratismul" său feste unul mai de adâncime, la el f aimosul precept „cunoaşte-tepe tine însuti capatand dimensiuni de natură socială şi devenind, cunaşteţi-vă /mii pe alţiî^Âcesta este de altfel mesajul major al întregii sale opere. P ână şi-simpla cunoaştere de sine este condiţionată de descifrarea propriilor relaţii sociale, ceea ce echivalează cu cunoaşterea semenilor cu care avem de-a face şi care au de-a face cu noi. Adler este profund convins — şi ne convinge şi pe noi — că nici un om nu poate fi înţeles fără a fi abordat prin prisma raporturilor intra şi extrafamiliale, larg sociale. Sentimentul de comuniune socială este la el un imperativ valabil în special pentru aleşii unui popor, ai unei naţiuni, ai unui grup oarecare: „Dacă nu mă gândesc decât la mine — scrie el —, voi fi cu totul inapt de a rezolva problemele lumii". Optică de care avem în prezent nevoie ca de aer curat. Ca mai toate cărţile lui Adler, cea de faţă este şi ea un tezaur de înţelepciune şi o lecţie de optimism activ, de data aceasta pus în slujba redresării copiilor devianţi, cu „stil ul de viaţă" alterat de un egoism devastator. Dr. LEONARD GA VRILIU NOTE 1 A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. 2 Citat din capitolul III al cărţii de faţă, p. 54. /> 5 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL 7 PREFAŢĂ „Copilul este tatăl omului adult Maxima de mai sus îşi demonstrează întreaga sa valabilitate în psihologia individuală. Primii patru sau cinci ani de viaţă îi sunt copilului de ajuns pentru a-şi completa comportamentul său specific şi arbitrar legat de impresiile trăite. Acestea sunt determinate nu numai de valoarea dotării sale organice, ci şi de forţa şi diversitatea stimulărilor care acţionează din exterior. începând cu această perioadă are loc asimilarea şi utilizarea experienţei trăite, desigur nu într -un mod capricios — şi încă şi mai puţin pe potriva unor pretinse legi ale cauzalităţii —, ci în funcţie de stilul de viaţă. Orice individ este, la urma urmei,determinat de structura stilu lui său de viaţă. Oe vectorii acestuia ascultă de acum înainte, pe toată durata existenţei sale, sentimentele, emoţiile, gândurile şi faptele omului. Astfel îşi începe opera sa creatoare, stilul de viaţă. în vederea înlesnirii activităţii sale sunt elaborate reguli, principii, trăsături de caracter şi o concepţie despre lume. Este stabilită o schemă bine determinată a apercepţiei 1, iar concluziile, acţiunile proiectate sunt dirijate în consens cu această formă ideală finală la care se aspiră. Este menţinut doar ceea ce pe planul conştiinţei individului se dovedeşte că nu produce perturbări, încadrându-se într-o linie directoare dinainte fixată. Restul este dat uitării, se dizolvă pe nesimţite sau acţionează ca un model inconştient care, în cea mai mare parte , se sustrage înţelegerii raţionale. Profilul ultim al acestei scheme, fie că întăreşte liniile dinamice conştiente, fie că le anihilează sau le paralizează prin reacţiile sale, este întotdeauna 13 * 8 ALFRED ADLER determinat dinainte de către stilul de vi aţă structurat în primii ani de existenţă. Modelele stilului de viaţă, cum ar fi, de exemplu, liniile de conduită reprezentate de trăsăturile de caracter, se construiesc întotdeauna ca urmare a unui îndelungat antrenament, în vederea căruia pot fi reactualizate, atât în conştiinţă, cât şi în inconştient, vestigiile unor amintiri în general neînţelese. Dar nici asemenea amintiri şi nici experienţele trăite nu sunt acelea care constituie factorii determinanţi, ci determinant este tocmai stilul de viaţă care l e-a dat o formă, le-a orientat şi le-a utilizat în felul care îi este propriu. O descifrare într -o măsură suficientă a acestui proces permite sesizarea tandemului perfect al forţei motrice a conştientului şi inconştientului. Iar acordul acestor două instanţe nu este asigurat decât în cazul în care sfera de acţiune a stilului de viaţă nu este perturbată. Fie-ne îngăduit să luăm în considerare un anumit grad de probabilitate, domeniu în care am învăţat câte ceva în cursul experienţei noastre îndelungate, când a trebuit să ne mulţumim să operăm doar cu câteva segmente de viaţă psihică, recursul la probabilitate oferindu -ne totuşi posibilitatea formulării unor concluzii. Se impune însă întotdea una să verificăm foarte minuţios dacă aceste concluzii corespund sistemului completai vieţii psihice a individului avut în vedere. Este un procedeu care răspunde întru totul exigenţelor diagnosticului medical, caz în care, de asemenea, suntem uneori obligaţi să tragem concluzii pe baza unei simptomatologii parţiale, limitâ nd astfel sfera maladiei presupuse, până când un al doilea sau un al treilea simptom ne ajută să stabilim un diagnostic absolut exact. în lucrarea de faţă am încercat, cu ajutorul „tehnicii psihologiei individuale comparate", să definesc stilul de viaţă al şcolarilor greu educabili. Ducerea la bun sfârşit a acestei sarcini necesită cunoaşterea în detaliu a tehnicii psihologiei individuale comparate şi a soluţiilor sale verificate2,ca şi stăpânirea la perfecţie a artei interpretării. Ca şi în cazul diagnosticului medical, nu ne putem lipsi nici aici de prognoză. Pronosticarea nu se poate justifica decât dacă s -a dovedit că toate manifestările segmenţiale se armonizează cu ansamblul, vădind o dinamică identică. Dintre acele tendinţe şi aspiraţii, similare până la amănunt, cele mai importante sunt: 14 9 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL 1. Gradul de cooperare (sentimentul de comuniune şi interesul social). 2. Modul caracteristic în care individul caută să obţină superioritatea (securitate, putere, perfecţiune , devalorizarea altora). Aceste forme de manifestare, invariabile, se pot diferenţia în ceea ce priveşte mijloacele utilizate, dar nu în ceea ce priveşte scopul (finalismul psihologiei individuale). Măsura curajului sau a senti mentului de comuniune manife state, amprenta individuală a concepţiei despre lume, caracterul util sau dăunător pentru colectivitate al actelor săvârşite reflectă gradul aptitudinii de a stabili contacte sociale. Soluţionarea mai mult sau mai puţin reuşită, în spiritul epocii pe care o trăim, a principalelor trei probleme de viaţă (integrarea în societate, profesiunea, dragostea) sau gradul de pregătire în vederea soluţionării acestor probleme de viaţă ne dezvăluie prezenţa constantă a sentimentului de inferioritate şi a compensării ra tate a acestuia, — sentimentul de superioritate. Acela care nu recunoaşte sau care nu a înţeles caracterul unitar al stilului de viaţă nu va ajunge, nici măcar cu concursul principiilor riguroase, ale psihologiei individuale, să înţeleagă modul de formare a / simptomelo^nevrotige. Acela, însă, care şi -a însuşit cum se euvine ^ceastăTîoirune trebuie să ştie că a devenit capabil să schimbe stilul de viată, mrpurşi simplu simpţomele. ..'.. ~~.~ ~yK~ ^îîni propunTăvorbesc în altă parte despre diagnosticul gener al şi special în cadrul psihologiei individuale comparate, despre tehnica şi comportamentul consilierului pedagogic. Dr. ALFRED ADLER NOTE 1 în cel mai larg sens al termenului, apercepţia constituie suma experienţei cognitive existente la un moment dat la subiectul cunoscător, în funcţie de care acesta achiziţionează, mai mult sau mai puţin sistematic, noi cunoştinţe (informaţii). (Nota trad.) 2 A se vedea A. Adler, C. Furtmuller, H. Wexberg, Heil und Bilden, Grundlagen der Erziehungskunst fîirArzte und Pad agogen, Miinchen, 1922; A. Adler, Individualpsychologie in der Schule: Vorlesungen fur Lehrer und Erzieher, Leipzig, 1929. (Nota trad.) 15 10 INTRODUCERE OMUL SI SEMENUL SĂU Ar fi cât se poate de ispititor să împodobim această temă cu frumoase ghirlande verbale, cu o avalanşă de fraze sonore. Aş putea, de asemenea, întorcându-mă la izvoarele civilizaţiei, să descriu efortul făcut în vederea făuririi unei unităţi a oamenilor în sânul tribului, al poporului, al statului, al unei comunităţi religioase. Aş putea arăta cum această procesualitate a fost în permanenţă reprezentată de o idee sau alta, de care omul era mai mult sau mai puţin conştient, idee referitoare la unitatea omenirii pe plan politic sau religios. Nu o fac, însă; aş vrea mai degrabă să demonstrez că tendinţele care vizează crearea unei unităţi a societăţii omeneşti nu trebuie evaluate doar din punct de vedere moral,politic sau religios,ci, înainte de toate,din punctul de vedere al adevărului ştiinţific. Aş dori să fac să rezulte faptul că viaţa psi hică a omului nu poate fi zugrăvită prin verbul „a fi", ci prin verbul „a deveni". Toţi cei care s-au încăpăţânat să descrie fragmente, să distingă complexe în interiorul vieţii psihice nu au progresat prea mult, dat fiind că ei socot că au de -a face cu un soi de maşină. în orice organism viu care tinde spre o formă ideală găsim o viaţă psihică prin care acesta îşi croieşte drumul ce duce la biruirea dificultăţilor, dificultăţi pe care ea este chemată să le înfrunte pe acest pământ, fie pe plan social, fie pe planul relaţiilor dintre sexe. Rezolvarea acestor dificultăţi nu se obţine în acelaşi fel ca rezolvarea unor probleme de matematică. Fapt este că ele pot fi rezolvate corect, dar şi incorect, eronat. Aş dori să inserez aici o remarcă marginală, în 17 11 ALFRED ADLER scopul de a vă atrage atenţia asupra faptului că nu ne putem aştepta la soluţii cu totul şi cu totul infailibile. Desigur,oricine se poate strădui să obţină o asemenea soluţie, scopul suprem fiind salvgardarea genului uman. Ceea ce numim noi „bun" trebuie să aibă acest înţeles pentru toţi oamenii, iar ceea ce numim „frumos" trebuie să răspundă aceluiaşi criteriu. Noţiunea de societate este adânc înrădăcinată în limbaj şi în idei. Vom regăsi întotdeauna, în toate formele de exprimare ale individului şi ale masei, atitudinea lor faţă de comunitate. Nimeni nu poate evada din acest cadru social. Modul în care se mişcă aici fiecare constituie de fapt propria sa soluţie la această problemă. Dacă soluţiile corecte nu se realizează decât în raport cu co munitatea, se înţelege că în interiorul sferei relaţiilor umane se produc fenomene de rezistenţă atunci când cineva adoptă o soluţie eronată. Acela care nu are legături strânse cu comunitatea, care nu se simte făcând parte din întreg, care nu se simte la el acasă în sânul umanităţii are totdeauna de suferit. Individul nu trebuie să urmărească doar avantajele pe care i le oferă societatea, ci să aibă în vedere şi inconvenientele, trebuind să le accepte ca atare şi să le raporteze la propria -i persoană. Ceea ce numim interesul pentru întreg nu constituie decât o latură a acestei legături strânse cu ceilalţi, pe când ceea ce numim curaj este acea cadenţă pe care o simte în el individul şi care îi permite să se considere un element al întregului. Să nu ne lăsăm induşi în eroare de faptul că luăm în considerare aspectele medii ale evoluţiei actuale şi că semnalăm lacunele existente. Aceasta ne impune noi sarcini pe planul devenirii noastre 1. Nu trebuie să privim existenţa omului ca pe o esenţă, nu trebuie să ne co mportăm ca elemente statice şi nici să luăm o poziţie ostilă împotriva aspiraţiei către evoluţie; este necesar să privim dificultăţile ca pe nişte probleme a căror rezolvare se identifică cu o cerinţă a noastră şi care ne incită la un optimism activ. Au in trat în istoria umanităţii doar cei care au fost animaţi de un optimism activ; ei au fost şi vor fi factorii evoluţiei; toţi ceilalţi nu se află de fapt la locul lor, întârziind mersul evoluţiei. Ei nu pot trăi sentimentul fericirii aşa cum o pot face acei a care cooperează cu bună ştiinţă la mersul istoriei. Sentimentul valorii provine de asemenea din legătura indestructibilă cu întregul şi din participarea la opera timpului. Sunt concluzii care emană din observaţiile de psihologie individuală, ele fiind ro dul unei munci îndelungate. A fi nu este pur şi simplu un fel de a vorbi, ci înseamnă a fi o parte dintr -un 18 12 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL întreg, a te simţi parte din acel întreg. Faptul că şi astăzi atâţia oameni îşi ratează existenţa ţine de calea eronată urmată de personalitatea lor. Acela care a ajuns să sesizeze conexiunea dintre faptele sociale nu va mai renunţa din acel moment să se arunce în cursul care înaintează pe drumul binelui societăţii. Dacă ţinem seama de cât de rău înzestrat este de la natură omul, este clar că această vieţuitoare, redusă la ea însăşi, nu ar fi fost capabilă să dăinuiască. Oricât de departe am cerceta în istoria societăţii, nu găsim nicăieri vreo urmă de individ care să fi trăit singur. Credinţa în societate există dintotdeauna. Faptul este perfect raţional, dacă avem în vedere slăbiciunea omului în faţa naturii. Omul nu dispune de armele de care dispun celelalte vieţuitoare; el nu are dinţii carnivorelor, nu are coarne, nu are aceeaşi rapiditate în mişcări, nu se poate căţăra, nu poate zbura, nu are agerime de văz şi de auz, cum au unele animale, nu dispune de un miros dezvoltat, avantaje datorită cărora multe vieţuitoare au posibilitatea să atace şi să se apere, să -şi asigure un loc pe această biată scoarţă terestră. Omul nu dispune decât de organe slabe, pentru a căror integritate — atât în vederea conservării vieţii individului, cât şi a celei a întregului —asocierea cu semenii a fost totdeauna necesară. Tocmai din această asociere îşi trage el puterea. Dacă ne g ândim la dimensiunile civilizaţiei umane, vom înţelege că cei care au creat -o şi au fost determinaţi s-o utilizeze nu erau suficient de puternici în faţa naturii. Ei au fost obligaţi să caute complemente, compensaţii pentru ceea ce le lipsea. Omul a trebuit să înveţe să învingă natura, ca să se poată sluji de ea. Asocierea a fost cea mai mare şi mai importantă invenţie a genului uman. în legătură cu aceasta nu trebuie să ne referim doar la om, pentru că găsim şi în regnul animalelor vieţuitoare mai slabe ca re se adună în grupuri spre a găsi protecţie sau spre a vâna împreună. Gorila, a cărei forţă o admirăm, tigrul cel mai temut dintre animale, nu au nevoie de comunitate. Omul, dacă e să ni -1 reprezentăm lipsit de tpate instru mentele civilizaţiei şi de toate mijloacele procurate datorită inteligenţei lui, ar fi fost pierdut din prima zi, dacă s -ar fi aflat, în afară de orice cooperare cu semenii săi, în pădurea virgină. Observaţiile noastre ne duc şi mai departe. Cele mai valoroase achiziţii ale omului,în cursul evoluţiei, îi vin de la slăbiciunea sa. Dacă ne gândim la modul său de viaţă, la durata genului uman, nu putem înţelege supravieţuirea omului decât având în vedere în acelaşi timp 19 13 ALFRED ADLER marele ajutor pe care i 1-a adus constituirea comunităţii. Fără îndoială, în natura sa psihică şi în constituţia sa fizică sunt date toate mijloacele care fac posibilă această asociere. Dacă examinăm funcţiile organelor sale de simţ, este clar că ele servesc acestei legături. în felul în care fiecare îl priveşte pe celălalt se manifestă pregătirea preexistentă în acest sens. De asemenea, felul în care omul ascultă sau în care vorbeşte trădează posibilităţile comunicării cu semenul său. Vom înţelege acum de ce atâţia oameni nu privesc, nu vorbesc sau nu ascult ă cum s-ar cuveni s-o facă? Nu organele de simţ ca atare interesează aici, ci viaţa instinctiva, întreaga viaţă psihică fiind canalizată înspre acele planuri în care individul îşi află locul său alături de ceilalţi. Tocmai slăbiciunea organismului copilului este aceea care îl constrânge la această legătură. Relaţia sugarului cu mama sa este determinantă în această privinţă. Din această relaţie socială, în care Euî sugarului sesizează pe acel „tu" al mamei, se dezvoltă toate posibilităţile şi aptitudinile. D in acest fapt înţelegem că mama are o misiune importantă, anume aceea de a dirija în aşa fel dezvoltarea copilului încât acesta să poată răspunde mai târziu în mod corect exigenţelor vieţii sociale. Cadrul fiind structurat, copilul va vorbi, va asculta şi va privi în raport de cele învăţate de la mama sa. în aceasta constă funcţia primordială a mamei. La obârşia sentimentului de comuniune se află mamele, iar datoria lor în această privinţă trebuie să fie sacră. Mecanismul acesta funcţionează în permanenţă ş i în cele din urmă devine un automatism psihic care generează forma de viaţă a copilului. Dacă reflectăm la modul în care are loc dezvoltarea limbajului, funcţie socială atât de importantă, putem înţelege unde îşi pune societatea la lucru forţele. „Trebuie să vorbesc aşa cum presupun că fiecare ar trebui să vorbească, aşa încât toţi să -1 înţeleagă". Constatăm adesea că acolo unde mama a eşuat în realizarea primei sale funcţii, ea nu a reuşit să -şi realizeze nici a doua funcţie: extinderea sentimentului de comuniune al copilului faţă de alţii, pregătirea copilului în aşa fel încât să -şi întâmpine cum se cuvine semenii. în asemenea cazuri vom constata un interes deficitar pentru ceilalţi, iar starea aceasta va constitui principalul obiect al preocupărilor noas tre în cartea de faţă. Unde vom găsi noi posibilitatea dezvoltării sentimentului de comuniune, dacă această relaţie nu a fost realizată în primii ani ai copilăriei? Acest deficit de interes faţă de ceilalţi a luat de -acum o 20 14 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU E DUCABIL formă, are consistenţă, un scop bine fixat orientează actele individului: să-ţi trăieşti viaţa fără a te sinchisi de ceilalţi; totdeauna să iei şi niciodată să nu dai. începe de acum să acţioneze sentimentul valorii. îl va avea numai acela care se simte cu adevărat la locul său. Acela care nu a făcut din sine o parte a întregului nu -1 va cunoaşte. Dacă ne gândim la cea mai importantă facultate a omului, inteligenţa, putem spune: nu există inteligenţă privată, nu există inteligenţă a individului, „i nteligenţa are o valoare generală". Ea nu s -a dezvoltat decât ca urmare a dezvoltării capacităţii de înţelegere a celorlalţi, ceea ce înseamnă apropiere de ceilalţi, identificare cu ei, să vezi cu ochii lor, să auzi cu urechile lor, să simţi cu inima lor. A înţelege înseamnă să concepi un om, un eveniment în felul în care ne aşteptăm ca fiecare să -i conceapă. Chiar şi aici ne însoţesc controlul şi judecata comunităţii. Nu mă refer la morală, la etică, ale căror reguli sunt generate de sentimentul de comuniune. Nu putem numi moral, etic decât ceea ce este util comunităţii. Acelaşi lucru îl putem afirma şi în ceea ce priveşte estetica. Ceea ce numim frumos trebuie să aibă o valoare perenă pentru comunitate. Nu trebuie să ne mire faptul că putem greşi. Am fost întotdeauna gata să ne recunoaştem erorile şi să le corectăm. Chiar dacă are loc o schimbare radicală în idealul de frumos, cert este faptul că se poate menţine ca frumos ceea ce este aşa pentru eternitate şi ceea ce se află în concordanţă cu noţiunea noas tră de sănătate. Aş dori să atrag atenţia asupra puterii enorme a sentimentului de comuniune asupra individului, o putere capabilă să făurească uniuni de* o mai mare sau mai mică importanţă, curente naţionale, politice şi religioase. Pentru a stabili forme utile societăţii, ne vom sluji de aceleaşi etaloane. Drept valabile nu le putem recunoaşte decât pe acelea care se situează pe planul utilităţii generale. Putem discuta mult în legătură cu cele expuse mai sus, uneori fiind greu de dat un răspuns exact. Vi aţa umană este devenire. Ceea ce supunem astăzi verificării nu constituie decât un punct de intersecţie în mişcarea eternă care tinde spre scopul formei perfecte. Ce se întâmplă cu cei care nu acţionează în cadrul societăţii? Cu cei la care nu se manifestă sentimentul de comuniune? Aş vrea să intercalez aici următoarele consideraţii: ceea ce un individ spune sau gândeşte despre el însuşi este lipsit de importanţă. în raza evaluării noastre nu pot intra decât actele, fapta. Se poate întâmpla ca o persoană oarecare să se socoată egoistă şi noi să constatăm că ea este 21 15 ALFRED ADLER capabilă de colaborare şi de altruism. Mulţi pot considera că ei colaborează, pe când, la o examinare mai atentă, va trebui, din neferi cire, să constatăm că nu este aşa. Nu înse amnă că respectivii mint întotdeauna; am greşi dacă am crede lucrul acesta 2, iar erorile legate de aprecierea sau autoaprecierea vieţii psihice a unui om joacă un rol mai nefast decât unele minciuni premeditate. Cum se săvârşesc aceste erori? Cum se explic ă faptul că efortul nerăbdător de a ne integra în colectivitate se desfăşoară atât de încet? Cauzele sunt multiple. O mare parte din oameni au convingerea că este vorba de un proces care ne depăşeşte. Aceştia sunt pesimiştii; ei nu contribuie câtuşi de puţ in la evoluţie, care nouă ni se pare funcţia esenţială a vieţii şi care pretinde biruirea dificultăţilor. în legătură cu acest fapt obişnuiesc să le prezint elevilor mei următoarea parabolă: „îmi imaginez că strămoşii noştri foarte îndepărtaţi, trăind prin copaci şi poate mai având coadă, se gândeau ce ar putea face pentru a -şi schimba cât de cât sărmana lor viaţă. Careva zice: — La ce bun să ne frământăm, când asta este peste puterile noastre şi când cel mai bine este să rămânem în copacii noştri? Ce s -ar fi întâmplat dacă poziţia unora ca acesta ar fi avut câştig de cauză? Şi astăzi am trăi încă prin copaci şi ne-am fi păstrat coada. Ce s -a întâmplat, de fapt, cu cei rămaşi în copaci? Au fost exterminaţi. Acest proces de exterminare are loc şi în prezent şi este de o cruzime teribilă, logica realităţii fiind necruţătoare. Este neîndoielnic că miriade de oameni s -au sacrificat pentru că nu au' coborât din arborii lor. Au fost exterminate popoare, au fost distruse familii, pentru că răspunsurile lor la cerinţ ele vieţii erau necores punzătoare. Procesul acesta se desfăşoară sub o formă disimulată, aşa încât rareori îi dăm de urmă; la a treia sau la a patra generaţie el poate să ajungă la capăt fără ca nimeni să ştie de ce. Examinând mai îndeaproape fenomenul, a jungem la concluzia că este imposibil de dat un răspuns neadecvat cerinţelor logice ale vieţii în societate fără ca greşelile să fie plătite, fie că este vorba de boli, de degenerări grave, fie de atrofii psihice de tot felul. Este limpede că acestea sunt consecinţele greşelilor făcute, aproximativ în sensul a ceea ce blamează Emerson atunci când observă că noi vrem să evităm urmările greşelilor şi nu greşelile înseşi. Am arătat când şi cum ia naştere acest proces. Orice om are atitudinea sa faţă de viaţă. Concepţia despre lume nu este apanajul filozofilor, orice om având o asemenea 22 16 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL concepţie, mai bună sau mai rea. Pe unii îi putem ajuta să -şi îmbunătăţească viziunea despre lume şi viaţă. Problema este următoarea: cu ce concepţie despre lume s-o înlocuim pe aceea care ni se pare eronată? Să fie una naţională, religioasă, europeană, asiatică? Nu avem preferinţe deosebite pentru nici una din ele. Singura noastră cerinţă este ca o asemenea concepţie despre lume să fie ax ată pe sentimentul de comuniune; în aceasta constă esenţa filosofică a psihologiei individuale. Ne străduim să facem din aceasta piatra unghiulară a psihologiei pe care o profesăm, pe baza învăţămintelor trase din erorile comise de indivizi sau de mase. Nu putem fi de acord cu cei care cred că totul ar fi salvat în cazul înlăturării dificultăţilor. Soluţia nu poate veni decât din partea sentimentului de comuniune, în care îşi are originea forţa creatoare a individului. Mama este o mediatoare indispensabilă pentru viaţă; ea este aceea care trebuie să cultive sentimentul de comuniune, să -1 călăuzească şi să-1 orienteze către ceilalţi. Există însă puncte de trecere primejdioase, unde dezvoltarea poate eşua, ca de exemplu atunci când mama nu are un autentic spir it de cooperare, aşa încât nu este deloc capabilă să dezvolte sentimentul de comuniune; sau când nu cooperează decât cu propriul ei copil, nu şi cu alţii. în acest caz îşi leagă atât de strâns copilul de dânsa, încât compromite evoluţia ulterioară a acestu ia. Cele semnalate mai sus reprezintă greşeli capitale; însă există şi alte faze periculoase în dezvoltarea copilului. Copiii care se nasc suferinzi privesc lumea ca pe o Vale a plângerii, nemanifestând nicidecum acea bucurie a creşterii pe care o apreciem atât de mult la copii. Este, de altfel, de înţeles de ce asemenea copii, cu tarele lor, care îşi simt corpul ca pe o povară şi care găsesc că viaţa este dificilă, sunt mult mai interesaţi de propria -le persoană decât ceilalţi. Rezultă o stare psihică pani cardă: să scape cine poate! Intervin trăsături de caracter egoiste, care împiedică dezvoltarea sentimentului de comuniune. Această categorie de copii cu organe slabe prezintă un interes aparte, iar faptul nu surprinde, din moment ce orice organism uman este firav în raport cu organismul altor animale. Există, apoi, o a doua categorie de copii, răsfăţaţii, care nu manifestă interes decât pentru o singură persoană, care trebuie să le stea în permanenţă la dispoziţie. De îndată ce are loc desăvârşirea stilului de viaţă, în cel de al patrulea sau al cincilea an de existenţă, acesta nu mai suferă schimbări 23 17 ALFRED ADLER radicale. Totul este asimilat de către copii prin prisma stilului lor de viaţă: ei dispun de-acum de propria lor viaţă, —aceea de a fi asistaţi de ceilalţi; urmăresc succesul imediat,eşuând ori de câte ori trebuie să facă eforturi personale. Nu-i nevoie să insist asupra faptului că asemenea copii dau chix în faţa unei noi situaţii şi că orice schimbare pe planul vieţii va provoca la ei apariţia de tulburări. Ponderea copiilor răsfăţaţi este enormă şi nu cred că exagerez spunând că 50-60 la sută din totalul copiilor sunt dependenţi şilipsiţi de iniţiativă. Starea aceasta de dependenţă se manifestă pe parcursul întregii vieţi, care pentru dânşii e ste mult prea grea. Nu vădesc nici o încredere în ei înşişi. Extragem din istoria Americii un fapt interesant, ilustrativ pentru cazul care ne preocupă. în războiul hispano -american, Statele Unite ale Americii aveau drept aliat pe generalul Garcia 3. Era absolută nevoie ca acestuia să i se adreseze un mesaj, dar nu se ştia unde poate fi găsit. Mesajul era deosebit de important şi generalului american nu i-a rămas altceva de făcut decât să anunţe deschis că avea un mesaj pentru Garcia şi că dorea un voluntar care să i-1 transmită. După o lungă tăcere a ieşit din rânduri un soldat, a luat plicul şi a plecat. într -o şcoală din America, elevii au primit, ca temă de rezolvat în clasă, să arate cine era, după părerea lor, cel mai mare erou al timpurilor moderne. Un ul dintre elevi a scris: „Soldarul însărcinat cu mesajul pentru Garcia". Şi a dat următoarea explicaţie: majoritatea şi -or fi zis că nu aveau cum să-1 găsească, unii îşi vor fi spus că sunt alţii care pot face mai bine decât ei acea treabă, pe când el nu a spus nimic, plecând în misiune. Era un om independent, pe când ceilalţi se simţeau slabi. Iată, aşadar, sursa tuturor relelor: un exagerat sentiment de inferioritate, lipsa de încredere în forţele proprii. Aparţin unei a treia categorii copiii detestaţi, cărora le este peste putinţă să arate interes faţă de semeni. Ei nu au învăţat niciodată că există un semen al lor, un aproape. Există în societatea noastră o mulţime de copii nedoriţi, nelegitimi, orfani, pentru care nu s -au creat condiţiile de viaţă necesare, ca şi copii cu un fizic urât, care înţeleg de timpuriu că nimeni nu-i priveşte cu plăcere. Este de înţeles de ce printre criminali şi beţivi se află atât de adesea oameni urâţi. Ce este drept, nu lipsesc nici din cei cu chipuri angelice, care în copi lărie au fost răsfăţaţi. Ei reprezintă un mare procentaj de indivizi -problemă, care prin atitudinea lor ne demonstrează că habar nu au ce este interesul pentru 24 18 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL aproapele lor. Sunt copii greu educabili, a căror conce pţie despre lume se rezumă în a face lege din propria lor voinţă. Ei ajung să îngroaşe rândurile pungaşilor, ale vagabonzilor, ale celor fără ocupaţie. Cu toţii sunt demni de milă, nefiind capabili să coopereze pentru un ţel mai înalt. Ce se va întâmpla câ nd se vor afla în faţa unor îndatoriri mai importante? Se va dovedi că nu au spirit participativ. Nevroticii şi alienaţii fac tot ce pot ca să iasă din cadrul comunităţii, pentru că îndatoririle li se par insolubile. Avem şi aici de -a face cu manifestarea concepţiei despre lume: pentru astfel de oameni ar fi potrivită o planetă unde nimeni să nu le prescrie îndatoriri şi unde totul să le vină pe tavă. Criminalii sunt indivizi care nu ştiu ce este interesul pentru aproapele, căiăuzindu-se după ideea că trebuie să ajungi cât mai uşor şi mai repede la succes, fără a te preocupa de soarta celorlalţi. La această categorie de indivizi constatăm absenţa curajului de a -şi asuma sarcinile vieţii. Sunt nişte dezertori de pe frontul vieţii adevărate. Urmează apoi candidaţii la sinucidere, care ne demonstrează cât de slab este interesul lor pentru cooperare, cât de puţin curaj au în faţa greutăţilor vieţii. Datele statistice sunt departe de a ne dezvălui întreaga amploare a acestui rău. Faceţi să crească preţul grâului ş i veţi avea de îndată mai multe sinucideri; lăsaţi să se deterioreze condiţiile de locuit" şi veţi găsi o imensă masă de oameni înclinaţi spre latura antisocială a vieţii. Dispoziţia de a dezerta a unora este enormă. Nu există o dezvoltare ideală a sentime ntului de comuniune şi de aceea trebuie să ni-1 propunem ca ţel, nu din motive morale, sociale, caritabile, ci din motive ştiinţifice. Nu poţi face în viaţă greşeli fără a plăti. La fel se întâmplă cu popoarele, când nu au destul curaj să se revolte împotr iva războaielor, când interesul lor pentru alte popoare nu este îndestulător. Istoria universală este o înlănţuire de evenimente nefericite determinate de astfel de carenţe. Nu aş vrea să mă opresc aici mai îndelung asupra problemei dipsomanilor 4, ci pur şi simplu să insist, înainte de a încheia, asupra importanţei dezvoltării sentimentului de comuniune. în nici o împrejurare a vieţii nu putem face abstracţie de sentimentul de comuniune. M-am referit mai sus, în treacăt, la funcţiile organelor de simţ. Cu ajutorul acestora sentimentul de comuniune se manifestă la copil în raporturile lui cu familia, cu fraţii şi surorile. Acest sentiment este pus la încercare atunci când copilul începe să frecventeze 25 19 ALFRED ADLER şcoala. Chiar din momentul în care apar e problema colegialităţii interesează măsura în care s-a dezvoltat la copil interesul pentru ceilalţi. înţelegem prea bine de ce, atunci când sentimentul de comuniune lipseşte, urmările sunt dintre cele mai grave, individul ne mai fiind capabil să dea societăţii ceea ce îi datorează. Pe de altă parte, însă, se înţelege că nu putem considera copilul responsabil. Se impune să ne gândim la alte remedii pedagogice decât cele la care s-a recurs până acum. Ţinând seama şi de problema profesiunii, se pune întrebar ea: „Cum m-aş putea face util într -un domeniu de activitate?" Pentru că de fapt nu există profesiune care să nu fie utilă celorlalţi. Problemele dragostei şi ale căsătoriei pretind şi ele un interes sporit pentru semeni. Când individul nu se simte legat de comunitate, manifestările distructive nu cunosc limite. Alegerea partenerului se va face în funcţie de voinţa de a domina sau, dimpotrivă, de dorinţa de a crea o uniune între egali. Sentimentul de comuniune este necesar în multiple situaţii. Lucrurile sta u la fel pe planul vieţii popoarelor. Un popor nu va putea progresa decât dacă nutreşte interes pentru comunitate. Dacă prevalează interesele egocentrice, poporul vecin va proceda şi el în acelaşi mod. Nimerit ar fi să avem o lozincă, pentru că lumii de az i îi plac lozincile. Socot că principala concluzie a observaţiilor de psihologie, individuală este următoarea: datoria noastră este să ne dezvoltăm în aşa fel, atât noi înşine cât şi copiii noştri, încât să devenim instrumente de progres social. NOTE 1 Din câte cunoaştem, nimeni nu a remarcat „adlerianismul" lui Constantin Noica, deşi faptul este aproape o evidenţă în a sa Devenire întru fiinţă, unde rânduri ca „există însă o treaptă obiectivă a devenirii întru fiinţă. Raţiunea depăşeşte acum planul sinelui subiectiv şi încearcă să obţină mai mult decât persoana individuală. Ea crede că poate obţine şinele adânc, comunitatea, în sânul căruia să fie posibile persoanele ele însele înţelese de astă dată cu genericul lor... Iar expresia raţională a acestei comun ităţi este — comunitatea istorică, astăzi statul"(Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981,pp. 146 -147) puteau fi semnate foarte bine de Alfred Adler; dar şi de bătrânul Hegel, se înţelege. (Nota trad.) 2 Exceptând cazurile de mitomanie, unde minciuna ar e caracter patologic. (Nota trad) 26 20 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL 3 Calixto Garcia (1832— 1889), general care a luptat cu multă ardoare împotriva dominaţiei spaniole în Cuba, alăturându -se trupelor americane în timpul războiului din 1898. (Nota tmd.) 4 De la dipsomanie = consum periodic masiv de băuturi alcoolice, alternând cu intervaluri de abstinenţă, caracteristic persoanelor dezechilibrate, de obicei ciclotimice. Uneori subiecţii care suferă de această nevoie irepresibilă de a ingera cantităţi exagerate de alcooluri este precedată de o prelungită „aură" dipsomaniacă exprimată în stări de angoasă, iritabilitate, melancolie. în timpul crizei propriu-zise pot să survină automaţisme ambulatorii (dispariţii subite de la domiciliu), exhibiţionisme, impulsuri criminale sau sinuciderea. Perioadele de după accese pot fi însoţite de stări de depresie şi de deliruri cu un conţinut divers. Comportamentul antisocial al acestor indivizi este adesea mai mult decât incomod şi ei trebuie supuşi unei supravegheri permanente. (Nota trad.) 21 I. EXAGERAREA IMPORTANŢEI PROPRIEI PERSOANE (LĂUDĂROŞENIA) Continuând eforturile pe care le fac în direcţia dezvăluirii „secretelor" psihologiei individuale, aş dori să vă înfăţişez,într -o suită de conferinţe, modul în care proced ez, de regulă, atunci când mi se prezintă cazul unui copil -problemă, al unui nevrotic sau al unui criminal. De fiecare dată caut să descopăr bazele, punctele de pornire, să stabilesc cauzele adevărate ale acţiunilor eronate ale unui astfel de om. La capătul acestor consideraţii vom ajunge la încheierea că toate cele întâmplate nu a trebuit să se întâmple în mod necesar, dar că, date fiind circumstanţele, faptele s -au petrecut. în definitiv, dacă reuşim să ne transpunem în simţămintele copilului, să gândim c a el, să acţionăm ca el, putem pătrunde rolul pe care acesta 1 -a jucat şi ne vom spune: în condiţii similare, având aceeaşi concepţie eronată a superiorităţii propriei persoane, am fi acţionat şi noi aproximativ la fel. în modul acesta o bună parte de ceea ce ţine de pedeapsă dispare, ceea ce nu este tocmai rău. Cunoaşterea, comprehensiunea sporesc, fundamental fiind faptul că putem stabili care sunt conexiunile tuturor manifestărilor şi atitudinilor interioare ale copilului sau adultului cu stilul de viaţă al acestora. Spre a vă da o idee cât mai exactă asupra modului în care lucrez, voi descrie un caz nou pentru mine sau pe care l -am dat uitării şi pe care îl voi supune analizei în faţa dumneavoastră. Nu ştiu încă nimic despre evenimentele înfăţişate; voi încerca să urmez calea obişnuită a activităţii mele de practician. Cu toate că s -ar putea să comit o greşeală 29 22 ALFRED ADLER care să divulge în devans unele dintre concluziile expunerii mele, nu voi descuraja. Asumându-mi acest rol, sunt conştient de fa ptul că apar asemenea pictorului sau sculptorului care, la început,procedează cu un anumit grad de incertitudine, potrivit cu experienţa pe care o posedă, cu talentul, pentru ca apoi să se controleze, să accentueze, să şlefuiască trăsăturile schiţate, spre a obţine imaginea dorită. După cum puteţi vedea, procedăm cu totul altfel decât acei psihologi care, cu intenţia de a se baza pe dimensiuni cvasimatematice, de îndată ce calculul nu le reuşeşte se străduiesc să identifice în sfera eredităţii cauzele insuccesului, făcând responsabile procesele organice nu mai puţin obscure, ori alţi factori abia controlabili. Cum aceste procese ei nu le pot sesiza, spre marea lor satisfacţie psihologia se vede repede exclusă de pe acest teren. Ne lăsăm păgubaşi de asemenea concepţii. Preferăm să ne mărturisim mai degrabă erorile, decât să apelăm la astfel de mijloace. Noi, în schimb, datorită instrumentului teoretic pe care îl utilizăm, ajungem la o mai bună cunoaştere a legăturilor specifice cu întregul; suntem mai bine îna rmaţi. Detaliile nesemnificative nu ne interesează. Reuşim ca, pornind de la un element, să putem trage concluzii privitoare la ansamblu, aşa cum în istoria naturală cu ajutorul unui oscior se reconstituie o specie; sau cum, judecând după unghiul unei ferestre, se deduce arhitectura unui edificiu. Cu toate acestea, suntem mult mai prudenţi decât cei care vor să întemeieze descrierea şi înţelegerea vieţii unui om pe propriile lor prejudecăţi. Situându -ne pe o poziţie de expectativă, avansăm ipoteze şi le cor ectăm succesiv, ţinându-ne mereu treaz spiritul de observaţie. Propunându-mi acum să înfăţişez istoria unei vieţi care îmi era total necunoscută, mă îndoiesc că peste două săptămâni, să zicem, voi mai distinge clar anumite trăsături. Dar, ca toţi cei famil iarizaţi cu principiile şcolii noastre de psihologie, sunt sigur că voi ajunge la aceleaşi concluzii. Această certitudine a noastră este semnificativă, mai ales când folosim alţi termeni, alegem alte imagini sau punem accentul, câteodată, pe alte elemente. Resursa cea mai puternică rămâne pentru noi luarea în consi derare a caracterului unitar al personalităţii. Este fapt bine stabilit că orice copil intră în viaţă cu un sentiment de inferioritate şi caută să -1 compenseze. în acest sens el tinde la obţinere a superiorităţii şi îşi desfăşoară forţele în aşa fel încât să se simtă deasupra tuturor 30 23 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL dificultăţilor. Rămâne ca noi să apreciem dacă el acţionează util sau inutil în raport cu cerinţele vieţii. A acţiona util îns eamnă a sluji obştea, a te situa la nivelul cel mai înalt al sentimentului de comuniune, acolo unde dezvoltarea şi progresul se dovedesc ca având valoare pentru comunitate. Căutăm să identificăm obstacolul care a provocat vreo deviere; căutăm să definim pr oblema care a prezentat mari dificultăţi de rezolvare. Dacă respectivele dificultăţi continuă să se manifeste în atitudinea adultului, putem spune: în cutare punct drumul vieţii a suferit o perturbare şi, în consecinţă, s-a dezvoltat o stare de spirit individuală, ca şi cum cel în cauză nu ar fi fost atunci la înălţimea greutăţilor care se cereau învinse. Atenţia ne -o concentrăm asupra problemelor pe care individul le-a evitat. Este clar că nu-i putem atribui prea mult curaj. Se pune şi o altă întrebare: cum de s-a întâmplat ca respectivul să nu se simtă, la un moment dat, la înălţimea problemelor vieţii? Cum de s-a dovedit nepregătit? Experienţa acumulată ne arată că întotdeauna este vorba de copii la care sentimentul de comuniune s -a dezvoltat insuficient, aşa încât ei nu se simt ancoraţi pe un teren solid. De aceea au şi ajuns lesne la ezitare, la eschivare, mulţumindu -se cu o soluţie sterilă la o problemă reală, atitudine care prin ea însăşi marchează prejudiciul adus celorlalţi. Să trecem acum la aplicarea tehnicii noastre în interpretarea unuia din aceste cazuri. Antecedentele cazului pe care îl am în vedere datează de 10 sau 12 ani. Am văzut copilul cu pricina şi, în comunicarea ce mi -a fost înmânată, am găsit următoarea descriere: „îmi permit să propun atenţiei dumneavoastră acest caz, întrebându -vă dacă poate fi remediat prin educaţie. Este vorba de un copil de 11 ani, bine dezvoltat, foarte cuminte acasă şi la şcoală, actualmente elev în clasa întâi de liceu". Eficienţa în educaţie pune şi următoarea problemă: ce putem face în materie de eşec şcolar? Cum să se procedeze pe plan pedagogic într-un asemenea caz? Evident că se impune un dialog cu elevul şi că trebuie să recurgem la bunele exemple, abţinându -ne de la măsuri punitive, aşa cum procedăm întotd eauna. Pedeapsa nu are efectul scontat, dar fiind faptul că stilul de viaţă s -a fixat după al patrulea sau al cincilea an de existenţă a individului şi nu poate fi modificat decât prin autorecunoaşterea erorilor proprii. Ce putem realiza cu ajutorul dialog ului? Putem, desigur, să definim erorile care minează stilul de viată. 31 24 ALFRED ADLER Dacă, în cazul pe care îl prezentăm, avem de -a face cu structurarea eronată a stilului de viaţă şi dacă suntem în măsură să pătrundem . mecanismul acestei erori, poat e că ştiinţa noastră ne va permite să -1 convingem pe copilul respectiv că el greşeşte şi că greşeala sa dăunează celorlalţi'. Nu este cu putinţă să faci o greşeală fără ca mai târziu aceasta să fie dată în vileag, ca să nu spunem că ea va fi plătită. Căci nu trebuie să pretindem că în acest anevoios proces de formare a unui mod de comportare greşelile se plătesc, dar să recunoaştem că nu se poate ca ele să nu fie resimţite de autorul lor. Ne numărăm printre cei care sunt încredinţaţi de importanţa recunoaşt erii greşelilor; de aceea procedăm la identificarea cauzelor, încercând să le facem transparente pentru cel interesat, spre a-1 convinge că este necesar să se schimbe, să progreseze. Adesea ni se obiectează: „Ce faceţi atunci când individul îşi recunoaşte greşeala, dar fără a se corecta?" Dacă îşi recunoaşte efectiv greşeala, dacă acceptă determinismul ei şi dacă, totuşi, persistă în atitudinea sa, în pofida prejudiciului care rezultă de aici, suntem obligaţi să tragem concluzia că nu a înţeles chiar tot ce era de înţeles. Dar încă nu mi-a fost dat să întâlnesc astfel de cazuri. A -ţi recunoaşte cu adevărat greşeala şi a nu te schimba, este împotriva naturii umane, vine în contradicţie cu principiul conservării vieţii. Obiecţia la care ne -am referit priveşte deci o pseudorecunoaştere a greşelii, nu este o recu noaştere fundamentală, în care să se fi realizat cu adevărat o înţelegere a cauzalităţii în plan social. Dacă în cazul pe care îl prezentăm avem într -adevăr de-a face cu greşeli, atunci le putem remedia prin educaţie 2. Aşadar, este vorba de o fetiţă în vârstă de 11 ani, bine dezvoltată, cuminte atât acasă cât şi la şcoală, elevă de gimnaziu. Ea frecventează clasa care corespunde vârstei pe care o are. Putem conchide că, în măsura în care în joc este rezolvarea celei de-a doua probleme vitale a omului, problema muncii, fata se află la locul ei. Nu am avea de făcut nici o observaţie serioasă în ceea ce priveşte situaţia acestei şcolăriţe şi am putea chiar susţine că nu se numără printre cei slabi de minte. S e vorbeşte mult prea mult despre copiii cu asemenea metehne, ca şi cum ei ar mişuna peste tot în societatea noastră. Să vedem ce se spune mai departe în comunicarea pe care am primit-o: „... Când, dimineaţa, trebuie să meargă la şcoală, ea este cuprinsă de o nervozitate atât de mare, încât toată lumea din casa are de suferit". 32 25 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Fenomenul este frecvent. Şcolii i se dă, în această casă, o impor tanţă excesivă. în consecinţă, legătura cauzată este lesne de pătruns: pe de o parte, ea este o elevă silitoare, pentru ca, pe de altă parte, şcoala să-i provoace o tensiune extraordinară. Dar ne putem imagina această fetiţă sub tensiune nervoasă şi fără ca toţi ai casei să aibă de suferit din pricina ei. Prin urmare, de subliniat este tortura la care sunt supuşi cei din anturaj. Tensiunea nervoasă a fetiţei se explică nu doar ca o consecinţă a modului ei de a privi lucrurile, ci şi ca urmare a intenţiei din parte -i de a le atrage celorlalţi atenţia asupra gravităţii situaţiei. Ses izăm aici dorinţa de a le demonstra celorlalţi dificultatea de speriat pe care o reprezintă pentru dânsa şcoala. Cu toate acestea, în pofida greutăţilor cărora le face faţă, ea este în fruntea clasei. Trece, totuşi, peste toate obstacolele ce -i stau în cale! Vom vedea, mai încolo, că acest tip de om este dotat cu o deosebită forţă de expansiune. „... Chiar de când deschide ochii începe să smiorcăie, plângân du-se că a fost trezită prea târziu". Cum vedem, ceilalţi trebuie să ia parte până şi la trezirea ei din somn. „... Nici pomeneală să fie gata pentru a pleca la vreme la şcoală, în loc să se spele, să se îmbrace, ea stă şi plânge". La drept vorbind, faptul acesta este surprinzător pentru noi. Ne-am aştepta ca, cu toate greutăţile, fetiţa aceasta să fie la şcoală la ora exactă a începerii lecţiilor. S -ar putea ca în comunicare cazul să nu fie expus aşa cum se cuvine. După câte cunoaştem, ea este o elevă bună. Este de presupus că respectiva remarcă tinde să accentueze şi mai mult semnificaţia cazului. Mi-aş permite să pun aici, nu dintr-o vanitate de autor, un semn de întrebare. Dorinţa mea ar fi să cercetez dacă fetiţa aceasta avea obiceiul să sosească cu întârziere la şcoală. Desigur, în cele ce urmează vom avea prilejul să verificăm cum stau lucrurile în a ceasta privinţă. în societatea noastră nu este câtuşi de puţin posibil ca un elev să vină adesea cu întârziere la ore şi să fie totuşi bun la învăţătură. „... Felul cum este pieptănată, îndeosebi, o face adesea să -şi manifeste nemulţumirea; nici o pieptănă tură nu-i convine, până şi aceea care de obicei îi place ei cel mai mult". Faptul nu se explică decât din dorinţa ei de a face să crească tensiunea nervoasă prin dramatizarea acestei ceremonii a coafurii. 33 26 ALFRED ADLER Voinţa ei este aceea de a lovi puternic în anturaj şi a găsi un mijloc prin care să-şi atingă scopul. întrebarea este: cum de a ajuns fetiţa să se folosească de acest vicleşug, spre a lovi în cei apropiaţi? Să nu mi se invoce, în legătură cu aceasta, „fetişismul părului"; numai o psiholog ie şchioapă fixează tot soiul de reguli şi se ţine de ele, introducând pur şi simplu într-o schemă sexuală termeni străini, care nu ne spun mare lucru, în fond, dar lasă să se strecoare pe furiş o rezonanţă sexuală. Psihologia pe care o profesăm are în ea căldura vieţii; ea nu are nevoie de canoane, fiind un demers creator, în vederea reconstituirii unei fiinţe vii. Ţinându-ne departe de orice interpretare, vom recunoaşte pur şi simplu că fetiţa aceasta, dând dovadă de o mare perspicacitate, a găsit în anturajul ei familial un punct slab, generator de dificultăţi. „... Timpul trece şi, în sfârşit, copila o ia la fugă, fără să fi luat micul dejun, plângând şi văicărindu -se". Nici acest caz nu este rar. Dacă mai înainte mi -am exprimat o mică îndoială cu privire la sosirea ei cu întârziere la şcoală, dacă am gândit că era poate o exagerare de natură să pună în lumină necazurile pricinuite celor din jur, confirmarea o găsim în expresia „timpul trece". La şcoală trebuie să fii la o anumită oră, nu se poate admite că lamentaţiile copilului încep la ora cinci, ci mai verosimil este faptul că ele încep la ora şapte. „... Am încercat să eliminăm acest din urmă inconvenient (pieptănătura), scurtându -i părul". După părerea noastră, lucrul acesta este inutil. Pe ea pieptă nătura o interesează prea puţin, principalul lucru constând în crearea tensiunii în anturajul familial. Pieptănătura nu este decât unul din multiplele mijloace care îi stau la îndemână. Vom vedea numaidecât, de altfel, ce va face ea atunci când pieptănătur a va fi scoasă din cauză. Dacă avem cumva vreun dubiu cu privire la inteligenţa acestei fetiţe, dubiul se va risipi. Intervine aici examenul de psihologie individuală cu privire la inteligenţă şi slăbiciunile acesteia, aşa cum l -am recomandat. Vom vedea dacă, în această împrejurare nouă pentru dânsa, ea dispune de stilul de viaţă pe care îl presupun operant la copiii inteligenţi, adică dacă ea va găsi un nou mijloc prin care să ajungă la acelaşi scop. „... Dar cu aceasta nu am făcut mare lucru, pentru că nu maidecât a apărut o problemă legată de fileul de păr. Şi văicărelile au reînceput, de data aceasta cu privire la punerea fileului". 34 27 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Iată-ne, prin urmare, asiguraţi de faptul că fetiţa este inteligentă. „... Faptul că fetiţa se duce la şcoală fără a -şi fi luat micul dejun are influenţa sa asupra comportării sale în clasă, pentru că nu e de crezut că un copil poate fi astfel atent la lecţii până la ora 11". Cu alte cuvinte, aici se exprimă îndoiala că un copil ar putea sa reziste la şcoală, până la ora 11, fără să fi mâncat dimineaţa. Dacă, însă, scopul ei adevărat ar fi fost să fie sătulă, am fi îndreptăţiţi să admitem că i-ar fi fost peste putinţă să stea flămândă până la ora 11. Copilul acesta are, în realitate, un a lt scop: vrea să-şi exaspereze anturajul în ceea ce priveşte problema mersului la şcoală. Nu ştiu dacă ar fi necesar să mai tragem şi alte concluzii. Am putea totuşi adăuga, dată fiind situaţia, că fetiţa este roasă de ambiţie, atât acasă cât şi la şcoală ea vrea să fie obiectul atenţiei tuturor. Aflăm, pe deasupra, că acasă este, de altfel, foarte ascultătoare; nu are decât un singur defect: doreşte ca cineva să se ocupe în permanenţă de dânsa. Umblă după încuviinţare din partea tuturor, într-un mod nelalocul lui. Dimineaţa, când trebuie să meargă la şcoală, principala ei preocupare este: cum să le arăt eu părinţilor cu ce greutăţi extraordinare mă lupt? Este ceea ce am putea numi „lăudăroşenie". Dacă am dori acum să stabilim gradul de curaj pe care îl are acest copil, ar trebui să raţionăm în felul următor: ea caută să prezinte soluţia la problema ei ca pe o faptă vitejească. Dar nu este aici vorba de un exces de curaj, deoarece, fără ca ea sa procedeze în mod conştient 3, fără ca ea să înţeleagă semnificaţia actelor sale, din acestea va rezulta pentru dânsa un anumit sentiment de securitate. într -adevăr, dacă într-o zi nu va mai fi o elevă bună, răspunzători vor fi atunci părinţii. Acest proces al vieţii omeneşti ar trebui să fie mult mai bine înţeles decât este în prezent. Este de prisos să spunem că avem de -a face cu un proces inconştient. Desfăşurarea sa, pe care ne străduim să o sesizăm cu mijloacele gândirii, este racordată la viaţă. Cu toţii îi dăm curs, dar fără să ni-1 putem explicita. Nu-1 putem înţelege decât dacă îl conectăm la viaţă. Am putea, de asemenea, să afirmăm: fetiţa cu pricina nu prea are curaj. Am putea, pe de altă parte, să ne referim la formarea sentimentului ei de comuniune socială: nimeni nu va pune la îndoială că necazul pe care această fetiţă îl provoacă familiei sale nu este mare lucru. Este clar că nu o interesează decât să capete cununa de martiră. Ba ea face ca 35 28 ALFRED ADLER situaţia să fie şi mai dramatică, accentuând toate dificultăţile întâmpinate şi postind până la ora 11 . Este foarte atentă la gloria personală şi, ca să spunem aşa, nu se sinchiseşte de persoana altora. Poate că s-ar putea trage şi alte concluzii. Mă consternează faptul că nu am cum să le confirm, dar nu dispun de datele necesare. Ne -am putea pune, de exemplu, întrebarea: în ce condiţii s-a format stilul de viaţă al acestei fetiţe? Care au fost amprentele primordiale care l -au marcat4, ce împrejurări au concurat la formarea acestui stil de viaţă? Este, fără îndoială, o fetiţă ambiţioasă, care ţine să se afl e în frunte. Dacă ar trebui s-o fac, aş formula următoarea concluzie: este un copil unic la părinţi. Luând, pe de altă parte, în considerare importanţa pe care mama o dă alimentaţiei, aş generaliza, afirmând că în această familie hrana joacă un rol neobişnuit. Am putea chiar să mergem până acolo încât să spunem că ne-o imaginăm pe fetiţă slăbuţă şi palidă. Căci -, dacă ar fi robustă şi dolofană, mama nu s-ar nelinişti în privinţa aceasta. Dar toate aceste deducţii nu au o valoare prea mare în reconstituirea imaginii acestui copil, noi formulându-le doar cu titlu de exerciţiu, fără a le putea confirma. Câteva cuvinte referitoare la tratamentul cerut de acest gen de copil. Fetiţa în chestiune se bucură de dominaţia pe care a instaurat -o asupra familiei. Fără a o şti. Ea pur şi simplu savurează tortura, tensiunea pe care le provoacă celorlalţi. Faptul nu trebuie să ne inducă în eroare. Credeţi dumneavoastră că un multimilionar are întotdeauna în minte totalul averii sale? Dar să vedeţi cât de furios este adesea a tunci când nu merg toate după dorinţa lui. Fetiţa aceasta se găseşte în aceeaşi stare de spirit. Ea este în posesia dominaţiei, dar nu trăieşte trebuinţa de a se bucura în permanenţă de aceasta. îi este destul că o posedă. în felul acesta înţelegem de ce îşi urmează ea calea fără a se gândi la consecinţe, fiind cu totul preocupată de greutăţile cărora trebuie să le facă faţă. Dacă, însă, ea ar deveni conştientă de toate acestea, dacă am putea să o facem să înţeleagă că exagerează peste măsură problema aceas ta banală a şcolii, numai ca să se laude, ar fi un mare progres. Cu toate acestea, s-ar putea ca ea să nu se îndrepte. Atunci poate că ar fi cazul să mergem şi mai departe şi să -i spunem vrede-n faţă că este o lăudăroasă. Să o facem să împărtăşească convin gerea că se laudă doar acela care crede că prin el însuşi nu prea reprezintă mare lucru. Se 36 29 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL zbate să-i deranjeze pe ceilalţi numai acela care nu crede că prin acţiunile sale rezonabile îşi poate dovedi îndeajuns val oarea. Cât priveşte fetiţa în chestiune, putem adopta şi următorul punct de vedere:,,Pe cuvânt, tot ce faci e foarte bine. Dar poate că ar trebui să faci încă şi mai bine. Ceea ce faci arată doar că eşti o fetiţă tare deşteaptă, care se pricepe cum să -şi impresioneze familia". Spre a o convinge, ar trebui să recurgem la explicarea anumitor evenimente din viaţa ei, să apelăm la amintirile pe care le are şi să -i demonstrăm că, dată fiind situaţia ei de copil unic la părinţi, au luat naştere unele tendinţe care o conduc la greşeli fatale pentru dânsa. Trebuie să -i spunem deschis: „Sunt lucruri obişnuite, care se întâmplă adesea copiilor unici la părinţi". Această perspectivă nouă va influenţa prin ea însăşi desfăşurarea complexă a gândurilor ei. Acţiunile sale îi vor apărea în chip manifest în contradicţie cu sentimentul ei de comuniune socială. Se va controla şi probabil că vom asista la apariţia următorului fapt: în primele zile după ce-şi va fi făcut familia să intre în obişnuita stare de tensiune nervoasă, îşi va spune că „doctorul Adler ar pretinde că fac asta pur şi simplu ca să mă fac interesantă". Câtva timp va continua poate cu aceste maşinaţii. Chiar dacă nu s -ar întâmpla aşa, aş putea s-o admit, în felul acesta s-ar ajunge la un moment când, în plină c riză, îşi va aminti de felul în care i-am interpretat comportamentul şi,drept urmare, unele din atitudinile ei vor dispărea. Chiar mai curând, poate, de îndată ce se va trezi, dimineaţa, ea va deveni conştientă de situaţie: „Acum eu sunt pe cale să-mi pun în stare de agitaţie familia". Aceasta ar fi una dintre derulările simple ale unui astfel de tratament pedagogic. Dar sunt posibile şi alte căi. în ce mă priveşte, le prefer. în cazul acesta, i -aş spune fetiţei: „Şcoala este lucrul cel mai important din vi aţa unui om, aşa că tu ar trebui să faci un tărăboi şi mai mare". Prin exagerare, i -aş submina tendinţa spre astfel de acte. „Trebuie să faci un vacarm necontenit, pentru ca astfel să scoţi în evidenţă importanţa persoanei tale, pentru că se vede cât de co lo că nu te poţi mulţumi să le atragi celorlalţi atenţia prin fapte folositoare". Cum spune Kaus 5,există o sută de metode potrivite de a „demola buna părere" pe care o ai despre acţiunile tale condamnabile. Se poate, de pildă, scrie cu litere de -o şchioapă, pe o pancartă agăţată deasupra patului: „în fiecare dimineaţă trebuie să -mi pun familia într -o stare de nervi fără seamăn". Ea va face astfel în mod conştient, dar cu 37 30 ALFRED ADLER rea-credinţă, ceea ce altădată făcea inconştient, însă cu bună -credinţă. încă nu mi-a fost dat să văd pe vreunul dintre bolnavii mei care să urmeze povaţa de pe pancartă. NOTE 1 Cum va reieşi, de altfel, de mai jos, un „stil de viaţă" eronat nu dăunează doar semenilor purtătorului unui astfel de comportament antisocialei — în pofida aparenţelor — dăunează în primul rând sieşi şi, de aici, cointeresarea respectivului în restructurarea aşa -numitului „stil de viaţă". (Nota trad.) 2 Ceea ce vrea să spună se referă la faptul că există şi cazuri care nu pot fi remediate prin educaţie, ci prin medicaţie. La Adler aceste două mijloace sunt, nu de puţine ori,conjugate. (Nota trad.) 3 „freiwillig",în textul original. (Nota trad.) 4 A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavril iu, Editura Ştiinţifică, 1991, capitolul „Amprentele lumii exterioare, pp. 59 -73. (Nota trad.) 5 Otto Kaus, unul dintre cei mai cunoscuţi adepţi ai „psihologiei individuale comparate", profesate de Adler după despărţirea sa de psihanaliza freudiană. (Nota trad.) 31 II. ŞCOLARI REPETENŢI Când avem de interpretat o referinţă asupra unui şcolar greu educabil, nu ne interesează în mod special caracterizarea acelui copil. Socotim ca fiind tipice scurtele şi neînsemnatele descrieri şi le trecem prin filtrul experienţei noastre spre a stabili până la ce punct se îndepărtează ele de normă, ori spre a găsi printr -o investigaţie personală sinuozităţi sufleteşti ascunse şi a determina ce poziţie trebuie să adopte educatorul care se conduce după optica psihologiei individ uale. Citind astfel de referinţe, nu va trebui să pierdem din vedere faptul că nu ne propunem să analizăm cutare sau cutare copil, în mod concret. Ceea ce ne interesează aici este să reliefăm anumite probleme. Ne interesează să vedem în ce forme de viaţă s e manifestă respectivele dificultăţi. , Avem de-a face cu o fetiţă în vârstă de nouă ani, care repetă clasa adoua". Informaţiile de mai sus ne fac să ne întrebăm dacă nu ne aflăm în faţa unui copil nu tocmai inteligent. Nu ştim despre copilă nimic altceva decât că în clasa a doua a rămas repetentă. Nu ştim dacă nu cumva a repetat şi clasa întâi şi nici cum se comportă, de obicei, la şcoală, după cum nu ştim dacă din clasa întâi în clasa a doua nu a trecut ca urmare a indulgenţei ieşite din comun a cadrului didactic. Dacă lucrurile nu stau aşa, adică dacă şcolăriţa a trecut în mod normal din clasa întâi în clasa a doua, putem afirma cu certitudine că nu avem de -a face cu o prostănacă. 39 32 ALFRED ADLER în ceea ce priveşte deficitul de inteligenţă, în cercu l nostru e rară tendinţa de a declara prost un copil; atât de rară este aceasi tendinţă încât adesea se fac erori în sens contrar, considerându -se că prostănac nu este decât un şcolar greu educabil. Iar a declara că un el deficitar la capitolul inteligenţă este un copil normal nu este decât u din greşelile cele mai insignifiante care se fac. Spre a fi cât mai scurt privire la această problemă, aş dori să vă supun atenţiei o constatau obişnuită. Dacă se dovedeşte că un copil are o vârstă psihică inferioar cu doi ani faţă de vârsta sa biologică, atunci putem considera c; întemeiată bănuiala că ne găsim în faţa unui deficit de inteligenţă aceasta este explorarea inteligenţei. Trebuie să întreprindem, pe de alt parte, un examen fizic serios pentru a şti dacă nu cumva copilul acest prezintă o întârziere în dezvoltarea creierului său endocrin, deci dac nu cumva glandele sale cu secreţie internă nu funcţionează anormal constituind cauza perturbării dezvoltării intelectuale. Acest examen trebuie făcut de un medic exp erimentat. El este acela care trebuie sa stabilească cum stau lucrurile cu creierul, dacă nu este vorba de nişfe leziuni la acest nivel, dacă nu avem de -a face cu un copil hidrocefal microcefal, mongoloid 1 etc. Nu mă pot ocupa aici de descrierea acesto stări patologice, dar numai din juxtapunerea factorilor din cele doui categorii vom putea trage o concluzie în legătură cu faptul dacă copilu este sau nu veritabil întârziat mintal. Cum cu aceste două metode nu ne descurcăm nici în cazurile de debilitate mint ală uşoară, am instituit ş un al treilea examen, care se arată decisiv când e aplicat în mod corec şi de către un psiholog versat în materie de psihologie individuală. Mi refer la faptul de a se stabili dacă acest copil are un stil de viaţă; pentn că, în cazul în care copilul şi-a fixat un ţel care nu concordă cu acela a unui copil aproximativ normal, dar, în concordanţă cu ţelul respectiv el procedează în mod inteligent, cu toate că o face într -un fel foar diferit de modul normal de a proceda, atunci avem de-a face cu un copi inteligent. Anormal este doar stilul său de viaţă, pe când inteligenţa es corespunzătoare. Este ceea ce numim „copii -problemă". în una din aceste categorii trebuie noi să clasăm fetiţa despre care am adus vorba mai sus. în acest caz nu poate fi nicidecum vorba despre un examen medical, şi încă şi mai puţin de necesitatea verificării inteligenţei. Verificarea aceasta este privită la noi cu o anumită circumspecţie, 40 33 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL nimeni nu arată o încredere absol ută în ea; aşadar, problema care se pune este să stabilim ce stil de viaţă are copila în chestiune. Experienţa pe care am acumulat -o ne arată că astfel de copii sunt cel mai adesea copii răsfăţaţi, care nu se încumetă să acţioneze din proprie iniţiativă; iar dintre toate materiile, aritmetica necesită în cel mai înalt grad independenţa. în acest domeniu, în afară de tabla înmulţirii, nu ai nici un fel de certitudine, totul se bizuie pe combinaţia independentă şi liberă. Cunoaştem că în mod deosebit copiii r ăsfăţaţi sunt cei mai străini de gândirea independentă, dacă nu le -a fost exersată în mod special, într-un fel sau altul. Există, însă, şi un alt tip de copii, care, din cauza anumitor evenimente care au acţionat asupra lor timp îndelungat, au fost cu totu l descurajaţi tocmai în ceea ce priveşte aritmetica. Ei au întâmpinat greutăţi încă din start, rămânând în urmă la învăţătură, fără nici o încurajare la începutul activităţii şcolare. Le lipseşte baza necesară şi de aici rezultă şi descurajarea pe care o t răiesc. „Nu am darul matematicii". Dacă vreun membru al familiei împărtăşeşte acest punct de vedere, copiii aceştia au în faţa lor un adept al teoriei eredităţii. Sunt, însă, şi alte cauze. Aş dori să reliefez una din ele. Există, cu privire la fete, o prejudecată apăsătoare. Astfel, fetele au foarte des ocazia să audă spunându -se că sexul feminin nu este dotat în ceea ce priveşte matematica. Desigur, ştim ce înseamnă un individ dotat. Din moment ce copilul nu este prost, părerea noastră este că el poate du ce la bun sfârşit orice sarcină şcolară, cu condiţia de a nu -i lipsi curajul. Nu vom rezolva problema dacă deţinem pur şi simplu informaţia că şcolarii cu un deficit de inteligenţă nu pot face nimic în materie de aritmetică. Numeroase domenii speciale ale matematicii sunt mai bine înţelese de către debilii mintali decât de oamenii normali. Dar să vedem ce se spune mai departe în referinţă: „Directorul şcolii crede că din punct de vedere intelectual fetiţa nu este la înălţimea cerinţelor programei şcolare; r ecomandarea sa este ca ea să urmeze un curs ajutător". Nu putem lua în considerare acest punct de vedere. „Părinţii exprimă opinia că fetiţa este normală în ceea ce priveşte inteligenţa". Opinia părinţilor este destul de semnificativă. De regulă ei sunt primii care observă orice întârziere din punct de vedere intelectual, 41 34 ALFRED ADLER chiar dacă nu întotdeauna au dreptate. Nu -mi amintesc nici un caz în care părinţii să fi declarat că un copil este debil mintal, iar acesta să nu fi fost. Prin urmare,în mod provizoriu, putem fi de acord cu părinţii. „Ei sunt de părere că motivul dificultăţilor constă în lipsa de încredere în sine a fetiţei". înclin să susţin opinia părinţilor. Ceea ce am aflat până în momentul de faţă este că şcolăriţa nu se descurcă la a ritmetică. Dacă ea reuşeşte în chip acceptabil la toate celelalte materii de studiu, înseamnă că şi-a trecut cu succes examenul de inteligenţă. Faptul că a rămas în urmă la aritmetică nu implică în mod obligatoriu un diagnostic de debilitate mintală. „Părinţilor nu li se pare exclus faptul ca fetiţa să -şi utilizeze incapacitatea spre a atrage atenţia familiei asupra ei. De altfel, familia se ocupă mult de fetiţă". Pe cât ne amintim, noi am emis încă de la început o ipoteză în sensul că avem de-a face cu un copil răsfăţat. Este o particularitate a fetiţei voinţa de a-şi menţine agreabila situaţie în care se găseşte şi se străduieşte ca pe această cale să-şi atingă scopul: să-i silească pe părinţi de a se ocupa de dânsa. Dacă ne putem încrede în referinţa din care cităm — o mulţime de fapte pledează în favoarea judiciozităţii acesteia —, vom afirma că, pe de o parte, fetiţa nu are prea multă încredere în ea însăşi şi că, pe de altă parte, este în permanenta căutare a unui sprijin. Drept urmare, îndeplineşte condiţiile cerute de un copil răsfăţat. Vedem numaidecât că ea are un stil de viaţă, că are un scop, că ar vrea ca părinţii să-i sară mereu în ajutor. Am putea stabili cu destulă certitudine că nu este o debilă mintal. Nu-i putem da dreptate directorului: cop ila nu are nevoie de un curs ajutător. „Sora cea mare, ca şi mezina, amândouă dotate, fac eforturi să -i vină în ajutor". Avem acum o perspectivă nouă asupra acestei copile, aflată între două surori dotate şi independente. Cu aproximaţie, ne -am putea imagina ce s-a petrecut. Câtva timp fetiţa aceasta era cea mai mică, pentru ca apoi, deodată, situaţia să se schimbe. în spatele ei a apărut o surioară care i -a dat impresia că voia să i -o ia înainte. Ca mezină, ea nu izbutise să-şi pună sora mai mare în umbră. Aici facem apel la experienţa pe care o avem în ceea ce priveşte mezinii. Idealul lor este de a-i depăşi pe ceilalţi, fie fraţi, fie surori. Admitem că a făcut eforturi în acest sens, încercând să realizeze o evoluţie aproape normală 42 35 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL atât timp cât nu a dispărut acea speranţă de a -şi egala sora mai mare. Nu a reuşit. Trebuie clasată în categoria acelor copii care şi -au pierdut speranţa de a-şi egala fraţii mai mari şi chiar de a -i întrece. Ea a trebuit să crească în condiţii agravate de sentimentul că nu este egala celorlalte surori. O macină un puternic sentiment de inferioritate. Dacă, în spatele ei, cea de-a treia soră îi apare ca un nou duşman, curând ea se consideră pierdută, dă semne de disperare, îndeosebi în ac ele domenii în care nu are şansa unui succes rapid, cum pare să fi fost cazul la aritmetică. Iată de ce referinţa cu privire la atitudinea faţă de aritmetică se arată a fi cea la care ne aşteptam. Ea nu mai nutreşte nici o speranţă. Desigur, atitudinea elevei faţă de aritmetică este nepotrivită. Dar unde este strădania copilei pentru a se pune în valoare? Efortul de a se pune în valoare nu s-a pierdut, exprimând, într -un fel, trăsăturile unei mezine. La aritmetică treaba nu merge, ba, pe cât se pare, nici l a celelalte materii, aşa încât trebuie să repete clasa. Puneţi^vă în locul ei. Dat fiind că nu rezistă concurenţei, renunţă. Dar trebuie să găsească altă cale de a-şi depăşi sora. Problema este: unde şi cum se va manifesta această aspiraţie? Nu poate izbut i decât pe o cale care nu se dovedeşte utilă şi care vizează să-i determine pe părinţi să se ocupe în permanenţă de dânsa. Părinţii au de furcă cu dânsa, ea este copilul -problemă, aflat în centrul atenţiei. Obţinem răspunsul la întrebarea dacă este sau nu inteligentă. Cine se îndoieşte, să se pună la locul acestei copile, căreia calea utilă a acţiunii îi este barată. Ce îi rămâne de făcut atunci când nu există fiinţă omenească să poată trăi decât în speranţa că are vreo valoare, ca individ? în ce mă priveşt e, aş proceda în acelaşi fel. Trag cutezătoarea concluzie că fetiţa aceasta acţionează inteligent în vederea atingerii unui scop eronat. A te găsi în centrul atenţiei familiei nu constituie decât o superioritate fictivă, un scop inutil. O superioritate veritabilă nu există decât pe terenul sentimentului de comuniune socială, în domeniul simţului comun. Ceea ce face ea iese din limitele simţului comun, ceea ce directorul şcolii a înţeles bine. Dar de aici el a tras concluzia greşită că fetiţa este debilă min tal. „Modul ei de a fi în familie este dominator şi asocial. Rar participă la jocurile în comun". Este tocmai ceea ce spuneam. Efortul fetiţei nu a dispărut, ea e dominatoare, se străduieşte ca toată lumea să se supună sceptrului ei. 43 36 ALFRED ADLER Când este vorba de comunitate, se eschivează; nu este prezentă decât acolo unde deţine rolul principal. Câteva cuvinte pe tema tratamentului. Sunt convins că se vor face încercări ca fetiţa să nu-şi mai inoportuneze atât de mult părinţii şi să facă progrese în învăţarea aritmeticii. Având, însă, în vedere faptul că fetiţa a abandonat orice speranţă de a ţine pasul cu surorile ei în ceea ce priveşte lucrurile serioase sau de a -şi măsura cu ele puterile, se impune să o încurajăm în această direcţie. La drept vorb ind, este formula cea mai importantă care ne stă la dispoziţie. Nu ne putem aştepta ca felul ei de a fi, tendinţele ei dominatoare, revendicările faţă de părinţi să se atenueze atât timp cât nu are o calc liberă pe care să înainteze în mod folositor. Trebuie să-i deschidem copilei un drum. Cred că există părinţi care, fără să înţeleagă acest punct de vedere, ar putea să aibă oarecare succes în reeducarea acestor copii. Nu punem deloc la îndoială faptul că purtarea fetiţei poate fi complet ameliorată. Am spu s că lucrul acesta ar putea fi reuşit chiar şi în cazul în care cineva are o concepţie absolut falsă despre acest copil şi se referă, să zicem, la noţiuni ce ţin de sexualitate. Se poate chiar, dacă el îşi dezvoltă teoriile, s -o încurajeze pe fetiţă, fie şi spunându-i: „Problemele tale sunt destul de interesante pentru ca cineva să se ocupe de ele". Va putea spune vrute şi nevrute, cu condiţia ca din toate acestea să apară acea rază de speranţă care să lumineze sufletul copilului. Copilul va merge înainte, orbeşte, pe când medicul care i-a aplicat tratamentul va jura că metoda sa este cea bună. Suntem apărătorii punctului de vedere potrivit căruia se impune să -1 încurajăm pe copil. Nu-i lucru uşor. Ce trebuie, însă, să facem pentru aceasta? Trebuie să-1 determinăm pe copil să acţioneze prin el însuşi, aşa încât să aibă convingerea că îşi poate rezolva problemele de aritmetică, dobândind încredere în sine însuşi şi astupând breşele care s-au ivit în această încredere. Nu este suficient să -1 încurajezi cu vorba, absolut necesar este să-1 aduci pe copil la nivelul celorlalţi. Dacă fetiţa noastră începe să lucreze şi dacă în opt zile va avea de dat un extemporal, fără îndoială că va eşua. Breşele nu se lasă astupate atât de rapid. Este necesar să calculăm timpul c erut pentru aceasta. Mai trebuie să-i lăsăm şi o marjă de protecţie, să nu -1 obligăm pe copil să treacă un examen ca şi cum s-ar afla deja la nivelul celorlalţi, pentru că altminteri influenţa educatorului asupra educatului se duce de râpă. Va fi extrem de dificil să-1 mai poţi după aceea încuraja pe copil. 44 37 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Când se pune problema încurajării unei fiinţe umane, prima grijă trebuie să fie aceea a creării unei situaţii psihice saturată de încredere. Trebuie să-1 aduci la o stare de receptivitate, cu alte cuvinte să -ţi asiguri încrederea din parte-i. Să te comporţi faţă de el ca faţă de un prieten, să nu-ţi manifeşti faţă de el superioritatea, împovărându -1 pe copil; nu trebuie să i te op ii cu asprime. Dacă îl brutalizezi , să nu te miri că în cele din urmă are notive să dezerteze. Este indispensabil să -i aduci pe copii la raporturi amicale cu educatorul, lărgindu -le cercul oamenilor în care ei să aibă încredere. Fetiţa noastră nu are încredere decât în părinţii ei. La şcoală joacă un rol nefast. La drept vorbind, atenţia ei este dirijată exclusiv spre părinţi. Dacă cineva din afara familiei ar izbuti să -i lărgească cercul de interes pentru alte persoane, sentimentul ei de comuniune socială ar spori, încrederea ei în oameni ar creşte. Ar dispărea în acest fel cel mai mare rău, anume acela că fetiţa aceasta nutreşte ideea că nu se găseşte loc pentru dânsa decât în familie, lângă părinţi. Acest proces de câştigare a încrederii trebuie să preceadă toate celelalte măsuri. Ne găsim readuşi în felul acesta la sursa originară a educaţiei, unde funcţia mamei a fost tocmai aceea de a câştiga încrederea copilului şi de a -i trezi interesul faţă de ceilalţi, interesul pentru problemele vieţii, pentru a -şi crea un cămin în interiorul societăţii. Este calea prin care copilul devine curajos, independent, simţindu-se un factor egal cu ceilalţi. Dacă recapitulăm faptele, spre a vedea eroarea de unde s -a dezvoltat la fetiţa noastră această inaptitudine, distingem limpede faptul că surorile ei s -au dovedit foarte dotate. Constatarea nu este una accidentală pentru fetiţa noastră, ci una de fiece zi şi de fiece ceas. Ea are în permanenţă impresia că nu este egala surorilor ei. Aici apare clar eroarea fundamentală a copilei. Nu pot spune în ce măsură celelalte două s-au dovedit dotate, dar pot arăta că cea mare a suportat tragedia de a avea la un momen! dat o soră, dat fiind faptul că înainte de naşterea acesteia ea deţinea o poziţie nezdruncinată. Tot aşa, pot să arăt ca fetiţa de care ne ocupăm nu a suportat uşor naşterea unei a treia copile în acea familie. Dacă adăugaţi la aceasta caracterul ambiţios al mezinilor, veţi putea înţelege că fetiţa noastră, care se şi afla în declin, a fost lezată de naşterea aceleia care îi lua locul. Ne punem întrebarea: mama unde era? Se pare că toată căldura maternă s-a distribuit mai ales celorlalte două fete. Tentativa celei de -a 45 38 ALFRED ADLER doua de a le eclipsa pe celelalte a fost resimţită în mod dezagreabil de către mamă. Ea nu a reuşit, aşadar, să cultive fetiţei interesul pentru semenii săi, pentru surori, pentru problemele vieţii. Ea a rămas în starea de dependenţă în care se găsea ca sugar, manifestând şi azi trăsături proprii unei fetiţe stângace şi neajutorate. Un al doilea caz: o fetiţă, în vârstă to t de nouă ani, care este nevoită să repete clasa a treia. Din comunicarea făcută vedem că, dat fiind faptul că fetiţa a ajuns în mod normal până în clasa a treia, nici ea nu este debilă mintal. Anumite evenimente din viaţa ei trebuie să ne poată explica pe ntru ce nu a fost în stare să absolve clasa a treia. Ea trebuie să fi ajuns la concluzia că şcoala nu este un loc prea agreabil. „Caracteristici particulare: tendinţa de a minţi şi de a fura". Cât priveşte obiceiul de a minţi, precum şi structura sa psihic ă, se poate spune că este vădit că trebuie ca în preajma fetiţei să se fi aflat cineva de care ea se temea. în mod normal, toţi copiii spun adevărul, dacă se simt destul de puternici. Ajungem la concluzia că fetiţa nu se simte în largul ei. Vă rog să notaţ i că atunci când auziţi vorbindu-se de tendinţa de a minţi a unui copil avem de -a face cu forma de expresie a unui sentiment de slăbiciune. Este vorba de o compensaţie, spre a nu se da ocazia sentimentului de inferioritate să se manifeste; copilul se manifestă ca fiind partea cea mai slabă, acela care trebuie să se teamă de cei pe care îi socoate mai puternici. Există două forme principale de minciună: mai întâi minciuna provocată de teamă. Teama este o latură a sentimentului de inferioritate. Când cineva se simte destul de puternic, nu are nici un fel de teamă. Există, în al doilea rând, minciuna prin care mincinosul încearcă să pară mai mare decât este în realitate. Avem de -a face şi în acest caz cu compensarea unui sentiment de slăbiciune şi inferioritate . Tendinţa spre fantazare se dezvoltă dintr-o stare de slăbiciune ieşită din comun. Dacă, întâmplător, cineva ar vrea să facă distincţie între minciunile cu un scop precis şi celelalte minciuni, el ar bate apa în piuă, pentru că nu există minciuni fără scop. în cazul care ne interesează, trebuie să -1 găsim pe acela de care se teme fetiţa. Spunându-se că această copilă, căreia îi atribuim un foarte puternic sentiment de inferioritate, nu numai că minte, ci şi fură şi că are înclinaţia de a brava prin tertipu ri în faţa superiorităţii altora, opinia 46 39 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL noastră se întăreşte. Structura psihologică a hoţului este de înţeles, dacă ţinem cont de faptul că acesta se simte sărăcit şi că încearcă să -şi acopere deficitul prin îmbogă ţire. El nu o face într -un mod care ar conveni laturii utile a vieţii,ci printr -un artificiu care seamănă mult cu minciuna. Furtul este şi el o tentativă de a -i scăpa din mână celui puternic, un mijloc viclean de a ajunge egalul lui. Am arătat în altă part e că prin furt nu ne putem demonstra niciodată curajul. Vedem cu claritate care este latura caracterologică a furtului: copilul îşi manifestă în acest fel laşitatea. Nu suntem încă în măsură să stabilim dacă un copil aflat în aceeaşi situaţie nu ar minţi. Dar ştim absolut sigur că, dacă fetiţa cu pricina ar avea putere, nu am sesiza dacă ea fură sau minte. Dacă în acest caz ea ar fura şi ar minţi, am considera că este debilă mintal. Am înţelege că fetiţa trebuie să aibă un puternic sentiment de inferioritat e şi că se străduieşte sa iasă din infernul acestuia prin mijloacele celor slabi. Dar copila acţionează în mod inteligent, iar inteligenţa ei este de aşa natură încât am putea, dacă împrejurările ne -ar permite-o, să-i iertăm o minciună, deoarece o găsim co nformă cu scopul: pioasa minciună. Nu-i putem nimănui ierta furtul decât dacă este aproape mort de foame; în astfel de condiţii, îl găsim chiar justificat. Totul trebuie înţeles în raport de împrejurări. La această fetiţă, minciuna şi furtul ne vor reţine atenţia de la bun început şi vom constata că ea nu se simte în apele ei. „Părinţii trăiesc despărţiţi de la sfârşitul războiului". Situaţia aceasta o găsim adesea în cazul copiilor -problemă. O căsătorie nefericită este, desigur, foarte dăunătoare pentru co pil. Atât experienţa personală acumulată, ca şi statisticile, confirmă faptul că în familiile dezorganizate copiii se dezvoltă dificil. Printre aceşti copii găsim un mare număr de eşecuri grave din punct de vedere pedagogic. ,J s-a acordat dreptul de a ale ge să rămână cu mama, dar ea a refuzat". Să ne reamintim ce am spus adineauri, că mama nu a reuşit să câştige încrederea copilei, eşuând în prima sa funcţie ca mamă. Să vedem acum dacă fetiţa nu s-a îndreptat spre tatăl ei. Relaţia afectuoasă a copilului cu tatăl constituie, în toate împrejurările, o fază secundă. Mai înainte are loc ruptura cu mama. Aceasta nu se poate întâmpla decât în cazul în care copilul are impresia că mama nu a fost realmente o colaboratoare. Adesea copilul are această impresie în mo d neîndreptăţit. 47 40 ALFRED ADLER Mulţi copii se îndepărtează de mamă atunci când ea aduce pe lume un al doilea copil, deoarece consideră lucrul acesta ca pe o trădare şi manifestă un spirit critic la adresa ei. Este adesea punctul de plecare al dezvoltării defectuoase în elaborarea stilului de viaţă. Să vedem acum dacă tatăl a înlocuit -o pe mamă în îndeplinirea celor două funcţii. într -un menaj marcat de divorţ lucrul acesta nu e uşor, mai ales când aflăm că tatăl nu prea dispune de timp liber. Atunci ce posibilităţi există pentru lărgirea sentimentului de comuniune socială pentru copil? Am fost informaţi că fetiţa fură şi minte, semn că respectivul sentiment este departe de a fi ajuns la un grad înalt de dezvoltare; semn că a crescut ca într -o ţară inamică. Aflând că fetiţa are rezultate proaste la învăţătură şi că a rămas repetentă în clasa a treia, înţelegem că nu 1-a găsit prea plăcut pe dascăl. Se înţelege că dacă fetiţa îi socoate pe ceilalţi oameni drept duşmani ai săi, atunci se găseşte prinsă într-o capcană din care nu va putea scăpa doar prin propriile -i forţe. Neîncrederea, animozitatea contra celorlalţi o fac să nu aibă prieteni, să nu considere că o situaţie nouă ar fi de sperat, iar la şcoală nu se simte la locul ei. Toate aceste consecinţe sup ărătoare îl conduc pe copil la eşecuri. Ea crede a găsi în toate acestea că viaţa este în mod efectiv plină de ostilitate. După cum ne putem imagina, va fi extrem de greu să găsim o punte care să ne ducă la sufletul ei. Câte din aceste punţi nu se vor fi rupt? Deocamdată am delimitat terenul pe care suntem îndreptăţiţi să sperăm a găsi alte contribuţii, confirmări, ori contradicţii. „Dintotdeauna mama o trata cu prea puţină afecţiune". Am aflat ceea ce ne puteam aştepta să aflăm. „Ea se poartă cu copila apr oape cu aversiune. Fetiţa este foarte ataşată de tatăl ei, cu toate că, date fiind delictele ei, el o pedepseşte adesea şi o pune la punct". Se pare că, într-un anumit sens, avem aici de -a face cu o contradicţie. Să nu uităm, dacă ne aflăm pe calea cea bun ă, că fetiţa aceasta nu are pe lume decât o singură fiinţă în care are, cel puţin în parte, încredere. De aceea pedepsele corporale nu produc asupră -i o impresie atât de înspăimântătoare. Dacă tatăl ar părăsi -o, nu ar mai avea pe nimeni. în afară de corecţiile pe care i le aplică, se pare că tatăl are şi laturile lui bune, aşa încât îi apare fetiţei mai atrăgător decât mama. „Atunci făgăduieşte să nu mai greşească, dar totdeauna recidivează". 48 41 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Să admitem că fetiţa, după corecţie, nu promite să se îndrepte sau că ar pretinde că nu vrea să se îndrepte: care ar fi urmarea? Ar fi cu neputinţă ca ea să joace pe această carte, pentru că tatăl şi -ar pierde atunci orice speranţă. Toţi copiii, toţi adulţii simt în chip automat că nu se mai poate face nimic cu o fiinţă disperată, că aceasta reprezintă atât pentru dânsa, cât şi pentru ceilalţi cel mai mare pericol, deoarece se leapădă de orice sentiment de comuniune socială. în practică acesta înseamnă: dacă îl aduc pe tata la dis perare, el mă va arunca pe drumuri. Totuşi ea recidivează. Suntem mai puţin surprinşi decât tatăl, întrucât ştim: fetiţa este sărăcuţ îmbrăcată, scopul ei este să termine cu sărăcia. Se simte inferioară, nu îndrăzneşte să spună adevărul. Am dori să o facem să-şi imagineze efectul pe care îl poate avea acasă o notă proastă. Când punem o notă proastă, efectele acesteia se fac simţite până acasă, unde copilul va fi poate pedepsit, unde va fi consolat, făcându -i-se un cadou, unde este înjurat profesorul, consec inţe pe care, din punctul de vedere al psihologiei individuale, nu le putem aproba. De aceea suntem partizanii abolirii notelor, dat fiind faptul că nu se poate prevedea rezultatul lor. Dacă profesorul ţine seama de situaţia familială a elevilor în notările pe care le face, atunci lucrurile se simplifică, dar în cazul acesta sistemul notării nu mai are nici o raţiune de a exista. în cazul în care-1 împovărăm pe copil cu note proaste, acasă el nu va avea pace. „Din motive profesionale, tatăl nu a mai ţinut -o pe fetiţă la el, ci a încredinţat-o bunicilor. Aceştia nu au putut s -o ţină multă vreme". Ştim prea bine că bunicii sunt îngăduitori şi blânzi cu copiii. Fetiţa aceasta s-a născut într-o zodie nefastă, căci până şi bunicii eşuează în strădaniile lor pedagogice. în afară de aceasta, reaua reputaţie care îl urmăreşte pe acest copil ajunge fără întârziere să fie cunoscută în anturajul său. Aceasta duce la noi dificultăţi. Fetiţa, pe care toţi o privesc cu ochi răi, le răspunde acestora cu aceeaşi monedă. Vede ţi capcana în care a căzut. Şi înţelegeţi cât de greu îi este să iasă din aceasta. Ştiţi prea bine cât de greu le este adulţilor să facă lucrul acesta, darmite copiilor! „Ea s-a dus atunci la nişte părinţi adoptivi în T., unde trăiesc şi părinţii ei buni" Nu putem considera că în felul acesta situaţia s -ar fi îmbunătăţit. La mama nu vrea să se ducă, tatăl ei bun nu are timp să se ocupe de dânsa, stă la nişte părinţi adoptivi şi se socoate deposedată de singura 49 42 ALFRED ADLER fiinţă în care are încredere. Este un copil frustrat. La aceasta se adaugă şi un al doilea factor: i se interzice să -şi vadă mama. Este una din cele mai mari greşeli să faci anevoioase sau imposibile relaţiile copilului cu unul dintre părinţi. Desigur, pot să existe motive care să jus tifice o asemenea interdicţie — lipsa de onorabilitate, conduita imorală — ,dar partea influentă ar trebui să facă în aşa fel încât cea de -a doua persoană să rămână neatacată, să nu fie depreciată în ochii copilului. A proceda altfel înseamnă a aduce prejudicii copilului pentru că acesta este împins să creadă că are o descendenţă mizerabilă; cu alte cuvinte, crede că are aceleaşi defecte ca acelea imputate persoanei în cauză. „în pofida acestei interdicţii, ea şi -a vizitat părinţii legitimi şi a profitat de vizită spre a şterpeli nişte bani. I -a folosit cumpărând dulciuri, pe care le-a dat colegelor ei". Aceste dăruiri de bani furaţi sau de dulciuri cumpărate cu astfel de bani constituie o manifestare frapantă în cazul furturilor comise de copii sau de puberi. Demonstrează trebuinţa de a se lăuda, de a o face pe grandomanii. Ne apare cu claritate şi celălalt aspect al acestei atitudini, care ne arată că subiectul caută să se facă iubit. Când această fetiţă, care se simte ea însăşi frustrată, face altora cadou ri, ni se prezintă o trăsătură pe care trebuie să o interpretăm: ea caută afecţiunea care i -a fost refuzată de mamă şi pe care tatăl i -a acordat-o doar din când în când, dar este o afecţiune extrem de ameninţată. Este o elevă sub orice critică. Ce ar putea să facă spre a fi stimată? Nu -i rămâne altceva de făcut decât să-i câştige pe ceilalţi copii prin corupţie. Este ceea ce încearcă să facă acum: este în căutarea afecţiunii, a dragostei, iar în această căutare rezidă cel mai puternic impuls al acestei feti ţe: să fure şi să le facă daruri celorlalţi, spre a se face iubită. în acest fel ea se simte mai bogată. Este şi aceasta o manieră de a acţiona a celui slab. Este un copil care nu are destulă încredere în el însuşi ca să spere că va fi iubit de cineva. Este o trăsătură de caracter pe care o întâlnim şi la adulţi. ,,La fel a procedat cu banii luaţi pe vânzarea unor ouă. Ouă pe care le-a subtilizat de la părinţii adoptivi, pentru a le duce profesoarei, dispusă să le cumpere". Joacă rolul celei care o aprovizi onează pe profesoară cu articole alimentare. Nu ştim dacă nu cumva voia ca în felul acesta să -i facă un cadou. Poate că a primit bani pentru acele ouă. Oricum vor fi stat 50 43 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL lucrurile, a ştiut să aducă un serviciu. Cu siguranţă că nu ar fi cunoscut dorinţa profesoarei, dacă aceasta nu şi -ar fi exprimat-o. „Delictele au ajuns la cunoştinţa tuturor celor din şcoală şi de atunci fetiţa este ostracizată. Nici părinţii adoptivi nu mai vor să ştie de dânsa,deoarece în repetate rânduri au constatat furtişaguri, în special de alimente". Nu cunoaştem ce a făcut ea cu aceste produse. Probabil că, simţindu-se frustrată, are unele pusee de foame, asociate cu sentimentul de a fi abandonată. Când stai în faţa unei farfurii pline simţi mult mai puţin foamea decât în faţa unei farfurii goale. „Situaţia a devenit insuportabilă, tatăl dorind să scape într -un fel de fetiţă". Să se observe, în acest caz, efectul de capcană asupra fetiţei. „Tatăl este lipsit de posibilităţi materiale". Vom trage de aici şi concluzia că fetiţa nu se află într -o situaţie strălucită în ceea ce priveşte alimentaţia. Iată încă o observaţie, deosebit de semnificativă: „Ca urmare a lipsei de afecţiune din partea mamei şi a felului în care este judecată de anturaj, co pilul se află în conflict cu toată lumea. Delictele sale pot fi, în parte, expresia unei revolte interioare. în orice caz, dată fiind situaţia în care se găseşte, adaptarea la societate a fetiţei a devenit mai dificilă". Aveţi aici un foarte bun exemplu al celui de al treilea tip de copii care prezintă un sentiment de inferioritate accentuat: cei înconjuraţi de ură, nelegitimi, nedoriţi, orfani, infirmi. Toţi aceşti copii, pe drept sau pe nedrept, se simt adesea trataţi cu ură. Avem datoria să corectăm eroarea şi să-1 facem pe copil să înţeleagă că, fie şi în cazul că are dreptate, nu are nici un motiv să creadă că nu există oameni capabili de compasiune. La fetiţa de care ne ocupăm acest sentiment al inferiorităţii este parţial atenuat de faptul că tatăl ei are grijă de dânsa. Cu toate acestea, mare lucru nu poate face. Ultima concluzie la care a ajuns înţelepciunea sa este aceea de a se descotorosi de copilă, ceea ce aceasta trebuie să fi presimţit. Ea a fost mereu chinuită de senzaţia că tatăl său nu avea suficiente resurse financiare spre a -i asigura existenţa. Tocmai de aceea se găseşte ea într-o capcană, de unde priveşte cu duşmăme la oricine. Sentimentul ei de comuniune socială este atrofiat. în conse cinţă, vedem apărând pe primul plan anumite manifest ări: minciuni, 51 44 ALFRED ADLER furturi, care nu sunt de bun augur pentru evoluţia ulterioară. Dar tocmai am descoperit un factor care face ca acest caz să aibă un pronostic mai puţin sumbru. Fetiţa este în căutarea afecţiunii, teren pe care trebuie să fie uşor să-i câştigi încrederea. Problema care se pune este exercitarea primei funcţii a mamei şi de a -i trezi apoi un larg interes pentru semeni .Trebuie să o eliberăm de ideea greşită care o determină să creadă că omul este funciarmente rău. Lacunele exis tente trebuie acoperite. Trasând astfel liniile directoare ale tratamentului, trebuie să adăugăm că fetiţa trebuie eliberată din situaţia ei prea apăsătoare 2. „Fetiţa lasă impresia că are o mare nevoie de afecţiune şi de ajutor". Aceasta confirmă ipoteza p e care am crezut de cuviinţă să o formulăm pe baza primelor informaţii; copilul caută, fără a fi găsit încă ceea ce caută: nu şi-a pierdut curajul. Aş încheia supunându-vă atenţiei o idee care mi -a venit citind rândurile de mai sus: fetiţa, a cărei situaţi e este mizerabilă, creşte suferind de frig, de foame, ca şi lipsită de speranţă şi securitate în ceea ce priveşte viitorul ei pe plan profesional, însă este în căutarea dragostei, a afecţiunii; care va fi, în aceste condiţii, deznodământul? Nu există nimeni să o protejeze, nicăieri nu află un cuib sigur pentru dânsa: va eşua în prostituţie. Să admitem că fetiţa îşi pierde încrederea şi nu mai speră să găsească pe cineva care să se intereseze de ea. Când va creşte, va da peste un bărbat care se va apropia de dânsa, ducând-o cu zăhărelul, făcând paradă de afecţiunea lui; cazurile acestea nu sunt rare şi adesea conduc la prostituţie. Să admitem că fetiţa pierde şi ultimul rest de speranţă de a găsi pe cineva cu care să se însoţească. Ea nu mai crede că va găsi afecţiune, cu şcoala merge prost, nu are un cămin,e silită să vagabondeze şi poate să dea uşor, din întâmplare, peste o bandă care să o ducă la şcoala crimei. Sau poate să întreprindă ceva din proprie iniţiativă, căutând un câştig care pare lesne de obţinut. Se lasă antrenată într -o formă de delict şi poate continua. Lipsită de orice altă posibilitate, poate deveni în cele din urmă o hoaţă calificată. Caz în care judecătorii şi psihiatrii judiciari vor ajunge la concluzia că pentru delincvenţi îndreptarea e ste un lucru greu şi că sunt necesare pedepse nemiloase. în disperarea de a găsi o posibilitate onorabilă, ea fură, perfect conştientă că riscă închisoarea în 52 45 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL cazul în care va fi prinsă. Dar conştiinţa îi este obnub ilată de ideea că nu va fi prinsă. Dacă este, în puşcărie va veni în contact cu alţi răufăcători, de la care va învăţa noi moduri de a proceda. O dată eliberată din detenţie, situaţia i se poate înrăutăţi. Cum să sperăm atunci într-o ameliorare a cazului ei? O poate încuraja în acest sens pedeapsa? Imposibil. Ajutorul nu i-ar putea veni decât din partea unui serviciu în stare să-i ofere ceea ce noi credem că îi este absolut necesar: explicarea erorilor a căror victimă este şi o încurajare reală. Numai aşa s e poate veni în ajutorul unei asemenea copile. S -ar putea întâmpla ca un educator, căreia i-ar fi încredinţată fetiţa, să îndeplinească, în mod accesoriu şi fără a o înţelege, acţiunea educaţională cea mai importantă: să-i dea acestei fetiţe curaj. NOTE 1 Copii cu o înfăţişare mongolică, hipotonici în ceea ce priveşte musculatura şi cu mari deficienţe pe plan psihic. (Nota trad.) 2 Situaţie de stres, am spune azi, în accepţiunea dată de Paul Fraisse, care are în vedere ansamblul conflictelor interpersonale sau sociale ale individului, pe fondul sentimentului de îndoială că respectivele conflicte şi -ar mai putea afla o rezolvare fericită. (Nota trad.) 46 III. UN TATĂ CARE ÎMPIEDICA DEZVOLTAREA SENTIMENTULUI DE COMUNIUNE SOCIALĂ Referatul pe care îl am în mână s e distinge prin caracterul său absolut laconic. Dacă purced la interpretarea lui este pentru că, în general, nu dispun de referate mai detaliate. Obligaţia noastră este să învăţăm să facem observaţii având drept punct de plecare referate condensate. Ar trebui perfecţionată arta de a redacta o dare de seamă, un referat. Am de făcut o propunere în această privinţă, în cazul că se va manifesta într-o zi interes faţă de perfecţionarea redactării referatelor: istoria detaliată a unui copil-problemă, a unui criminal, a unui nevrotic, a unui alcoolic etc. să fie supusă atenţiei unor eminenţi reprezentanţi a diverse şcoli de psihologie, cerându -le să interpreteze cazul şi să ne indice mijloacele în vederea rezolvării acestuia. Confuzia care obscurizează psihologia din zilele noastre ar lua astfel sfârşit extrem de rapid. Numeroşi autori care, de obicei, nu excelează prin modestie, ar fi numaidecât eclipsaţi. Dar probabil că va mai trece multă vreme până când o asemenea propunere să fie pusă în practică. Acest interva l de timp vrem să-1 folosim spre a ne exersa în interpretarea cazurilor şi în arta de a citi o asemenea descriere caracterologică. Suntem decişi să găsim mijloacele cu ajutorul cărora să îndepărtăm sau să modificăm erorile inerente stilului de viaţă al ind ivizilor. Referatul de faţă priveşte un băiat în vârstă de şase ani, care frecventează clasa întâi a şcolii primare. începe după cum urmează: „Mai înainte ca băiatul să trăiască în mijlocul familiei..." 54 47 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Aceasta vrea probabil să spună că a fost crescut într -o creşă sau într-un orfelinat. Ne şi vin în minte imagini privind situaţii analoage, favorabile sau defavorabile. „Era internat într-un spital, iar după aceea a fost plasat la o doică". S-ar înţelege că avem de-a face cu un copil nelegitim. Fraza care urmează ne-o confirmă: „S-a născut înainte de căsătorie". în pofida progreselor făcute de legislaţia noastră, nu avem aici de -a face cu o situaţie cu totul indiferentă, deoarece, chiar dacă legislaţia merge până acolo încât îi pune pe picior de egalitate pe copiii nelegitimi cu cei legitimi, rămâne fapt că asemenea copii încep prin a fi crescuţi de părinţi adoptivi. Fie şi numai acest lucru marchează profund viaţa unui copil; nu pentru că el ar găsi acolo un anturaj mai rău decât la părinţii săi legitimi — adesea este mai bun —, ci pentru că această situaţie socială este extrem de semnificativă. Nu credem că atitudinea socială generală faţă de copiii ilegitimi ar putea să ţină pasul cu progresele înregistrate de legislaţ ie. Nici acum nu este târziu spre a vă pune în gardă, dându-vă următoarea povaţă: nu veniţi pe lume în situaţia de copii nelegitimi. „Condiţiile de viaţă: părinţii sunt foarte săraci". Aceasta ne face să înţelegem că băiatul se află la propriii săi părinţi, doar că este născut înainte de căsătorie. „Ei o scot la capăt vânzând ziare. Atât părinţii cât şi cei patru copii, în vârstă de la un an şi până la şase ani, locuiesc într -o singură încăpere, cu două paturi. Băiatul doarme împreună cu tatăl său. Se pare că acesta e tuberculos, are crize de astm şi insomnie; îi sare ţandăra din te miri ce şi se descarcă pe puşti, bătându -1". Prin urmare, copilul împarte acelaşi pat cu tatăl lui şi, pe deasupra, mai şi încasează lovituri din partea acestuia. E prea de tot. „Tatăl are o aversiune vădită faţă de băiat, simpatia sa îndrep tându-se spre sora în vârstă de patru ani a acestuia, a doua născută". Ne confruntăm aici din nou cu problema bine cunoscută a băiatului mai mare şi a surorii mai mici. Ştim că, privită în sin e, situaţia băiatului nu este plăcută, chiar şi în cazul în care el nu ar avea de înfruntat şi alte dificultăţi. Este cunoscut că al doilea născut se află ca într -o competiţie şi că se străduieşte într -una s-o ia înaintea primului-născut. Dacă secundul est e fată, iar primul -născut este băiat, starea de 55 48 ALFRED ADLER competiţie este şi mai netă. Fata resimte dureros privilegiul băiatului şi vrea să demonstreze că mai degrabă ea merită acest privilegiu şi că valorează cel puţin cât valorează băiatul, dacă nu cumva mai mult. îi vine în ajutor natura, fetele dezvoltândii -se mai repede până la 17 ani; băiatul nu cunoaşte fenomenul, rămâne în urmă şi suportă faptul ca pe un destin al său. De aceea constatăm cel mai adesea că asemenea băieţi — analogia cazurilor este izbitoare — sunt mai puţin activi, îşi pierd uşor speranţa şi de obicei se silesc să -şi împlinească dorinţele pe căi ocolite. Această stare de lucruri poate fi de altfel modificată de situaţii intercurente. Cu totul altfel stau lucrurile cu sora. Ac easta este nemaipomenit de energică, pusă pe fapte mari. Dacă i se opune rezistenţă, se încăpăţânează să o spulbere, fără a se lăsa supusă. De regulă se dezvoltă bine, este o şcolăriţă excelentă, care denotă profunzime şi iniţiativă. De cele mai multe ori lucrurile merg atât de departe, încât părinţii îşi spun: ce păcat că băiatul nostru nu este fată, iar fata băiat. Dată fiind frecvenţa acestei situaţii, astfel de băieţi o sfârşesc rău, prezentând accentuate tulburări nevrotice, devenind adesea criminali, beţivi; suntem obligaţi să ne întrebăm: ce sens are, în consecinţă, pălăvrăgeala pe tema instinctelor? Ce sens are să vorbim de facultăţi mintale înnăscute, din moment ce primul -născut are această înfăţişare caracteorologică specifică, iar fata o are pe a ei. Situaţia poate fi schimbată, ea poate fi prevenită cu ajutorul unei metode de educaţie corectă, cu condiţia de a fi identificate din timp asemenea situaţii şi de a nu se interveni brutal, prin procedee lipsite de judiciozitate. „Copilul relatează că în anul din urmă i s-a întâmplat de mai multe ori să nu se întoarcă acasă mai devreme de miezul nopţii". Dacă examinăm faptele din punctul nostru de vedere, putem trage lesne concluzia că băiatului nu -i prea arde să stea acasă; altfel ar veni mai devreme. Avem impresia că el încearcă să pună o distanţă între dânsul şi casa părintească. V -am mai expus astfel de cazuri. Dacă cineva pleacă de acasă, este semn că nu se simte acolo în apele lui. „Mai relatează că poliţia a pus mâna pe el nu mai puţin de cinci ori". Aşadar, vă daţi acum seama că băiatul nostru nu a fost cruţat de soarta comună rezervată primului -născut, în comparaţie cu sora sa născută imediat după dânsul 1. Se adaugă la aceasta faptul că situaţia de acasă este, fără discuţie, cât se poate de rea. 56 49 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „A cerşit prin preajma cofetăriilor şi cinematografelor". Acest mod de a proceda decurge din sentimentul de umilinţă pe care îl trăieşte. Când băiatul, lihnit de foame, fuge de acasă, ce ar putea el să facă dacă nu să cerşească şi poate chiar să fure? Nu ne -ar mira să se apuce de furat. Aveţi în faţa dumneavoastră, sub o formă pregnantă, cazul dezvoltării unui copil dintre cei despre care am discutat anterior, caz determinat de raportul existent între un băiat prim -născut şi o fată în situaţia de a doua născută. „Comportamentul la şcoală". Ni-1 putem imagina cu uşurinţă. Dacă acest băiat ar fi capabil, într-un fel oarecare, de un bun randament şcolar, ar putea scăpa cumva destinului său caracterologic 2. Cum nu a scăpat, putem trage cu certitudine concluzia că este un elev cu o situaţie din cele mai proaste la învăţătură, situat în coada clasei. Să vedem ce spune referatul: „Copilul vine la şcoală murdar, nespălat, cu chica vânvoi, în zdrenţe". în ceea ce priveşte hainele flenduri te, poate că nu el poartă răspunderea, dar în celelalte privinţe sunt înclinat să cred că sora sa se va prezenta altfel când va împlini şase ani. La şase ani s -ar cuveni să te speli şi să te piepteni singur. „Nu stă o clipă locului". Să nu ai astâmpăr la şcoală este o crimă. La şcoală trebuie să stai în banca ta. Acela care nu o face dovedeşte prin conduita sa că nu doreşte să frecventeze şcoala. Faptul de a sta în bancă, la şcoală, are o altă semnificaţie decât aiurea, în viaţă: la şcoală este vo rba de o funcţie socială. Este atitudinea prin care se exprimă legătura socială a unui copil cu şcoala. Aşadar, aflând că nu poate sta liniştit în banca lui, putem deduce că este lipsit de sentimentul de comuniune socială, că nu-1 interesează institutorul, elevii şi,în general, şcoala şi problemele ei. Ce face el în cazul acesta? Cu oarecare perspicacitate, cred că putem ghici. „Se plimbă prin clasă, în timpul lecţiei îl apucă cântatul şi maimuţăreşte răspunsurile date de camarazii săi". Nu echivalează acest comportament cu o fugă de la şcoală? Dar să o ştergi de la şcoală nu -i chiar uşor, existând unele riscuri. Se va trimite o înştiinţare părinţilor şi toate forţele poliţiei şi jandarmeriei vor interveni ca să-1 readucă la şcoală. Nu poţi scăpa de asta. Da r poţi 57 50 ALFRED ADLER împinge lucrurile până într -acolo încât să fii exmatriculat. Din acel moment nu mai rişti nimic. „Caută gâlceava colegului de bancă, celorlalţi colegi". în felul acesta manifestă o lipsă de interes pentru semenii săi. De altfel, iată ce putem citi în referat: , jfr îmbrânceşte pe toţi cei care îi stau în cale şi se bucură nespus când vreunul dintre camarazii săi cade". Şi în acest caz lipsa de interes pentru semeni este manifestă. Avem dreptul să ne putem întrebarea: ce se va întâmp la atunci când băiatul acesta va depăşi vârsta de zece sau douăzeci de ani? La şcoală a trăit experienţe din cele mai amare; la cerşit, de asemenea; acasă nu are nici o mulţumire. Unde vor duce toate acestea, mai târziu? Cred că nu e greu de ghicit. Sentimentul de comuniune socială îi lipseşte în aşa măsură, încât nu-i rămâne să urmeze decât o singură cale, dat fiind ca dispune de o anumită energie — se bucură de răul altora, ba chiar încearcă să-i pună în încurcătură pe ceilalţi: este calea crimei, a fărădelegilor. „Nu de mult, era cât pe ce să strivească degetele unui coleg. Foloseşte în mod obişnuit expresii vulgare. De altfel e un băiat isteţ, poate răspunde cum se cuvine la întrebări şi este foarte bun la aritmetică". Acest din urmă aspect nu trebuie să ne mire. Este de înţeles că băiatul acesta a fost mereu nevoit să calculeze, fie banii ce -i ieşeau de pe urma cerşitului, fie preţul alimentelor, al lucrurilor de care avea în general nevoie. Este greu să vorbeşti aici de un talent înnăscut pentru calcul; el pur şi simplu a beneficiat de un bun antrenament în această privinţă. „Dar exerciţiile lui de scris lasă în mod special de dorit, când catadicseşte să scrie". în legătură cu aceasta, aş încerca să cercetez bine cum stau lucrurile: dacă nu cumva avem de -a face cu un copil stângaci. Atât de ager la minte şi de dibaci, să nu fie el, într -adevăr, capabil să reuşească în toate? Fie-ne permis să presupunem că, pe lângă celelalte necazuri, el are de suferit povara unei mâini drepte funcţional insuficientă. „în materie de desen, nu a depăşit stadiul mâzgălelilor". Aceasta pledează în favoarea ipotezei unui copil stângaci. încă o remarcă, semnificativă, pe cât se poate: 58 51 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „Copilul este de altă naţionalitate, ceea ce îi inter zice intrarea într-o şcoală de stat". El este aproape de atingerea scopului său: acela de a se vedea exmatriculat, institutorul se lasă prins în jocul copilului, îndeplinindu -i dorinţa. Fiind din nefericire de naţionalitate cehă, nu avem idee în ce instituţie l-am putea plasa. Ar fi bine dacă ar fi crescut într -o instituţie de stat, dar nu este chiar atât de sigur că s -ar găsi acolo cineva capabil să înţeleagă cazul. Deşi de 25 de ani noi ne străduim să explicităm raporturile din prima copilărie şi importan ţa lor pentru dezvoltarea în viitor a fiinţei umane, nici o instituţie nu a luat în consideraţie aceste date. Dacă acest băiat trăieşte cu sentimentul care a fost generat în el de experienţele sale existenţiale: totdeauna voi avea de -a face cu vreunul care să mă depăşească, niciodată nu voi fi bun de ceva, trebuie să mă strecor cum voi putea, nu se poate să nu încerc să mă sustrag cerinţelor vieţii prin vicleşuguri nemiloase, — atunci el va intra în respectiva instituţie cu aceeaşi atitudine automatizată şi în scurt timp va reîncepe acolo acelaşi joc ca mai înainte. Va fi la fel de descurajat, neaşteptându -se să găsească o situaţie plăcută, ca de exemplu aceea de a fi premiat. Ar vrea totuşi să fie cel dintâi, ar vrea ca toţi să -1 admire, doreşte cu ardoare să se afle în centrul atenţiei. într -un fel a şi ajuns la aceasta: întreaga clasă se ocupă de dânsul; a devenit, efectiv, cel mai important personaj. Ceea ce nu a putut realiza acasă — unde sora este personajul cel mai important —, a obţinut la şcoală. A obţinut lucrul acesta cu ajutorul unui subterfugiu, prin aceea că activitatea lui s -a canalizat într-un sens inutil, prin faptul că şi-a fixat un scop fictiv al superiorităţii personale şi că urmăreşte acest scop. în prezent, statul în întregul lui are a se preocupa ce este de făcut cu dânsul. Reuşita nu este mică. Dacă băiatul ar catadicsi să mediteze asupra a ceea ce se întâmplă, el şi -ar putea spune: dacă aş fi stat liniştit în banca mea şi dacă noaptea aş fi primit, fără a crâcni, pumnii tatălui meu, cin e s-ar fi ocupat de mine? Până la un anumit punct băiatul are dreptate. Nu putem tăgădui faptul acesta şi nu trebuie să-1 uităm în momentul în care ne pregătim să facem ceva pentru dânsul. Educatorul nu va izbuti nici el să facă să dispară de la acest băia t tendinţa de a se pune în valoare, cum nici o altă şcoală de psihologie nu izbuteşte. Copilul vrea să fie apreciat, iar tendinţa aceasta nu se lasă înăbuşită. Trebuie să-i oferim un drum spre latura utilă a vieţii. Trebuie să-i fortificăm curajul, în aşa fel încât el să se creadă capabil de a reuşi 59 52 ALFRED ADLER ceva folositor în viaţă. Nefericirea lui constă în aceea că se crede absolut incapabil. Un adept al şcolii freudiene ar putea spune: avem de -a face cu instincte atavice ale colectivităţii primo rdiale, băiatul dorind să-şi ucidă tatăl. Cum nu se crede în stare să o facă, îl înfruntă pe institutor. Acesta îşi va face atâta sânge rău încât va contracta o boală gravă şi poate va da ortul popii, caz în care băiatul îşi va fi atins scopul. Dar lucrurile nu stau aşa. Avem aici de -a face cu consecinţele, nu cu începutul. Este în afară de orice îndoială că băiatul s -ar fi bucurat să joace un rol identic cu acela jucat de sora sa, dar calea i -a fost barată. Nu este un băiat rău, ci unul bun, ca toţi copiii la venirea lor pe lume. A fost împiedicat să-şi dezvolte sentimentul de comuniune socială, pentru că nu s-a găsit nimeni care să-1 trezească în el. Care este persoana cea mai nimerită în acest scop? Mama. Am aflat: băiatul a stat mai întâi la spital, apoi la o pensiune, înainte de a fi ajuns în mijlocul alor săi; copil ilegitim. Doi ani mai târziu a venit pe lume o soră, preferata tatălui. Cine ar fi trebuit să-1 înveţe pe copil că pe lume există şi alte fiinţe care sunt semenii noştri? Noi nu avem nici o îndoială asupra faptului că el era capabil să îndeplinească rolul unei fiinţe socialmente utile. Ar fi trebuit să întâlnească pe cineva care să -i fi deschis ochii asupra acestei realităţi. Nu este o sarcină uşoară, dar realizabilă. Este vorba de exercitare a funcţiei primordiale care îi revine în mod normal mamei, funcţie pe care până în prezent nimeni nu a îndeplinit -o faţă de el. Trebuie ca cineva s-o înlocuiască pe mamă în această privinţă, ca o persoană să -i dea impresia că este aproapele său, în care po ate să aibă încredere. Lucrul acesta o dată admis, va trebui asumată cea de -a doua funcţie a mamei, care constă în lărgirea sentimentului de comuniune socială trezit şi în dirijarea interesului copilului faţă de alte persoane. în primul rând spre tată, despre care am aflat că s-a dovedit inapt să dezvolte sentimentul de comuniune socială, apoi către surori, care nici ele nu au fost în stare să-1 ajute. Arta noastră constă în a înlocui mama în realizarea celei de -a doua funcţii pe care o are. Nu cred că un gânditor ne-ar putea reproşa că încercăm să „ghicim" şi că în arta ghicitului am atins o anumită dexteritate. în realitate consider ca pe o datorie de prim ordin a elevilor mei exersarea în arta prezicerii. Evident, nu este de comparat divinaţia noastră cu aceea pe care o practică ocazional unii, prea puţin versaţi în arta psihologiei individuale, care îşi imaginează că pronunţând termeni ca 60 53 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „sentiment de comuniune socială" şi „supracompensare",ori „unitatea personalităţii", au prezis ceva în sensul dat de noi acestei noţiuni. Nu a văzut decât clavirul, fără a cunoaşte ceva din arta de a cânta la el. Toate marile progrese ale ştiinţei s -au realizat datorită prezicerii. Dacă cineva asociază cu mare greutate un semn cu u n altul şi se abţine de la orice act creator, aceasta nu este nimic altceva decât o experienţă sterilă. Ceea ce unii numesc „intuiţie" poate că nu este nimic altceva decât prezicere. Oricine a făcut studii medicale nu ar trebui să se îndoiască de faptul că arta diagnosticului este în realitate divinaţie — exact ca în psihologia individuală —, evident bazată pe o bogată experienţă, legată de o înţelegere a regulilor vieţii omeneşti. Pe temeiul experienţei noastre, avem posibilitatea să susţinem că suntem capabili să tragem concluzii cu privire la structura ansamblului; că putem deduce stilul de viaţă pornind de la amprentele lăsate de paşi. Nu suntem infatuaţi în aşa măsură încât să tragem concluzii ferme pornind de la câteva cuvinte izolate, dar ulterior vom putea găsi confirmarea tezei noastre sau, dimpotrivă, ne vom vedea obligaţi să procedăm la corectări. Primul mod de a proceda este propriu expertului în materie de psihologie individuală, pe când al doilea mod este propriu debutantului. Servindu-ne de referate, cercetăm până unde poate merge înţelegerea de către noi a acestor copii. Istorisirile sunt lacunare, pentru că cei care le redactează nu ştiu cu exactitate ceea ce ne interesează. în asemenea cazuri dificultatea este mai mare decât atunci când avem copilul în faţa ochilor, adus de părinţii care ne pot da informaţii în legătură şi cu alte particularităţi. în aceste cazuri avem posibilitatea de a ne concentra întrebările asupra aspectelor care ne interesează; anume: în ce împrejurare dificilă şi -au făcut apariţia defectele de caracter ale băiatului şi, în al doilea rând, ce particularităţi prezenta copilul mai înainte? Putem ajunge, cu o certitudine suficient de mare, la concluzia că avem de-a face cu un copil care nu a fost îndestul pregătit să facă fa ţă problemelor vieţii. Bagajul ereditar al copilului nu prezintă importanţă pentru noi. Factorul ereditar nu se exteriorizează dacă nu găseşte la copil pregătit terenul social. Atunci când soluţionarea uneia din problemele copilului reclamă sentimentul de comuniune socială, constatăm o ezitare caracteristică. Iată -ne pe un teren solid; nu ne rămâne altceva de făcut decât să vedem cauza pentru care sentimentul de 61 54 ALFRED ADLER comuniune socială nu s -a dezvoltat în mod normal. Nu vom întâlni extravaganţi, copii-problemă, nevrotici, alcoolici, perverşi sexual, criminali sau candidaţi la sinucidere la care să nu fie cu putinţă să demonstrăm cu deplină certitudine că ei nu dau îndărăt din faţa soluţionării problemelor vieţii decât pentru că nu au fost corect educaţi în sensul sentimentului de comuniune socială. Este un punct de vedere ce trebuie reţinut. Aici stă deosebirea fundamentală dintre noi şi alte şcoli psihologice. Mezin ui angaja t în luptă „O fetiţă în vârstă de patru ani. Nu este copil unic, ci o mezină". Cunoaştem îndeajuns caracteristicile mezinului. Voi repeta, totuşi, că, dată fiind poziţia sa în familie, mezinul are tendinţa perma nentă de a-şi urmări înaintaşul şi, dacă poate, să -1 depăşească. încă de la început are un sentiment de inferiorit ate foarte pronunţat şi, fie şi din această cauză, va avea dificultăţi în reglarea cursei sale în societate, înclinaţia sa cea mai puternică va fi aceea de a neglija societatea, în beneficiul unei superiorităţi personale. Aceasta nu reprezintă încă un eşec. Dacă speranţa nu-i este înşelată, copilul îşi poate păstra echilibrul. Pierzându-şi speranţa, devine adversarul celorlalţi. Va căuta calea cea mai lesnicioasă, folosind subterfugiile; va avea în viaţă înfăţişarea celui torturat de acea pizmă proprie clas ei nevoiaşe. în cazul în care simţul autocritic este insuficient, iar subiectul nu a sesizat în întregime importanţa societăţii, vom identifica la dânsul toate particularităţile care se manifestă în astfel de cazuri. Să ne gândim la Iosif cel din Biblie, l a basmele în care este vorba de Prâslea şi vom înţelege acea experienţă seculară potrivit căreia stilul de viaţă, structura psihică a unui individ sunt influenţate de faptul că este mezin. Toţi ceilalţi factori, luaţi la un loc, nu au aceeaşi importanţă. E l trebuie să-şi supună eventualele sale facultăţi ereditare rolului de mezin, supunându -se acelei legi care îl guvernează de la începutul existenţei sale. Acest dinamism se poate manifesta pe latura utilă a vieţii, în cadrul societăţii, dar şi pe latura inutilă, dăunătoare. Pentru mezin ispita va fi mai puternică decât pentru 62 55 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL acela care, pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă, va fi trăit într-un echilibru mai stabil, nerecunoscându -şi într-o măsură atât de izbitoare slăbiciunea şi micimea. „Ea îşi suge degetul mare". Când ai patru ani, obişnuinţa aceasta ar fi trebuit să fie abandonată de mult. Toţi copiii pot să -şi sugă, de altfel, întâmplător, policele. Constatările pe ca re le avem de înregistrat sunt, fără îndoială, următoarele: anturajul familial nu a reuşit s -o dezobişnuiască pe copilă de neajunsul acesta pe o cale pe care ea să o fi acceptat. Dacă se începe o lupta în acest scop, se va vedea că fetiţa se angajează să o poarte: cu cât mai mari eforturi vor face părinţii să o dezbare de prostul obicei, cu atât vor reuşi mai puţin. Ba chiar ea va încerca într -una să se facă remarcată prin gestul ei. Poate că o anumită senzaţie de gâdilare, care se răspândeşte pe întreaga suprafaţă cutanată a copilului, j oacă aici un oarecare rol, altfel nefiind de înţeles de ce duce şi alte obiecte la gură. Copiii care îşi sug degetul mare de la mână exprimă prin acest gest tendinţa lor belicoasă. Cu atât mai sigur putem face afirmaţia că gestul respectiv nu reprezintă singurul mijloc de care se servesc copiii pentru a-şi exprima atitudinea belicoasă. Dacă părinţii îi cer copilului să-şi formeze deprinderi de igienă, veţi constata că, în cazul în care nu s-a putut realiza un climat armonios între părinţi şi copil, acesta s e va apuca să-şi sugă policele. Orice copil poate fi determinat să -şi manifeste în felul acesta opoziţia. Dacă părinţii se interesează în mod deosebit de faptul ca micuţul să mănânce tot ce i se dă, acesta va şi găsi un motiv de luptă. Dacă părinţii ţin ca el să stea cu regularitate pe oliţă, veţi constata că se vor ivi cu aceeaşi regularitate dificultăţi legate de acest fapt. Este una din cauzele pentru care anumite purtări rele ale copiilor persistă. La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte masturbarea. Cazurile în care masturbarea persistă la copii semnifică întotdeauna înclinaţia lor pentru luptă. O altă cauză, poate chiar mai puternică, se află în mod sigur în raport cu circumstanţele invocate mai sus. Dacă un copil a fost lipsit de o situaţie avantajoasă, el va încerca prin toate mijloacele să redobân dească acea situaţie, care îi îngăduise să se afle în centrul atenţiei. Experienţa le arată că anumite deprinderi rele atrag în mod deosebit atenţia părinţilor. Când un copil a observat lucrul acesta, va fi foarte greu să-1 dezobişnuieşti de un defect care, potrivit experienţei sale personale, s-a dovedit avantajos pentru dânsul. în tendinţa sade a atrage 63 56 ALFRED ADLER atenţia alor săi, copilul merge până la a accepta pedepsele, numai să aibă în continuare sentimentul că el este buricul pământului. îndrăznim să presupunem că sugerea policelui este consecinţa unei lupte declanşate de copil împotriva părinţilor. Luptă determinată probabil de faptul că a fost lipsit de o situaţie agreabilă şi că el vrea să recâştige cu orice preţ acea situaţie. Evident că trebuie să aşteptăm ca această ipoteză să fie confirmată. Deocamdată, însă, o vom admite cu titlul de ipoteză de lucru. Nu uit faptul că există şi alte concepţii referitoare la această meteahnă. Freudismul, bunăoară, o consideră ca pe un demers sexual. Faptul de a-şi suge policele şi de a se masturba constituie pentru copil un mijloc adecvat, care lui i se pare mai indicat decât alte mijloace. Doctorul Levy, medic din New York, a adunat unele date în legătu ră cu aceasta, dar nu a putut descoperi nici cea mai mică urmă de excitaţie sexuală. El susţine că avem de -a face cu copii care au obţinut laptele matern fără efort, că aceşti copii nu au supt, deoarece laptele pur şi simplu li se scurgea în gură; drept ur mare, aparatul lor de supt nu a funcţionat, iar acum ei încearcă să-1 pună în funcţiune şi de aceea îşi sug policele. Este greu de înţeles de ce aceşti copii nu -şi pun altfel în funcţiune aparatul de supt, sugându -şi bunăoară buzele şi nu degetul mare. Va trebui să aşteptăm rezultate mai exacte ale observaţiei, intrarea în joc a multor altor elemente. în urma unor cercetări mai ample, experienţa ne-a dovedit că sunt posibile şi alte explicaţii. în ce ne priveşte, rămânem la concepţia psihologiei individuale , anume că respectivul copil este în toiul luptei şi că vrea să se situeze în centrul atenţiei celor din juru-i. Dacă reuşim să confirmăm această aserţiune, vom demonstra că, dintr -o singură lovitură, psihologia individuală a pătruns o mare parte din struc tura psihică a individului. în caz de neconfirmare, va trebui să ne corectăm concepţia. „Ea îşi suge policele în pofida tuturor măsurilor luate". Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, specialistul va putea să emită ipoteza că este vorba de un copil angajat în luptă. Ar mai putea să existe totuşi o îndoială. Probabil că o face din alte motive, pur şi simplu luptând pentru acea plăcere de a -şi suge degetul; în afară de orice îndoială este însă faptul că avem de -a face cu un copil angajat în luptă. Iar adevărul concepţiei noastre nu este de confirmat pe terenul acestei metehne. Adevărul trebuie să reiasă din ansamblul vieţii copilului, care 64 57 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL ne arată că avem de -a face cu un copil angajat într -o luptă, a cărui atitudine ostilă este exprimată în fiecare din gesturile sale. ,,în majoritatea cazurilor, îndeosebi când este contrazisă, îşi vâră degetul în gură". După câte înţelegem, fetiţa este în stare să facă şi opoziţie, dar care, după cum se vede, nu constă în mare lucru. Est e de remarcat cu deosebire faptul că atunci când se află în opoziţie îşi vâră ea degetul în gură. Pentru observatorul imparţial aceasta înseamnă o confirmare a ideilor noastre şi dezminţirea altor concepţii. „La o cât de mică enervare, vomită". Am făcut cunoştinţă cu aceste vomismente în cazul copiilor care au căpătat o mare dexteritate în refuzarea hranei care li se oferă. Am putea admite că fetiţa în chestiune prezintă vreo tulburare 3 a aparatului digestiv, ceea ce explică uşurinţa cu care ea vomită. Acea sta ne arată în ce măsură întregul dinamism psihic a fost antrenat în această atitudine belicoasă. Fetiţa noastră dispune de mijloace ofensive. Voma este unul dintre acestea. Dacă fetiţa ar trăi însingurată, nebizuindu -se decât pe ea însăşi, călăuzită de foame şi nevoia de iubire, nu am putea înţelege de ce vomită atunci când ceva nu-i convine. Relaţia cu societatea transpare aici cu claritate: când fetiţa nu joacă rolul principal, ea se enervează, începând să vomite, ca şi cum ar vrea să -i acuze pe ceilalţi şi să se răzbune pe dânşii. O astfel de atitudine reprezintă un raport social ş\ nu înseamnă altceva decât lupta copilului pentru recunoaşterea valorii lui. „Adesea refuză să mănânce". Fetiţa vomitând cu uşurinţă, faptul nu -i poate lăsa indiferenţi pe părinţi. „... când este să facă baie, orice intervenţie a părinţilor care nu -i. convine o pune pe fetiţă într-o stare de enervare excesivă: urlă, se zbate, îi respinge pe cei care încearcă să o calmeze". Este un luptător de prima mână. Dacă ne -am fi îndoit că aşa stau lucrurile şi am fi crezut că este mânată în actele ei de foame sau de trebuinţa de afecţiune, de „instinctele" ei, atunci când urlă şi se zbate, ne-am fi mulţumit cu explicaţii superficiale. „în ce mă priveşte, am încercat să o calmez pe copilă povestindu-i un basm". O încercare de a capta interesul copilei. Ştim în ce categorie este de clasat această încercare. Ea este generată de cea de -a doua funcţie a 65 58 ALFRED ADLER mamei, aceea de a-1 determina pe copil să colaboreze, să se joace cu ceilalţi. Dacă subliniez cuvântul „cu", până şi cel mai puţin clarvăzător dintre cititori ar trebui să înţeleagă că aceasta reprezintă o încercare de a-1 orienta pe copil spre societate, funcţie care a fost deteriorată. „Nu m-am adresat direct fetiţei". Este o stratagemă la care recurgem adesea. O facem cu luare aminte, deoarece copilul, dată fiind atitudinea sa belicoasă, nu mai reacţionează în mod obiectiv, ci subiectiv. Dacă ar fi să i ne adresăm direct, ar trece în defensivă. „Basmul i-1 povesteam surorii ei, o fetiţă în vârstă de şase ani şi jumătate". Este vorba de o fetiţă cu o purtare ireproşabilă. Putem presupune că ea a reuşit să se adapteze şi că, datorită acestui fapt, este mai apreciată; ar putea să o eclipseze pe sora sa mai mică, atunci când aceasta din urmă încearcă să o descumpănească. Vicleşugul de a se adresa surorii mai mari este bine ales, deoarece sora cea mică încearcă să o egaleze în toate privinţele pe înaintaşa ei. „Fetiţa, enervată, asculta totuşi cu atenţie". Avem impresia că sesiza cu inteligenţă conţinutul basmului. Suntem îndreptăţiţi să presupunem că fetiţa nu voia să scape nimic din ceea ce poseda sora ei. Şi ea avea nevoie de basme, de poveşti. Situaţia aceasta nu este deloc rară la copiii angajaţi în luptă. „Ea s-a potolit încetul cu încetul şi în cele din urmă s -a arătat profund interesată de poveste". Cura nu este terminată. Fetiţa trebuie adaptată la societatea ale cărei legi clare, tradiţionale, ea le lezează. Este necesar să -i întărim sentimentul de comuniune socială, ceea ce putem realiza pe mai multe căi. Dar nu trebuie să pierdem din vedere scopul: să -1 facem pe copil să priceapă că i-am pătruns mobilurile şi că-1 eliberăm de sentimentul său de inferioritate. Aceşti copii îşi manifestă adesea sentimentele într -un mod ridicol: „Dacă sunt mâhnită, este pentru că nu voi avea niciodată aceeaşi vârstă ca sora mea mai mare". Ei părăsesc terenul colaborării şi al jocului colectiv şi tind, pe căi personale, să devină punctul de polarizare a atenţiei anturajului. Ceea ce are aici impo rtanţă este relaţia individ-societate. în cazul discutat s -a păcătuit prin lipsa de acurateţe pedagogică, prin deficitele educaţionale. Cred că problema hrănirii copilului se situează aici pe primul plan: s -a pus un prea mare accent pe 66 59 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL problema alimentaţiei. îi sfătuiesc pe părinţi să nu -i facă pe copii să vadă ce importanţă acordă ei acestei probleme. Ori de câte ori copiii se angajează în luptă, atacurile lor vor avea astfel ţinte descoperite. Un al doilea caz: „Co pil unic la părinţi, blazat. Băieţel de trei anişori. în primii ani după naşterea acestui copil părinţii s -au aflat într-o stare pecuniară deosebit de grea. Ei nu -i puteau oferi copilului nici măcar strictul necesar". Condiţiile sociale intervin aici într -un mod supărător. Copilul poate că nu suferă prea mult din cauza aceasta, dat fiind că niciodată nu s-a aflat în altă situaţie. Dar viaţa grea trebuie să -i fi pus probleme. Se adaugă la aceasta faptul că părinţii poate s -au plâns, în prezenţa copilului, de situaţia lor mizerabilă, trezind astfel în el o perspectivă sumbră cu privire la viitor. „în timpul ultimelor luni, condiţiile de viaţă ale părinţilor s -au ameliorat considerabil..." O situaţie nouă pentru dânsul! „.. .şi,în consecinţă, ei voiau să -şi scoată dintr-o datăpârleala". Aceasta ar putea să spună că îşi copleşesc copilul cu tot soiul de cadouri, de jucării, de zaharicale etc. Respingem ca nerecomandabilă o astfel de metodă de educaţie. „Părinţii îi aduc copilului jucării peste jucării; el nu mani festă interes pentru ele şi,în general, toate aceste lucruri îl lasă rece". Se poate presupune că, prin exces de jucării şi de acadele, interesul copilului a scăzut şi că el a ajuns la blazare, crezând că totul i se cuvine. Se poate întâmpla ca asemenea co pii să prefere să-şi fabrice ei înşişi jucăriile, să-şi confecţioneze păpuşile, chiar dacă sunt foarte simple. Aceste jucării îi interesează adesea mai mult decât cele mai frumoase jucării din comerţ. Este o educaţie care îi îndepărtează pe copii de societate, căreia nu-i consacră nici un efort, trăind într -o lume aflată în contradicţie cu a noastră. Din această lipsă de interes, pe care ei o manifestă, rezultă în chip automat faptul că un asemenea copil nici nu vrea să audă a i se vorbi de ceva şi că proba bil va evolua într-un anturaj mai restrâns, favorizat în acest sens de atitudinea părinţilor săi. Nu va desfăşura nici o activitate, dat fiind faptul că nu s -a exersat în această direcţie. „Mama socoate că băiatul este sensibil, pe când eu susţin că este apatic". 67 60 ALFRED ADLER Acceptăm această a doua caracterizare. „Preferă să se joace singur, iar dacă este dus în mijlocul altor copii, se arată fie iritat, fie servil". Pur şi simplu nu este obişnuit cu această nouă situaţie, care i se pare greu de acceptat, — de unde iritarea sa. Servilitatea îşi găseşte poate explicaţia în faptul că nu se crede capabil de iniţiativă. „învins în joc, el se refugiază imediat în poala mamei sale". Nu rezistă când este pus la încercare, ca urmare a unei greşeli de educaţie. Printr-o suită de eşecuri, copilul acesta este smuls din angrenajul societăţii. Toate situaţiile el le resimte ca fiind dificile; copilul a fost crescut în spiritul lipsei de iniţiativă, a fost modelat pentru situaţii în care totul se obţine fără efort, c a într-o ţară unde curge lapte şi miere. Eroarea acestei educaţii este că le barează copiilor drumul spre societate. Tratamentul ar consta în trezirea, la copil, a interesului pentru semenii săi, pentru cerinţele vieţii; cu alte cuvinte, copilul trebuie eliberat de sentimentul său de inferioritate şi saturat de un optimism activ, care să-1 facă să înţeleagă că este capabil să rezolve toate problemele cu care se confruntă. Luptaprimului-născutpentru drepturile sale ereditare „Băiat în vârstă de cinci ani, pr imul-născut într-o familie cu mai mulţi copii". Suntem obişnuiţi ca la primii-născuţi să întâlnim o atitudine care traduce teama lor de a nu fi privaţi de situaţia pe care o deţin. Primul născut are o comprehensiune deosebită în ceeace priveşte condiţiile puterii, ceea ce îl determină să o considere ca fiind lucrul cel mai de preţ al vieţii şi să încerce mereu să pună mâna pe ea. Rar veţi întâlni un om atât de preocupat de reglementarea existenţei, cum este primul -născut. Secundul4 este inamicul jurat al regulilor şi principiilor, un adversar al puterii instalate, pe care are tendinţa să o atace. Nu va crede prea mult în puterea magică a regulilor şi legilor naturii. în toate circumstanţele va avea tendinţa de a demonstra că nu există reguli fixate o dată pe ntru 68 61 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL totdeauna. în consecinţă, putem presupune că băieţelul nostru are, într -o bună măsură, simţul puterii şi că, măcinat de o anumită îngrijorare, de teama de a nu se vedea decăzut din drepturi, va încerca să rămân ă stăpân pe putere sau să o recucerească. Din momentul în care şi -a pierdut orice speranţă de a o recuceri, chiar dacă în aparenţă atitudinile lui se modifică, structura rămâne aceeaşi. Acela care îşi exprimă regretul şi deznădejdea de a nu mai obţine vreo dată puterea este acelaşi tip de om, dar care are mai puţin curaj. Să vedem care din cele două aspecte îl caracterizează pe băiatul despre care discutăm. Ambele aspecte, de altfel, au în comun faptul că traduc dorinţa puternică de a se regăsi la înălţimea situaţiei de prim-născut. Vom afla despre acest băiat că el vrea întotdeauna să o facă pe adultul, că îl preocupă în permanenţă să apară în faţa surorii sale, a doua născută, drept un model. Atitudine care concordă cu concepţia noastră. „Din toate punctele de vedere, copilul se încadrează în categoria de copii normali pe plan intelectual, manifestând o largă sferă de interese şi dispunând de o extraordinară energie". Să nu pierdem din vedere faptul că acest copil se află într -o stare de permanentă tensiune spre a-şi păstra poziţia de comandă, spre a rămâne la cârmă, ceea ce poate să pară semnul unei voinţe extrem de puternice. Nu suntem siguri, însă, că un băieţel în vârstă de cinci ani merită acest atribut de voinţă puternică. „El ar fi capabil să -1 doboare pe copil şi să sfărâme piese de mobilier, fie şi lucruri de preţ, pe scurt, tot ce ar putea să -i bareze calea". Această atitudine trebuie raportată la evenimente în legătură cu care copilul voia să demonstreze că el ţinea să se menţină la cârmă, dovedindu-ne că sentimentul său de comuniune socială a avut de suferit. Avem aici mai puţin de-a face cu acea „foame" şi cu acea „sete de iubire", cât cu căutarea puterii. Nu suferă de pe urma excitaţiilor sau impresiilor refulate, ci pur şi simplu dezvoltarea sent imentului său de comuniune socială a fost obstacolată. Această exagerată căutare a puterii este cu atât mai de înţeles cu cât nu crede deloc în el însuşi, iar, pe de altă parte, are o soră care îi calcă pe urme. După cum ştim, în rivalitatea dintre frate şi soră, aceasta din urmă este favorizată, pentru că se dezvoltă mai rapid decât băiatul, aşa încât acesta va avea de furcă dacă vrea să-şi menţină poziţia în faţa surorii, cea de -a doua născută. Au intrat în joc şi alte circumstanţe, deoarece singur acest fapt nu ar fi fost determinant, atâta vreme cât băiatul nu şi -a pierdut speranţa de a 69 62 ALFRED ADLER triumfa asupra surorii. Dacă e disperat, va încerca calea vicleşugului. Primul-născut a fost la un moment dat copil unic. Mai târziu a pierdut această poziţie, fără ca schimbarea de situaţie să fi fost pregătită dintr -o perspectivă socială. „Tatăl său mi-a relatat că copilul a fost tratat cu severitate la un moment dat". Nu ştim de către cine a fost tratat cu severitate; probabil de către tată. Aceasta ar arăta că el este pornit împotriva tatălui şi că îşi va dirija atacurile împotrivă-i. „Tatăl susţine că, drept urmare a unei dezvoltări intelectuale şi fizice sănătoase, băiatul are un surplus de energie". Este vorba de dorinţa stimulatoare a puterii, de c are tatăl nu are cunoştinţă. „Şi că de aceea el are excese de exuberanţă. Până în prezent copilul nu a avut nici una dintre bolile pe care le fac copiii". S-ar spune că tatăl crede în influenţa deosebită a acestor boli asupra dezvoltării caracterului. „După părerea mea, spre deosebire de copiii «inferiori», acesta trebuie considerat ambiţios". Dacă, dimpotrivă, copilul s-ar simţi sigur pe dânsul, el nu ar face asemenea eforturi. Nu este „inferior", ci victima unui „sentiment de inferioritate". ,J se prezintă întotdeauna tatăl drept model, acesta fiind un bărbat dotat şi atrăgător". Tatăl pare să fie acela care dă tonul, ceea ce îl crispează şi mai mult pe băieţel. , J se insuflă copilului ideea că va ajunge să egaleze personalitatea tatălui". Nu ni se pare un lucru greu de făcut, dar asta pare să-1 înspăimânte pe copil. „Tatăl este inginer şi se distinge prin talent la desen şi pictură". Oferindu-se ca modele copiilor lor, mulţi părinţi cred că în felul acesta favorizează dezvoltarea judecăţii şi acţiunii ind ependente a acestora. Se pune aici şi problema de a stabili în ce grad s -a dezvoltat sentimentul de comuniune socială al copilului. Toate celelalte cauze dispar, ca fiind secundare. Acest sentiment nu are nimic de -a face cu ştiinţele naturale, cu „foamea" şi „iubirea". Important este aici scopul 70 63 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL de a se pune în valoare şi tocmai acesta determină gradul sentimentului de comuniune socială. Aş dori să adaug aici câteva observaţii în legătură cu o obiecţie a educatorului: , Aşadar, cine este răspunzător de faptul că un puştiulică în vârstă de cinci ani se enervează din te miri ce? Cui să -i atribuim responsabilitatea acelor crize gastrice nervoase de care suferă o fetiţă în vârstă de cinci ani? Am observat că în majoritat ea cazurilor părinţii înşişi îşi maltratează copiii, nu chiar prin acte de brutalitate, ci, neexcluzând o tandreţe foarte vie, prin atitudinea lor dezlânată şi inconsecventă. Pe copii nu au dreptul să -i educe decât cei care, în afara cunoştinţelor necesare, au o inimă caldă şi o profundă comprehensiune socială". Mă simt obligat să reduc responsabilitatea părinţilor. Pentru că dacă, bunăoară, reuşim să -i facem pe aceşti copii să progreseze, cultivându-le într-o mai mare măsură sentimentul de comuniune socială, atunci părinţii nu mai au nici o responsabilitate, iar sentimentul nostru de comuniune socială trebuie să se preocupe de descărcarea părinţilor de aceste dificultăţi. în aceasta constă începutul practicii psihologiei individuale, în pofida tuturor rezis tenţelor. Ne-am spus: nu există instanţă capabilă să -i scutească pe părinţi de aceste dificultăţi. Noi suntem conştienţi de faptul că nu putem îndeplini singuri sarcina aceasta, ci pur şi simplu dorim să facem un început şi să dăm o pildă. Mulţi ne-au încurajat să mergem în continuare pe drumul pe care am pornit. NOTE 1 Nu este vorba aici de o soartă implacabilă, cum s -ar putea crede luând în considerare accepţiunea comună a termenului, ci de „soarta" celor care nu au avut norocul să beneficieze de o educaţ ie corespunzătoare, optimismul pedagogic al lui Adler fiind neîndoielnic. (Nota tmd.) 2 Este cunoscut faptul că una din cărţile lui Adler poartă drept moto adagiul lui Herodot: „Caracterul omului este destinul său".(Nota frac/.) 3 „Minderwertigkeit", în textul original. (Note trad.) 4 Al doilea născut. (Note trad) 71 64 IV. O MEZINĂ RĂSFĂŢATĂ „Fetiţa este în vârstă de 11 ani; tatăl a ieşit la pensie de la căile ferate, iar mama este casnică. Femeia aceasta a avut 14 copii, din care şapte sunt în viaţă. Petronella este mezina". în ceea ce ne priveşte, avem o concepţie bine definită referitoare la structura caracterologică a mezinului. Cunoaşteţi cu toţii, desigur, din Biblie, istoria lui Iosif, care ar fi dorit ca soarele, luna şi stelele să se încline în faţa lui şi care povesteşte acel vis al cărui sens este foarte bine înţeles de către fraţii săi. Ei îşi leagă fratele într -un sac şi îl vând. Legenda aceasta este extrem de instructivă. Mai târziu Iosif devine stâlpul întregii familii şi chiar al întregii ţări, salvând un întreg popor. Prâslea!1 Veţi constata adesea că, într -un fel sau altul, mezinul devine o personalitate marcantă, fie în sensul bun, fie în cel rău la cuvântului, cumulând bogăţie şi putere. Nu cunoaştem nimic precis cu privire la sexul şi relaţ iile celor 14 copii. Putem însă spune că mezinul este adesea deosebit de răsfăţat, datorită faptului că părinţii se bucură mult de a fi putut procrea, la vârsta lor, acel copil (în afară de cazul că acesta îi contrariază). Mezinul creşte într-o ambianţă cu totul deosebită de a celorlalţi copii, pentru că el este singurul care nu are succesor. De unde situaţia sa relativ privilegiată. Cât despre ceilalţi, ei trăiesc acea tragedie de a -şi vedea locul luat de un alt copil. De o astfel de tragedie mezinul este scutit şi faptul se manifestă în atitudinea sa. Mezinul nu simte pe nimeni în spatele său, este în felul acesta asigurat dinspre partea aceasta. 72 65 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Extragem din chestionar următoarele date: „Ea are periodic chef de lucru, după care zelul ei scade". Ori de câte ori vedeţi o astfel de instabilitate în activitatea unui şcolar, puteţi fi siguri că aveţi de -a face cu un copil răsfăţat. Un asemenea copil nu face progrese decât în mod condiţionat: atunci când nu trebuie să desfăşoare eforturi spre a le obţine. Dacă atmosfera călduţă şi agreabilă dispare, randamentul său scade. Dacă un şcolar este sau nu un răsfăţat, diagnosticul îl putem pune după carnetul său de elev. Ca orice bun medic practician, ne stă în putinţă să diagnos ticăm acest tip de copil. „Copilul preferă să scrie, să deseneze, precum şi lucrul de mână". Este un copil al dexterităţilor manuale. Faptul îşi poate trage originea dintr-un antrenament manual îndelungat. Dat fiind faptul că din prima copilărie prezintă o tendinţă de a se ocupa de lucrul manual putem de asemenea conchide că este probabil stângaci, că şi -a compensat dificultăţile şi că şi-a antrenat în mod deosebit mâna dreaptă. Dar această a doua ipoteză este de luat în seamă cu circumspecţie, fiind lesne de confirmat sau de infirmat. „Mama ia apărarea conduitei rele a copilei". Iată o mamă care ia apărarea copilului, chiar dacă critica are justificare. Intrăm astfel în posesia confirmării că fetiţa e răsfăţată. „îşi distribuie uşor atenţia". Aceasta ne arată că fetiţa are o sferă largă de interes, că vede şi înţelege totul şi că viaţa o interesează îndeaproape. Este vorba de un copil care nu şi-a pierdut curajul, care nu dă înapoi, care nu este închis în sine, ci caută contactul cu lumea exterioară. Identi ficăm aici o activitate socială care are loc poate pe un teren special, în legătură cu lucruri neimportante, dar baza este dată. „Ea încearcă să deturneze atenţia celorlalţi, deranjându -i". Se impune să înţelegem că acest copil este mereu preocupat să stingherească procesul de învăţământ. Faptul nu ne surprinde,deoarece ştim că asemenea copii răsfăţaţi, dispunând de un anumit dinamism, dau curs liber tendinţei lor dominante: să procedeze în aşa fel încât să ajungă în centrul interesului anturajului; din nef ericire, însă, pe latura inutilă a vieţii. Fetiţa noastră, de altfel, va merge destul de departe în acest sens, dat fiind faptul că găseşte la mama ei sprijinul de care are nevoie. 73 66 ALFRED ADLER „Remarcabilă capacitate de înţelegere". Dispare şi cea mai mică îndoială în ceea ce priveşte interesul treaz al fetiţei. Nu m-ar mira ca, la o examinare a inteligenţei, să se constate că nivelul ei intelectual se situează deasupra mediei. „Observă în mod independent şi judicios evenimentele vieţii de zi cu zi". Se confirmă faptul că fetiţa dispune de un potenţial de activitate care o împinge să se ocupe de toate cele şi să ia atitudine rezonabilă în faţa anumitor situaţii. „Capacitate de reprezentare clară a lucrurilor, copil înzestrat, cu simţ critic". Nu vrem să spunem că simţul ei critic o ia totdeauna pe căi greşite. Dacă, întâmplător, are dreptate, admitem, cu toate acestea, că fetiţa are o anumită tendinţă de a-i depăşi pe ceilalţi. „Se apucă cu curaj de orice lucru nou". Putem trage concluzia că de îndată c e se apucă de ceva nou înaintează cu hotărâre. O dată în plus, activismul ei iese în evidenţă. Stilul de viaţă al acestei copile începe a se contura: avem în faţa ochilor imaginea unei fetiţe întreprinzătoare, interesată de lumea din afara ei şi care, cum este cert, are tendinţa de a se ridica deasupra celorlalţi. Care o fi atitudinea ei în mediul social al şcolii, în faţa învăţătorului? „Uneori, în activitatea ei, este capricioasă". Avem aici confirmarea celor spuse anterior. „Când se recunoaşte că treaba pe care a dus-o la îndeplinire e reuşită, se simte extrem de încurajată". „Manifestă dorinţa arzătoare de a fi aprobată, voind să joace un rol important". Este din nou un aspect care ne demonstrează curajul ei, spiritul de decizie. Pesemne că la ea acasă nu petrece zile mohorâte, deoarece ştim că mama sa îi ia apărarea. „îi place să se ţină de hotărârea luată". Ca toţi cei care se simt puternici. „Ea deturnează asupră -i atenţia celorlalţi copii, tulburând atmosfera de lucru a clasei". 74 67 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Se poate presupune că are de atins un scop, — acela de a se situa în centrul atenţiei. Aceasta nu -i reuşeşte decât tulburând procesul de învăţământ. „Manifestă tendinţa de a conduce". Mezina — micul Iosif. „Dar nu prea dispune de calităţ ile cerute pentru aceasta". De ce îi lipseşte darul de a conduce? Ceilalţi copii i se opun, nu vor să fie în permanenţă conduşi de acest boţ de fată. Ea încă nu a ajuns la înţelegerea modului cum pot fi conduşi ceilalţi. Cu siguranţă că într -o zi va izbuti să-şi însuşească darul de a fi conducător. „Se exprimă bine şi vorbeşte cu uşurinţă". Cuvântul este şi el un mijloc prin care poţi atrage atenţia celorlalţi asupră-ţi. Adesea veţi remarca la copiii -problemă, la nevrotici sau la alienaţi această iubire pen tru cuvânt; asemenea oameni vorbesc fără încetare. Observaţiile de mai sus provin din perioada vieţii de şcolăriţă în cursul primar, pe când cele ce urmează datează din perioada ei ca elevă la şcoala secundară. ,,La început nu s-a făcut remarcată în mod deosebit, dar cu prilejul primei plimbări (o excursie) colegii s -au plâns de bufonerii şi de purtări stânjenitoare din partea ei". Cu acel prilej ea deja ştia ce voia: să -şi fixeze un loc al ei. De ce nu s-a făcut remarcată imediat? Faptul acesta pledează în favoarea iscusinţei copilului: mai întâi trebuie să vadă cum are de procedat. „De vreo două-trei săptămâni dă dovadă de un comportament de neîngăduit. Strigă în timpul orelor de clasă, îşi părăseşte mereu locul din bancă, îi înghionteşte pe ceilalţi şi în cearcă să-i deranjeze în fel şi chip". Probabil că această conduită înseamnă că ea avansează în tendinţa de a-i depăşi pe ceilalţi. înţelegem prea bine ce vrea ea să obţină prin aceasta: să-şi arate puterea, să ajungă să -i domine pe ceilalţi copii. „Cu ocazia unei compuneri, nici vorbă să se apuce de lucru, iar când i se face observaţie, ia mânioasă călimara şi îşi toarnă cerneală pe mâini, pur şi simplu îşi spală mâinile cu cerneală şi murdăreşte pupitrul". Depăşeşte măsura, comportându -se ca un învingător turbat care vrea să demonstreze cu orice preţ că el este cel mai tare. Dat fiind faptul 75 68 ALFRED ADLER că avem de-a face cu un copil inteligent, putem trage concluzia că nu se simte în largul său la şcoală şi că va trebui să facem ceva mai mult pentru această fetiţă. Atitudinea adoptată ne arată că ea şi -a pierdut speranţa de a putea juca un rol important în şcoală. „Este chemată mama, care, furioasă, îşi pierde orice control, o trage pe fată de păr, o pălmuieşte prosteşte şi îi răsuceşte braţele". Până şi mama şi-a pierdut cumpătul. Trebuie să spunem că nu este cea mai nimerită metodă de a pedepsi ultima ispravă a fetei, exteriorizarea dinamismului copilului. De -acum încolo ea se va bucura numai dacă va reuşi să-i scoată din sărite pe mamă şi pe profeso r. Am citit nu demult un pasaj, într -o biografie a lui Rosegger, unde autorul povesteşte că trăia o bucurie imensă când, copil fiind, îşi putea aduce tatăl în aşa hal de mânie încât acesta îl bătea. Mai târziu, înţelegând că tatăl său îl iubeşte, şi-a schimbat atitudinea. Copilul voia să se asigure că este iubit şi că se poate avea încredere într -însul. Când această certitudine îi lipseşte face şi pe dracu -n patru să irite pe cineva, să -1 scoată din răbdări, până ajunge la rezultatul urmărit. Aceasta îi stimulează forţa proprie. „Directoarea şi-a dat toată osteneala să o calmeze pe mamă şi a dus imediat copilul în clasă. Fata nu a plâns, nu a ţipat, avea o atitudine dârză". Vedeţi, prin urmare, ce demonstraţie îi face ea mamei: „Tu eşti prea slabă; sunt mai tare decât tine!" „Abia a plecat mama şi eleva este trimisă la directoare, deoarece face cu neputinţă desfăşurarea lecţiei". Prin aceasta, fata arată că nimic nu o impresionează, că „nimeni şi nimic nu o poate influenţa". într -un anumit sens, fetiţa aceasta merită admiraţia noastră — ea are un temperament deosebit de puternic. Dacă am putea canaliza această putere extraordinară într -un sens folositor, am face ceva bun. „Directoarea îi vorbeşte cu bunăvoinţă şi copilul promite să asculte, dar în acelaşi timp nu are deloc intenţia de a -şi ţine promisiunea". Fata îşi dă seama că directoarea se interesează de dânsa cu simpatie. Ea ar vrea să -i facă neapărat pe plac directoarei şi să fie ascultătoare, dar de îndată ce se găseşte în clasă intră în joc mecanismul stilului ei de viaţă. Unii autori înclină să creadă că aici este vorba de 76 69 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL ambivalenţă 2, pe de o parte copilul arătându-se serviabil, iar pe de altă parte nesupus. Nu trebuie să ne reprezentăm psihicul omenesc într -o manieră atât de automatică. Evident, acest stil de viaţă mecanizat funcţionează potrivit unei scheme, dar într -un mod care variază în concordanţă cu situaţia. Când se află în faţa directoarei,ea are impresia că este vorba de o persoană pe care a cucerit -o, pe când în clasă nu mai are aceeaşi impresie. „Directoarea îi dă o sarcină de încredere, aceea de a pune la zi calendarul cu file volante". Este unul din mijloacele prin care poţi să calmezi un astfel de copil, mijloc care are o semnificaţie mai profundă: acela de a acţiona asupra copiilor aflaţi în căutarea superiorităţii. încredinţarea unei funcţii de încredere îi poate linişti. Dar eleva noastră voia mai mult, voia să fie mai presus decât ceilalţi copii şi nu este de crezut că se va potoli cu totul. „Profesoara intră în clasă. Fata face observaţia că are nişte bigudiuri nemaipomenite. Unde s -ar putea cumpăra asemenea bigudiuri?" Aceasta înseamnă exprimarea unei ostilităţi făţişe. E vădit faptul că eleva se află într-o stare de luptă deschisă cu acea profesoară. Numai o inamică declarată poate vorbi în felul acesta. „Copiii din această clasă, evident, sunt prea fragezi ca să nu se amuze la asemenea remarci. Dezordinea continuă. La început se putea crede că fata pur şi simplu voia s -o sâcâie pe acea profesoară, dar mai târziu le-a venit rândul şi celorlalte". Ca şi primei profesoare, poate că şi celorlalte le era imposibil să facă pe placul elevei şi s-o pună din capul locului în fruntea clasei. Pe de altă parte, vedem că nu vom reuşi să -1 îndreptăm pe acest copil dacă nu ghicim numaidecât ce doreşte. Ne va antrena în aceeaşi luptă în care i-a antrenat pe ceilalţi. Ar fi o greşeală să ne apucăm să -i reproşăm defectele. Trebuie să iniţiem o conversaţie cu dânsa, vorbindu -i de calităţile pe care le are. Felul d e a o face depinde de individualitatea pedagogului. ,,Pe parcursul a două lecţii de ştiinţe naturale, directoarea a trebuit să stea în clasă, pentru a se putea desfăşura procesul de învăţământ". Puterea fetei noastre nu este suficient de mare ca să se măso are în luptă cu directoarea; de altfel cu aceasta din urmă pare să se afle în cele 77 70 ALFRED ADLER mai bune raporturi. Poate din respect, dar şi din recunoştinţa că i -a luat apărarea. „Profesoara i-a trasat elevei câteva sarcini: să şteargă de praf materialul didactic, să aducă apă etc, dar şi în această situaţie foarte repede ea a început să facă nerozii, boacăne". Cazul ne incită la meditaţie. După cum am văzut, ea execută într-un mod satisfăcător cerinţele directoarei. Dacă o altă profesoară îi dă o sarcină, nu se alege nimic. Şi din acest fapt putem trage învăţătură: felul în care trebuie să te apropii de acest copil. Cum constat, educaţia modernă are tendinţa să -1 pună pe copil într -o situaţie plăcută, putându-se observa că într-o astfel de situaţie un copil se comportă mai satisfăcător. Psihologia individuală, dimpotrivă, încearcă să -1 obişnuiască pe copil să nu -şi piardă echilibrul, chiar dacă se găseşte într-o situaţie defavorabilă. Dacă rememorăm condiţiile în care se formează stilul de viaţă mecanizat, vedem că acesta s-a structurat de aşa natură încât mama fetei trebuie să -i creeze acesteia o situaţie plăcută, ca să poată să-i câştige încrederea. Trebuie, apoi, să facă din copil un partener social pentru viaţa în colectivitate. Nu ne putem sustrag e de la îndeplinirea acestei funcţii, care de fapt revine mamei: trebuie să începem cu aceasta şi să ne asigurăm simpatia copilului, pentru ca apoi să-1 integrăm în societate. Altfel nu vom reuşi. „La exerciţiile fizice eleva se arată turbulentă şi părăseş te rândul. Este închisă în vestiar; aici împrăştie bucăţele de hârtie pe jos, apoi rochiile colegelor. Este cu neputinţă să o determini să restabilească ordinea". Mereu în luptă. „însăşi directoarea este obligată să parlamenteze cu ea îndelung până când fata să se hotărască să strângă hârtiile de pe jos şi că pună hainele în ordine". Directoarea reuşeşte chiar să o facă să -şi recunoască greşeala şi să se umilească. „Altă dată reuşeşte să schimbe la vestiar încălţările şi ciorapii colegelor ei de clasă. O fa tă nu-şi găseşte ciorapii şi, evident, este suspectată micuţa H. Nici directoarea, nici profesoara nu o bănuiesc că şi-ar fi putut însuşi ciorapii, dat fiind că fata cu pricina este curată şi foarte corect îmbrăcată. Nu -i lipseşte absolut nimic, nici în ce ea ce priveşte hrana, nici în ceea ce priveşte vestimentaţia. A doua zi, 78 71 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL directoarea, mama elevei H. şi mama fetei păgubite insistă ca presupusa vinovată să mărturisească unde a ascuns ciorapii". Trebuie să spun că fata nu prezintă tendinţa de a minţi. Minciuna este incompatibilă cu modul ei de a fi, fiind un semn de laşitate. în astfel de împrejurări se impune să fii prudent, deoarece este posibil ca un alt copil să fi ascuns ciorapii. Ne putem imagina în ce măsură această copilă trebuie să se fi simţit superioară dacă, fie şi o singură dată, a fost suspectată pe nedrept. Am cunoscut cazuri în care unele persoane au săvârşit numeroase furturi; o dată, însă, acuzaţia de furt nu a fost îndreptăţită şi era nostim de observat atitudinea celor care erau acuzate fără a fi vinovate: asistau la desfăşurarea anchetei, bucurându -se de nedreptatea care li se făcea. „Dat fiind că instructoarea de gimnastică îşi declină orice responsabilitate în ceea ce priveşte securitatea elevei cu pricina, cât şi a altor eleve, directoarea asistă la lecţie. Ea declară că fata se comportă impecabil atât în ceea ce priveşte purtarea, cât şi corectitudinea exerciţiilor făcute. La lecţia următoare fata este lăudată, dar ea imediat începe să se facă remarcată prin strâmbături, plângându -se că o doare un picior". Modul acesta de luptă este mai puţin brutal decât acela despre care am vorbit anterior. Instructoarea este de părere că dacă eleva nu -şi face cum se cuvine exerciţiile trebuie să capete cea ma i proastă notă. Potrivit informaţiilor furnizate de mamă, acasă fata ar fi izbucnit în plâns. Mama a consolat -o: „Lasă, nu face nimic!". în situaţia aceasta aproape că putem vorbi de o ocazie ratată. Este foarte greu să găseşti în cazul unui copil acea oca zie potrivită care să ducă la o ameliorare a comportamentului. Nu este exclus ca fata să fi suferit într-adevăr din cauza piciorului şi ca ea să se fi găsit deja pe drumul cel bun. Tocmai în această situaţie, ea a fost ameninţată cu cea mai proastă notă. „La lecţia de stilistică manifestă interes, spirit de colaborare, cu toate că a fost trimisă la direcţiune din cauză că a deranjat prea mult desfăşurarea unei lecţii". Pare interesată de scriere şi este cooperantă, poate pentru că ştie că în acest domeniu îi poate depăşi pe ceilalţi. Se vede cât de colo că în 79 72 ALFRED ADLER cazul în care nu-şi poate atinge scopul reîncepe să stânjenească procesul de învăţământ. „Profesorii de geografie, de istorie, de limbi străine şi de muzică, ţinând seama de modul de exprimare al fetei, îi fac în primele săptămâni recomandarea să urmeze cursurile A (mai dificile)". Aflăm, aşadar, că acest copil nu urmează cursurile A (normale). Este, în lumea întreagă, una din chestiunile cele mai arzătoare ale reformei şcolare. Majoritatea ţărilor au decis să organizeze cursuri A şi cursuri B. La cursurile A sunt înscrişi copiii consideraţi cu o dezvoltare normală, iar la cursurile B cei care lasă impresia unei dezvoltări mai lente, cursuri la care se ţine seama de această particularita te a copiilor. Unele înlesniri ale programelor şcolare fac ca aceste cursuri să fie mai uşoare, pe potriva copiilor insuficient pregătiţi. Dar nu trebuie să pierdem din vedere defectele acestei reforme. în ceea ce mă priveşte, am impresia că acei copii de la cursurile B au sentimentul că se situează sub media dezvoltării. Nu rareori ei aud injurii de felul acelora care spun că ei ar urma nişte „cursuri de imbecili" etc. Desigur, unii copii profită de avantajele cursurilor B, dar pentru alţii dezavantajele c ântăresc greu. Cercetările pe care le-am întreprins în acest domeniu mi -au dovedit că la cursurile B sunt înscrişi în majoritatea lor copii -problemă, copii săraci; ceea ce relevă un aspect deosebit de important. Este vorba, de fapt, de copii mai puţin pregătiţi pentru şcoală decât alţii. Problema nu şi-a găsit încă soluţia. Lipsurile acestei instituţii sunt încă departe de a fi eliminate. Este deosebit de importantă opinia pe care şi -o fac copiii cu privire la aceste cursuri. Institutoarea îi spune fetei că ea ar fi putut urma cursurile A. Dacă sesizăm cum se cuvine stilul de viaţă al acestui copil, vom putea emite ipoteza că se simte desconsiderată prin faptul că urmează cursurile B. Dezavantajele acestor cursuri trebuie să ne dea de gândit în ceea ce priveşte cazul concret al fetei de care ne ocupăm. „Lucrul manual". Este lucrul pe care ea trebuie să poată să -1 execute corect. „Profesorul de lucru manual relatează că la o oră de lucru manual ea a ocărât cum i-a venit la gură pe una dintre eleve, care era câ t pe ce să-i substituie lucrarea: «Mârşavo, animal împuţit, viţico», precum şi alte expresii imposibil de reprodus aici. Profesorul de desen: o lucrare pe care i-am criticat-o..." 80 73 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Fireşte, este aici un semnal de ala rmă pentru noi: trebuie făcut ceva! „Din răutate, îşi mânjeşte întregul desen cu pasta de colorat, ca apoi să-1 facă mici fărâme. Profesorul încearcă s -o pună la punct". Rezultatul: „Va veni el tata la şcoală şi n -o să-ţi fie bine, nu vei mai avea chef să mă plictiseşti!". , JLa catehism3: copila este catolică, însă nu urmează învăţământul religios. Totuşi ea asistă la curs şi preotul i -a adresat întrebări în mai multe rânduri. O dată a fost singura elevă capabilă să răspundă în mod corect la o întrebare. Ea i-a povestit aceasta mamei, într-o stare de bună dispoziţie. La următoarea oră de curs, preotul a trimis -o la direcţiune pentru că s-a dovedit îngrozitor de rău crescută". Nu ştim ce se va fi petrecut în intervalul dintre cele două ore de curs religios, dar şi în acest caz fata a vrut să se situeze în centrul atenţiei. „Constatările directoarei: venind la direcţiune, ea s -a comportat deosebit de îndatoritor". Eleva trebuia să rezolve nişte exerciţii la aritmetică sau să scrie, de exemplu; la început totul mergea foarte bine, dar spre sfârşit se apuca să deseneze tot felul de figuri caraghioase. La întrebarea de ce nu -şi rezolvă exerciţiile, răspundea: „Nu pot!". Evident, avem de-a face cu un procedeu necinstit. Ori de câte ori nu ştie ceva resimte un atât de puternic sentiment de inferioritate încât se vede obligată să-1 compenseze într-un fel oarecare. „La sarcina de onoare despre care am pomenit (punerea la zi a calendarului cu file volante) s-au adăugat altele: sigilarea de imprimate, serviciul de legătură între clasele vecine. Cu acele prilejuri părea cel mai dulce copil din lume, dar câteva minute mai târziu, în pofida făgăduielii că va sta cuminte, profesorii se vedeau siliţi s -o dea afară din clasă". Biroul directoarei devenise pentru dânsa un punct d e atracţie. Dacă i se ia posibilitatea de a merge acolo şi este trimisă în altă parte, tendinţa ei este de a ajunge din nou la directoare, pentru că acolo se găseşte într-o situaţie agreabilă. Este cu putinţă ca diriginta să -i vrea binele mai mult decât di rectoarea, dar totul depinde de felul în care înţelege copilul aceasta. 81 74 ALFRED ADLER „Fata spune: «Mama nu-i iubeşte pe granguri, ea nu mă iubeşte decât pe mine»". Este rezultatul faptului că mama o răsfaţă peste măsură. „Adesea ea îmi dă nu zaharical e, ori cârnăciori, ci jambon şi alte d-alde astea". „Aş dori să devin educatoare". Dorinţa aceasta nu ne surprinde, dat fiind faptul că în persoana unei educatoare ea pare să identifice imaginea unui stăpân. „Dacă aş avea de-a face cu un copil rău, nu l -aş mai scoate din bătăi". „Trebuie să mă înscriu la un curs de dans; sora mea mi -a spus că acolo aş putea să mă bucur după pofta inimii. Dar mama nu mă lasă, spunând că ea e în stare să-şi educe singură copilul, neavând nevoie de ajutorul altora. Locul meu n u este în strada X; pe listă eu sunt trecută pentru şcoala din strada Y". Terenul şcolii din strada X este suficient de explorat de dânsa. A arătat aici tot ce este ea capabilă să facă. Are impresia că ar putea străluci mult mai mult la şcoala din strada Y . Sunt minciuni pe care le îndrugă pentru a se grozăvi, a -i intimida şi impresiona pe ceilalţi. „Fata este trimisă la biroul directoarei şi aceasta o întreabă ce poznă a mai făcut. Ea întârzie cu răspunsul. După întrebări şi încurajări repetate, se hotărăşte să vorbească şi spune adevărul. O dată a minţit -o pe directoare. Instructoarea de gimnastică raportează că fata susţine că ea ar fi tras-o de urechi, obligând-o să poarte un pansament. Directoarea o interoghează pe elevă, care îşi menţine acuzaţia. Ea s pune că o va reclama pe instructoare părinţilor, care vor cere explicaţii dirigintei (fata ameninţă cu venirea la şcoală a tatălui ei); diriginta se va plânge şi părinţii vor avea de furcă cu ea pentru că au ofensat -o. La un moment dat fata mărturiseşte că s-a certat cu sora ei, care a lovit -o la ureche şi că de aceea poartă pansament". Este vorba de minciuna unei belicoase. Ar vrea să o „înfunde" pe dirigintă. Nu am putea invoca aici o minciună din laşitate. De fapt nu este vorba de o minciună, ci de o def ăimare. „Fata a mai minţit o dată: mama ceruse ca fiica sa să stea în fundul clasei, pentru a nu le deranja pe celelalte eleve. Ceea ce s -a şi făcut. A doua zi fata a venit cu o pereche de ochelari, vociferând că din ultima bancă nu vede şi că trebuie pusă în prima bancă. Medicul fiind 82 75 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL întâmplător acolo, a examinat-o; la curent cu cazul, el a liniştit-o pe fata, spunându-i că nu-i decât o problemă de nervi şi că ar putea să lucreze în linişte în ultima bancă. După o examinare mai atentă şi nu fără a merge câtva timp pe căi ocolite, directoarea a izbutit s -o determine pe elevă să mărturisească faptul că acei ochelari erau ai mamei sale. Părerea mamei, în chestiunea cu ochelarii, era cu totul alta". „Părinţii lasă impresia că s-au convins că au un copil de nesuferit şi recunosc a nu şti cum să procedeze. Tatăl spune că mama ţine partea fiicei; mama spune că ceilalţi copii, mai în vârstă decât dânsa, îşi bruftuluiesc adesea sora, aşa încât ea, mama, este singurul suflet p e care fata poate conta". Iată-ne din nou în faţa problemei biblicului Iosif. Cazul nostru trimite la aceeaşi explicaţie. Dintr-un referat al monitoarei: „La unele lecţii eleva se comportă impecabil, ca apoi să reînceapă să tulbure procesul de învăţământ; de cele mai multe ori caietele ei sunt în dezordine, dar temele şi exerciţiile şi le face în mod satisfăcător; îi place să fie chestionată". „La lecţiile de muzică este incapabilă să ţină acelaşi ritm cu clasa, cântând ori prea repede, ori prea lent şi se bucură în mod vădit că ne poate stânjeni". „Deosebit de flagrante sunt lipsa ei de afecţiune, ba chiar bucuria răutăcioasă cu care îşi torturează colegele de clasă, ca şi tendinţa de a voi să joace întotdeauna cel mai important rol". Ceea ce este suficient de semnificativ. „Pretenţii, aroganţă, îngâmfare, maliţiozitate şi minciună. în general, în momentul de faţă pare mai calmă, răutatea ei părând întrucâtva în regres". Prin urmare, de puţin timp pare să fi intervenit o ameliorare în comportamentul elevei. „Monitoarea de la lucrul manual relatează: se suie călare pe un scaun şi cutreieră cu el clasa; dacă este ameninţată că vor fi informaţi părinţii, răspunde: nu le pasă, nu mi -e frică de ei, ba chiar nici de primar nu mi-e frică!". „La lecţia următoare imit a cântecul păsărilor, atrăgând instruc toarei atenţia asupra talentului ei". „La temele de aritmetică lucrează fără să renunţe, fapt demn de remarcat, la ajutorul permanent al dirigintei". 83 76 ALFRED ADLER Vrea să aibă mereu pe cineva la dispoziţie, pentr u că aceasta este o trăsătură caracteristică pentru copilul răsfăţat. „O dată a făcut atâta gălăgie la începutul orei. încât a fost imposibil să se ţină lecţia; alerga prin sala de clasă, îşi lovea colegele, le insulta. La un moment dat a strigat: «îţi înf ig un cuţit în pântece!» Nici ulterior nu s-a arătat mai binevoitoare; spunea: «Nu pot să fac altfel»". Aceeaşi semnificaţie: trebuie să -i stingheresc pe ceilalţi; dacă nu joc primul rol, de alte roluri nu am nevoie. Examen ui in teligenţei în general, din acest punct de vedere, se situează deasupra mediei, în avans faţă de vârsta ei. Capacitate de reprezentare foarte bună. Logică uşor defectuoasă în ceea ce priveşte definirea noţiunilor. în ceea ce priveşte cunoaşterea lucrurilor, uşoară rămânere în urmă; bună la lucrările practice; pare preocupată de problemele de menaj. Memorie uşor sub medie. Dr. A: Pentru un asemenea copil de cea mai mare importanţă ar fi internarea într-o casă care s-ar putea numi casă de convalescenţă. Consider o astfel de instituţie ca pe un complement indispensabil instituţiilor noastre de consultare şi o cer de multă vreme. Este vorba de o casă condusă de pedagogi şi psihologi calificaţi. Străduinţa noastră este de a modifica stilul de viaţă eronat al copilului, cu ajutorul părinţilor şi al diriginţilor. Nu este cu putinţă ca asemenea copii să fie schimbaţi în zece minute. Ar fi cât se poate de nimerit ca eleva pe care o avem acum în vedere să nufie în întregime lăsată pe mâna mamei sale şi ca cineva să se ocupe în mod special de dân sa, dezvăluindu-i posibilităţile de a se face remarcată într -un mod folositor. (Adresându-se mamei): Vrem cu tot dinadinsul să vă venim în ajutor, dumneavoastră şi dirigintei. Dacă vreţi să ştiţi, în fond acest copil ne place. Este o fată cu personalitate, dar îi place ei la şcoală? Mama: Ea ar dori să frecventeze şcoala din strada Y. Dr. A: De ce preferă ea acea şcoală? 84 77 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Mama: Crede că la acea şcoală nu ar avea de suferit din cauză că este o elevă foarte răutăcioasă. Dr. A: Cum se comportă acasă? Mama: Este cea mai mică, iar cei mai în vârstă o necăjesc. Am avut 14 copii... Dr. A: Vă felicit! Mama: O gură în plus de hrănit, nu contează. Cei mai mari o invidiază, nu o iubesc. Dr. A: Are prietene? Mama: Sigur că da! Dr. A: în ceea ce ne priveşte, avem încredere în acest copil; credem că este o fetiţă capabilă. Vrea să ocupe întotdeauna primul loc. Mama: Mi s-a plâns adesea că diriginta nu stă de vorbă cu dânsa. Acasă e drăguţă şi adesea mă ajută la treburi. Dr. A: Cum a fost educată? Cu severitate? MamaXZu copiii nu se poate să nu fi sever. Dr. A: Cred că dacă acestui copil i s -ar explica lucrurile, nu ar fi rău. Mama: Nu merge fără pedepse. Dr. A: Personal gândesc că dacă s -ar găsi aici cineva care să -1 înţeleagă pe copil, care să se ocupe de el, care să -i dea idei mai bune, într-un cuvânt, dacă copilul ar avea cât de cât societate, i -ar fi de folos. Dacă sunteţi de acord, i-aş prezenta pe una dintre elevele mele. Mama: Ea a şi frecventat osocietate „amicală pentru copii" . Dr. A: Aş prefera ca ea să se afle sub influenţa acelei tinere despre care am vorbit, în afara şcolii. Ar putea afla câte ceva folositor de la dânsa. Mama: Cred că mi-am crescut bine copiii ceilalţi şi cred că voi reuşi s-o cresc şi pe fata aceasta. D. A: Cea mică ar dori să joace rolul cel mai important. Vă mai amintiţi povestea lui Iosif? Dacă în prezent fata are dificultăţi atât de mari la şcoală, nu se va putea obţine nimic de la dânsa cu băţul. Fiţi mereu amabilă. Dacă acceptaţi, spuneţi -ne-o şi vă vom trimite-o pe tânăra aceea. Mama: Ceea ce face ea la şcoală, nu face decât în glumă. Există acolo copii de oameni mai distinşi, care sunt supărăcioşi. 85 78 ALFRED ADLER Dr. A (după plecarea mamei): Aveţi aici un exemplu de aversiune faţă de sfaturile noa stre. Pentru moment trebuie să ne situăm pe o poziţie de aşteptare. (Adresându-se admirativ fetei): Ce domnişoară! Credeam că eşti mult mai mică. Tu ai dori să pari mereu mai mare, ţi -ar plăcea să stai în vârfurile picioarelor, ca oricine să te poată băga în seamă. Asta este caracteristic pentn/mezini: ei vor mereu să se facă remarcaţi. Tu eşti o elevă bună, capabilă, am auzit spunându -se despre tine că eşti inteligentă. Nu crezi că ai putea mai degrabă să străluceşti prin cunoştinţele tale la lecţii? Dacă reuşeşti, înseamnă că vei reuşi şi în viaţă. Atunci toată lumea te va stima şi te va iubi. Nu cumva ar trebui să încerci imediat, ca să-i faci plăcere dirigintei tale? Toată lumea te va respecta atunci. Ce crezi, ai să poţi reuşi? Copilul (tace tot timpul). Dr. A: Ai putea deveni una din cele mai bune eleve. Ce zici? Nu ar fi bine? Ar fi drăguţ din partea ta să încetezi lupta aceasta sâcâitoare. Ar trebui să ai totdeauna în minte următoarele: nimeni nu mă obligă să fiu mereu în primul plan şi să mă fac rema rcată; este mult mai plăcut să lucrez, pentru ca în cele din urmă să fiu iubită, dar asta nu trebuie să se întâmple neapărat de la bun început. Câţi sunteţi în clasă? Copilul: 32. Dr. A: Diriginta nu poate face pentru toate elevele ceea ce face pentru tine. Vrei să o ajuţi un pic? Te previn că nu e uşor, dar cred că vei reuşi. Voi reveni peste o lună ca să văd dacă între timp ai reuşit sau dacă continui să rămâi măscăriciul clasei. Copilul (nici un răspuns). Dr. A (după plecarea fetei): în fond, este un suf let tandru; aş fi putut-o face să plângă. Evident, trebuie să aşteptăm, spre a vedea cum vor evolua lucrurile. Trebuie să vă atrag atenţia asupra unui detaliu de tehnică. Am dobândit convingerea că a aduce pe un copil în faţa unei reuniuni de oameni poate avea o influenţă benefică. Pentru copil aceasta înseamnă că dificultăţile lui nu sunt afacerea lui privată, deoarece de ele se interesează şi străinii. Probabil că în felul acesta este mai bine trezit sentimentul de comuniune socială. Repet şi iar repet: M ă voi informa ca să văd cum vă comportaţi. Nu este o ameninţare, ci certitudinea că aşteptăm o schimbare pe care dorim ca acela care este în cauză, copilul, să o înţeleagă. Există în metoda noastră o latură artistică, care nu se lasă 86 79 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL sesizată în mod ştiinţific. Dacă pun degetul pe rană, e sigur că copilul mă va înţelege, iar faptul de a -1 integra în societate este un element esenţial. Şi în această privinţă, desigur, pot fi formulate obiecţii, cum ar fi. de pildă, că, observând că ne ocupăm de el, copilul ar putea deveni vanitos. Remediul constă în modul de a -i vorbi copilului. A formula doar obiecţii şi a nu întreprinde nimic util, este a face concesii spiritului steril al timpului nostru. NOTE 1 Erou care şi în basmele noastre îşi pune în inferioritate netă fraţii. (Nota 2 Referire indirectă la concepţia freudiană. (Nota trad.) Formă de învăţământ religios. (Nota trad.) trad.) 3 80 V. AŞA-NUMITELE CRIZE ALE PUBERTĂŢII Au fost formulate plângeri în legătură cu o fetiţă de 14 ani, care ar fi început o serie de experienţe sexuale, ar fi dispărut de acasă timp de zece zile, ca apoi să fie regăsită nu departe de casa părintească. Antecedente: familie săracă, cu trei copii. Băiatul cel mare, mulţi ani bolnav, îşi câştigă acum existenţa şi banii îi dă mamei sale, care are pentru dânsul toată consideraţia. Tatăl şi fiul cel mare, mereu bolnavi, au avut adesea nevoie de îngrijirile mamei. Tatăl nu poate lucra decât din când în când. Ne putem imagina că, într -o situaţie atât de apăsătoare, fetiţa nu se putea bucura de nici o atenţie deosebită. Şi s -a mai născut şi un al treilea copil, tot fată, în circumstanţe nefericite: tatăl şi fiul erau atunci în convalescenţă, ceea ce nu i -a permis mamei să se ocupe mai mult de mezina sa. Ceea ce reprezenta pentru fetiţa noastră o situaţie nespus de defavorabilă. Mama nu se putea ocupa de dânsa, aşa încât avea impresia că este lăsată în părăsire. A crescut ca un copil detestat, lipsit de căldura dragostei materne. De fapt, într -o anumită măsură echilibrul s-a restabilit, dar fetiţa trăia cu ideea că era dezavantajată în comparaţie cu fratele şi sora ei. Tatăl reprezenta în casă autoritatea necontestată şi copiii îl ascultau bucuroşi, cu toate că era sever. Putem prevedea că fetiţa aceasta se va dezvolta ca un copil de nesuferit, fără speranţă. Ea a băgat de seamă că nu era la fel de răzgâiată ca ceilalţi. Un astfel de copil simte în orice moment ceea ce descriem noi aici, iar stilul său de viaţă se impregnează de aceste trăiri. Apare o circumstan ţă fericită: are acum un diriginte pe care îl iubeşte mult; înfloreşte, devine 88 81 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL una din cele mai bune eleve şi i se prezice că va ajunge departe. La vârsta de 14 ani este nevoită să treacă la altă şcoală. începe nenorocirea: noul diriginte nu înţelege nimic din sufletul copiilor şi o abordează cu asprime. Aceasta în timp ce singurul ei suport moral era stima de care se bucura la şcoală. Datorită singurului fapt că dirigintele o trata fără afecţiune, ea a început să se îndoiască de ea însăşi, nu răspundea la întrebări şi primea note proaste. A căzut în capcana care îi fusese pregătită. Putem să prezicem că într-o zi acest start nefericit va fi resimţit. Ea nu va progresa decât dacă va avea parte de afecţiune şi va fi el ogiată. Absentează de la şcoală. Dirigintele face o anchetă şi află că frecventează bărbaţi tineri; se decide exmatricularea ei din şcoală. Adică lucrul cel mai rău din câte se puteau face. Reuşita la şcoală este ratată, acasă se simte frustrată, — ce îi rămâne de făcut? Arta psihologului constă în a se identifica cu situaţia în care se află această fată. Ne putem pune problema în felul următor: ce am face noi dacă, fiind o fată în vârstă de 14 ani, care se doreşte apreciată, am trăi într -o familie care ne refuză acea apreciere? Nu există decât o cale: să cauţi aprecierea la cei de sex opus. Ea a făcut-o într-un mod inteligent, deşi în contradicţie cu simţul comun. Ştiind că fata este inteligentă, putem da un pronostic în legătură cu ce se va petrece mai departe, anume că nu va găsi, pe calea pe care a apucat-o, aprecierea la care jinduieşte. Amorezări de felul acesta nu reprezintă decât o reuşită aparentă. Acela care are o anumită experienţă în observarea relaţiilor amoroase ştie că astfel de raporturi, faci le, duc în mod necesar la eşec. Ea se priveşte ca pe un obiect, ca pe o jucărie a bărbatului. Dacă continuăm să ne transpunem în situaţia fetei, cum ar trebui să procedăm? Nu ne rămâne decât sinuciderea? Recunoştinţa îi este refuzată din toate părţile. De altfel, în mai multe scrisori ea anunţă că îşi va lua viaţa, iar faptul s -ar fi produs, dacă nu ar fi reţinut -o o împrejurare fericită. Nu avem voie să considerăm ca act de laşitate faptul că nu şi-a realizat proiectul; mai degrabă sinuciderea ar fi fost u n act de laşitate. Acest act are loc într -o situaţie de criză, de furie, de descurajare. Factorul care o împiedică să se sinucidă este situaţia relativ favorabilă a familiei. Părinţii sunt oameni săraci, ea ştia asta, după cum mai ştia şi că, oricum, ei o vor ierta. Drumul acasă îi rămânea deschis şi în aceasta ea găsea un fel de apreciere pentru propria -i persoană. Aşadar, i-am fi putut spune mamei:,,Plimbaţi -vă puţin prin jurul casei 89 82 ALFRED ADLER şi va veţi regăsi fiica". Pentru că ea nu avea de urmat alt drum. Mama o va întâlni, într-adevăr, într-o zi şi o va readuce acasă. Ea recurse atunci la o consultaţie psihopedagogică. Acestei fete însetată de a se pune în valoare trebuie să i se dea prilejul de a fi apreciată. Trebuie ştiut care este cea mai bună aptitudine a ei, în vederea unei orientări spre o activitate utilă; fără îndoială că, în ce o priveşte, este aptitudinea de a urma cursurile unei şcoli. Psihologia individuală ne învaţă că dacă un astfel de copil are impresia unui deficit de afecţiune faţă de el, atunci într-însul se dezvoltă un puternic sentiment de inferioritate, cu toate consecinţele care decurg de aici în direcţia insuficientei pregătiri pentru viaţa socială. îşi pierde orice interes pentru familia sa şi se constată lesne lipsa sa de curaj. Dacă nu ar trăi un împovărător sentiment de inferioritate, fata ar gândi: dirigintele nu mă înţelege şi poate că trebuie să fac eforturi mai mari. Dar ea, dimpotrivă, se menţine pe terenul ideii de a se face apreciată cu orice preţ. Aceasta pare s ă-i fi reuşit prin aventurile galante. Aş vrea să stărui aici asupra problemei pubertăţii, considerată de unii drept o psihologie a posedaţilor de către diavol. Toate nenorocirile sunt atribuite glandelor genitale. Argumentul este ridicol. Aceste glande funcţionează din ziua naşterii şi chiar de mai înainte. Pubertatea se caracterizează prin alţi factori: mai multă libertate, mai multe posibi lităţi şi mai multă atracţie din partea tinerelor fete pentru sexul opus. Copiii sunt puternic stimulaţi de voinţa d e a demonstra că nu mai sunt copii. La temperatura acestei stări de fapt ei îşi depăşesc de cele mai multe ori scopul. Fata doreşte să fie apreciată ca atare şi crede că nu poate găsi apreciere decât pe planul acesta. Pubertatea nu este o stare morbidă, ea nefăcând decât să exteriorizeze conţinutul stilului de viaţă. Nimic nu se schimbă, fata cu pricina rămâne cum a fost. Nu am putea pronostica nici o schimbare. Ea pur şi simplu a renunţat la un drum care i s -a părut blocat; atâta tot. Important este să semnalăm că elementele care îi induc pe oameni în eroare nu sunt fapte reale, ci rezultă din felul eronat în care ei înţeleg aceste fapte. Toţi cei care cred că viaţa psihică a omului este bazată pe cauzalitate se înşală. Fata de care ne ocupăm dă valoare de cauzalitate unui factor care, în mod obiectiv,este neutru. Afecţiunea care i se refuză devine deodată cauză; dacă fata se vindecă, acel deficit de afecţiune nu mai este cauză. Ea nu se mulţumeşte însă să ridice afecţiunea refuzată 90 83 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL la rang de cauză, ci îi prescrie urmări pe care ea însăşi le provoacă. Nu este absolut necesar ca, negăsind afecţiune la diriginte, să o caute aiurea. Aceasta este o greşeală. Avem dreptate când refuzăm să credem în efectul unei tendinţe native. Noi ţinem cont de rătăcirile vieţii psihice a omului. Nu faptele intră aici în joc, ci opinia pe care ne -o facem despre ele. Psihologia individuală a făcut acel pas decisiv care constă în cercetarea posibilităţilor de eroare şi în reducerea lor la mi nimum, cu ajutorul tratamentului. Concluziile trase de două fiinţe diferite pot fi fundamental diferite. Nu trebuie să uităm că aceste realităţi psihice sunt greşit înţelese şi greşit interpretate de către majoritatea oamenilor. Trebuie să-i dăm fetei posibilitatea de a dovedi că este capabilă să ajungă ceea ce ei i se pare că îi este interzis, adică să devină o buna elevă. Pe acest plan apar, iarăşi, alte dificultăţi: cu astfel de antecedente, să se vadă exclusă din şcoală! Aceasta pare să însemne că dirig intele nu este el însuşi capabil să rezolve asemenea probleme. Consultaţiile psihopedagogice îi vin în ajutor. în şcolile care dispun de un serviciu de consultaţii psihopedagogice elevii nu sunt exmatriculaţi şi, mai mult decât atât, nu există repetenţi. Dacă ni se prezintă un caz ca acesta şi nu suntem capabili să-1 rezolvăm în cadrul şcolii, atunci se pune problema ce este de făcut. Nu văd motivul pentru care copila ar constitui o ameninţare pentru o altă şcoală. Să nu uităm ce greu stigmat reprezintă exmatricularea pentru dânsa. Poate că mai simplu ar fi să apelăm la experienţa cuiva competent în materie. Poate că am putea -o încredinţa pe fată unui diriginte care să ştie cum se procedează în asemenea cazuri. Trebuie făcut totul spre a-i reda reuşita pe care nu de mult o înregistra la şcoală: din acel moment „răul pubertăţii" va dispărea. 84 VT. COPILUL UNIC Institutoarea: Copilul frecventează clasa a patra. Clasă mixtă. Este în clasa mea de doi ani. în primii doi ani a avut un alt institutor. E copil unic la părinţi. Tatăl şi mama lui lucrează, iar copilul stă la bunică -sa, pe care nu o ascultă. Face ce-i trece prin cap. Nu prea aude; are o bună memorie a cifrelor şi ceva spirit critic. Scrie îngrozitor. De vreun an copilul este foarte vorbăreţ, foarte dezord onat şi îi incomodează pe toţi ceilalţi, băieţi şi fete. Atât poveţele binevoitoare, cât şi pedepsele îl lasă indiferent; în urma insistenţelor plânge, promite să se îndrepte, ca apoi s-o ia de la capăt. Anul acesta, aceeaşi poveste. îşi foloseşte călimara drept scuipătoare, sparge capacele călimărilor. L -am luat şi cu binele şi cu răul. M-am prefăcut că nu văd ce face şi că puţin îmi pasă de tururile lui de forţă. Fără rezultat. încearcă mereu să se facă remarcat într -un fel oarecare. Copiii au adunat la ş coală bani pentru o mare excursie în comun. El a adus doar două coroane. în timpul recreaţiei, copiii mi -au adus la cunoştinţă că K. are 16 coroane. îi cer să -mi dea banii, fiind neliniştită în ceea ce priveşte provenienţa lor. Răspunsul lui: „I -am câştigat la un joc de cărţi". I-am spus că mama sa ar putea lua banii de la direcţiunea şcolii, pentru că, el fiind dezordonat, era mai bine să nu rişte să-i piardă pe drumul spre casă. Mama nu s -a prezentat la şcoală. Ştiam prea bine că băiatul nu suflase nici o vorbă despre aceasta acasă, căci părinţii săi sunt oameni foarte cumsecade şi adesea vin să se informeze la şcoală în legătură cu situaţia fiului lor. în cele din urmă am 92 85 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL convocat-o oficial pe mamă la şcoală. Ea a rămas stupefiată, amintindu-şi că în mai multe rânduri îi dispăruseră de acasă mici sume de bani. De nenumărate ori am observat că dacă, la şcoală, i se dovedeşte că a minţit, îţi aruncă o privire atât de pustie încât ai impresia că te afli în faţa unui copil care prezintă o deficienţă mintală. Copilul a avut prilejul să-şi vadă mama plângând la şcoală. A fost admonestat cu tact, ca după aceea să se întoarcă în clasă şi să facă năzbâtii care i-au amuzat pe toţi elevii. Mama a fost pur şi simplu îngrozită şi spunea că soţul ei îl va omorî în bătăi pe copil. Am povăţuit-o ca deocamdată să nu -i spună nimic soţului. A doua zi s -a prezentat tatăl; soţia îi povestise totul şi acesta nu -i aplicase nici o corecţie copilului. Băiatul aruncă responsabilitatea celor î ntâmplate pe unul mai în vârstă decât el, care l -ar fi îndemnat să fure. Era vorba de un băiat care nu frecventa şcoala publică, ci un curs privat. Dr. A: Am mai auzit lucruri de acest gen şi trebuie să spun că peste tot şi întotdeauna e unul şi acelaşi câ ntec. Că băiatul este dezordonat: asta înseamnă, probabil, că există o persoană care umblă pe urmele lui şi face ordine. La şcoală lucrează şi nu lucrează. Este stilul de viaţă al unui copil răsfăţat, cum ni se arată şi din alte trăsături de caracter. Ar trebui ca cineva să se ocupe de el în mod special la şcoală, în ceea ce priveşte faptul că doreşte să se facă mereu remarcat, ar fi util să ştim îndeosebi în ce moment şi -a manifestat el năravul (furt). Aceasta, fără a se recurge la improvizaţii. De doi ani mama a abandonat casa, iar copilul se găseşte la bunică şi pare extrem de nemulţumit. Se simte frustrat; îi lipsesc o mulţime din lucrurile pe care i le oferea mama. Identificăm la el trăsăturile de caracter ale cuiva care vrea să se îmbogăţească. Furtul este compensaţia pentru ceea ce a pierdut.Trebuie să ţinem seama de faptul — recunoscut chiar de băiat — că s-a aflat sub influenţa unui băiat mai în vârstă. Nu există delincvent sau criminal care să nu încerce să se scuze, pentru ca fărădelegea sa să apară într-o lumină mai bună. Faptul ne demonstrează că băiatul ştie prea bine că s -a îndepărtat de societate, de sentimentul comuniunii sociale. A furat pentru că voia să lase impresia că este matur. Nu a găsit, după mintea lui, altă cale. Era obişnuit cu mam a sa şi se află într-o situaţie grea. Bunica sa nu are faţă de dânsul aceeaşi atitudine ca mama. E mai aspră. El luptă cu bătrâna. între ei se manifestă o tensiune plină de ostilitate. Un astfel de copil, obişnuit să 93 86 ALFRED ADLER se bizuie pe alţii, se simte ca într-o capcană. Stilul său de viaţă este de-acum fixat şi el caută mereu o fiinţă care să -i dea sentimentul că se ocupă de dânsul. Este ceea ce îi lipseşte. Tocmai din momentul când a simţit această lipsă, cred eu, a început să fure. Ce l-ar fi putut împiedica pe copil să se apuce de furat? Ocuparea unui loc onorabil la şcoală. Lucru foarte greu de realizat în cazul copiilor răsfăţaţi. Dacă un astfel de copil îşi propune să obţină totul, ca la mama acasă, atunci avem de -a face cu un mod inteligen t de a proceda; băiatul nu este un prostănac. în ochii institutoarei, el este dezonorat. S -a obişnuit să crească într-un climat de caldă simpatie. S -a reuşit liniştirea tatălui şi băiatul crede că prin aceasta totul a reintrat în ordine. Fiecărei privaţiun i şi fiecărei frustrări el le va răspunde prin noi tentative de a se îmbogăţi. Nu cred că băiatul a început să fure abia de doi ani, ci mult mai demult. Ce o fi făcut el cu bănuţii lui tăinuiţi? Pesemne că şi -a cumpărat niscaiva zaharicale. (Institutoarea: şi-a cumpărat un cârnăcior.) Cum de i-a venit ideea să susţină că un altul 1-a îndemnat la rele? Cum am putea şti dacă, într-adevăr, unul mai mare 1-a îndepărtat de calea cea bună? Ar trebui să o întrebăm pe mamă, dacă nu cumva ea 1 -a pus în gardă, zicându-i: „Nu te înhăita cu băiatul acela, că te -ar putea duce pe cărări greşite". Sau poate că există cu adevărat un băiat mai în vârstă, care a ştiut să -1 atragă de partea sa. Dacă de câtva timp are bani asupră -i, este de crezut că are un alt scop. Poate că voia să-şi creeze un suport material,un fond. Despre lucrul acesta trebuie stat de vorbă cu mama. Se impune să cunoaştem şi alte manifestări ale băiatului, din acelea pe care le observăm îndeosebi la copiii răsfăţaţi. Poate că este fricos şi nu poate sta singur, aşa încât este de înţeles să se însoţească cu un băiat mai în vârstă. Lucrul acesta nu este absolut obligatoriu, dar putem trage concluziile noastre. Poate că noaptea ţipă în somn. Ceea ce mama ne -ar putea confirma sau infirma, după cum ne -ar putea spune dacă şi mai înainte copilul nu-şi manifestase tendinţa de a -şi însuşi ceea ce nu-i aparţine. Am avea nevoie, de asemenea, să ne spună că nu prea îl interesează ceilalţi şi că felul de a avea legături cu ei nu este lăudabil. Nu este în stare să-şi facă prieteni; dacă se joacă cu ceilalţi, vrea să aibă întotdeauna primul rol; are tendinţa de a frecventa fie copii mai mici, fie mai mari decât dânsul. La copiii unici se întâlneşte adesea predilecţia 94 87 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL pentru persoane mai în vârstă, deoarece aceşti copii au trăit mereu în mijlocul unor oameni mai în etate. Trebuie să ne punem în acord asupra modului de influenţare a mamei. De asemenea, trebuie să-1 determinăm pe copil să facă progrese la învăţătură şi să-i stimulăm curajul. Este necesar ca el să aibă speranţa de a putea juca aici un rol şi de a se face remarcat. V -aş sfătui să vă exersaţi în ceea ce eu aş numi raza de acţiune 1. La copiii-problemă aceasta este întotdeauna redusă. Un astfel de copil nu are o largă sferă de acţiune. Trebuie să încercăm să i -o lărgim, ceea ce nu este cu putinţă decât dacă îi dăm mai mult curaj şi dacă el însuşi este încredinţat că se poate face util. Tocmai aceasta îi va da posibilitatea să -şi modifice în întregime raza de acţiune, să o ampli fice. în sfera atât de restrânsă în care se găseşte în prezent nu -i rămâne altceva de făcut decât să se îmbogăţească în secret şi să recurgă la minciună ca să nu scadă în propria sa stimă şi atitudine. Institutoarea: Nu are note rele decât la scris şi la o rtografie, însă nu totdeauna. La şcoală e iubit, nu este ostracizat. Cu siguranţă că colegii nu-1 detestă. Nu a repetat niciodată clasa. Este un elev lent, dar învaţă destul de bine. Dr. A: Trebuie ştiut de ce elevul nu este mulţumit de şcoală. Una din principalele cauze trebuie să fie faptul că vrea să constituie mereu centrul atracţiei. Un astfel de copil reuşeşte lucrul acesta fie făcând -o pe clovnul, fie tratându-i pe ceilalţi cu bunăvoinţă. în ambele cazuri în cauză se află propria-le persoană. Băiatul nostru încearcă cu şiretenie să obţină tot ceea ce vrea. Caută ca prin farmecul său să obţină tot ceea ce i se pare dezirabil şi s -a antrenat în acest sens din prima copilărie, favorizat de atitudinea mamei sale, care 1 -a răsfăţat întotdeauna. Un diriginte: Am avut un elev care a ajuns să fure. L -am surprins pe când era pe cale să-i fure altuia 50 de creiţari. Mi-a declarat că ceilalţi copii aveau totul şi că el nu avea nimic. Tatăl său, sărac, nu -i dădea nici o leţcaie. El ar fi vrut să aibă de toate, ca şi ceilalţi copii. I-am dăruit vreo câteva zeci de creiţari, ca să -şi poată cumpăra şi el ceva. Am repetat de mai multe ori acest gest şi, de atunci, niciodată nu am mai auzit ca acest copil să fi furat ceva. Dr. A: Nu dispunem de reguli spre a optimiza un copil. Măsurile pe care le luăm acţionează diferit asupra fiecărui copil. Nu se poate să aplicăm una şi aceeaşi măsură la cazuri diferite. în afară de posesia celor 95 88 ALFRED ADLER 20-30 de creiţari, copilul respectiv simte renăscând în el un sentiment de solidaritate, care îl fortifică moral. Nu m -aş mira ca cineva să-mi spună: l-am bătut şi din acel moment nu a mai furat. Lucrurile acestea sunt prea complexe ca să le putem judeca în mod simplist. Ceea ce încercăm să facem înainte de toate este să înţel egem copilul. Respectivul copil trăieşte cu ideea că el are un drept asupra a tot ceea ce există, iar asta i se cuvine imediat şi fără efort. Este o eroare pe care noi încercăm să o facem înţeleasă, iar prin această înţelegere o facem să dispară. Institutoarea: Situaţia familială a copilului este bună. Dr. A: Găsiţi,în general, la dumneavoastră în şcoală, copii săraci în clasele cu un ritm mai lent de învăţare, şi copii cu o situaţie materială mai bună în clasele unde procesul de învăţământ este mai rapid? Institutoarea dă un răspuns afirmativ. Dr. A: Dacă priviţi lucrurile mai îndeaproape, nu veţi găsi nici un singur om care să nu fi furat ceva în viaţa lui: fructe, dulciuri, nişte bagatele etc. în cercetările mele am întâlnit faptul aproape întotdeauna. (Către părinţi): Aş dori să stau de vorbă cu acest băiat. Este cu putinţă să-1 dezbărăm de apucăturile lui. Dintr -un anumit punct de vedere, el mi se pare un copil deosebit. Nu v -a trecut prin minte că are nevoie de tandreţe? Vă dă mereu de furcă cu câte cev a, spre a putea fi împreună cu voi. El aude mereu că nu ştiu cine face nu ştiu ce pentru dânsul. Aveţi greutăţi cu el în ceea ce priveşte alimentaţia? (Mama spune că mai de mult făcea nazuri, dar că acum mănâncă cum trebuie.) Dr. A: A fost bolnav? A urinat noaptea în pat? Mama: Are mereu o mină de om acrit, pentru că mereu suferă de stomac. Dr. A: Este fricos? îi este teamă să rămână singur? A frecventat grădiniţa de copii? Ce rol îi place să joace? Are prietenii Tatăl: Habar n-avem. Nu-i fricos. Pune, însă, întrebări prosteşti, întreabă: „Mamă, asta ce este? Dar aia ce este?" Ştie prea bine despre ce este vorba, dar pur şi simplu vrea s -o sâcâie pe maică-sa. Dr. A: Cum îşi face temele? Le face singur, ori are nevoie de ajutor? Tatăl: Dacă cineva îi stă în spate, totul merge de minune. Preferă societatea oamenilor care se poartă binevoitor cu dânsul. 96 89 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Dr. A: Ştie să înoate? Are vise anxioase? Nu este superstiţios? îi place gimnastica? Tatăl: Are o enormă admiraţie pentr u nataţie; o dată însă s -a speriat şi de atunci nu mai vrea să înoate. îi place mult gimnastica şi în anul din urmă a făcut în mod regulat gimnastică. Nu are coşmaruri şi nu este anxios. Are întrucâtva frică de mine, pentru că sunt foarte nervos. Dr. A: Fiţi amabil cu dânsul, plimbaţi -vă cu el, fără soţia dumneavoastră, pentru a putea lega prietenie şi a face cu ajutorul dragostei şi al prieteniei ceea ce vreţi să faceţi, nu cu ajutorul fricii... în ceea ce priveşte dificultăţile întâmpinate la scris şi ort ografie, aţi cercetat dacă nu cumva este stângaci? S -a născut, poate, stângaci? (Părinţii nu ştiu să fie stângaci. Se constată că mama este stângace.) Mama: Se mai plânge de faptul că fiul ei a refuzat să -1 trădeze pe acela care 1-a îndemnat să fure şi că i-a dat un nume fictiv. Dr. A: Nu se adună şi cu alţi copii? Cum se îmbracă? Cum îşi face toaleta? Cum se piaptănă? Tatăl: A avut un prieten mai înainte, cu care se întâlnea, dar a murit. Mama: Când se îmbracă, trebuie să-i tot dau ghes, până să fie gata. Dr. A: Nu e nevoie să i se dea mereu ghes; problema este mai ales aceea de a-1 face independent, treptat şi cu blândeţe. Dacă doriţi, aş fi bucuros să încerc să-1 influenţez. Merge cu drag la şcoală? Spune el ce vrea să fie mai târziu? Este vanitos? în ce poziţie doarme? îşi roade unghiile? Se scobeşte în nas? (Părinţii relatează că e peste măsură de vani tos,.că ar vrea să se facă tâmplar, că uneori îşi roade unghiile şi că, încolo, nu au mai remarcat nimic deosebit la el. La şcoală merge cu drag.) Dr. A: Faceţi-1 mai independent, ca să dovedească un mai mare interes pentru şcoală şi să-şi câştige acolo o anumită poziţie. Asta îl va feri de paşi greşiţi. Nu-1 ameninţaţi şi nu-i mai vorbiţi de abaterea lui. Este curios să vedem că acest băiat, care suferă de stomac, şi-a cumpărat salam. Nu-i mai faceţi reproşuri şi încercaţi să îl faceţi independent. Avem aici imaginea pură a unui copil răsfăţat, puritatea imaginii acesteia fiind voalată de faptul că băiatul a fost instruit în vederea libertăţii. Există o mar e deosebire între un copil în permanenţă supravegheat şi acela obişnuit să trăiască singur. 97 90 ALFRED ADLER (între timp a intrat copilul şi doctorul i se adresează acestuia): — Ce vrei tu să faci când vei fi mare? Copilul: Vreau să mă fac tâmplar. Dr. A: Şi ce vrei să faci când vei fi tâmplar? Copilul: Să trag la rindea. Dr. A: Câţi prieteni ai? Copilul: Trei. Dr. A: Şi cu ce se ocupă ei? Copilul: Fură. Dr. A: Eu le-aş spune: „Ce se va alege din voi, dacă vă ţineţi de rele?". îţi place să-i urmezi în ceea ce fac? Copilul: Nu. Dr. A: De ce te laşi târât de aceşti băieţi? Mi se pare că tu credeai că nimeni nu va observa că ai furat şi că în felul acesta puteai să -ţi cumperi ceva. Ţi-e frică? Eşti curajos, aşa că trebuie să ai curaj şi la şcoală. Eşti de-acum băiat mare, trebuie să faci tu însuţi totul; ştii să te îmbraci singur, sau să te speli, ori trebuie să te ajute mama? Vrei să -i dai de lucru în plus. întrucât ştii de -acum să faci tu însuţi totul, nu mai aştepta să te ajute mama. Cum merge la scris? Fă u n efort în plus şi o să meargă mai bine. (Copilul este şi el stângaci, ca şi mama.) Să nu crezi că au putut alţii să te facă să furi; asta -i o prostie. Nu trebuie să te iei după alţii. După o lună te rog să -mi spui dacă faci totul singur, dacă ai progresat la scris şi dacă te mai laşi târât de alţii. (Copilul iese.) Copiii stângaci au impresia că nu sunt capabili să rezolve problemele aşa cum le rezolvă ceilalţi. Ei se străduiesc să lucreze cu mâna dreaptă şi când văd că nu prea merge îşi închipuie că la ei lucrurile vor ieşi totdeauna pe de-a-ndoaselea. Copilul stângaci poate fi identificat după o mulţime de semne. Când un copil are dificultăţi la citit, scris etc, trebuie să ne gândim că avem probabil de -a face cu un stângaci. în majoritatea cazurilor jumătatea stângă a feţei este mai bine dezvoltată decât dreapta. Numeroşi stângaci prezintă dificultăţi la scris şi mulţi dintre dânşii renunţă să mai progreseze, scriind toată viaţa ilizibil. Alţii, dimpotrivă, îşi dau toată silinţa şi reuşesc să aibă o calig rafie ca de dreptaci. Sunt cei care şi-au biruit inferioritatea şi care, în genere, au dobândit marea aptitudine de a triumfa asupra greutăţilor; aceştia devin artişti etc. Dacă vedeţi o scriere foarte frumoasă la unul care scrie cu mâna dreaptă, trebuie să vă gândiţi că poate el a fost stângaci. Avem în oraş 2 un număr 98 91 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL de aproximativ 35-50 la sută stângaci. Poate că ei nu o ştiu, dar consecinţele le suferă. Veţi găsi un foarte mare număr de copii stângaci atât printre cei mai buni, cât şi printre cei mai răi oameni, la naturile problematice, începând cu artiştii şi terminând cu copiii -problemă. în cazul nostru, copilul este bolnăvicios, răsfăţat de mama sa, bruscat de tată, ceea ce îl face să se refugieze şi mai mult lângă mamă. Tatăl ar trebui să se pună de acord cu ea în ceea ce priveşte educaţia copilului. Recent a apărut o situaţie pentru care el nu era pregătit. E dus la bunica sa, cu care nu se poate înţelege. Ea este dornică de linişte. La şcoală băiatul merge bine, dar, cu toate acestea,evadează. Progresează la învăţătură, pentru că poate s -o facă. Caută o compensaţie: stinghereşte procesul de învăţământ şi îi amuză pe copii. Aceasta nu -i este de ajuns şi are chef să fure. Să admitem că s -a lăsat antrenat; dar de ce nu s-a lăsat antrenat să-şi îmbunătăţească de pildă caligrafia? Are impresia că nu este tratat cu aceeaşi căldură sufletească cu care fusese obişnuit odinioară. Poate că în prezent se găseşte într -o situaţie mai bună, dar şi-a pierdut curajul. Poate că anterior nu a fost primit la şcoală atât de amabil ca astăzi. Trebuie să ne întrebăm dacă nu are nevoie de încurajare. Nu trebuie să îl zorim, ci să aşteptăm, să -i dăm răgazul necesar. Poate că ar trebui să -i spunem: „Văd că totul va merge bine! Constat că tu vei fi din nou printre cei mai buni elevi". El a dorit dintotdeauna ca institutoarea să se ocupe de dânsul. Dacă s -ar mai purta încă o dată aşa cum nu se cuvine, i -aş spune: „Nu merită să te osteneşti, noi toţi ne vom ocupa de tine". Asemenea afirmaţ ie ar putea să-1 impresioneze. Modul în care urmează să fie pronunţată, depinde de individualitatea fiecăruia. în ceea ce mă priveşte, poate că aş face -o cu o nuanţă de umor. NOTE 1 2 Sublinierea traducătorului. Referire la Viena. (Nota trad.) 99 92 VII. CÂND PRASLEA E DESCURAJAT „Emilare Mani". Este vârsta pubertăţii. Cunoaştem că această problemă a fost tratată în diferite moduri, de la autor la autor. Unii au fost în stare să presupună că la această vârstă copilul este posedat de diavol sau intoxicat de vreo otravă endocrină. Astăzi, însă, ştim că nimic nu s -ar putea manifesta fără ca în prealabil să fi preexistat sub formă latentă. Capital este faptul că în momentul pubertăţii copilul are tendinţa de a demonstra că este un adult, că nu mai este copil. Dacă mă străduiesc să dovedesc că nu mai sunt un copil, voi depăşi totdeauna măsura, voi face gesturi exagerate şi voi încerca, prin toate mijloacele, să -i imit pe adulţi în toate manifestările lor. Supoziţia psihologilor (care nu sunt medici), potrivit căreia glandele genitale nu se dezvoltă decât concomitent cu pubertatea, nu poate fi admisă. „Este mezinul dintre alţi cinci copii, în vârstă de la 26 până la 17 ani. în şcoala primară a fost totdeauna printre primii, însă, de la intrarea sa în liceu, prezintă o relaxare şi riscă să fie exmatriculat din şcoală". Eforturile mezinului, atât timp cât se află într -o situaţie agreabilă, sunt încununate de succes, dar dacă situaţia se schimbă, băgăm de seamă că el nu a fost suficient de pregătit pentru aceasta. El nu s e poate adapta decât cu condiţia de a fi primul dintre cei din frunte. „A trebuit să repete clasa şi de atunci nu progresează decât cu multă greutate". 100 93 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Fără îndoială că tulburările au început mai devreme, anume la începutul intrării în liceu. Nu suporta noua situaţie. Liceul are propriile -i exigenţe. Alţi profesori, care încă nu -1 cunosc pe acest vechi faraon, nu-1 tratează cu îndestulă afecţiune; el este ofensat şi surghiunit pe ultimul plan. La şcoala primară situaţia sa era uşoară, era bine văzut, iar acum se loveşte de dificultăţi şi nu mai progresează. „Spune că şcoala nu-i mai place, întrucât îi aduce mai multe necazuri decât bucurii". Cu toate că exprimate altfel, acestea înseamnă pentru noi acelaşi lucru: el nu se simte în apele lui decât dacă trăieşte o anumită satisfacţie şi dacă poate fi primul. „Liceul i se pare cu totul detestabil de când unul dintre vechii colegi de la şcoala primară, care nu înregistrase succese deosebite, reuşise să nu repete clasa, devansându-1 astfel cu un an". Mezinul nu suportă ca un altul să i -o ia înainte. El a parcurs un drum lung până când i -a depăşit pe ceilalţi şi a luptat cu multe dificultăţi. „Se plânge de tratamentul rău pe care îl suportă la şcoală, aruncând cea mai mare parte a acestei greşeli pe dirigintele său care, pe cât s-ar părea, îi face, prin răutatea sa, viaţa grea". Deci este de ajuns să nu-1 răsfeţi, pentru ca el să -şi manifeste deodată indispoziţia. „Mama ne spune că, începând de la intrarea la liceu, s -a schimbat în toate privinţele, în dezavantajul său". Prima întrebare pe care ne-o punem întotdeauna este următoarea: în ce situaţii a dat el expresie plângerilor şi în ce împrejurări s -au manifestat neajunsurile sale? Liceul poate fi considerat drept un test. Fa ptul că din momentul intrării la liceu el s-a transformat, este un indiciu că nu a fost bine pregătit pentru această situaţie. A doua întrebare este: cum se explică faptul că băiatul prezintă o pregătire insuficientă? Ştim că este vorba de un mezin şi că, în general, acesta este răsfăţat. Trebuie, deci, în examenul pe care îl întreprindem, să căutăm să confirmăm că avem de -a face în chip efectiv cu un copil răsfăţat. „El este nervos, iritabil..." Ca oricine, se simte jenat şi într -o situaţie care îl copleşeşte. 101 94 ALFRED ADLER „... foarte neastâmpărat şi,în general, neascultător". Acum înţelegem de ce conduita sa acasă este atât de rea. Atâta vreme cât un individ va cunoaşte întrucâtva succesul şi va înregistra reuşite, lucrul acesta se va repercuta şi în alte domenii. Dacă băiatul ar avea reuşite la şcoală, ele s-ar face remarcate şi acasă. Putem compara comportamentul său cu acela al unui slujbaş subaltern care este confruntat cu nemulţumiri la serviciu, unde se află expus criticilor şi injuriilor şi care, întors după aceea acasă, se ceartă cu nevasta şi copiii. Copilul ar vrea să ocupe, cel puţin acasă la el, poziţia cea mai înaltă. Faptul acesta se exprimă în neascultarea sa. „Potrivit informaţiilor furnizate de mamă, el este bun, ştie să îşi cucerească anturajul prin amabilitatea şi tandreţea lui". Veţi întâlni adesea copii răsfăţaţi foarte pricepuţi să -i câştige pe alţii şi să-şi atragă afecţiunea din partea lor. „El face totul pentru mama sa, când o vede că plânge sau că suferă". Fiind distribuitor de tandreţe, şi-a şi atins scopul, anume tiranizarea şi dominarea mamei sale. De acum încolo el îşi poate demonstra tandreţea. Şi aici avem de -a face cu un mod inteligent de a acţiona. Dacă s-ar comporta cu duritate, poate că ar fi pus în pensiune, pentru ca familia să nu mai aibă de suferit din această cauză; duritatea adăugându-se slabului său randament şcolar, el ar pierde partida. Constatăm că băiatul acesta mai nutreşte o anumită speranţă, pentru că altfel nu şi-ar manifesta bunătatea, tandreţea. Pentru dânsul se impune să păstreze favoarea mamei şi să găsească un ajutor în ea. Bunătatea sa nu o socotim o virtute, ci un subterfugiu reuşit, ca să nu întindă coarda peste măsură. „Tatăl a părăsit domiciliul conjugal de trei ani". Probabil că această împrejur are a determinat schimbarea în atitudinea sa la şcoală. Plecarea tatălui a putut să coincidă cu perioada pregătitoare pentru intrarea la liceu, plecare *care trebuie să -1 fi impresionat adânc. Poate că a vrut să plece împreună cu tatăl, poate că acesta este momentul în care a început noua situaţie, tatăl pe care îl iubea (deşi reprezenta atunci şi el o barieră pentru copil) era de -acum absent; ar voi, aşadar, să joace rolul „marelui Domn". „După opinia mamei, lipseşte din casă o mână forte". 102 95 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Iată o informaţie preţioasă referitoare la stilul de viaţă al mamei: ea trăieşte cu convingerea că, în situaţia sa, o femeie este mult mai slabă şi că doar un bărbat ar putea ajunge la o soluţie. Dacă mi -aş permite să susţin aici că mama exprimă sentimentul ei de inferioritate nu numai prin aceasta, ci şi faptul că subânţelege: „sunt prea slabă, nu aş izbuti", mulţi nu ar înţelege-o pornind de la simpla reflecţie: „lipseşte o mână forte pentru băiat". Mama nu poate să facă altceva decât să-şi arate suferinţa. „Ea susţine că nu o poate scoate la capăt cu acest băiat". „De zece luni el doarme în camera mamei". Poate că este un rezultat dobândit de el sau poate, dimpotrivă, mama are nevoie de prezenţa lui. Oricum, faptul demonstrează un ataşament puternic, însă excesiv, dacă luam în considerare că băiatul are deja 14 ani. „Trebuie totdeauna să insişti pentru ca el să se aşeze la masă". Unul din semnele obişnuite la copiii răsfăţaţi este că ei fac mofturi în ceea ce priveşte mâncarea. „El nu urmează, în general, sfaturile care i se dau. întârzie în pat până la ora nouă şi ajunge cu întârziere la şcoală". Motivul este acela că se găseşte la o mare „distanţă" de şcoală. Dacă un copil întârzie la şcoală, avem în aceasta indiciul că raportur ile sale cu şcoala sunt departe de a fi bune. „în asemenea caz el nu se atinge de micul dejun şi readuce acasă adesea gustarea pusă în ghiozdan". Acesta este punctul sensibil al mamei, iar copilul, care 1 -a descoperit cu foarte mare exactitate, o tortureaz ă prin atitudinea lui. Mama a insistat prea mult asupra importanţei hranei, a supraevaluat -o, dezvăluindu-şi ea însăşi punctul sensibil, pe care copilul îl „exploa tează". „Dacă ar fi s-o credem pe mamă, copilul nu prea minte, mai ales în chestiuni de bani". Mama nu exprimă o opinie foarte clară, dat fiind faptul că, totuşi, este vorba de minciuni. „Ambiţia lui pare să vizeze alte domenii". Se confirmă aici ceea ce cred că am descoperit într -un pasaj anterior. Copilul ar vrea, cu orice chip, să fie primul; el nu-şi pierde speranţa în această privinţă şi caută mijlocul de a -şi atinge scopul. 103 96 ALFRED ADLER „El este prim-solist în corul unui mare templu". Constatăm, prin urmare, că a reuşit să fie primul. Se pune acum întrebarea: de ce nu este mulţumit? (S ă notăm că are un frate care este excelent cântăreţ şi care dă concerte.) Probabil că faptul că a izbutit să fie prim-solist în corul unui templu nu îl satisface. Ambiţia sa este mai mare. Poate că vrea să ajungă şi mai sus. Ar trebui să i se dea o şansă ş i în alte domenii. în aceste condiţii s -ar putea să se comporte corect şi la şcoală. Important este că nu şi-a pierdut speranţa şi că el continuă cursa. Dacă şi-ar pierde complet curajul, ne-am putea aştepta din parte-i la cele mai rele lucruri. Ar putea deveni criminal sau să se cufunde în nevroză. Dacă consimţim să aprofundam problema, servindu -ne de informaţiile de care dispunem până în prezent, ne vom găsi într -o situaţie relativ dificilă. Nu vedem nici un semn care să ne permită să presupunem că acest copil ezită în vreun fel. Nu-1 găsim agresiv, deci mai probabil este că nu va deveni un nevrotic. Dacă ar fi fost mai activ, dacă, pe deasupra, ar prezenta tendinţa de a -i vătăma pe ceilalţi, de a da din coate mai agresiv, am putea presupune că ar putea să „îmbrăţişeze" o carieră de criminal. Faptul că minte în chestiuni de bani nu este pentru noi o informaţie suficientă în acest sens. Mai degrabă am putea presupune că, pierzându-şi speranţa, va deveni un nevrotic. „De câtva timp se interesează mai ales de bicicletă". Prâslea! Faptul că ştie să ruleze bine pe bicicletă s -ar putea să-1 facă să creadă că mai târziu va participa la curse cicliste. „Dorinţa lui cea mai mare este acum să aibă o bicicletă. Potrivit informaţiilor furnizate de mamă, el este cheltuit or". Dacă această caracterizare se confirmă, am putea găsi aici o posibilitate de interpretare şi să tragem concluzia că acest băiat ar fi capabil să comită furturi, în cazul în care şi -ar pierde orice speranţă. „El dispune de o sumă de bani destul de impo rtantă". Probabil că afirmaţia este exagerată. „Are câţiva prieteni care învaţă la o altă şcoală, dar pe care mama nu-i agreează". Este interesant de observat că îşi caută prieteni nu acolo unde a suferit eşecuri, ci mai degrabă acolo unde mai era încă în plină strălucire. „A fost fericit în timpul unei şederi la tatăl său, în Anglia". 104 97 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Acolo, desigur, conduita lui a fost din cele mai amabile şi politicoase, deoarece se afla într -o situaţie care îi era pe plac şi pov ara şcolii nu-1 mai apăsa. „Pesemne pentru că nu mai trebuia să frecventeze şcoala". „De un anumit timp ar fi mai puţin dezordonat". (Ca urmare a unui tratament aplicat de dr. V.) Dezordinea este semnul copilului răsfăţat. „O anchetă la şcoală ne arată că întreaga familie este probabil responsabilă de neglijenţa acestui copil. Cu toţii zăbovesc în pat până la amiază". Aş dori să vă împărtăşesc o observaţie care mi se pare foarte importantă. în epoca noastră, marcată de necesitatea tatălui de a munci intens, ceea ce în cele mai multe cazuri face şi mama, sunt rare ocaziile de a strânge rândurile familiei; de aceea mi se pare deosebit de important, pentru viaţa ulterioară a copilului, ca întreaga familie să se găsească reunită dimineaţa, la ora 7, pentru micul dejun (ţinând seama de orarul şcolilor noastre). Veţi constata că acolo unde lucrul acesta nu se face, apar în familie numeroase necazuri. Copiilor care, de la cea mai fragedă vârstă, nu au fost obişnuiţi să se reunească în jurul mesei familiale, le va lipsi baza unei veritabile educaţii sociale. Este locul unde toată lumea ar trebui să converseze într -o atmosferă de bună dispoziţie, de veselie, să discute deschis, dar nu pe teme criticabile sau pe tema slabelor randamente şcolare etc. Acestea trebuie abor date în alte momente. Veţi şti vreodată să apreciaţi îndeajuns avantajul de a avea reunită familia, la ora 7 dimineaţa, pentru micul dejun? De douăzeci de ani insist asupra acestui lucru. Răspunsul este adesea un surâs neîncrezător, mulţi reufuzând să crea dă în acest sfat. Am avut totuşi posibilitatea să constat că anumite dificultăţi nu au fost de găsit decât acolo unde nu există această obişnuinţă. Fireşte că acela care zace toată dimineaţa în pat, seara nu va putea adormi, lipsindu-i oboseala naturală de rigoare. Când auzim pe câte unii plângându-se de faptul că seara copiii lor fug de acasă spre a -şi petrece timpul la cârciumă sau la cinematograf, le putem imputa circumstanţa arătată mai sus. Cu ajutorul acestui obicei, pe cât de simplu, pe atât de uşor de realizat, s-ar putea preveni o mulţime de rele. „Potrivit informaţiilor furnizate de diriginte, întreaga familie minte şi mi se pare indicat să receptăm informaţiile care provin de la 105 98 ALFRED ADLER aceasta cu o anumită neîncredere, deoarece mama mi se pare că, din fanfaronadă, nu spune adevărul..." Dacă ţinem seama de cele spuse mai sus, nu găsim că fanfaronada mamei este mare lucru. Este incontestabil faptul că băiatul este inteligent şi că are o voce frumoasă; probabil că acestea reprezintă mult în ochii mamei, dar eu nu aş vedea aici nici o fanfaronadă. „Deoarece toţi profesorii sunt de acord că băiatul este mincinos, neatent, puturos şi prefăcut". Caracterizarea este dură. Dacă este să admitem că este exactă, ea nu este mai puţin o critică severă . Băiatul pare să vadă în toţi profesorii săi nişte duşmani. Particularităţile acestea reprezintă manifestări ostile corespunzătoare unei lupte permanente. „Dar ei toţi au convingerea că băiatul nu este prost şi că ar putea răspunde exigenţelor şcolii în c azul în care ar avea condiţii mai bune; în prezent nu răspunde acestor exigenţe". Atunci când băiatul acesta, care vrea să se afle mereu în frunte, se confruntă cu o situaţie grea, nu poate face faţă exigenţelor şcolii. Găsim aici trăsăturile de caracter a le luptătorului care se opune unei puteri superioare. „Numai la patru materii de studiu se arată insuficient pregătit: matematică, istorie, geografie, religie". Este surprinzător ca el să nu reuşească în ceea ce priveşte religia, dar poate că nu se înţelege cu profesorul care o predă. Prezintă interes gradul în care a rămas în urmă la învăţătură. Cât priveşte matematica, veţi constata, în genere, că la această materie au dificultăţi copiii răsfăţaţi. E posibil, pe de altă parte, ca el să fie pe picior de lu ptă cu profesorul respectiv. Nu -mi pot explica dificultăţile întâmpinate de acest copil la matematică decât prin faptul că, spre deosebire de alte materii, matematica face abstracţie de orice regulă. Această materie lipsită de orice regulă planează în spaţ iul liber 1; trebuie să ajungi la o concluzie prin propria ta putere şi prin combinaţii. Adică un lucru de care sunt incapabili copiii răsfăţaţi, pentru că ei ar dori să se sprijine pe ceva, să aibă un suport. Acest suport l -ar putea eventual găsi în regulile unei limbi străine, dar nu în matematică, de unde şi frecventele eşecuri ale acestor copii la materia respectivă. Este probabil ca examinarea inteligenţei, efectuată recent, să confirme faptul. 106 99 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „Examinarea inteligenţei arată un coeficient în jurul a 100". în ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că băiatul este inteligent. Se pune, în acest caz, întrebarea ce este de făcut. Terapeutica decurge în mod automat din cele spuse mai sus. Trebuie apelat la cineva care să-i câştige încrederea. La cineva care, de asemenea, să -1 încurajeze şi să-i amplifice interesul faţă de colegii săi şi faţă de toate materiile de învăţământ. S-ar putea discuta deschis cu dânsul, conştientizând la el ceea ce băiatul simte în mod obscur că nu merge în comportamentul său. După un astfel de tratament băiatul îşi va reduce neîndoielnic la minimum atitudinea sa eronată. S -ar putea, de asemenea, să i se atragă atenţia asupra faptului că există dificultăţi şi că trebuie să te dovedeşti puternic în faţa greutăţilor pe care le întâlneşti. Nu va reuşi însă decât acel educator în care copilul are încredere. Probabil c^ă un prieten va reuşi mai bine în acest caz, deoarece băiatul le va stima pe femei tot atât de puţin ca pe propria -i mamă; iar, pe de al tă parte, ştim că el se comportă faţă de tatăl său într-un mod cu totul diferit, atitudinea sa fiind agravată din momentul în care acesta din urmă nu s -a mai putut ocupa de copil. Fratele său mai mare ar trebui să -i câştige încrederea, ar trebui să-i înţeleagă situaţia în ansamblul ei, cu toate corelaţiile. Ar trebui, fără a-1 critica, să-i propună o nouă viaţă, ştergerea cu buretele a întregului trecut. Ar trebui să-i facă explicită dorinţa lui secretă de a deveni cântăreţ. Ar trebui să-1 convingă că şi-a pierdut interesul pentru şcoală pentru că a crezut că nu va putea juca un rol în domeniul muzicii. Acest frate mai mare ar trebui, de asemenea, să le ceară profesorilor să -i acorde băiatului un anumit răgaz; pentru că, fie şi dacă el reuşeşte să -1 redreseze, rezultarul ar fi negativ în cazul în care băiatul ar primi o notă proastă. Slabul său randament şcolar actual poate fi pus pe seama sentimentului de oprimare pe care îl trăieşte în şcoală. NOTE 1 Aserţiune surprinzătoare, dacă ne gândim că începând cu c ele patru operaţii fundamentale ale aritmeticii,cu „regula de trei compusă" şi cu „regula de trei simplă", matematica este guvernată de tot felul de reguli. Ce -i drept, însă, toate aceste reguli nu se sprijină pe procese vizibile în natură, nu au „materialitatea" acestora, lăsând impresia planarii în vid,în convenţional. (Nota trad.) 107 100 VIII. DEBIL MINTAL SAU COPIL-PROBLEMĂ? Este extrem de important să ne facem o idee prin noi înşine asupra unui caz de copil greu educabil, mai înainte de a -1 fi văzut pe copil sau pe mamă. Vă voi expune istoricul unui caz şi veţi vedea cum fac eforturi să trag concluzii până şi din cea mai insignifiantă informaţie: „în toamna anului 1915, când B. a venit la grădiniţa de copii, era copilul cel mai neglijat şi mai arierat ce s-ar putea imagina, atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual". Putem deduce de aici că nimeni nu s -a ocupat de dânsul. O particularitate a dezvoltării intelectuale este aceea că trebuie ca un copil să se găsească în chip necesar în relaţie cu cin eva care să-i permită exersarea spiritului. „Este subalimentat, rău îngrijit, insuficient îmbrăcat, desculţ, cu toate că suntem în toiul iernii". Este vorba, pe cât se vede, de un copil provenit dintr -o familie foarte săracă. „Avea şi o întârziere intelect uală foarte accentuată şi abia dacă putea să vorbească". Dezvoltarea limbajului copilului nu poate avea loc decât în condiţiile unui raport social. Dacă îi lipseşte acest raport, copilul nu -şi poate dezvolta limbajul. Se impune, de asemenea, să ne punem în trebarea dacă nu cumva copilul este un deficient mintal. Nu este decât o ipoteză şi trebuie să ne continuăm cercetările cu prudenţă, deoarece, emiţând un astfel de 108 101 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL diagnostic, s-a terminat cu copilul. Este de neier tat să numeşti prostănac un copil care nu este aşa ceva. „Când s-a încercat să se stea de vorbă cu dânsul, s -a ascuns şi a început să urle şi să se zvârcolească". Dacă cineva încearcă să se apropie de dânsul, ia poziţie de apărare. Lasă impresia că aparţin e celui de-al treilea tip de copii: cei nedoriţi, nelegitimi sau infirmi. Se vede cât de colo că îşi priveşte semenii cu ostilitate. „Este foarte laş..." O fiinţă nu are curaj decât acolo unde se simte acasă. „I-a atacat pe copii, luând seama ca să nu fie şi el atacat de către aceştia... La masă avea nevoie să fie ajutat, aşteptând să fie hrănit"... Trebuie să receptăm cu rezervă aceste informaţii. Aşa sunt, în general, copiii răsfăţaţi, care prezintă dificultăţi în ceea ce priveşte hrănirea. Dar este posibil ca şi aici să avem de-a face cu o atitudine de ostilitate. într-adevăr, este cu putinţă ca cineva să -şi dea osteneala să-1 îndoape pe un copil pe care nu-1 iubeşte, ca astfel să termine mai repede cu el. Aşa se face că acesta nu învaţă să mănânce. „El însă adesea refuza hrana, cu toate că era flămând". Copilul acesta se poartă ca într -o ţară duşmană. Trebuie, însă, să cercetăm atent dacă nu prezintă semne de deficienţă mintală. „De altfel, după o scenă, de care cei din jurul copilului nu au ţinut nicicum seama, el s-a calmat şi a înfulecat cu lăcomie mâncarea". Aşadar, nu stătea chiar atât de rău cu mâncatul. „Este un copil legitim. A învăţat foarte târziu să meargă şi să vorbească, dar până acum nu a reuşit să se exprime corect". Ne explicăm dificultăţile în ceea ce priveşte limbajul. Cât despre mers, este necesar să ne gândim la dificultăţi organice. Poate că şi apariţia dinţilor este în întârziere, ceea ce face parte din dispersarea părinţilor, şi fără îndoială că exista în familie o persoană care se oc upa de el. Poate o bunică, o mătuşă, o soră mai mare, de care copilul putea dispune într-o anumită măsură. în aceste condiţii, am putea trage concluzia noastră, înţelegând atitudinea sa la grădiniţa de copii. Dacă concepţia nu ni se confirmă, o vom modific a cu dragă inimă. „... şi se revolta împotriva lor la cea mai mică ocazie". Se pare că membrii familiei nu l -au tratat cu prea mare duritate. A se opune este un mijloc de luptă, iar în faţa unui anturaj deosebit de 109 102 ALFRED ADLER puternic un copil nu se revoltă. Poate că mai înainte se aflase într -un mediu în care era înconjurat de o anumită afecţiune, cum nu a fost cazul ulterior. Trebuie să avem unele puncte de plecare pentru a ne putea continua cercetările. „Lovea cu picioarele, se rostogolea pe jos, urla, apuca şi trântea tot ce îi ieşea în cale". Constatarea aceasta vine să întărească ipoteza unui anturaj schimbat în defavoarea copilului. Probabil că a avut loc o schimbare de situaţie. Cele presupuse de noi se confirmă: mai întâi răzgâiat, după aceea a fost neglijat, iar faptul acesta 1 -a adus în stare de sălbăticie şi ostilitate. „îşi udă în mod constant aşternutul". Probabil că vrea ca cineva să se ocupe de persoana lui şi că are tendinţa să se facă remarcat într -un mod dezagreabil. „... şi îşi roade unghiile" 1. Veţi regăsi acest obicei la copiii încăpăţânaţi. Li se cere mereu să nu-şi roadă unghiile, iar ei, continuând s -o facă, îşi arată prin aceasta opoziţia. „Lăcomia lui era atât de mare încât la gustarea de după -amiază uneori se repezea şi le lua copiilor câte ceva din mână". Nu are un sentiment de comuniune socială prea dezvoltat şi acest fapt se manifestă şi prin gesturile lui. „Avea un rahitism foarte accentuat şi o mare rămânere în urmă în ceea ce priveşte dezvoltarea intelectuală". Confirmare, deci, a presupunerilor noastre. ,,Nici o urmă de sociabilitate, aşa încât nu se înţelegea cu nimeni". Acest comportament corespunde atât tipului de copil răsfăţat, cât şi tipului de copil detestat. „Chinuia animalele". O astfel de manifestare este de a semenea comună celor două tipuri de copii menţionate. Astfel de copii vor să -şi demonstreze puterea. „Prindea muşte şi le strivea cu o bucurie aparte". îl vedeţi aici pe cel puternic în faţa celui slab. „Voia să fie întotdeauna cel dintâi". 110 103 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Opinia pe care am exprimat -o la început se adevereşte. Poate că anterior părinţii săi s-au aflat într-o situaţie mai bună, ca apoi să decadă; din acel moment el a fost lipsit de căldura familiei, de afecţiune. „Preocuparea lui pe rmanentă este să comande, iar dacă nu reuşeşte, îşi pocneşte camarazii, răstoarnă mesele şi scaunele, se trânteşte pe jos şi nu mai vrea să ştie de nimeni şi de nimic". Trăsături de caracter ale unui copil răzgâiat, care nu concepe să nu se afle mereu în centrul atenţiei. „în prezent frecventează cu plăcere grădiniţa de copii şi îşi dă silinţa să aibă întotdeauna asupra sa batista pe care i -am făcut-o cadou". Dă semne de adaptare, cum ne-o şi arată relaţia amiabilă stabilită cu educatoarea de la grădiniţă. Constatăm că aceasta a ştiut să -i câştige încrederea şi să reconstituie situaţia agreabilă în care copilul a fost răsfăţat. în mintea lui aceasta se traduce cam în felul următor: „Iată -te în plăcuta situaţie către care tu tinzi dintotdeauna". De acum încol o trebuie să-i fie trezit interesul pentru alte lucruri, care l -au lăsat rece până în prezent. „îl interesează tot ceea ce vede aici. Este fericit dacă i se dau ocupaţii cât de multe; de pildă să hrănească o pasăre, să ude florile, să măture, să-i ajute pe cei mai mici decât el să se încalţe şi aşa mai departe". Supoziţia noastră, potrivit căreia ne -am fi putut afla în faţa unui caz de deficienţă mentală începe să se clatine. Copilul este adaptabil, s-a împrietenit cu educatoarea şi se comportă cu bun -simţ. Diagnosticul de deficienţă mentală mi se pare insuficient motivat şi nu merită sâ fie reţinut. „Situaţia lui familială este cât se poate de tristă. Tatăl său a murit de tuberculoză; mama, muncitoare, nu se preocupă de educaţia lui". Cine l-o fi răsfăţat? Poate tatăl său, înainte de a muri? „Mama băiatului a vândut lucrurile pe care i le dădusem — paltonaşul de iarnă,încălţările etc. — şi ni 1-a trimis din nou în zdrenţe". Imaginaţi-vă situaţia acestui copil detestat, crescut într -o atmosferă lipsită de dragoste şi de căldură (în înţelesul aproape propriu al cuvântului, dat fiind faptul că i -a vândut paltonaşul de iarnă). „Este mezinul; ceilalţi copii sunt în vârstă de 10,15 şi 19 ani". Iată ceea ce ne permite să presupunem că poate unul dintre aceşti copii s-a ocupat în mod special de mezin. Pentru că, în ceea ce priveşte 111 104 ALFRED ADLER dezvoltarea copilului, suntem obligaţi să ţinem seama de faptul că el este cel mai mic. Dacă avem în vedere faptul că a fost răsfăţat, este cert că, în calitatea lui de m ezin, dispunea de o anumită putere. Are trei înaintaşi şi vrea să-i imite. Dar nu vrea ca ei să dispună de mai multă putere decât dânsul, ci el să fie acela care se află în frunte, mai ceva decât oricare din fraţii săi. „Adesea plânge, dar numai când îşi m anifestă opoziţia sau când îl apucă furia". Plânsul este o armă deosebit de eficace. Atunci când copiii observă că prin plâns nu ne impresionează, se opresc. Băiatul nostru se slujeşte de plâns pentru a se pune în valoare. Un cuplu de surdomuţi avea un băiat care auzea şi vorbea bine. Când se lovea, plângea fără a scoate nici cel mai mic zgomot. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar într -o muţenie totală. înţelegem foarte bine lucrul acesta, întrucât copilul ştia că zgomotul nu avea nici un efort asupra părin ţilor săi. Identificăm şi aici amprenta lăsată de anturajul în care se dezvoltă copilul. ,Jocurile lui preferate sunt gimnastica şi construcţiile". Este probabil ca acest copil să nu fie nici atât de neîndemânatic şi nici înapoiat mintal. „Basmele lui preferate sunt «Spiriduşul» şi «Frumoasa din pădurea adormită». A încerca să tragi învăţăminte din basmele de acest fel este a -ţi pune serios mintea la contribuţie. în cel dintâi este vorba de un vicleşug dejucat printr-un alt vicleşug. Cât despre preferinţa f aţă de „Frumoasa din pădurea adormită", ea ni se pare semnificativă. Fără îndoială că băiatului îi place basmul acesta întrucât exprimă întrucâtva speranţa de a-şi asigura succesul printr-un act de extraordinar curaj. Cred că materia acestor basme trebuie profund explorată, spre a se stabili ce elemente îi impresionează în mod deosebit pe copii. Cunoscându -1 mai bine pe băiatul nostru, am putea înţelege mai exact de ce îi plac lui îndeosebi aceste două basme. „Ziua în amiaza mare el visează". Dacă prin aceasta trebuie să înţeleg că el se lasă pradă reveriilor, faptul ne aminteşte de „Frumoasa din pădurea adormită" care, şi ea, doarme. Cum să găsim noi un fir conducător, care să ne ajute să -1 înţelegem mai în profunzime pe acest copil? „Cu câtva timp în urmă el adormea din cauza slăbiciunii fizice, ceea ce ne făcea să ne temem că într -o zi nu se va mai trezi". 112 105 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Poate că acea slăbiciune era în legătură cu ideea din „Frumoasa din pădurea adormită". Am motive să cred că un astfel de copil este mai interesat decât alţii de somn, dat fiind că îl pasionează basmul la care ne-am referit. „Pe cât se pare, copilul acesta a fost martirizat". Pesemne că mama copilului nu fusese zgârcită cu bătăile. „Peste tot se simte respins şi ca ută să atragă atenţia celorlalţi". Această trăsătură nu este proprie copilului martirizat care fuge de ceilalţi şi caută totdeauna să se eschiveze. în cazul de faţă avem de -a face cu un copil răsfăţat, care vrea să capteze mereu atenţia anturajului. „Laudele sunt pentru el totul. Când i se spune: «Ei bine, B., tu eşti un băiat comsecade!», ochii îi strălucesc şi, pentru moment, totul merge bine". Caracter de copil răsfăţat. într -o asemenea situaţie, el este în elementul lui: este scopul vieţii sale, al stră daniilor lui. „Dacă începe un lucru, îl duce până la capăt, iar dacă e lăudat, e fericit să facă încă pe atât". Iată calea pe care îl puteţi mobiliza pe băiatul acesta. Dacă lucrează, este în primul rând pentru că în felul acesta este pus în situaţia de a fi lăudat şi iubit. Trebuie de folosit această situaţie şi să continuăm să-1 facem să înţeleagă că este bine să se facă util, dar abţinându -ne de a-i adresa imediat laude. Este suficient să -i spunem: dacă procedezi aşa, şi nu altfel, va fi cât se poate de bine. „Se comportă ca un puştiulică de doi ani, ba chiar o face pe bebeluşul şi pe prostul, numai ca să fie mângâiat şi răsfăţat". ' Veţi vedea nu rareori copii răzgâiaţi şi chiar şi adulţi care se comportă ca nişte copilaşi, mimând pelticia copiilor mic i. Ei regretă acea stare din trecut şi ar dori să revină la ea, simţindu -se atunci la fel de bine ca în paradis. Probabil că răsfăţul băiatului datează din perioada în care el a fost bolnav. în cursul unei boli survin stări grave când nu se poate să nu-1 dezmierzi pe copil. De aici se trage nevoia lui de a fi mângâiat, de a se face lăudat şi iubit. Se comportă în consecinţă, dar fără a fi conştient de aceasta. Aşadar, explicându -i cum stau lucrurile, am putea obţine totul de la dânsul. „Vorbeşte foarte prost. Este bine conformat, dar din când în când suferă de urechi". Probabil că este vorba de o otită a urechii medii, nevindecată complet. Dacă nu a fost atins în profunzime de această boală, s -ar putea 113 106 ALFRED ADLER ca el să prezinte o mare sensibilitat e în ceea ce priveşte audiţia şi muzica, dat fiind faptul că auzul său este probabil mai fin decât la majoritatea oamenilor. Avem o confirmare în legătură cu această maladie serioasă din prima sa copilărie. Nu toţi copiii fac otită la urechea mijlocie. în acest caz am putea să-i revelăm un nou domeniu de formare. L-am putea integra în societate prin intermediul unui cor, în general prin intermediul muzicii. „Este întârziat din punct de vedere intelectual, prezentându -se ca un copil în vârstă de trei ani". Băiatul, care o face mereu pe copilaşul în vârstă de trei ani şi lasă impresia că-i lipseşte inteligenţa, pe când, în realitate, are cinci ani, ne-ar putea lăsa impresia că este un deficient mental; trebuie, însă, înainte a trage o concluzie, să -1 supunem unor testări temeinice. „în general, nu reacţionează decât faţă de persoanele cu care este obişnuit". Trăsătură de caracter proprie copilului răsfăţat. „Randamentele sale şcolare pozitive nu sunt notabile decât în domeniul exerciţiilor fizice, gimnastica ob işnuita sau ritmică fiind ocupaţia sa favorită, în care ajunge la rezultatele strălucite". încă nu-mi permit să conchid. Rareori auzim vorbindu -se de copii deficienţi mental care să obţină rezultate remarcabile la gimnastica normală sau ritmică. A izbuti î nsă o mişcare sistematică în gimnastică, a ajunge la reuşite strălucite ne arată un dar al combinaţiei de care nu dispune un deficient mental. NOTE 1 Manifestare impulsivă descrisă în psihopatologie şi psihiatrie sub denumirea de onicofagie. Are Ioc la copiii cu tulburări de afectivitate (emotivi, timizi etc.),care trăiesc într-un mediu ostil, ameninţător. Unii psihanalişti socot onicofagia un act care se înscrie în manifestările sadicorale ale anumitor copii (autosadism). Dacă nu se intervine Ia timp cu re medii psihopedagogice potrivite, obiceiul poate persista toată viaţa. (Nota trad.) 114 107 IX. O AMBIŢIE CARE DUCE LA RĂTĂCIREA DRUMULUI ÎN VIATĂ Institutoarea ne expune următorul caz: „M. este în vârstă de nouă ani şi este în clasa a patra. Este cea mai mică dintre cinci copii, câţi sunt In familie. Fraţii şi surorile ei au 25, 23,15 şi 14 ani. Fata cea mare, măritată de -acum, are un copil în vârstă de câteva săptămâni. în situaţia ei de mezină, frumuşică şi plăcută, M. a fost deosebit de răsfăţată de către p ărinţi, fraţi şi surori. Educaţia şi supravegherea ei au căzut îndeosebi în sarcina fraţilor şi surorilor, deoarece părinţii lucrau toată ziua. Tatăl este slujbaş la o casă de comerţ şi lipseşte de acasă între ora 7 dimineaţa şi ora 6 seara. Mama e corsetieră şi este de asemenea ocupată toată ziua. La intrarea în şcoală fetiţa s-a făcut remarcată în clasă într -un mod cât se poate de neplăcut, prin flecăreli, prin neastâmpăr, printr -o atitudine exagerat de arogantă, prin lipsa sensibilităţii, prin tendinţa l a gâlceava şi sălbăticia cu care îşi trata colegele. Institutoarea de la clasa întâi o menţionează adesea ca pe „o copilă teribilă", însă foarte inteligentă şi, după chef, când extrem de muncitoare, când de o lene exasperantă. Dat fiind că o cunosc din cla sa a doua, nu o pot acuza de trândăvie. Dimpotrivă, este foarte harnică, este foarte bună la compunere, imaginaţia îi este vie, se exprimă bine, recită la fel de bine, scrie caligrafic şi insistă asupra curăţeniei, ca rezultat al cochetăriei, trebuie să o recunoaştem. îi place mult să se facă admirată. Când o temă îi reuşea în mod deosebit, venea în faţa clasei cu caietul, ca să mi-1 arate: „Eu am făcut asta!". Se bucură când o lauzi. Abordează temele într -un mod plin de dexteritate şi îndrăzneală. La 115 108 ALFRED ADLER gimnastică este foarte bună şi curajoasă. A învăţat singură să meargă pe bicicletă şi să înoate; acum doreşte să aibă o pereche de patine, spre a învăţa anul acesta să patineze. Tendinţa ei de a se pune în valoare este, însă, foarte puternică, împingând-o fără încetare la a se face remarcată, lucru imposibil într-o colectivitate de treizeci de copii. Atunci ea tulbură procesul de învăţământ, luându -le vorba din gură celorlalţi, fără a se putea stăpâni, deşi în mai multe rânduri a fost dojenită pentru purtarea ei. încă şi mai puţin îşi poate stăpâni curiozitatea. Când îi semnalez unei eleve vreo greşeală în caiet, ea îşi părăseşte locul din bancă, spre a lua şi ea cunoştinţă de greşeala colegei. O atrage îndeosebi ceea ce este interzis. Anul trecut directoarea s-a opus oricărei deghizări înainte de lăsata secului, ca să nu se sperie copiii din clasa întâi, care era vecină. A doua zi, în recreaţie, M. s -a dus la W.C. şi după câteva minute s -a năpustit în clasă, deghizată în diavol, fluturând în ae r o nuia, bruscându-i pe copii şi urlând. Am certat-o şi am întrebat-o dacă nu era la curent cu interdicţia de a se deghiza; n-am obţinut de la dânsa nici un răspuns. Ori de câte ori o iei la întrebări, se comportă la fel. De notat este că niciodată nu te poate privi drept în ochi. Manifestă semne de mare nelinişte dacă, în timpul orei, o privesc câtăva vreme. în cazul acesta întoarce ochii cu jenă, aruncându -mi din când în când câte o privire timidă, ca să vadă dacă o mai privesc sau nu. Să spunem, în tre acăt, că nu este necinstită. Mama fetei susţine că fata nu minte niciodată. Nevoia ei de a se pune în valoare s -a manifestat în mod izbitor în următoarele împrejurări: Anul trecut am avut o inspecţie la ora de muzică. De mai multe ori până atunci, ca măsur ă disciplinară, M. fusese dată afară de la acest curs, pentru pălăvrăgeală şi alte feluri de a întrerupe mereu activitatea didactică. Cu prilejul inspecţiei a fost şi ea prezentă. Neavând, din cauza absenţelor, acelaşi antrenament ca restul clasei, evident că nu s-a putut distinge. Dar să stea pur şi simplu în rând cu ceilalţi şi să facă ce făceau ei, fără a se face remarcată, nu era lucru suportabil pentru dânsa. în timpul recreaţiei ea s -a apropiat de inspectoarea care conversa cu cineva şi a făcut o piru etă, gimnastica fiind domeniul în care excelează. îi place să facă farse. Mi -a povestit, bunăoară, că într-o zi a lăsat să scape pasărea dintr -o colivie pe care proprietarul o pusese în curte, bucurându -se că acesta nu-1 găseşte pe autorul farsei. Pretinde că i se făcuse milă de acea pasăre care piuia. Pe timpul vacanţei, ca să se amuze, a lăsat să cadă cu totul oblonul din fier 116 109 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL al unei măcelării de vizavi de casa în care locuia. Când măcelăreasa a ieşit şi i-a aplicat o corecţie fetei, mama acesteia a ieşit la rându -i din magazinul ei şi a pălmuit-o pe măcelăreasă, ceea ce i-a adus un proces şi o amendă de 10 coroane. Mama m-a rugat să fiu cât se poate de severă cu fata, care, acasă, o exasperează. Este încăpăţâna tă şi ori de câte ori mama îi spune să facă ceva îi răspunde cu „nu vreau, şi gata!", fără a ceda, în general, decât cu forţa. Dacă femeia aceasta ar dispune de mijloacele necesare, ar încredinţa unor copilul străini, ca să -i dea o educaţie corespunzătoare, deoarece părinţii, cu comerţul lor, nu se pot ocupa suficient de copilă. Cât despre fraţi şi surori, ei o resping, cu toate că o iubesc mult şi sunt blânzi cu dânsa. La şcoală ea se comportă la fel. Nu trece zi în care să n-o vezi bătând o colegă sau trântind-o la pământ fără nici un motiv. Două fetiţe au şi fost serios rănite, din cauză că ea le-a izbit de perete sau de colţurile băncilor. Pe drumul la şcoală le trage de păr pe colege sau le ameninţă cu „săpuneala" la ieşirea de la şcoală. Din toate aceste pricini colegele nu o văd cu ochi buni şi se tem de ea. Dacă, în timpul orei, vreo vecină îi cere să stea liniştită, ea îi dă ghionti, o pişcă sau o loveşte cu picioarele, pe sub bancă. Convocarea la şcoală a părinţilor nu a dat rezultate până în prezen t. S-a prezentat întotdeauna mama, iar aceasta aruncă vina pe tatăl fetei, care o răsfaţă din cale -afară pe copilă. Nu am avut niciodată prilejul să discut cu tatăl, însă mama fetei a promis să-1 aducă azi la şcoală". Dr. A: în expunerea detaliată cu privi re la această fetiţă a fost subliniat cu multă precizie punctul central al dezvoltării ei. Fetiţa manifestă o tendinţă deosebit de marcată către o punere în valoare rău orientată. Ni s-a făcut cunoscut că avem de -a face cu o mezină şi că aceasta a fost răsfăţată; răsfăţul pare a ne explica de ce este atât de mare tendinţa ei de a se pune în valoare. Ca mezină, ar dori să -i depăşească pe toţi. Dar în afară de randamentul ei şcolar bun, se constată un atât de mare număr de lipsuri, încât eşti uluit. înţelegem prea bine de ce comportamentul fetiţei merge din rău în mai rău. Fetiţa se comportă ca într-o cursă de prins şoareci, neputând scăpa de propria -i soartă; ea ar vrea să fie punctul de atracţie, dar, dat fiind faptul că a acţionat atât de greşit, pretutindeni se loveşte de rezistenţă şi este incitată să continue. Aş dori ca, în câteva cuvinte, să arăt ceea ce m -a frapat în această excelentă expunere, referitor la linia dinamică a copilului. Este foarte vădită la ea tendinţa de a vrea să le depăşească pe cole gele ei de şcoală. Hv. ir. 110 ALFRED ADLER Nu a obţinut decât un succes parţial şi încearcă să recupereze ceea ce a pierdut datorită absenţelor de la şcoală, în urma exmatriculărilor, precum şi a dificultăţilor pe care le are în raporturile cu mama sa. Put em emite ideea că, dacă ar fi prima din clasă, comportamentul ei s -ar schimba radical. Nu ea însăşi s-ar schimba, cât situaţia ei ar fi mai bună; tendinţa ei de a se pune în valoare nu suportă viaţa de acasă, pe când la şcoală, cu colegele ei, se află pe p icior de luptă. Aici ar vrea ea să iasă biruitoare. Este cu neputinţă să-1 deturnezi pe acest copil din drumul său prin bătaie sau alte pedepse. Pentru că în acest caz, neîndrăznind să acţioneze deschis în dauna colegelor sale, o face pe ascuns. Ar fi, de asemenea, să-i determinăm pe copil să mintă. Cred că adevăratul motiv pentru care a dat drumul păsării din colivie nu a fost, cum a declarat ea, mila, ci mai degrabă o anumită bucurie de a ataca bunul altuia. împinsă de acelaşi motiv priveşte în caietele c olegelor ei. în această bucurie malignă pe care i-o provoacă greşelile altora, ea îşi află superioritatea, crezând că se situează deasupra lor. Dacă ar reuşi să triumfe mereu, aceasta nu ar prejudicia cu nimic viaţa sa viitoare. Cu siguranţă că nu va găsi pe nimeni care să-i ofere mereu această posibilitate. Trebuie intervenit spre a smulge răul din rădăcină. Este necesar ca fetiţa aceasta să înţeleagă eroarea în care trăieşte. Trebuie să i se arate că are tendinţa de a se situa mereu în frunte şi că, nereu şind să o facă pe planul acţiunilor utile, încearcă atunci să se pună în valoare pe planul acţiunilor vătămătoare (molestându -i sau tiranizându-i pe ceilalţi). Această explicaţie, însă, nu trebuie să ia forma unui reproş, pentru că atunci ea va reîncepe lupta. Un copil de felul acestuia prezintă, în caz de reproş, o stare de spirit care l-ar determina să gândească: „De acum încolo o voi face şi mai şi!" Copiii vor, totuşi, să demonstreze că ei sunt cei mai puternici. Nu cred că am putea elimina metehnele lo r printr-o conversaţie. O persoană pe care nu o cunoaşte şi care nu ţine deloc de cercul relaţiilor fetiţei va trebui să -i dea într-o zi, prieteneşte, unele poveţe, arătându-i ce se petrece în psihicul ei. Fetiţa ştie că mama îi ia apărarea şi nu ia în serios ameninţările ei. Fiind inteligentă, cunoaşte limitele pe care un institutor nu le poate depăşi şi ştie că lucrurile nu vor fi duse până la capăt. Am auzit afirmându -se că părinţii, ca şi fraţii şi surorile, o iubesc, dar, cu toate acestea, ea îi tortur ează, fiind prea puţin amabilă cu dânşii. Fetiţa încearcă să -i subjuge pe ceilalţi, dar nu izbuteşte să facă în întregime acest lucru cu fraţii şi surorile; de unde 118 111 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL nevoia de a-i ataca. Mereu şi pretutindeni găsim acelaşi ritm şi aceeaşi structură. Ameninţările mamei sunt complet inutile şi brutalizând fetiţa nu se va ajunge la nici un rezultat. Ea ştie că tatăl său, oricare ar fi situaţia, va fi de partea sa. De altfel, probabil că el nu poartă întreaga responsabilitate pentru educarea eronată a copilului, şi se ştie că mem brii familiei aruncă unul asupra altuia această responsabilitate. Este necesar ca părinţii să fie consiliaţi, să fie făcuţi să înţeleagă că, în fond, fetiţa nu este răspunzătoare, întrucât, până atunci, nu făcuse decât să se conformeze unui stil de viaţă stabilit în prima sa copilărie. Nu ne -am putea aştepta la o schimbare atât timp cât ea îşi va menţine scopul eronat, adică acela de a fi mereu cea dintâi şi de a se situa totdeauna în centrul atenţiei. Cel mai bun mijloc de a lămuri copilul, precum şi pe mamă, ar fi să o facem pe aceasta din urmă să înţeleagă că foarte adesea se constată la mezini tendinţa de a voi să se situeze pe primul plan. Dr. A (adresându-se părinţilor): Cu copilul nu trebuie să luptăm, pentru că adesea putem să pierdem; totdeauna cei mai puternici sunt copiii. Fetiţei trebuie să i se vorbească cu bunăvoinţă şi să -i spunem că dacă reîncepe să vrea să-i domine pe ceilalţi, ceea ce se întâmplă adesea la mezini, nu este mare scof ală. Ar trebui să o facem pe fetiţă să înţeleagă de unde provine la dânsa această trebuinţă, pe care ea însăşi n-o înţelege, de a se găsi mereu în centrul atenţiei. Sfat pentru institutoare: Să privească eventualele recidive ale copilului cu un surâs compr ehensiv şi să-i atragă copilului atenţia, njumându-i: „Cred că iarăşi ai vrea să te afli în centrul atenţiei". Dr. A (adresându-se fetiţei, care plânge într-una):Ai vrea tu să fii cea mai bună elevă şi să reuşeşti multe alte lucruri? Eşti o fetiţă inteligentă. Trebuie numai să te debarasezi de obişnuinţa de a -i sili pe ceilalţi să se ocupe mereu de tine. Tu eşti cea mai mică şi vrei să demonstrezi totdeauna că tu eşti stăpâna. Nu -i vina ta, o recunoaştem, fiindcă asta li se întâmplă des mezinilor. Uite, tu scrii bine,eşti bună la gimnastică; oare trebuie să le sâcâi veşnic pe celelalte fetiţe? Ai un tată bun, o mamă bună; ai putea fi mulţumită; ai tu într -adevăr nevoie să fii mereu în faţă? Te asigur că lacrimile tale sunt cu totul de prisos, pentru că nu te afli aici ca să fii pedepsită, ci pentru a ţi se explica unde ai greşit. Vrei să demonstrezi că acasă tu eşti stăpâna; ce nevoie ai de asta? Tu ştii tot atâtea câte ştiu alţii. Ar trebui, de asemenea, să -i priveşti pe 119 112 ALFRED ADLER oameni în ochi şi să le demonstrezi că nu ai nimic rău pe conştiinţă. Să -ţi spui: „Nu vreau să domin, nu vreau să mă fac dezagreabilă, nu vreau să i dau de furcă mamei, ca ea să fie obligată să se ocupe de mine", încearcă să-i faci plăcere; vei reuşi, iar atunci îţi vei spu ne: „Sunt poate o mezină, însă toată lumea mă iubeşte". Ce crezi, vei reuşi, ori vrei să te comporţi ca unul care spune cât trăieşte: „Ia uite cine sunt eu!"? După o lună voi reveni. 113 X. COPILUL DETESTAT „H. este un copil născut înainte de termen (la opt l uni)". Trebuie să fim precauţi în ceea ce priveşte această primă informaţie. Un copil născut prematur, şi încă la opt luni, nu este lesne de deosebit de un copil născut la termen şi nici măcar nu este sigur că aşa stau lucrurile. Aş evita să -1 informez pe copil referitor la faptul că s-a născut ori nu la termen. De fapt, lucrul acesta nu are nici o importanţă. „La vârsta de nouă luni el a şi început să meargă, iar la un an a început să vorbească. Primul dinte i -a apărut tot la un an". Acest prim dinte ar fi trebuit să apară la vârsta de şase luni. „Dinţii ceilalţi au venit unul după altul, cu regularitate. între timp a avut rujeolă. Mama nu poate da alte informaţii asupra altor eventuale boli, deoarece copilul a fost încredinţat unei doici. Pe atunci tatăl copilului era băiat de prăvălie la o cafenea, pentru ca în prezent să trăiască departe de casă şi să plătească o pensie alimentară. Mama nu cunoaşte exact situaţia lui materială. Era bădăran, brutal şi alcoolic. Mama nu a suferit decât de o singură boală: o pneumonie. Din cele aflate de la doică, în familie nu există nici o boală ereditară". în ceea ce ne priveşte, nu luăm în serios condiţiile ereditare când este vorba de calităţile intelectuale. „Mama copilului este măritată cu un muncitor. Viaţa lor de familie ar fi satisfăcătoare. Din această căsătorie s -au născut doi copii, 121 114 ALFRED ADLER din care unul a murit la vârsta de un an; celălalt, care trăieşte, are trei ani". H. a fost plasat la doică în localitatea K. Soţul doicii este montator într-o uzină de gaz; alcoolic, el este de o brutalitate excesivă. Doica şi bărbatul ei au un fiu în vârstă de 17 ani şi o fetiţă în vârstă de doi ani. Băiatul cel mare nu -1 prea înghite pe H., îi caută nod în papură, îl provoacă,îşi râde de dânsul,îl îmbrânceşte şi îl bate din te miri ce. Cel mic are un foarte rău exemplu în bărbaţii din casă, îndeosebi când soţul doicii se îmbată; se petrec atunci scene îngrozitoare. Beţivul îşi bate femeia, îi bate pe copii şi, pe cât se spune, l -ar fi aruncat într-o zi pe cel mic cum arunci o minge". Vedeţi, aşadar, ce înseamnă să fii un „copil detestat". „M-am putut convinge personal de urmele adânci pe care le -au lăsat asupra copilului aceste impresii. Unui băieţel, care se juca în nisip, i-am făcut într-o zi observaţia să fie aten t să nu-şi murdărească pantalonii, pentru că altfel mama sa o să -1 certe. H. al nostru a adăugat: «Tatăl meu adoptiv totdeauna ne -a certat, pe mama şi pe mine, şi chiar ne-a bătut câteodată cu o curea; atunci mama plângea». Când tatăl era în stare de ebrietate, toate intimităţile vieţii familiale se desfăşurau sub ochii lui H. Putem asocia aceasta cu faptul, declarat de mamă, că băiatul avea obiceiul să se joace cu sexul său". Sunt manifestări foarte des întâlnite la copii. „Mama relatează o scenă în care e a 1-a găsit în pat, împreună cu fratele lui, în vârstă de trei ani, H. jucându -se cu sexul său şi cu acela al fratelui şi gâfâind din pricina excitaţiei. Expresiile copilului în legătură cu aceasta sunt înspăimântătoare. Am remarcat că H. avea o oarecare tendinţă să chinuiască animalele: caută pe la ferestre muşte şi libârci, ca să le strivească. O dată l -am găsit înfaşurându-şi ceva pe un deget. Apropiindu-mă, am văzut că era vorba de o râmă, pe care aproape că o omorîse şi de care nu voia să se despartă". Torturarea animalelor semnifică la dânsul o atitudine ostilă faţă de fiinţele slabe. Socoate că lumea şi este duşmănoasă. „Din luna aprilie el se află la propria -i mamă, într-un alt anturaj. Mama găsindu-se internată în spital pentru patru săptămâni, H. a fost dat la o casă de copii în localitatea G., iar timp de două zile într -o familie. La 25 septembrie a intrat la grădiniţa de copii. Din punct de vedere fizic este firav, dar nu prezintă anomalii organice; corpul îi este 122 115 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU E DUCABIL acoperit de erupţii, capul năpădit de paraziţi. Grădiniţa de copii l -ar fi trimis pe băiat la spital, în scopul de a -i indica mamei un tratament de administrat copilului, dar ea nu a urmat indicaţiile medicilor şi băiatul nu s-a însănătoşit. Mama nu face o taină din faptul că nu -şi iubeşte copilul". Un copil detestat; poate unul nelegitim? „La cea dintâi întrevedere pe care am avut -o cu mama, aceasta mi-a spus să fiu severă cu copilul, pentru că şi ea îl pedepseşte şi îi trage câte o bătaie. Zicea că trebuie să-i vorbeşti cu asprime, pentru că de vorbă bună nu înţelege; aplicându -i-se până în prezent asemenea tratament, copilului i -a intrat în obişnuinţă; este, de altfel, un copil nelegitim, crescut de o doică". Avem impresia că mama îşi face răspun zător copilul de faptul că este nelegitim. „Pe mine mă respectă, dar pe soţul meu îl iubeşte mai mult decât pe mine. îndată ce mă apropii de dânsul, izbucneşte în plâns. îmi dă mereu de lucru. Este nestatornic şi neastâmpărat şi nici când ai de lucru nu te lasă în pace. Mai presus de orice îl enervează tăcerea atunci când ai de lucru sau în timpul meselor. Scoate mici strigăte, tropăie, deplasează scaunele cu mare tărăboi sau dă cu pumnii în masă ca să atragă atenţia asupră-i". E aproape neverosimil. Nu ne putem imagina acestea decât în cazul în care pedepsele corporale sau anxietatea i -ar provoca o excitaţie sexuală. Astfel de copii procedează în mod voluntar la provocări, pentru a fi bătuţi. Ştim că băiatul este sexualiceşte excitabil şi s -ar putea să aparţină acestui tip. „Când îi cer să stea cuminte, râde de mine şi îi dă mai departe cu dezordinea. Dacă nu-i dau atenţie, se enervează şi o face şi mai şi. Uneori fără motiv, se trânteşte pe jos şi plânge". Se vede cât de colo că vrea să -i provoace pe cei din jur. Ştie el bine ce va păţi apoi. „Atitudinea lui de opozant oferă întregii grupe de copii un exemplu rău. într-adevăr, dacă le ordon tuturor copiilor să facă ceva precis, H. strigă: «Nu, eu nu vreau»". Este un comportament care tălmăceşte atitudinea lu i de ostilitate, de copil care nu ştie că există pe lume şi fiinţe care îi vor binele. 123 116 ALFRED ADLER „Tratez revolta lui altfel decât pe a altora, dar am în grupă copii care îl imită, crezând că pot ajunge la acelaşi rezultat". O astfel de conduită este adesea contagioasă în cazul copiilor care au un puternic sentiment de inferioritate şi care caută să se pună în valoare. Copiilor le este dragă egalitatea. Poate că observat că la şcoală, atunci când un copil leşină, alţi doi sau trei leşină la rându -le. „Nu are sentimentul comuniunii sociale. îi aţâţă pe ceilalţi copii, le ia jucăriile sau materialul de construcţie, cu toate că şi el dispune de tot ce au şi ceilalţi. îi îmbrânceşte, îi zgârie şi îi loveşte fără motiv pe ceilalţi". Se comportă duşmăneşte. „Noţiunea de al meu şi al tău nu îi este prea clară". Noţiunile acestea nu pot fi clare când eşti lipsit de interes faţă de semeni. „Un exemplu:H. îi ia lui R. fluierul; R. vine la mine să se plângă, încerc să aplanez lucrurile şi îl povăţuiesc pe R. să -i împrumute lui H. fluierul său pentru câtva timp. R. insistă, însă, şi -şi revendică drepturile, îi fac un semn lui H., dar acesta se refugiază cu fluierul în cel mai îndepărtat cotlon al grădiniţei. Iar când, în cele din urmă, se apropie de mine, se trânteşte pe jos. îi spun cu calm: «Ridică -te şi dă-i acum fluierul lui R., pentru că şi el vrea să fluiere puţin şi după aceea ţi —1 împrumută din nou». Singurul rezultat al vorbelor mele este că el începe să ţipe, să bată din picioare şi să încerce să mă lovea scă. Văzând ce se petrece, în jurul nostru se adună o mulţime de copii, unii din ei dintr -o altă grupă. Deoarece insistenţele mele au dat greş, l -am luat într-un loc retras din clădire. Când s-a potolit, am încercat să-1 fac să înţeleagă că nici lui nu i-ar plăcea ca un altul să -i ia un lucru. A avut o reacţie imprevizibilă. Dinţii au început să -i clănţăne de parcă ar fi fost scuturat de friguri şi tot restul zilei a rămas lângă mine, de mai multe ori luându mi mâna şi sărutând-o cu drăgălăşenie. Mai târziu, discutând cu mama copilului, am aflat că familia care îl crescuse îi luase toate cadourile, fără să-i mai dea nimic înapoi". Scena aceasta, în cursul căreia el se comportă cu atâta supunere şi recunoştinţă, este foarte dubioasă. I s-a luat, totuşi, fluierul şi este greu să înţelegi de ce este recunoscător. Poate că şi în acel caz era excitat din punct de vedere sexual, sau poate era recunoscător că nu a fost bătut? 124 117 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „Orele de odihnă au fost tulburate de H. în aşa f el încât aveau ce pătimi micii săi colegi. El scotea în calmul ambiant strigăte fără noimă, sărea din pat şi făcea zgomot, vorbind de unul singur. Nimeni nu putea adormi sau dormi". Se comportă ca un duşman plin de răutate. „Mama ne dă următoarea informaţi e: H. nu şi-a udat niciodată aşternutul şi mai că nu sforăie. Doarme în acelaşi pat cu tatăl său şi îi place să doarmă cu dânsul". Faptul acesta pare să confirme supoziţia că este excitabil pe plan sexual. „Familia merge la culcare la ora 8. Copilul are un somn agitat, gâfâie, iar uneori pare că se înăbuşă. Se trezeşte cu regularitate la o anumită oră dimineaţa şi nu mai vrea să doarmă. Părinţii folosesc toate mijloacele, până şi bătaia, ca el să -şi continue somnul. Dacă e acasă la amiază, este pus să doarm ă cu fratele său, fiecare într -un alt colţ al patului şi, după ce cel mai adesea primeşte câţiva dupaci, adoarme. Aceasta arată o dată mai mult cât de inaccesibil este acest copil martirizat. încerc să -1 influenţez lăudându -i până şi cele mai mici reuşite. Pe moment reacţionează pozitiv, dar nu se simte îndemnat să -şi îmbunătăţească randamentul. în primele zile de la venirea lui la grădiniţă am constatat că, deşi se afla la o oarecare distanţă, îşi întrerupea jocul dacă îl dezmierdam pe vreun alt copil". Trebuie să ne amintim că în acest caz se găseşte într -o situaţie în care el s-a impus de mai multe ori şi care îi aminteşte situaţia fratelui său, care este mai bine tratat decât dânsul. „Stă ca împietrit, fixându-mă cu privirea. A doua zi am reluat în mod intenţionat manevra, în imediata lui apropiere; din nou H. a rămas ca paralizat, fixându-ne cu ochii; constat cât de mult îl impresionează scena. Poate că are legătură cu lipsa lui de antrenament în ceea ce priveşte concentrarea atenţiei. Această lipsă se m anifestă în tot ce face". Puteţi din nou să constataţi că funcţiile lui sunt insuficient de dezvoltate, din cauză că nu caută să comunice cu ceilalţi. „Vorbeşte dezlânat, fără a -şi orândui ideile. Dacă se apucă de măturat, după câteva secunde abandonează ş i începe să arunce afară păpuşile de la teatrul de marionete. Chiar şi în timpul prânzului, la masă, se face remarcat într-un mod care şochează; nu există pentru dânsul să stea liniştit la masă. La îmbrăcat, ca şi la dezbrăcat, are nevoie de ajutor. 125 118 ALFRED ADLER în ultimele zile am putut observa la el că învaţă să facă deosebire între ceea ce este drept şi nedrept, înverşunându -se într-un fel sau altul împotriva copiilor care comit greşeli. Caută să-i intre în voie educatoarei, să fie aproape de dânsa . „Nu sunt sigură că, prin denunţurile pe care le face, nu caută să obţină pedepsirea celui care a greşit... Lui H. îi place să frecventeze grădiniţa de copii. Mama spune că ar vrea să meargă la grădiniţă până şi duminica. în primele zile a refuzat chiar s ă se mai întoarcă acasă seara". Se vede limpede că are o preferinţă aparte pentru grădiniţa de copii şi nu mă îndoiesc de faptul că va face aici progrese în direcţia structurării sentimentului de comuniune socială. „Plângea mereu şi se arunca pe jos la ves tiar. Numai asigurarea noastră că mâine va putea să vină 1 -a determinat să se ridice şi să meargă acasă, în compania unei fetiţe din vecinătatea sa, al cărui frate frecventează şi el grădiniţa. Frica lui de „acasă" nu se mai manifestă atât de izbitor, dar când vine momentul plecării de la grădiniţă, se nelinişteşte, pare tulburat". „H. face impresia unui copil deştept. Are o bună percepţie a lucrurilor, în felul său, animându -1 o mare dorinţă de a fi activ. Este generos şi îi place să facă daruri; mi -a dat, de exemplu, o prună din gustarea sa; la puţin timp a venit să-mi mai dea una, spunându-mi: «Uite încă una, ca să ai două». în genere, nu este zgârcit". Sunt fapte care dovedesc că el începe să dobândească un anumit sentiment de comuniune socială. Trece câ tva timp până când un copil de felul acesta să înceapă să simtă ce înseamnă căldura omenească. Aşa ceva nu se poate realiza cât ai bate din palme; trebuie răbdare şi numai cu răbdarea poţi depăşi şi alte dificultăţi pedagogice. Tare aş vrea să o întreb pe mamă dacă nu cumva el este cel care provoacă loviturile pe care le primeşte. Aş încerca, prieteneşte, să o fac să înţeleagă că trebuie să genereze în sufletul copilului sentimentul că el are tot atâta valoare ca toţi ceilalţi. 119 XI. COPILUL UNIC CARE VREA SĂ COMANDE Institutorul S. relatează cazul unui băiat în vârstă de 11 ani, care nu se înţelege cu nimeni şi care deranjează sistematic procesul de învăţământ. A furat de la mama sa 50 de creiţari. Principala plângere se referă la faptul că nu poate fi în co mpania altor copii fără a se certa cu ei, dorind ca el să-i comande. Este copil unic la părinţi. Randamentul său şcolar este mediocru, cu toate că pare inteligent. Nici o informaţie asupra situaţiei familiei copilului. Copil unic şi răsfăţat din cauză că t oţi din familie se ocupă de dânsul, nu poate avea contacte cu ceilalţi copii, fapt care a împiedicat dezvoltarea sentimentului său de comuniune socială. îmi exprim dorinţa de a sta de vorbă cu mama copilului. Mama susţine că băiatul are părţi bune, dar că se lasă prea mult influenţat de către ceilalţi. Sunt zile când nu vrea să ştie de nimeni şi de nimic. Nişte băieţi i-au raportat mamei că el le-ar fi spus că „n-are chef să facă ceea ce îi comandă mama lui". Adesea îl prinde cu minciuna şi îl pedepseşte. Uneori îl „plesneşte", alteori îl privează de lucrurile care fac bucuria lui. O anumită perioadă s -a aflat sub îngrijirea unei doici, unde a fost bine tratat. Acasă este încă şi mai bine tratat, nelipsindu -i nimic. Mai înainte, când era pedepsit, îşi cerea iertare; acum face mutre şi răspunde răutăcios. îi place să o facă pe stăpânul casei şi are o tendinţă spre fanfaronadă. Actualul soţ al mamei nu este tatăl copilului, dar se poartă foarte binevoitor cu dânsul; de altfel băiatul nu ştie că nu este tatăl său adevărat. Când acesta e acasă, băiatul chiar că îşi face de 127 120 ALFRED ADLER cap, profitând de bunătatea ieşită din comun a bărbatului. Institutorii l-au consiliat să fie sever. Copilul, pe de altă parte, nu are prieteni, pentru că nu s-ar putea înţelege cu dânşii. Este autoritar şi ceilalţi nu -1 iubesc. îşi face lecţiile singur. în săptămâna din urmă a constatat că îi lipseau 50 de creiţari din portmoneu. L-a făcut pe copil răspunzător de furt. Acesta a negat că ar fi luat banii, dar mama i-a găsit la dânsul. NU-şi dă seama de ce i-a furat el acei bani. Copilului îi place să schimbe şi să colecţioneze diferite obiecte, cum ar fi chitanţe, poze, creioane etc. Mama i -a cerut să înceteze cu aceste schimburi, promiţându -i, drept compensaţie, ceva bani de buzunar săptămânal. Asta i-a făcut mare plăcere. încolo el este drăguţ, o ajută cu plăcere, fără a-i pretinde ca şi ea să-1 ajute. Cât priveşte visele, mama spune că într -o zi, pe când făceau o călătorie cu vaporul, pe Dunăre, băiatul a avut un coşmar. Visul avea în capul lui o atât de puternică impresie de realitate, încât l -au găsit pe puntea navei, căţărat pe coş şi mort de frică să nu cadă de acolo, exact ca în visul de groază pe care îl avusese. Cu acel prilej şi -a exprimat dorinţa de a se face căpitan sau pilot de navă, iar altădată a spus că i -ar face plăcere să comande pe tot vaporul. Este econom. Mama băiatului se plânge de obiceiul copilului de a minţi şi de nesociabilitatea sa. Drept pedeapsă, adesea îl bate. Discuţie cu mama: Că a furat cei 50 de creiţari, nu-i un capăt de ţară; nu ar trebui să-i mai pomeniţi de aceasta. Aţi procedat foarte bine dându-i bani de buzunar. Ştiind că poate conta pe aceşti bani, se va linişti. în locul dumneavoastră, nu i -aş mai aplica nici o pedeapsă corporală. Băiatul crede că prin minciunile şi fanfaronadele lui va izbuti să atragă atenţia celorlalţi şi că va deveni astfel punctul lor de atracţie. Indicat ar fi să atenuaţi şi chiar să desfiinţaţi orice pedeapsă, reducându-le treptat. Ar trebui, de asemenea, să -1 faceţi să se gândească la viitorul lui, explicându-i că profesiunea de căpitan de vapor, pe care el şi-a ales-o din vanitate, nu este o ocupaţie potrivită pentru dânsul. Dacă m-aş găsi în locul dumneavoastră, nu l -aş mai copleşi atât cu grija maternă. S-a obişnuit să vă aibă mereu în spatele lui. Dacă îi place gimnastica, lăsaţi-1 să o practice, ca să se poată întâlni în felul acesta cu alţi copii. Eu l-aş face să simtă că nu mai e copil, ceea ce i -ar da mai multă încredere în sine. Are impresia că este stingheri t, că i se pun beţe 128 121 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL în roate; de aici se trage ultimul incident. Copilul ar dori să aibă sentimentul că este cineva, să se convingă că are rostul lui în viaţă. Dr. A (adresându-se auditoriului, după ce mama a pleca t): Avem de-a face cu un băiat care vrea să se afirme, dar care este stânjenit de comportamentul mamai sale. DrA (adresându-se copilului, care tocmai a intrat): Eşti un bun matematician! Ce ai dori să te faci mai târziu? Copilul: Căpitan de transatlantic. Aş vrea să călătoresc la Hamburg. Dr. A: Ai putea-o face la vârsta de 15 sau 16 ani. Aceasta înainte de a deveni căpitan. Până atunci trebuie să înveţi o mulţime de lucruri. De ce îţi place profesiunea de căpitan de vapor? Ai fost pe vreun vapor? Ce îţi place acolo atât de mult? Copilul: Că acolo poţi să comanzi. Dr. A: Dar în momentul de faţă ce faci? De ce nu faci ceva care să-i placă mamei tale şi care şi la şcoală să te facă preţuit? Copilul: îi comand pe ceilalţi. Dr. A: Dacă vrei să fii căpitan, trebuie să comanzi cu înţelepciune, pentru ca fiecare să spună că este bine ce faci. Dar între copii, la şcoală, nu eşti căpitan şi nu-i bine să-i comanzi. Nu înţeleg de ce vrei tu să comanzi la şcoală. E sigur că din cauza aceasta nu vei avea prieteni. Copiii au dreptate, ei nu se află acolo ca să le dai tu ordine. Asta o vei face mai târziu; acum trebuie să fii amabil, să încerci să -ţi faci prieteni. Căpitanul este amabil cu pasagerii şi, de asemenea, trebuie să ştie să facă şi alte lucruri, în afară de a coma nda. Trebuie ca el să aibă prieteni. Dacă ceilalţi nu-1 au la inimă, dacă îl detestă, nu-i vor asculta comenzile. Trebuie să înveţi să te comporţi cât mai amabil cu ceilalţi copii. A comanda este a o face pe lăudărosul. îţi place să faci schimburi de obiecte şi să cumperi. îţi place să fii cineva, ai vrea ca toată lumea să se uite la tine ca la un căpitan. Ce -ţi aminteşti tu, grozav, de pe vremea când erai mic de tot? Copilul: Am văzut o dată cum nişte oameni ridicau un clopot sus în clopotniţă. Aveam trei, ori patru ani. Dr. A: Te-a interesat? Copilul: Mi-a plăcut să văd cum făceau oamenii aceia ca clopotul să ajungă în vârful turnului. 129 122 ALFRED ADLER Dr. A: Ţi-a plăcut să priveşte cum se ridică ceva? Eu aş dori ca tu să ai prieteni. Nu ai vrea să frecventezi o asociaţie de asistenţă? Mama ta te va lăsa, poate, să înveţi să faci gimnastică. Totul poate fi învăţat. La asociaţia de asistenţă îţi vei putea face temele; ar fi cât se poate de amuzant. Ce vrei să faci cu banii pe care îi economiseşti? Copilul: Să-i am acolo, în caz de nevoie. Dr. A: îţi este teamă că ai să te găseşti la ananghie? Că ai să pierzi totul şi ai să decazi? Dacă eşti muncitor, este mijlocul cel mai bun ca să nu cazi în mizerie. Să ştii că a avea bani nu înseamnă cea mai mare siguranţă. îţi place să o faci pe grozavul. Copilul: Da. Dr. A: Ar trebui să te laşi de acest obicei. Dacă vrei să ajungi căpitan, nu ai voie să minţi. Mama ta şi institutorul te iubesc mult; dacă te pui pe treabă cum trebuie şi devii un om cinstit, poţi să speri totul. Iar ca să devii căpitan, îţi trebuie o bună bază de plecare. Voi reveni după o lună de zile şi să-mi povesteşti atunci dacă ţi-ai şi făcut prieteni, dacă mai tulburi orele de lecţii şi dacă încă mai comanzi. 123 XII. PRIMUL-NASCUT DETRONAT „Am doi copii, în vârstă de şapte şi, respectiv, nouă ani. încă nu pot să emit o judecată asupra felului în care învaţă cel de -al doilea copil, dat fiind faptul că el abia frecventează clasa întâi". Aşadar, avem aici doi băieţi, primul -născut şi secundul. După constatările noastre, într-o familie dată, fiecare copil creşte în condiţii diferite. Este imposibil să presupunem că toţi copiii din una şi aceeaşi familie se dezvoltă într-o situaţie identică. Primul-născut rămâne singur timp de doi ani; fiind în această perio adă copil unic la părinţi, probabil că stă în centrul atenţiei şi este foarte răsfăţat. întreaga casă se află la dispoziţia lui. Apoi, deodată, apare un al doilea copil şi situaţia se schimbă total. Primul-născut era obişnuit să poată dispune de totul, ca un monarh. Brusc, atenţia mamei se concentrează asupra celui de al doilea copil,ea neputând să-i mai consacre primului-născut tot atât timp cât îi consacra în trecut. Cum nu este prea uşor să -1 pregăteşti pe acesta de venirea pe lume a unui al doilea copil , constatăm că, în mod efectiv, această pregătire i-a lipsit. Primul-născut se află în faţa unui examen dificil. Mulţi copii aflaţi în această situaţie se macină de gelozie, încep o luptă sălbatică pentru a -şi asigura atenţia părinţilor şi a restabili situaţia favorabilă pe care o ocupau anterior. Secundul cunoaşte o cu totul altă situaţie; niciodată nu a fost singurul copil. Are în faţa lui unul pe care îl poate urma, pe care vrea să-1 urmeze, ba chiar pe care vrea să -1 ajungă din urmă. Un copil îmi mărturisea: „Dacă sunt atât de mâhnit, este pentru că niciodată nu voi 131 124 ALFRED ADLER avea aceeaşi vârstă ca fratele meu" (a se vedea povestea lui Essau şi a luilacob) 1. Primul-născut trăieşte o adevărată tragedie din momentul naşterii secundului. Dacă auzim spunându-se că primul-născut trăieşte sub teroarea urmăririi de către secund, ba chiar sub teroarea ideii de a se vedea depăşit de către acesta şi că, în aceste condiţii, îşi pierde tot curajul, înţelegem că această atitudine este consecinţa unui automati sm. Un semn avertizator apare în psihismul său, spunându -i: „Acest nou venit va acapara totul". Atitudinea va varia de la copil la copil. Aceasta depinde, în primul rând, de gradul de dezvoltare pe care 1 -a atins, până în momentul schimbării de situaţie, stilul de viaţă al copilului,de uşurinţa mai mare sau mai mică de a -1 modifica; în al doilea rând, depinde de comportamentul secundului; în al treilea rând, de comportamentul părinţilor şi, în sfârşit, de felul în care a fost pregătit primul -născut şi de nivelul sentimentului său de comuniune socială, de interesul manifestat de el faţă de semeni. Toate acestea sunt fapte semnificative, de care trebuie ţinut seama. Să vedem acum cum se dezvoltă primul -născut de care ne ocupăm aiGi: „Dimpotrivă, primul-născut este, după părerea mea, un trândav*'. Trândăvia denunţă o atitudine ezitantă; putem deduce că el crede că nu mai poate progresa, pierzându -şi curajul. îşi închipuie că pe latura folositoare a vieţii nu va mai obţine nimic. Astfel, tendinţa sa de a se pune în valoare se va manifesta pe latura stearpă. Trândăvia lui semnifică: „Materia asta mă enervează pentru că trebuie să muncesc şi să mă ocup de ea". Lucrul poate să pară curios, dar poate că el a pus aici degetul pe rană, arătând care -i este aspiraţia: să atragă cât mai mult atenţia asupra persoanei sale, să -i ocupe cât mai mult pe ceilalţi cu propria-i persoană. Trândăvia reprezintă repulsia pe care o simte faţă de rezolvarea problemelor sale, fiind o atitudine şovăielnică. Dacă priviţi mai îndeaproape stilul de viaţă automatic al copiilor leneşi, veţi constata că comportamentul lor diferă de acela al unui copil care are încredere în el însuşi. Adesea astfel de copii vă vor declara: „Nu mă socot mai dobitoc decât ceilalţi, ci aceasta nu mă interesează". Dac ă el s-ar aştepta la o reuşită, băiatul nu ar fi un trândav. Lenea este semnul unei scăzute preţuiri de sine. Prin lene se manifestă tendinţa lui de a se pune în valoare. în general, copiii trândavi se află în centrul atenţiei şi 132 125 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL interesului celor care îi înconjoară. Ei şi -au propus o muncă supli mentară: să determine anturajul să se ocupe mai mult de persoana lor. Nu ne-ar mira ca, dialogând cu un astfel de copil despre lenea lui, el să ne răspundă: „Vedeţi dumneavoastră, eu sunt cel mai trândav băiat din clasă, însă toată lumea se ocupă de mine şi este mereu drăguţă şi amabilă cu mine. Vecinul meu este foarte harnic şi nimeni nu se ocupă de dânsul". Trage profit de pe urma puturoşeniei lui. Cea mai mică izbândă est e imediat lăudată; dacă nu reuşeşte, el spune în sinea sa: „Ehei, dacă nu ai fi leneş, ai putea fi cel mai bun". Este uimitor de văzut în ce măsură un copil trândav se poate mulţumi cu sentimentul că ar putea fi mai bun. Dar nici prin cap nu -i trece să încerce. întâlnim aici, o dată în plus, tendinţa de a se pune în valoare pe latura sterilă a vieţii. „Nici un fel de predică, fie binevoitoare, fie aspră, nu a dat, până în prezent, rezultatul scontat". Băiatul ignoră ceea ce se petrece în el şi acţionează po trivit propriului stil de viaţă. Este ca şi cum s -ar găsi într-o capcană. Faptul că se lasă aţâţat arată că într -adevăr vrea să se găsească în centrul atenţiei. Unor copii le place cu tot dinadinsul să primească lovituri, trăind triumful de a-şi fi enervat tatăl. Unii găsesc chiar în aceste lovituri plăcere, o bucurie care uneori poate împlica şi un conţinut sexual. „El făgăduieşte să-şi dea silinţa să lucreze mai mult"... După cum vedeţi, el ştie să spună că vrea! ..."dar nu întreprinde nimic spre a -şi ţine promisiunea. în timpul redactării unei compuneri şcolare se lasă deturnat de la lucrul său de cine ştie ce fleac". Socoate că nu se poate face apreciat prin munca sa şi atunci urmează o altă cale. „îl interesează toate cele, în afară de temele lui şcolar e. Spre a-1 mobiliza la muncă, i-am cerut să-mi raporteze ce a învăţat el la şcoală în timpul zilei". îl vedem, prin urmare, din nou în primul plan. în fiecare seară stă de vorbă cu tatăl său, cu bunul Dumnezeu! „Când mă întorc seara acasă, nu -1 văd venind spre a-şi ţine făgăduinţa". Trebuie ca tatăl însuşi să-şi amintească de datoria băiatului. 133 126 ALFRED ADLER „Numai când l-am întrebat de-a dreptul, mi-a răspuns: «Hato n-am!»". Am văzut mai sus că el este încredinţat că -i va fi peste putinţă săi se facă apreciat pe calea cea bună. Trebuie încurajat şi să i se] demonstreze că poate, chiar şi în ceea ce priveşte temele şcolare, să se] situeze pe primul loc; numai să -şi dea osteneala. „Materiile cele mai grele pentru dânsul sunt gramatica, aritmetica^ şi compunerea, pe care nu le poate suferi. Un element suplimentar cărei îi agravează sentimentul de inferioritate este poate faptul că este! stângaci. Ar fi important să se verifice dacă aşa stau lucrurile. Aş dori' să-i atrag atenţia asupra faptului că printre copiii care prezintă dificultăţi i la matematică se găsesc copii răsfăţaţi, în căutarea unui sprijin. Nul există materie de studiu care să nu aibă o cheie care să -i faciliteze] asimilarea. în ceea ce priveşte aritmetica, însă, nu există cheie. Lai această materie trebuie lucrat în mod independent şi conştient. Copiitf răsfăţaţi se dovedesc foarte prost pregătiţi în materie de aritmetică" „Dezgustul cu care se apucă el de lucru dovedeşte aversiunea fa de aceste materii. Pare să arate mai mult elan pentru şt iinţele naturaleJ I-ar plăcea şi desenul, dar nu produce decât caricaturi oribile, lipsindu -i j fără îndoială, talentul". Este vorba, probabil, de un copil stângaci! ,,Poate sta ore întregi aşezat sau culcat, cu privirile aţintite în vid**»| Cel mai mare duşman al acestor copii, care au o atât de slat preţuire de sine, este timpul. Băiatul a găsit un mijloc de a face să treac timpul: el priveşte în gol. „Cu toate că are la dispoziţie cărţi şi pe unele a început să citească, nu a terminat de citit nici una". Nici răbdare, nici perseverenţă! Nimeni nu se ocupă de dânsul; nu aşteaptă nimic de la semenii săi. „Caută jucării, pe care în scurt timp le părăseşte, fără să -i fi făcut] plăcere". Situaţia socială a acestui copil, sau mai degrabă a acestor copii, nu este strălucită, cu toate că ei nu suferă de foame. „Ceea ce este mai trist în viaţa lor este, probabil, faptul că în timpul zilei se află la o casă de copii". Avem aici o supoziţie riscată, căci noi sperăm că tocmai în] asemenea aşezăminte băiatul va fi mai bine înţeles şi încurajat. 134 127 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „Directoarea acestei case are o animozitate marcată faţă de primul meu născut, deoarece ea este catolică înfocată, pe când noi suntem fără confesiune. îmi spunea că băiatul minte, că este perfid şi laş, iar toate acestea s-ar datora faptului că n-a primit o educaţie religioasă". Nu ne îndoim că toate aceste particularităţi provin din lipsa sa de curaj. Trebuie să mărturisesc că acest băiat fără confesiune nu se va putea îndrepta într-o casă de copii clericală decât dacă acolo i se va cultiva curajul. Dacă directoarea susţine că prezintă acele defecte pentru că a fost crescut în afara spiritului religios, probabil că ea nu are necesara competenţă de a identifica punctul slab al acestui copil . Tatăl adaugă: „La drept vorbind, eu însumi am constatat toate aceste trăsături de caracter înjositoare. Pe când cel mic nu are defecte şi nu se vorbeşte de dânsul decât în termeni pozitivi, la adresa primului meu născut nu se formulează decât critici". Toate acestea demonstrează că primul -născut a fost împins pe al doilea plan, de către secund. Oare în mod întâmplător băiatul cel mare s -a dezvoltat într-un sens negativ, iar secundul într -un sens pozitiv? Cu siguranţă că nu. Primul-născut crede că a fost izgonit de către secund din situaţia sa de mai înainte, care era plăcută, şi cu cât pierde din prietenie şi dragoste, cu atât este mai descurajat. Secundul, care acum este învingătorul, se simte într-o situaţie excelentă şi nu are nevoie să se facă remarcat într-un mod penibil. NOTE 1 Esau,fiul lui Isaac şi al Rebecăi, a vândut pe un blid de linte — după cum citim în Biblie — dreptul său de prim-născut fratelui său Iacob, un aprig competitor. (Nota trad.) 128 XIII. MINCIUNA CA MIJLOC ©E^ ATI DA IMPORTANTĂ Am prilejul de a vă prezenta povestea unui copil -probfemă a d mamă este de mai mult timp la curent cu concepţia noastră. Veţi ve care este poziţia ei în faţa acestei probleme, după cum veţi vedea în < măsură înţelegerea ei ne ajută, cum Colaborează ea cu noi, c u toate modul nostru de a proceda nu i se pare prea lesnicios. „Fiul meU, Filip, în vârstă de-nouă ani, este ceea ce se numeşte i v copil-jsroblemă". •; Aceasta înseamnă c$ el îi face"griji, că fi dă multă bătaie de a că are un cbmportamem în dezacord pii sentimentul de 1 cpmuniur socială. Nu ar avea nici 6 raţiune să ne mai chinuim mintea* şj să caut să-i educăm pe copii dacă sentimentul de comuniune socială existei nu s ar revolta împotriva metehnelor unor astfel de copii. Cândraama copilului ne spune că acesta „este nervos", informaţia aceasta nu este suficientă. în general, atunci când oamenii folosesc aces termen ei vor să spună că este vorba de un copil instabil, pe care nu ştii cumsă-liei. Aş, dori să subliniez faptul că în nevroză factorul cel nu important este' sensibilitatea. Aceasta nu se manifestă întotdeauna a atare, ci se poate manifesta prin consecinţele ei. Vom vedea, în cazul] copilului despre care discutăm, că efectul sensibilităţii se traduce la el prin tentativa de a-şi scoate în relief propria-i persoană. Este ceea ce în| America, sub influenţa psihologiei individuale, se numeşte „superioriţ complet'1. Avem însă aici de-a face cu o a doua fază, cu rezultatul unui] 136 129 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL inferiority complex" 2, adică al unui sentiment de inferioritate. Este de la sine înţeles că între aceste două complexe intră în joc o hipersensibilitate a copilului, datorită căreia el îşi trăieşte situaţia ca pe un eşec. Drept urmare, va căuta o ieşire din respectiva situaţie, va căuta o compensaţie, al cărei rezultat va fi sentimentul de grandoare. „Este îngrozitor de nestatornic". Iată confirmat faptul că, în situaţia în care se găseşte, copilul nu mai reuşeşte să-şi afle liniştea. „Nu mai învaţă deloc". Informaţiile despre copii sunt hao tice; remarcaxle mai sus este interpretativă într-un alt sens: nesimţindu-se la înălţimea exigenţelor şcolii, el nu mai face nici un efort la învăţătură. „Cu toate acestea nu este prost şi uneori te surprinde prin judecata lui". Putem înţelege foarte bine lucrul acesta. Am şi presupus că acest copil pur şi simplu se crede slab faţă de exigenţele şcolii. Poate că se interesează de alte probleme. După câte cunoaştem despre dânsul,nu -1 putem număra printre copiii curajoşi. Asemenea copii manifestă prea puţin interes pentru semenii lor, concentrându -şi interesul asupra propriei persoane. „Nimic nu-i scapă din cele ce se întâmplă pe stradă". Cred că mulţi psihologi moderni ar trece liniştiţi pe lângă acest fapt, fără a-1 lua în seamă. Suntem îndreptăţiţi să presu punem că avem de-a face cu un băiat interesat de tot ceea ce e vizibil. Se explică în felul acesta o mulţime de lucruri. Dacă e interesat de ceea ce ţine de sfera vizualului, faptul este în avantajul învăţământului practic,copilul având mai puţin tendinţa de a asculta explicaţiile teoretice. Lucrul acesta are importanţa lui pentru şcoală, multe eşecuri la învăţătură avându -şi temeiul în acest mecanism. Din acest fapt este de reţinut că există copii care tind să-şi satisfacă în primul rând interesele lor în sfera vizualului. Dacă reflectaţi asupra întrebării ce putem face dacă ne mulţumim să privim lucrurile, veţi ajunge la concluzia că nu putem face mare lucru în planul utilului şi că, în orice caz, nu putem face mare lucru acolo unde s-ar putea manifesta sentimentul de comuniune socială. Vă veţi gândi la desen, la pictură, poate la o mai bună înţelegere a spectacolului lumii. Problema nu este deloc simplă, îndeosebi dacă se accentuează sub acest aspect o latură a vieţii. în aceste condiţii, de fapt, nu mai r ămâne 137 130 ALFRED ADLER suficient interes pentru celelalte necesităţi ale existenţei şi individul nu se mai poate dezvolta în acest sens. Băiatul nostru nu este pregătit cum ; se cuvine pentru şcoală, iar greşeala nu este a sa; dar el arată un mareM interes pentru latura vizuală a lumii, pentru ceea ce este aparenţă exterioară. Dacă ne găsim pe calea cea bună, chiar şi într -o schiţă* imperfectă a vieţii lui putem spera să găsim confirmări ale supoziţiilor noastre. „El ţine minte tot ce spun adulţii". Să reţinem această circumstanţă, care ne arată interesul său pent marile dimensiuni. Desluşim aici cu claritate tendinţa sa de a -şi di importanţă, dorinţa lui de a fi mare. „Iar cele auzite ştie să le repete în mod corect, la momenti potrivit". începem să ne lămurim, într-o oarecare măsură, asupra stilului viaţă al acestui băiat în vârstă de nouă ani. Ne mai lipsesc confirmările şi indiciile privitoare la varianta specifică acestui tip. „Dar este laş". Acest defect nu ne surprinde. „îi este frică până şi de umbra lui şi se fereşte de orice situaţie periculoasă". Nu are nici o încredere în el însuşi. Este de presupus că mama sa=j are un rol însemnat în dezvoltarea copilului. Nu este independent, nu se j străduieşte să-şi rezolve singur problemele. De altfel nu are nicidecumâ intenţia de a se confrunta cu ele, dat fiind faptul că, până în prezent, *| fost obişnuit să o vadă pe mama sa rezol vându -i-le. Mai bine decât orie altă şcoală psihologică, noi vom putea constata că avem de -a face cu un i copil răsfăţat. Asemen ea copii ne fac mari necazuri şi ei îngroaşă?! numărul copiilor-problemă, al nevroticilor, al candidaţilor la sinucidere J al beţivilor, criminalilor, perverşilor din punct de vedere sexual. Este] un fapt atât de important încât vreau să adaug, totuşi, cât eva elemente ] şi să definim noţiunea de copil răsfăţat, aşa cum o înţelegem noi. (Mamele spun adesea că li se „întâmplă chiar să -i şi bată" pe copiii lorj imaginându-şi astfel că nu pot fi suspectate de a -i fi răsfăţat.) Este dej precizat imediat că noi n u înţelegem prin acest termen un „raport] sexual" în sensul freudian. în realitate avem de -a face cu un copil cărei s-a debarasat de existenţa independentă şi autonomă. Un altul vorbeşte i în locul lui, sesizează situaţiile primejdioase şi le îndepărtează dej 138 131 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL dânsul, într-un cuvânt, copilul se lasă remorcat de acela. El dispune de o a doua persoană şi îşi construieşte viaţa în simbioza cu aceasta. Un astfel de copil pune în evidenţă un caracter parazitar, încercând să obţină totul prin intermediul mamei sale. „El ştie prea bine că laşitatea este ceva urât şi acum vine cu minciuni din cele mai gogonate". Ghicim ce fel de minciuni îndrugă el, dat fiind faptul că este tentat să se scoată în relief, să se facă remarcat. Cum ştim că trage cu urechea la cei mari, fără îndoială că în minciunile lui va apărea comportându -se ca un erou. „Spre exemplu, povesteşte: «Găsindu -mă în Anglia şi privind de unde stăteam, de dincolo de colţul unui zid, am văzut un tigru»". Dacă o privim în sine, este o minciună cât toate zilele. Dar ceea ce mă interesează în mod deosebit aici este faptul că el nu numai că priveşte, ci vede „de dincolo de colţul unui zid". Aceasta da performanţă! Nu toată lumea poate face aşa ceva. Analizând mai îndeaproape afirmaţia copilului, înţelegem că pe el îl interesează în mod deosebit să ne apară drept unul care învinge dificultăţi, dificultăţi pe care ni le prezintă ca insurmontabile. Să menţionăm cu această ocazie că în asemenea cazuri avem de-a face, în general,cu copii care prezintă o inferioritate (Minderwertigkeit) a aparatului vizual. Dacă acum fac precizarea că băiatul este laş, veţi înţelege de unde se trage interesul său pentru tot ceea ce ţine de văz, de ce a devenit el ceea ce, cu un termen nou, numim eidetic3. în expresia sa, prin care ne spune că a privit „de dincolo de colţul unui zid", vedem tendinţa acestui băiat de a săvârşi tururi de forţă în domeniul văzului. „O dată m-am întors acasă, uşa era deschisă, nimeni nu îndrăznea să intre, lângă sipet vâd un hoţ, — iau toporul şi-1 omor". Şi în acest caz el „vede" ceva şi săvârşeşte un act de eroism. Pe drept cuvânt, mama conchide: „Mereu vrea să o facă pe eroul, să fie totdeauna cel admirat, cel care poate totul. Când îmi povesteşte că «azi la şcoală ni meni n-a ştiut nimic, în afară de mine», sunt sigură că nu a făcut acolo mare brânză şi, de regulă, faptul se confirmă". Avem prilejul de a examina modul său de compensare, cu toate că el este destul de străveziu. După cum vedem, compensaţiile sale au loc pe planul imaginaţiei, iar aici totul se pierde în neant. De regulă el 139 132 ALFRED ADLER nu este activ în compensaţiile sale, pentru că, aşa cum am şi notat, e laş, având obişnuinţa ca mama sa să facă totul în locul lui. îl înţeleg, ştiu că el ar vrea din tot sufletul să fie un elev bun şi un băiat curajos; din minciunile lui am înţeles că acestea îi servesc spre a -şi exalta sentimentul personalităţii". Fără îndoială că recunoaşteţi aici felul de a vedea lucrurile propriu psihologiei individuale. Este voce a bunului-simţ. „Nu-1 pedepsesc". Suntem întru totul de acord cu mama copilului. Oricum, băiatul acesta, dezamăgit de cunoştinţele şi de posibilităţile lui, băiat care, ori de câte ori are ceva de făcut, se găseşte ca pe marginea unei prăpăstii şi se retrage, pe bună dreptate, nu merită să fie pedepsit. Ar fi o flagrantă injustiţie. Ce este de făcut? Ar trebui să -I determinăm să progreseze îndestul, încât să-şi recapete curajul şi să înveţe că problemele pot fi rezolvate. Dacă ar progresa, s -ar putea dezvolta frumos. Lucrul acesta nu se va realiza atât timp cât scopul său va fi acela de a căpăta un sentiment de punere în valoare pe latura sterilă a vieţii, în alţi termeni atât timp cât el va evita soluţionarea problemei pe latura utilă a vieţii. Este de înţeles de ce nu trebuie să-1 pedepsim pe un astfel de copil; în pedeapsă el nu ar găsi decât confirmarea incapacităţii sale şi ar căuta alte căi lăturalnice ca să poată scăpa de pedeapsă şi să se dea îndărăt din faţaprăpastiei. „îl iubesc pe băieţel". Iată o confirmare care ne lipsea şi care ne dovedeşte că mama îl răsfaţă pe copil. „îl iubesc din adâncul inimii mele. Dar el minte, minte din ce în ce mai mult şi se teme să nu se descopere că minte". Apare aici o zare de speranţă, posibilitatea de a vedea că în tr-o zi el o va termina cu minciuna din teama de a nu fi demascat ca mincinos, posibilitatea de a îndrăgi adevărul. Unde rămâne atunci scopul său de a-şi dovedi superioritatea? Este singura concluzie pe care o poate trage un copil ca dânsul? Este cu putinţ ă şi o a doua: să ticluiască atât de abil şi de rafinat minciunile, încât să poată spera că niciodată nu va fi dat de gol. Acesta este drumul care i se deschide în faţă, nu altul, pentru că el nu-şi poate pierde cu totul simţul personalităţii. El a devenit mincinos ca să reprezinte ceva şi de aceea înţelegem că nu şi -ar putea abandona 140 133 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL obiceiul de a minţi, căci ar risca să ni se prezinte ca un „zero", ca o cantitate neglijabilă. într -adevăr, el va fi recurs şi la min ciuni mai subtile. „Soţul meu spune că îl răsfăţ". Este o particularitate de care vă veţi izbi întotdeauna. Dacă veţi fi descoperit, în urma unui efort propriu, stilul de viaţă al individului pe care îl studiaţi, veţi găsi mereu în anturajul acestuia pe ci neva care să fi susţinut aceasta. Vă amintiţi de felul de a reacţiona al adversarilor noştri în materie de psihologie, care insistă asupra faptului că şi ei spun acelaşi lucru şi care îşi imaginează că pentru că l -au spus au şi obţinut rezultatul scontat? Aşa este, copilul e răsfăţat. Dar înţeleg ei raporturile de ansamblu? Chiar dacă ar şti că fiecare copil manifestă o tendinţă de a -şi da importanţă, ar trebui să fie capabili să analizeze procesul de apariţie a acestei tendinţe. Nu s-a făcut încă nimic prin afirmaţia că este vorba de un copil răsfăţat. Ce să faci cu un cuvânt? Mamele au dreptate când pun întrebarea: „Cum să procedez eu ca să nu -1 răsfăţ?" Această întrebare prezintă interes atât timp cât mama nu a sesizat încă raporturile la care făcea referire mai sus, cum constatăm şi în cazul de faţă. „... El pretinde că de aceea este copilul atât de nestatornic şi de mincinos şi că are «gărgăuni» la cap, din cauză că tatăl meu s -a căsătorit cu o verişoară". La bunici s-a descoperit o consangvinitate. Oare nu am avut dreptate susţinând că nu s -a făcut mare lucru dacă, cum spunea tatăl copilului, băiatul a fost calificat ca răsfăţat? Nici el nu crede că este suficient şi caută un al doilea factor, care pare mai convingător. El pune instabilitatea copilului pe seama unor antecedente de consangvinitate. Iată cât de mult a înlesnit ştiinţa modul de a proceda al tatălui, care aruncă în cârca mamei copilului responsabilitatea eşecurilor acestuia, de care el se scutură în mod strălucit. „Acest mariaj între rubedeni i este o calamitate, — el mi-a făcut capul calendar pe această temă. De altfel, se întâmplă ca un copil să fie mai buclucaş decât un altul, dar soţul meu nu osteneşte să dea vina pe această căsătorie între consangvini. Trebuie să -i dovedesc contrariul, trebuie să fac ceva pentru băiatul meu. Nu este răutăcios, ci, dimpotrivă, bun la inimă". 141 134 ALFRED ADLER Este cu putinţă ca bunătatea să nu fie decât un aspect al laşităţii lui. După cum vedeţi, avem întru totul dreptate când susţinem că nu se poate să izolăm un element oarecare al stilului de viaţă şi că fiecare element poate fi interpretat în mod diferit. Bunătatea, de pildă, poate fi şi negativă, „frumuseţea devine urâţenie, urâţenia frumuseţe". Tocmai această diversitate face ca nimeni să nu izbutească să înţeleagă psihicul unui om dacă nu a sesizat în prealabil stilul său de viaţă. „El face cadou altor copii din lucrurile pe care le are el, numai ca să le câştige bunăvoinţa". Deci această bunătate prezintă o latură de egoism; el încearcă să -i corupă pe copii, ca să se facă răsfăţat de dânşii. „Dăruieşte copiilor lucruri la care ţine şi -şi iubeşte tatăl, chiar dacă acesta nu-1 răsfaţă". Aş dori să subliniez aici că, într -o anumită măsură, băiatul acesta s-a şi angajat pe calea pe care ar voi s -o câştige nu numai pe mama sa, ci şi pe alţii. Aşa cum am constatat -o anterior, el caută să se facă protejat şi ar dori să fie admirat şi remarcat, acest din urmă scop vizându -1 minciunile sale. „Aşa, de exemplu,este pentru dânsul o mare sărbătoare să meargă la plimbare cu tatăl său. V-aş cere sfatul: trebuie să procedez cu severitate? Nu cred că aceasta ar fi eficient! Plânge, promite marea cu sarea, iar după zece minute o ia de la început". Mama sa a încercat o educaţie severă, dar, evident, fără rezultat, singura metodă benefică fiind trezirea înţelegerii copilului pentru defectele structurii stilului său de viaţă. Ce înseamnă aceasta în planul practicii? Să fie făcut independent şi autonom, să i se trezească şi să i se cultive încrederea în el însuşi. Atâta vreme cât nu se realizează aceasta, atât severitatea, cât şi bunătatea par inoportune, deşi noi preferăm bunătatea. Băiatul nu are pregătirea necesară şi este inuman să-i ceri ceva pentru care nu a fost pregătit. Suntem totdeauna dispuşi să măsurăm cu exactitate ceea ce ne pot da animalele şi să nu le cerem nimic mai mult. Cât despre fiinţele umane, nici vorbă de o astfel de preocupare. Reflectaţi la importanţa pentru şcoală a acestei observaţii, pentru că la şcoală copiii intră având o pregătire diferită. A folo si un sistem de notare care, în fond, judecă pregătirea copiilor şi nu aptitudinile lor, este „a-i pune pe toţi într-o singură oală". 142 135 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „Astfel, el este obligat să mintă, pentru că se înfundă tot mai mult în propriile-i minciuni". Fără a se exprima prea limpede, mama vrea să spună că băiatul nu găseşte altă cale pentru a se face apreciat. Ea a cerut un sfat şi i l -am dat, în sensul celor ce v-am expus aici pe scurt.. în continuarea referatului ei vom găsi, poate, şi alte pasaje importante. „Când, nu de mult, a reînceput să -mi toarne gogoşi, am reacţionat ca şi cum ar fi fost vorba de o glumă şi, râzând, i -am explicat de ce minţea". în acest „de ce" recunoaşteţi, desigur, indicaţiile pe care i le -am dat mamei. „Filip, recunoscând minciuna, a încercat un sentiment de jenă şi a început şi el să râdă". Băiatul este profund conştient de minciuna sa, care, prin urmare, se află în sfera conştiinţei sale. Trebuie să revizuim concepţiile acelor autori care pretind că pot stabili o deosebire între conştient şi inconştient şi cred că instinctele rele îşi au sediul în inconştient şi că nu pătrund în conştiinţă decât păcălind cenzura, după ce s -au deghizat. Ce este minciuna? Dacă scrutăm conştiinţa şi nu ne mulţumim pur şi simplu să admitem minciuna în ceea ce are ea aparent, atunci aflăm că este un mijloc de a te face remarcat, de a -ţi da importanţă. Dacă îl examinăm pe băiat din unghiul inconştientului său, vom vedea că aici se ascunde un împovărător sentiment de inferioritate care caută să se elibereze. Tocmai acest sentiment de inferioritate generează tendinţa de a-ţi da importanţă. Lucrul acesta îl constatăm, de altfel, şi în sfera conştiinţei. „Bineînţeles, comite greşeli. Recent, Filip 1 -a rugat pe tatăl său să-1 însoţească la cimitir, pentru că avea de făcut o compunere cerută la şcoală. Soţul meu a refuzat şi el a mers acolo cu bona. Compunerea a fost foarte reuşită, dar nici un cuvânt nu era adevărat 4". Aş dori să remarc, în treacăt, că nu este necesar ca o compunere să fie neapărat adevărată; dar mama copilului are dreptate când regăseşte în compunere aceeaşi linie de conduită ca în cazul minciunilor lui. „El povestea în amănunt cum s-a dus la cimitir cu tatăl său şi cum acesta ar fi plâns. în final scria: cât despre mine, nu am plâns; un bărbat niciodată nu plânge". 143 136 ALFRED ADLER El şi-a depăşit tatăl, dar numai în imaginaţie. Mama copilului înţelege foarte bine lucrul acesta. „Deci şi-a înjosit tatăl şi, minţind, şi-a dat lui însuşi importanţă' 4 Care dintre contemporanii noştri nu-şi aminteşte de aşa-numitul complex al lui Oedip? Oare din cauza aceasta îşi înjoseşte el tatăl la cimitir, ori mai degrabă aspiraţiile proprii îl îndeamnă să o facă pe importantul şi să-şi depăşească tatăl, cu care se află în luptă? Nu s -ar putea ca aici să se dezvolte nu idei sexuale premature privitoare la complexul lui Oedip, ci idei ale unui complex situat în conştient? Se impune să reflectăm asupra acestei probleme. în ceea ce ne priveşte, adepţi ai psihologiei individuale, nu avem nici o e zitare: noi constatăm că linia dinamică a psihicului tinde pe parcursul întregii vieţi de la un „jos" la un „sus", iar această linie include şi dezvoltarea sexualităţii. „Dar compunerea este bună, institutorul 1 -a felicitat pe băiat şi,îi finalul orei, 1-a pus să o citească. Nu am avut curajul să pomenesc de] minciună. Am tăcut, cu aerul că nu am dat nici o atenţie faptului". Aici se termină expunerea cu privire la băiat. Putem afirma, j bună dreptate, că el face parte din categoria atât de răspândită mincinoşilor care vor să-şi dea importanţă. Este tendinţa de care se las; antrenaţi atât de adesea copiii, din cauza lipsei lor de însemnătate Meditaţi la punctul de plecare al acestui băiat, răsfăţat de mamă reprimat de tată. Ceea ce a dobândit el lângă mama s a nu are valoare î afara cercului familial. Putem admite că acei copii care suferă d strabism5 nu sunt prea iubiţi; ei prind de veste repede că nu sunt agreaţi şi, drept consecinţă, nu vor înţelege lumea aşa cum este ea în realitate. Nu este de mirare că acest băiat, de la primii săi paşi în viaţă, a perceput' o rezistenţă şi un aspect particular al existenţei. Răspunsul său este fuga. Dat fiind faptul că nimeni nu poate scăpa propriei sale tendinţe ascendente, el trebuie să găsească linia pe care va opera: aceasta va fi fanfaronada, minciuna. Există şi alte forme, dar în toate veţi g tendinţa de a ieşi dintr-o poziţie inferioară (falsificând, de exemplu* faptele, atunci când eşti ameninţat cu pedeapsa), de a căpăta impo cu ajutorul subterfugiilor şi de a se lăsa înălţat. în cazul altor minei sau fanfaronade putem constata că este vorba de lucruri în faţa c copilul apare prea slab şi de care el încearcă să scape cu ajuto: imaginaţiei. Este ca şi cum ar vrea să se ridice în vârful picioarelor. Vi înţelege, fără îndoială, cât de greşit este să pedepseşti cu străşni 144 137 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL această încercare, care este rezultatul unei veritabile trebuinţe. Numai explicaţia fenomenului poate duce la rezultatul unei veritabile trebuinţe. Numai explicaţia fenomenului poate duce la rezultatul scontat. Dr. A (adresându-se copilului): „E nefolositor să te eschivezi, să tragi o minciună, să o faci pe grozavul. Dacă ai privi lucrurile cu mai multă seriozitate, dacă ai face un efort, ţi -ai putea satisface tendinţele de a te pune în valoare prin ocupaţii utile şi nu ar fi obligat să recurgi la nerozii". NOTE 1 2 trad.) 3 în limba engleză, în original = „complexul de superioritate 11 (Nota tmd.) în limba engleză, în textul original = „complexul de inferioritate" (Nota Introdus de E. Jaensch, termenul semnifică imagini cu caracter de halucinaţie, deosebit de vii. Mintea omului primitiv şi mintea copilului sunt, potrivit concepţiei lui Jaensch, „minţi eidetice", care confundă imaginile din conştiinţă cu cele din realitate. Copilului îi este frică de întuneric pentru că îl populează cu tot felul de fiinţe fantasmagorice. A se vedea, Erick R. Jaensch, Ober den Aufbau der Wahrnehmungswelt und ihre Struktur im Jugendalter (1920) şi Die Eidetik unddie typologische Fors chungsmethode (1925). (Nota trad.) 4 Din păcate asemenea indivizi ajung deseori ziarişti şi, în acest caz, înţelegem uşor cât adevăr cuprind reportajele sau ştirile pe care le redactează. (Nota trad.) 5 Infirmitate oculară, care constă în dereglarea parale lismului axelor vizuale, astfel încât subiectul nu poate privi unul şi acelaşi obiect cu ambii ochi. (Nota tmd.) 138 XIV. EROISMUL PE PLAN IMAGINAR ÎNLOCUIEŞTE REALIZĂRILE UTILE ÎN REALITATE Institutorul ne relatează că 1 -a urmărit pe copilul de care ne vom ocupa aici începând cu clasa a doua. Băiatul, în vârstă de nouă ani, dă dovadă de brutalitate în comportamentul său. Din informaţiile de care dispunem nu reiese dacă avea vârsta de nouă ani când era în clasa a doua; sperăm că în prezent urmează cursurile clasei a treia. „La venirea sa în şcoală el încă mâzgălea; numai încetul cu încetul a învăţat să scrie". Ne amintim că comportamentul lui este grosolan; are, fără îndoială, un temperament de luptător. Aparţine probabil acelei categorii de oameni care jură pe un ideal de erou, pe „codul onoarei". De ce a învăţat atât de târziu să scrie? Credem că este stângaci, însă faptul nu este verificat. „Punctul lui slab este îndeosebi aritmetica". Nici aici nu ne găsim pe un teren ferm. Poate că avem de -a face cu unul dintre acei copii răsfăţaţi care numai cu mare greutate învaţă aritmetica, materia aceasta neoferind nici un punct de sprijin concret, în alte materii de studiu există reguli 1, se poate învăţa câte ceva pe derost; în ceea ce priveşte aritmetica, e inutil să te apuci să înveţi ceva pe derost, în afară de tabla înmulţirii. Dat fiind faptul că copiii răsfăţaţi nu vor niciodată să facă ceva din proprie iniţiativă, nu ne miră faptul că în rândurile lor se găsesc elevi slabi la aritmetică. Dacă am putea să o dovedim statistic, superstiţia „dotării" ar fi zdruncinată. 146 139 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „La această materie de studiu el primeşte ore de meditaţie". Astfel, copilul reuşeşte să obţină ceea ce a vrut: persoana lui să fie o preocupare pentru ceilalţi, ceea ce, într-un fel, se reduce la a fi răsfăţat. „Frecventează cu plăcere aceste ore suplimentare". Nu ştim de ce. Poate că institutorul este amabil, ori poate că elevul găseşte aici realizate condiţiile pe care el le cere învăţământului, adică prilej de a fi răsfăţat. „îi place să te ocupi în mod special de dânsul". Avem aici cea dintâi confirmare: este vorba, într -adevăr, de un copil care doreşte să fie răsfăţat. Urmează alte confirmări: „Cere ajutor la îmbrăcat; este dus şi adus de la şcoală, încât nu face niciodată drumul singur. Cu toate acestea, este înalt şi bine dezvoltat pentru vârsta sa. Are părul roşcat." Cât priveşte părul roşcat, se ştie că această particularitate îi expune pe copii la zeflemele care îi fac să sufere. Băieţii, mai mult decât fetele; la acestea părul roşcat adesea este găsit frumos. Dimpotrivă, băieţii cu păr roşcat nu prea sunt iubiţi. Avem de -a face cu superstiţii arhaice, cu nişte grosolane greşeli; de fapt printre copiii -problemă găsim adesea roşcovani. Este o constatare ca re mi s-a confirmat în multe privinţe, dar nu este vorba de defecte care prezintă un caracter definitiv. Avem impresia că, în cele din urmă, oricum, izbutesc să -şi depăşească dificultăţile. Chiar dacă nu este prea plăcut să fii în afara familiei obiect de luare în râs, în sânul familiei lucrurile stau altfel, iar sentimentul de inferioritate cântăreşte aici destul de puţin. „Dacă face rău o lucrare şi mama lui îl critică, se înfurie". Ceea ce înseamnă că a putut stabili între dânsul şi mama sa un raport de dependenţă care este în favoarea lui. A reuşit aceasta cu ajutorul furiei, uneori poate prin loviturile pe care le primeşte de la dânsa. întâlnim adesea astfel de situaţii, pentru că în cazul copiilor răsfăţaţi se ajunge la un punct în care nu -i mai putem răsfăţa în acelaşi fel. De exemplu,ei sunt ameninţaţi să -şi agraveze situaţia prin simplul fapt că cresc. „Dacă îl lauzi, el se încurajează pe sine, spunându -şi că lucrurile se vor rezolva". Avem aici dovada că băiatul nu este cu totul descurajat. „A învăţat în mod normal să vorbească, să citească şi să scrie". 147 140 ALFRED ADLER Putem deduce de aici că nu a întâmpinat dificultăţi în dezvoltarea sa organică. „începând cu vârsta de un an şi jumătate la el se manifestă semne de furie". Dacă această observaţie este judicioasă, ar trebui să o reţinem. Personal am putut constata asemenea semne chiar şi la un copil în vârstă de şase luni: era vorba de un copil alimentat cu biberonul, în mod regulat, copil care se dezvolta foarte bine şi nu punea nici o problemă. La vârsta de şase luni s-a constatat următoarea particularitate: de îndată ce se trezea, începea să geamă încet; dacă te apropiai de el cu biberonul şi i-1 puneai în gură, se comporta într -un mod ireproşabil; dar dacă te prezentai fără biberon, începea să u rle, manifestând în mod vizibil semne de furie. Devenise obicei în familie să te apropii de copil aducându-i totdeauna bi beronul. „La şcoală, la început avea o conduită ştearsă". Nu ne este greu să-1 înţelegem: este în căutarea situaţiei în care ar putea fi răsfăţat. Vrea să se situeze în centrul atenţiei, să conducă. Negăsind la şcoală o situaţie potrivită din acest punct de vedere, copiii de felul acesta au o atitudine ştearsă; este semnul după care putem recunoaşte copilul răsfăţat. Apelând la ajutorul psihologiei individuale, institutorii pot obţine foarte uşor portretul moral al copilului. Ei pot apoi să opereze pe această bază, evident că nu fără să caute confirmări şi nu fără a proceda la eventuale corectări. „Are o imaginaţie bogată". Putem deduce de aici că nu este în termeni prea buni cu realitatea, realitate care îl jenează. îşi construieşte o lume imaginară, în care trăieşte după placul inimii. Acolo el găseşte linişte, este puternic, poate comanda cum doreşte. Sunt imaginate cuceriri, lupte vict orioase, dobândirea unei averi imense cu ajutorul căreia îi recompensează şi îi salvează pe ceilalţi. Uneori astfel de copii se socot şi salvatori ai unor înalte personalităţi. în imaginaţia lor ei călăresc cai focoşi, îl scot din situaţii grele pe rege sau pe fiica acestuia, se aruncă în valuri spre a salva prinţese, care, se înţelege, se arată foarte recunoscătoare. Când revin pe terenul realităţii, ei se arată foarte şterşi. „Gândurile lui sunt pline de istorii cu pieile roşii şi cu tâlhari". Este un erou pe planul imaginaţiei. Puteţi fi sigur că băiatul este laş; avem în acest caz o încercare de compensaţie din parte -i. 148 . 141 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „Are mereu tendinţa de a se lupta cu un inamic imaginar". Imaginaţia lui am putea -o utiliza, iar băiatul şi-ar putea educa psihicul în aşa fel încât să termine cu laşitatea. Oricum ar fi, prin acest mijloc copiii aceştia izbutesc în mod cert să se elibereze, cel puţin în parte, de defectul lor. „Imaginaţia lui o ia uneori razna şi el îi povesteş te mamei sale evenimente închipuite petrecute la şcoală, terminând cu cuvintele: «Ştii, mamă, din toate cele spuse nimic nu e adevărat, sunt închipuiri de -ale mele»". Identificăm aici „un căpeţel" de sentiment de comuniune socială. El nu ar vrea să treacă drept mincinos, rezervându-şi controlul asupra realităţii. Dacă nu l-ar avea, ar fi vorba de o minciună nevrotică. Chiar dacă copiii se încălzesc în joaca lor, ei ştiu ceea ce datorează realităţii. Istorisirile imaginare ale acestui copil ne arată că el vr ea să se înalţe pe vârful picioarelor, spre a părea mai mare decât este. Putem trage concluzia că este măcinat de un puternic sentiment al inferiorităţii, ceea ce se corelează cu calificativul de copil răsfăţat, pe care i l -am dat. „Mama sa relatează că a fost foarte bolnav în prima copilărie: colici intestinali la vârsta de patru luni, iar mai târziu scrofuloză şi pneumopatie". Nu ne putem permite să judecăm cele afirmate mai sus şi să spunem în ce măsură are dreptate mama copilului când îl consideră „foarte bolnav". Ceea ce ne interesează mai mult este faptul că, socotindu-1 bolnăvicios, ea trebuie să-1 fi crescut cu o grijă şi o dragoste deosebite. îl va fi făcut pe copil exagerat de dependent de dânsa. ,,Dacă un copil e bolnav, trebuie să-1 menajezi", spune ea, ca apoi să exprime prin alte cuvinte ceea ce noi am arătat ceva mai sus: „îi este frică de întuneric". Sunt semne ale copilului răsfăţat. Frica de întuneric înseamnă: „Trebuie ca cineva să rămână lângă mine". „Este extrem de neîndemânatic". Ipoteza noastră, potrivit căreia ne-am putea afla în faţa unui copil răsfăţat, este astfel întărită. „în ceea ce priveşte neîndemânarea, el este influenţat de sora sa, mai în vârstă decât dânsul cu opt ani". Auzind vorbindu-se despre o soră cu opt ani mai în vârs tă, putem presupune că ea nu se comportă faţă de el ca o soră, ci ca o mamă sau 149 142 ALFRED ADLER ca o mătuşă. Fiindu-i aproape imposibil să o considere ca pe o rivală, băiatul creşte ca şi cum ar fi copil unic. „Ea intervine în strădaniile lui,criticându -l şi certându-1". Este ca o mamă pisăloagă, ba chiar ca o soacră, am putea spune. „Băiatul este foarte agresiv..." El ştie că în spatele lui se află mama, ca să -1 apere. Mai ştie că sora sa nu va putea depăşi o anumită măsură, dacă ar fi ca el să o provoa ce la luptă. „... mai ales faţă de cei mai puternici decât el". Această informaţie pare îndoielnică. Nu sunt dispus să cred că ar fi în întregime exactă. Dar dacă măcar în parte este aşa, înseamnă că băiatul nu este cu totul descurajat, că se mai crede cap abil de ceva. Dar nu este încă eroism aici, pentru că mai puternici decât sora sa sunt ceilalţi membri ai familiei. Poate că şi pe institutor îl atacă, dat fiind că este unul dintre cei puternici; s -ar putea, însă, ca băiatul să nu -1 privească din acelaşi unghi de vedere. Este cu putinţă ca el să aibă sentimentul că institutorul nu există decât pentru dânsul. „E luat adesea în batjocură din cauza culorii părului său, ceea ce îl înfurie". Este, cum am spus-o, un copil răsfăţat care, atât din pricina surorii lui, cât şi din pricina culorii părului său, se găseşte sistematic într -o stare de iritare. Putem înfuria un animal dacă îl zădărîm; la acelaşi rezultat ajungem în cazul acestui băiat,dacă procedăm la fel. „Are un somn agitat, rostind cu voce tare replici din visele lui". Am remarcat mereu aceste semne la copiii răsfăţaţi. „Când îşi face temele este într -o stare de extremă agitaţie". Dacă este să interpretăm această nervozitate, vom spune că temele îi provoacă o stare de tensiune şi că această tensiune se t raduce prin agitaţie. „E sălbatic şi cu greu ajunge să se înţeleagă cu ceilalţi". Este un fapt uşor de înţeles, deoarece se află într -o stare de nervozitate cronică. „Este, însă, milos". Nu este aici o contradicţie. Nu văd de ce, intransigent în faţa inamicului, nu ar da dovadă de caritate în faţa unui suferind. Vede aici o contradicţie doar acela care crede în teoria ambivalenţei. în ceea ce 150 143 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL ne priveşte, susţinem că unul şi acelaşi stil de viaţă se exteriorizează diferit în situaţii diferite. „Şi-a manifestat mila într-o zi când sora sa s-a rănit la cap". Ea se găsea atunci în situaţia de duşman învins. Am spune că el a păstrat o doză de sentiment de comuniune socială şi că este capabil să se arate uman într-o situaţie care îi este favorabilă. ,JE1 respectă cu scrupulozitate ora când trebuie să fie la şcoală". Nu mă încumet să interpretez acest fapt cu toată rigurozitatea. Dacă îl raportez la cele pe care le -am şi spus, aş adăuga că el tinde să progreseze, că vrea să demonstreze importanţa şcolii, ceea ce corespunde şi zelului cu care frecventează orele de meditaţie. Nu este prea descurajat şi ar vrea ca într -o zi să iasă biruitor. „Chiar şi mama copilului este foarte nervoasă şi îşi pierde uşor cumpătul". Iată o altă dificultate pentru un băiat care se află într -o stare de nervozitate cronică; acum înţelegem mai bine de ce adesea devine furios. „în timpul zilei tatăl se află la teatrul unde este electrician. Familia este sub diriguirea mamei". Şi în acest caz el se înverşunează împotriva celui mai puternic. „Mama este o femeie zdravănă, scandalagioaică, dându -şi mare importanţă, ca şi sora mai mare a băiatului. Copilul este crescut într -o atmosferă de critică continuă". Mama, cu felul ei de a fi, accentuează şi mai mul t nervozitatea băiatului. „Bun,pentru copil,este tatăl". Ni s-ar părea firesc ca băiatul să se ataşeze mai mult de tatăl său; aceasta ar fi o a doua fază. în prima parte a vieţii el a fost cu siguranţă mai apropiat de mama sa, dată fiind starea sănătăţii l ui. Ea trebuie să se fi ocupat mult de dânsul, răsfăţându -1. Probabil că mai târziu nu a mai putut menţine acest raport între ea şi el. „Dacă băiatul doreşte ceva şi nu obţine, plânge până când dorinţa îi este îndeplinită". Este încăpăţânat şi ştie că lacr imile pe care le varsă fac impresie. Regăsim această trăsătură nu numai la mulţi copii, ci şi la destui adulţi. Ei cred că lacrimile lor constituie o armă de nebiruit. Adăugaţi la aceasta faptul că există oameni care nu suportă să vadă pe cineva 151 144 ALFRED ADLER plângând. Ei sunt atunci obligaţi să -i împlinească dorinţa sau riscă să manifeste semnele unei agitaţii extreme. Şi una şi alta îl satisfac pe cel care plânge. Mama: „Eu sunt severă cu dânsul, dar soţul meu îi cedează în toate privinţele". Ştim că acest mod de a proceda nu este bun, dat fiind faptul că băiatul, ataşat de tatăl său, va avea şi mai mult tendinţa de a o exclude pe mamă. Ar fi mai bine ca părinţii să se înţeleagă spre a găsi o cale de mijloc, care să-i satisfacă pe amândoi. Este necesa r ca ei să se ajute reciproc în educarea copilului. „Eu nu cedez totdeauna". Este confirmarea a ceea ce deja cunoaştem. „Frate şi soră se ceartă adesea. Sora are şi ea defectele ei: ea este mereu aceea care îl aţâţă. Dar el vrea să aibă totdeauna dreptate şi ţine foarte mult la autoritatea lui". în plus, el este mezinul şi, ca atare, cheltuieşte mult efort şi perseverenţă ca să-i depăşească pe ceilalţi. Dacă apar obstacole, caută să le ocolească pe o cale mai lesnicioasă. Mezinii sfârşesc totdeauna prin a găsi calea care le asigură dominaţia asupra altora, fie în bine, fie în rău. „Băiatul ar vrea să fie electrician, ca tatăl său". Tatăl reprezintă o etapă în tendinţa sa de a obţine superioritatea ideală. Faptul că vrea să devină ce este tatăl său arată admi raţia băiatului pentru dânsul. El crede că profesiunea tatălui reprezintă pur şi simplu o putere divină. „Ar dori,însă, să se facă şi vânător". Dorinţa aceasta este de înţeles dacă nu uităm tendinţa sa de a o face pe eroul; dar acest rol el nu-1 joacă până la capăt: ar vrea să vâneze animale lipsite de apărare, ceea ce nu i se prea potriveşte unui erou. ,Jucăriile lui preferate sunt armele. Nu are nici un prieten". Reiese de aici trăsătura de caracter a copilului răsfăţat, care nu reuşeşte să se apropie de ceilalţi copii. Prin tendinţa sa de a domina el strică totul. „Nu se înţelege cu nimeni. Strică buna -dispoziţie a oricui". Nu are încredere în el însuşi mei măcar când are ocazia să aibă rolul principal în jocuri; preferă să le strice tuturor cheful. „Puseurile imaginaţiei lui îşi au punctul de pornire în realitate". 152 145 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Informaţie obscură, pentru că o atare afirmaţie poate fi făcută cu privire la imaginaţia oricui. Este cu neputinţă să admitem că ne -am putea imagina ceva fără nici o tangenţă cu realitatea. „în ultimul timp dorinţa lui de fiecare zi era să poată pătrunde în junglă". în închipuirea lui, este, probabil, stăpânul junglei, înarmat până în dinţi (fiarele nu au arme). „El îşi joacă rolul de erou în faţa oglinz ii". Aceasta ne sugerează ideea că ar putea, eventual, să îmbrăţişeze o carieră de actor. Poate că tocmai aceasta este calea obişnuită; probabil că orice actor, la începutul carierei sale, a jucat la teatru un rol de erou. Niciodată nu ne-am văzut, în imaginaţia noastră, jucând rolul vreunei bătrânici, ci mai degrabă pe al Fecioarei de la Orleans. „învârteşte sabia de lemn în faţa oglinzii şi, în cele din urmă, strigă triumfător «Te -am doborât!»". Regăsim aici trăsătura pe care am putut -o observa la mulţi copii: îşi antrenează o aptitudine aparte şi se identifică cu o situaţie. Se comportă ca şi cum într-adevăr ar juca un rol de erou. în interiorul lor sunt copleşiţi de ceea ce ar vrea să fie. Orice om are o astfel de posibilitate. Ea se manifestă ori de cât e ori realitatea este prea stânjenitoare sau când ne izbim de dificultăţi în tendinţa noastră de ascensiune. Rezistenţa întâmpinată de băiat este clară: el este molestat de către sora sa, criticat de către mamă, în afara familiei este luat în râs din cauza părului roşcat, iar la şcoală nu străluceşte. Dacă cineva ne -ar întreba: admiteţi că aveţi nouă ani, că nimeni nu vă preţuieşte, nici acasă şi nici în afara ei şi că, pe deasupra, sunteţi mezin, — ei bine, ce aţi face? Nu ne-ar rămâne decât o posibilitate : să ne refugiem în imaginaţie, să extragem de acolo ceea ce realitatea ne refuză. Vă rog să reţineţi: a acţiona în acest fel nu este, desigur, logic. Un adult inteligent şi mai cu seamă un educator inteligent ne -ar putea obiecta: ar fi necesar ca băiatul să-şi dea mai multă silinţă la şcoală. Nu ştim dacă nu cumva va fi făcut eforturi în acest sens. Poate că a făcut, dar fără rezultat. Noi înţelegem prea bine că situaţia nu este deloc uşoară pentru băiat. Poate că el este stângaci fără să o ştie, ceea ce î nseamnă că a avut de luptat cu dificultăţi reale. Ştiind că a abordat existenţa prin prisma stilului de viaţă al unui copil răsfăţat şi că asimilează totul potrivit cu schema acestui stil, trebuie să recunoaştem că băiatul acţionează într-un mod absolut inteligent; ceea ce face este fără cusur 153 146 ALFRED ADLER în ceea ce priveşte inteligenţa. O spunem, pentru că ne putem identifica cu el. Dacă m-aş găsi în locul acestui băiat şi dacă aş întâmpina aceleaşi dificultăţi, probabil că aş proceda la fel. E o do vadă că băiatul nu este nici prost şi nici vinovat. El se află într -o situaţie dificilă, fără ieşire. în cazul acesta tratamentul poate reuşi, în anumite condiţii, de pildă, dacă băiatul ar progresa la învăţătură, rezultat posibil cu ajutorul unor cursuri suplimentare. Fără îndoială că ar fi o ameliorare a situaţiei lui dacă, cel puţin pentru câtva timp, mama şi sora ar înceta să -1 mai dăscălească şi mai ales dacă am putea să le facem să înţeleagă cât de mult i -au dăunat copilului. Este necesar să încercăm să-1 ajutăm. Va trebui să-i explicăm totul cu bunăvoinţă, altfel riscăm să vedem că ambele caractere agresive, mama şi sora, se întorc împotriva consilierului. Faptul cel mai important este să-1 facem pe băiat independent şi să-i dăm curaj. Ca să-1 încurajezi pe cineva, nu este necesar să fii expert în materie de educaţie sau de psihologie. Dar nu este o sarcină uşoară. Băiatul s -a înpotmolit în convingerea că nu va putea juca un rol eroic decât în imaginaţia sa. Ar fi foarte nimerit să i se găsească un cam arad capabil să-i preţuiască laturile bune. Singura cale sigură este tratamentul prin prisma psihologiei individuale. Trebuie să i se atragă băiatului atenţia asupra celor petrecute. Ar trebui să i se demonstreze că acela care caută fără încetare să se afle în centrul atenţiei celorlalţi va fi totdeauna expus ofenselor. Satisfacţia trebuie căutată pe latura utilă a vieţii. Ar trebui, de pildă, ca el să ia parte la jocurile copiilor, în loc să fie unul care le strică tuturor buna dispoziţie. Ar trebui să i s e dezvăluie că există un întreg cortegiu de nedreptăţi pe lume şi că adesea oamenii găsesc cu cale să-i oprime pe semenii lor. Lucrul acesta are loc pretutindeni în acelaşi fel. Un popor vrea să-1 doboare pe altul, o familie se crede mai sus-pusă decât alta etc, cazuri în care se pune accentul pe anumite laturi, spre a se găsi un punct de atac. Dar atacul nu are loc decât dacă şi partenerul se pretează la aceasta. Băiatul nostru trebuie să înţeleagă că el nu a venit pe lume spre a le servi altora de ţintă, îngăduindu-le să-1 sâcâie. Tot astfel, în viaţă, dacă cineva se arată enervat, atacatorul persistă. El ar trebui să considere atacurile pe tema părului lui roşcat ca pe un semn de neghiobie din partea celor care le lansează. Am avut ocazia să discut cu num eroşi oameni aparţinând unor rase oprimate, — evrei şi negri; le-am atras atenţia asupra marii răspândiri a tendinţei de a -ţi oprima semenul. Fiecare e în căutarea mijlocului care să-i permită să se ridice cu cât mai puţină osteneală. Nu 154 147 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL se poate nega că francezul îl socoate pe german inferior, pe când acesta din urmă se socoate pe sine ca aparţinând unei naţiuni alese. Chinezul îl dispreţuieşte pe japonez. Cei care obişnuiesc să voiajeze au constatat, desigur, că oamenii sunt peste tot aproape la fel şi mereu înclinaţi să găsească câte ceva prin care să -i înjosească pe alţii. Acelaşi lucru îl vedem între burghez şi proletar. Există oare vreo fiinţă umană care să nu fi simţit jindul şi invidia altora faţă de dânsa? D e ce să fim obligaţi să luăm în serios criticile şi jignirile care ni s -ar putea aduce pe temă de apartenenţă naţională, confesiune sau chiar culoarea părului? Nu avem aici de-a face decât cu cristalizarea unei tendinţe comune, cu o nevroză obsesională generalizată. Până în momentul în care umanitatea va consimţi să facă un pas înainte, spre o nouă treaptă de civilizaţie, nu avem încotro şi trebuie să considerăm asemenea tendinţe ostile ca fiind manifestări specifice, dar şi ca o expresie a unei atitudini u mane generale eronate. Ar trebui să-1 determinăm pe acest băiat să înţeleagă că oamenii te atacă chiar şi din cauza culorii părului! Dacă el ar reuşi să sesizeze ceea ce poate să constituie un punct de atac permanent, şi care, de altfel, se poate raporta la alte caracteristici, el ar râde, ceea ce ar avea drept efect că i-ar tăia oricui pofta de a -1 mai ataca. Vom izbuti să -i dăm băiatului curaj, apropiindu -ne de dânsul cu mijloacele furnizate de psihologia individuală. Vom putea să -i demonstrăm până şi că este capabil să devină un elev bun la matematică. Exemplele nu lipsesc. Eu însumi am trecut prin această suferinţă, fiind considerat cu totul inapt în materie de aritmetică. Dacă tatăl meu ar fi urmat sfaturile care i se dădeau atunci, el m-ar fi retras de la şcoală şi m-ar fi făcut să învăţ o meserie manuală; poate că aş fi devenit un bun lăcătuş, dar aş fi rămas cu convingerea că există oameni dotaţi pentru aritmetică şi alţii nedotaţi. Cum eu însumi am avut de-a face cu un necaz similar, pot, prin urmare, în cunoştinţă de cauză, să spun că nu mai cred că există asemenea dotări. NOTE 1 A se vedea nota noastră de la capitolul VII. Este opinia unui autor care a fost obligat să repete o clasă din cauza aritmeticii, profesorul recomandându -i tatălui lui Adler să-şi facă fiul croitor.(Mrta trad.) 155 148 XV. STRICĂTORUL DE BUNĂ-DISPOZITIE La consultaţie se prezintă elevii G. şi S. Nu sunt cazuri ieşite din comun, ci tipuri curente de stricători de bună -dispoziţie a semenilor lor, care vor să se facă remarcaţi cu or ice preţ, enervându -1 inutil pe institutor, care duce împotriva lor o luptă infructuoasă. Unul, cel pe care îl voi prezenta primul, este în vârstă de opt ani, iar celălalt de şapte ani. Amândoi frecventează clasa a doua, cel mai mare fiind repetent. Cu un an în urmă ei se aflau în aceeaşi clasă, dar au fost despărţiţi, pentru că împreună făceau cu neputinţă desfăşurarea procesului de învăţământ. Izolaţi,ei sunt mai suportabili, pe când totala lor absenţă este binefăcătoare atât pentru personalul didactic, c ât şi pentru clasele de elevi respective. Cauza deficienţei de caracter la cei doi băieţi este diferită. G., potrivit informaţiilor furnizate de mamă, este copil de alcoolic. Tatăl este birjar, cum este şi un frate, în vârstă de 17 ani. Un alt frate, care are 16 ani, face cu motocicleta curse pentru un brutar, iar un alt frate, 14 ani,este ucenic la brutărie. în afară de aceştia, mai există în familie un mezin în vârstă de cinci ani. Băiatul de care ne ocupăm frecventează dimineaţa şcoala, iar după -amiaza o instituţie de binefacere. Timpul liber şi -1 petrece la grajd sau se plimbă cu birjele celor pe care îi cunoaşte bine. Mama lucrează şi ea la brutarul unde lucrează şi fiii ei. Ea nu-1 vede pe băiat cât e ziua de mare, nici măcar pentru un mic schimb de cuvinte, probabil pentru că patronul are oroare de farsele lui de prost gust. Casa părintească fierbe de dispute şi certuri. 156 149 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Mama recunoaşte, cel puţin în parte, neajunsurile copilului, dar nu poate face nimic pentru el. într-adevăr, băiatul este preferatul tatălui, iar acesta îi ia apărarea împotriva tuturor. Promisiunile şi recompensele băneşti sunt utilizate în casă drept principal mijloc de educaţie. în zilele de sărbătoare aici se bea nu glumă, iar de la un fonog raf pot fi auzite cuplete din cele mai vulgare pe care, fireşte, băiatul le soarbe cu maximum de interes, ca pe un bun spiritual. Se pare că băiatul ajunge şi la han, unde i se servesc băuturi alcoolice, dar este greu ca acest lucru să fie verificat, din moment ce copilul dă dovadă, în tot ceea ce povesteşte, de multă imaginaţie, pe când, pe de altă parte, părinţii neagă asemenea fapte. în timp ce părinţii merg la cinematograf, băiatului i se dau bani ca să-şi cumpere cârnaţi de la han; cel puţin aşa explic ă el existenţa în buzunarul său a unei piese de 50 de creiţari. Aptitudinile copilului sunt submediocre, şi nici muncitor nu este. Rareori îşi face temele, uită caietele acasă şi nu manifestă nici o plăcere pentru învăţătură. La şcoală nu se interesează de cât de desen şi, când nu se poate altfel, de scris. Nu pare să aibă un real interes decât pentru cai. Nici în timpul anului şcolar, nici după aceea nu a suferit de nici o maladie mai gravă. Atenţia îi este deturnată până şi de cea mai mică frivolitate. Nu poţi fi sigur că minte sau nu face decât să debiteze produsele imaginaţiei lui. Povesteşte, de exemplu, că a fost cu tatăl său în cutare sau cutare lor, că 1 -a însoţit la han, că a petrecut noaptea la mătuşa sa, pe când, în realitate, după cum s -a putut stabili, în acele zile nu-şi părăsise domiciliul. Sau mai susţine că a văzut, la ţară, cum se scot cartofii din pământ cu plugul, pur şi simplu pentru că a auzit acestea povestite de un alt băiat. Este complet lipsit de spirit critic. Lucrările lui şcolare sunt totdeauna dezordonate. în ceea ce priveşte voinţa, este lesne influenţabil şi ia decizii rapide. La şcoală se dă şi peste cap ca să atragă atenţia asupra persoanei sale; scoate strigăte şi se ceartă în timpul recreaţiei, ca de altfel şi în timpul orelor de învăţământ. îşi bate colegii şi mărturiseşte că a căutat să-i facă să sufere. Nu ţine seama de mustrările ce i se fac. însărcinările care i se dau sunt folosite pentru a isca certuri şi a face nerozii; adesea pătează cu bună ştiinţă hainele colegilor săi. Cât despre ale lui, chiar dacă sunt noi, nu le cruţă deloc. într -o vreme voia să le spele la şcoală. Cântă în timpul orelor de clasă. Tot ce spun ceilalţi este pentru el motiv de critică cu voce tare şi astfel deranjează desfăşurarea lecţiilor. Vrea 157 150 ALFRED ADLER să corecteze chiar şi răspunsurile exacte ale colegilor săi şi îi bate pe elevii care nu recunosc că dreptatea este de partea lui. îşi bate joc de institutor, îl maimuţăreşte pe strada, se poartă brutal cu oamenii şi cu animalele. Nu fură, însă păstrează pentru el obiectele găsite. Nu a fost cu putinţă să fie lăsat în aceeaşi clasă cu prietenul său S. Dacă îi luam cu mine la o altă clasă, unde aveam de suplinit vreun coleg, ei se comportau frumos,pentru că le era străin climatul de acolo,e lementele care o compuneau. Oricum, izolaţi, băieţii se comportau altfel decât când erau împreună şi se stimulau reciproc. Propun, prin urmare, să -i observăm, pe de o parte, când sunt laolaltă, iar, pe de altă parte, când sunt izolaţi. De patru săptămâni cei doi prieteni au fost despărţiţi, fiecare în altă clasă, unde împovărează pe alţi institutori. în timp ce clasa de elevi dezbate un subiect oarecare, G. desenează sau dă drumul unor remarci care se potrivesc ca nuca -n perete, făcând ca întreaga clasă să râdă; vocabularul lui este de o vulgaritate nemaiîntâlnită. De îndată ce institutorul se află cu spatele la el, G. îşi părăseşte locul din bancă şi începe să se agate de colegii săi. în timpul recreaţiilor trebuie strunit, pentru că altfel sare la bătaie şi ajunge chiar până la a-şi călca în picioare colegii. în sala de gimnastică se caţără ca o maimuţă pe aparate, scoţând urlete. Aseară, evident, fără ca cineva să i -o fi cerut, a început să se grozăvească, în argou: „Ce, parcă nu ştiu io că directoarele o să-ntrebe dacă-s băiat de comitet, ori vreo pramatie? O să -i spun că-s un îngeraş. Mă doare-n cot! O să mă fac nevăzut, — ştiu io unde, aşa că nimeni n-o să mă găsească. O să trag aghioase, că maică -mea e la muncă pân'pe la orele nouă seara". Cazul S. are altă explicaţie. Mama sa suferă de o nefrită gravă şi, înainte de naşterea copilului, a făcut o mulţime de injecţii. La vârsta de cinci ani băiatul şi-a dat drumul ca pe un tobogan pe rampa scării, de la etajul al doilea până la etajul întâi, unde a căzut. A fost dus, fără cunoştinţă, la spital, unde a stat câtva timp sub observaţie fără a se fi putut constata nimic deosebit. Până când a intrat la şcoală — ne spune mama copilului — tatăl acestuia era ataşat de el; băiatul era de o răutate ieşită din comun, se întorcea acasă spre miezul nopţii, mama fiind cu totul neputincioasă. Ba încă băiatul o întreba adesea, cu un sentiment drăcesc: „încă nu eşti la spital? Când o să crapi?" După primele plângeri 158 151 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL venite din partea şcolii, tatăl a „întors foaia", tratându -şi fiul cu o severitate deosebită, dar fără rezultat. De notat că tatăl băiatului a fost agent de poliţie şi că în prezent stă acasă. Cu un an în urmă, în familie s-a născut o fetiţă, iar apariţia acesteia a stârni t gelozia băiatului. în acelaşi an a suportat o îndepărtare a amigdalelor pe cale chirurgicală şi a fost foarte bolnav. La un moment dat a întrebat: „De ce sunt vaccinat şi operat eu, şi nu surioara asta a mea? 4' Dacă mama sa îl ameninţă că îl va da la un pension, el spune că va fi mai bine pentru dânsul decât să fie nevoit s-o vadă pe dânsa. Raporturile pe care le are cu un unchi şi o mătuşă, pe care o iubeşte mai mult decât pe mama lui, nu sunt prea clare. Băiatul nu-şi ascunde preferinţa pentru unchiul ş i mătuşa sa. Nu este exclus ca aversiunea faţă de mama sa să -şi aibă rădăcinile în aceste raporturi. Pe timpul verii toate clasele îşi petreceau recreaţiile în grădină; acolo el s-a apropiat de o fetiţă foarte îngrijită şi i -a spus că vrea s-o sărute. L-am luat de-o parte şi l-am întrebat prieteneşte de ce vrea să facă lucrul acesta şi dacă,în general,îi place să -i sărute pe ceilalţi. în final l-am sfătuit să o sărute pe mama sa, ceea ce el a refuzat cu vehemenţă. Cât priveşte povestea aceasta cu sărutul, b anală în ea însăşi, cred că m-a făcut să înţeleg că băiatului îi lipseşte acasă afecţiunea. Am chemat-o pe mama la şcoală şi i -am sugerat să încerce să redreseze situaţia, sărutându-şi pur şi simplu copilul şi arătându -i mai multă afecţiune, în locul bătăilor pe care i le administra. M -am lovit, însă, de o rezistenţă sălbatică: „La noi nu există aşa ceva!" în rest, băiatul este bine îngrijit din punct de vedere fizic şi acordă tot atâta atenţie vestimentaţiei sale precum rechizitelor şcolare. Părinţii veghează cu străşnicie ca el să-şi facă temele. Aptitudinile îi sunt mai mult decât mediocre, atenţia uşor de distras. De altfel este muncitor şi ar dori să facă totul singur. Voinţa, în genere, este lesne de influenţat şi ia hotărâri pripite. în timpul orelor de clasă îl întrerupe pe institutor, nu dă nici o importanţă mustrărilor, îi loveşte fără motiv chiar şi pe elevii care nu se găsesc în imediata lui vecinătate, aruncând în ei cu servieta, ori îi răneşte la faţă cu sandalele de gimnastică. Când i se năzare , se culcă în bancă, aruncă cu castane prin clasă, fluieră şi fredonează, comentează spusele institutorului şi ale colegilor, substituie creioanele colorate şi apoi susţine că sunt ale lui. Plăcerea lui este că dărâme jocurile de construcţii. Aruncă pe jos uneltele de lucru manual, iar când le adună, face dispărute dălţile. 159 152 ALFRED ADLER Funcţiile onorifice care i se dau, în scopuri educative, nu sunt pentru el decât prilej de a face năzbâtii sau de a isca gâlceava. Stropeşte pereţii şi tablourile cu buretele de şters tabla. Crede că se comportă ca un erou. O face pe grozavul, povestind cum a scăpat el, la spital, de injecţii. Prietenul său G. îl ascultă cu gura căscată. Dacă e acuzat de vreo faptă nelalocul ei, o neagă din toate puterile sau dă vina pe G. Disputele şi denunţurile reciproce sunt procedee obişnuite la cei doi băieţi. S. îi acuză pe unii dintre colegii săi de defecte imaginare. Hotărârea părinţilor săi de a-1 aduce azi la consultaţie l -au scos la început din fire, mai cu seamă când şi-a dat seama că nu-este vorba de o formalitate. La şcoală s-a încercat în fel şi chip reeducarea acestor doi băieţi, rezultatele fiind inegale. Orice mijloc educativ s -a dovedit infructuos. Predici binevoitoare, promisiuni, sarcini onorifice, apelul la sentimen tul onoarei, invocarea viitorului, încercarea de a le trezi comprehensiunea, explicaţiile menite să le demonstreze cât de neplăcut ar fi pentru dânşii ca alţii sa procedeze la fel, excluderea de la orele de curs care îi interesează, munca pedagogică indivi duală la direcţiunea şcolii etc, nimic nu a ajutat. S. poate fi adus din când în când la raţiune, însă G. nu are decât un surâs sarcastic pentru toate aceste strădanii. Mijlocul cel mai eficace până în prezent s -a dovedit „privirea de autentic îmblânzitor", însă,evident, cu anumite limite. Dr. A: Fără îndoială că nu este greu să ajungem la o concluzie de ansamblu în ceea ce priveşte descrierea celor doi băieţi, luaţi împreună, pe care trebuie să-i examinăm nu doar din punctul de vedere al psihologiei individuale, ci şi din punctul de vedere al psihologiei sociale. Ei par diferiţi atunci când sunt separaţi, însă sunt mereu la fel. Amândoi ar trebui scoşi din mediul lor familial şi plasaţi la pension pentru o lună sau două. Aceasta mi se pare a fi o datorie fa ţă de viitorul acestor doi copii. Cazurile deosebit de dificile trebuie şi ele tratate în instituţii asemănătoare, pe care le -am putea denumi case de convalescenţă; aici copiii trebuie bine trataţi, studiindu -se,în acelaşi timp, în profunzime, cauzele care stau în spatele metehnelor lor. Este de datoria noastră să clarificăm fenomenele şi, în acest scop, voi încerca să vă prezint într-o variantă simplificată tipul căruia îi aparţin cei doi băieţi. Primul caz este reprezentat de acel băiat în vârstă de opt a ni, caracterizat îndeosebi de faptul că a repetat clasa, că se află sub medie 160 153 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL în ceea ce priveşte aptitudinile şi de faptul că se interesează mai ales de cai. Băiatul acesta nu colaborează cu şcoala. Dacă lăsăm la o parte unele fapte şi examinăm modul în care se comportă băiatul, ce linie dinamică are el şi ce atitudine ia faţă de exigenţele şcolii, am putea spune că este pe cale de a exclude şi de a refuza toate exigenţele. Cauza este părerea lui că nu poate obţine nici o reuşită la şcoală. Este o cauză care mi se pare suficientă, deoarece, dacă mă identific cu acest băiat şi îmi închipui că nu aş putea obţine nici o reuşită, în cazul în care aş fi fost obligat să frecventez şcoala, aş reacţiona întocmai ca dânsul. Dacă, însă, am putea să trezim brusc conştiinţa 1 băiatului şi să-i explicăm că ar putea foarte bine să reuşească, pentru că nu are dreptate când crede că nu este dotat decât pentru grajd şi nicidecum pentru şcoală, atunci ar fi posibil să-i cultivăm interesul pentru învăţătură. Evident, se impune să -i acordăm un ajutor individual şi, într -o perioadă de timp dată, să -i înlesnim reuşita la una dintre materiile de studiu. Ştim că, în condiţiile în care trăieşte băiatul, în mediul său, interesele lui nu se conc entrează decât asupra cailor, hanurilor şi expresiilor picante. Nu trebuie să contăm pe faptul că un asemenea mediu va trezi interesul băiatului pentru şcoală. Un astfel de rol şi -ar putea asuma o casă ca aceea la care m -am referit anterior. Cum nu dispunem pentru dânsul de o astfel de casă, l -am putea ajuta dacă cineva s-ar ocupa în mod special de el, în sensul arătat. Mă gândesc la unul dintre fraţii lui mai mari, care, cu bunăvoinţă, i -ar putea câştiga încrederea şi simpatia, conducându -1 pe calea curajului social. Tot ceea ce face el acum la şcoală este expresia laşităţii sale, iar eu mi -aş da silinţa să-i explic cum stau lucrurile în această privinţă. Aş vrea, de asemenea, să-1 fac să înţeleagă că acesta este motivul care îl determină să se găsească nu pe latura folositoare a vieţii, ci pe latura ei nefolositoare. Aştept mult de la această explicaţie. Dat fiind faptul că băiatul prezintă mari lacune în educaţie, nu va fi uşor să -i fac demonstraţia necesară. Ne lipseşte temelia pe care să clădim. Trebuie ţinut seama de faptul că este preferatul tatălui. Familia aceasta pare să prezinte, pe de altă parte, unele părţi bune, cum ar fi, de exemplu, faptul ca aici copiii nu sunt maltrataţi, ceea ce nu s -ar putea spune cu certitudine despre familia celui de al d oilea băiat. Din medii prea blânde provin copii care, atunci când se izbesc de dificultăţi, imediat le ocolesc. Ei nu suportă să se găsească într-o situaţie dezavantajoasă. Ei joacă, din 161 154 ALFRED ADLER răsputeri, rolul celui care pare mai mult decât es te. Veţi constata la acest băiat tendinţa de a-şi da importanţă, trebuinţa de a-şi face loc în primul plan, dar fiind încredinţat că drumul îi este barat în partea utilă a vieţii. Avem datoria să argumentăm cele afirmate mai sus. Mama ne -ar putea arăta dacă 1-a răsfăţat pe copil, precum şi condiţiile în care acesta a crescut. Aş dori să subliniez că băiatului îi lipseşte curajul şi se impune să vedem dacă această carenţă nu se manifestă şi în alte împrejurări. S-ar putea ca noaptea să ceară ca mama să stea lângă el, după cum s-ar putea să scoată ţipete în timpul somnului. Dacă la şcoală se comportă arogant faţă de institutor, asta nu înseamnă curaj; el cunoaşte limitele ce-i sunt impuse institutorului şi o face pe eroul. Al doi ha caz este un tip complex, mai răsfăţat de către tată decât de către mamă, raporturile lui cu mama fiind tensionate, deoarece nu a ştiut să-i câştige simpatia. După răspunsul în legătură cu sugestia institutorului, care i -a cerut să-şi trateze băiatul de preferinţă cu dragoste, sărutându-1 din când în când în loc să-1 bată, putem presupune că această femeie este dură şi rece. Ne amintim ce a răspuns ea: „Aşa ceva nu se obişnuieşte la noi". Trebuie să se fi petrecut lucruri mai grave pentru ca mama să se poarte în felul acesta. Băiatul are o soră mai mică. Dacă auziţi spunându -se că un copil este mai ataşat de tatăl său decât de mamă, puteţi presupune că el se află în a doua fază de evoluţie. Dacă mama, într -un fel sau altul, nu menţine legătura cu copilul, atunci pe primul plan trece ta tăl. Ar trebui, de asemenea, să încercăm să ştim dacă nu cumva, înaintea acestui băiat, mama nu a avut un alt copil care să -i fi monopolizat tandreţea. Poate că tatăl, o mătuşă, un unchi s-au ocupat mai mult de dânsul, pe când mama era în imposibilitate să o facă, din cauza bolii. Nu cunoaştem dacă boala mamei a reprezentat un motiv suficient ca să -1 deturneze pe copil de la dânsa. S-ar putea ca el să aibă unele deficienţe organice. Dotarea sa depăşeşte media. Coeficientul de inteligenţă al acestui copil, s tabilit prin administrarea unui test, este superior faţă de medie, probabil pentru că are o foarte marcată aptitudine de a stabili raporturi între fapte. Atitudinea lui faţă de şcoală are o cu totul altă explicaţie decât în cazul prietenului său. El are nevoie de căldură afectivă, de a fi răsfăţat. Timp de şase ani a fost copil unic şi a trăit în centrul atenţiei celorlalţi, alintat de toţi, ca întotdeauna când eşti copil unic. Mătuşa şi unchiul şi -au adus şi ei contribuţia. La şcoală a intrat cu trebuinţa ca cineva să se ocupe de 162 155 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL el în mod special. Ceea ce nu este cu putinţă aici, în pofida oricărei bunăvoinţe. Aceşti copii, care vor să atragă în permanenţă atenţia asupră -le, preferă să se facă remarcaţi într -un mod neplăcut, pe latura nefolositoare, decât pe latura plăcută şi folositoare a vieţii. Răsfăţaţi, în genere ei sunt lipsiţi de curaj, preferând să iasă în relief în situaţii mai facile. Băiatul nostru se simte frustrat în comparaţie cu situaţia lui anterioară, atât la şcoală, cât şi acasă. Ce face uri copil când se simte frustrat? încearcă să se îmbogăţească, iar această tendinţă şi -o manifestă în încercarea de a o face pe superiorul, pe eroul. Aceeaşi trăsătură o găsim în imaginaţia sa confabulatorie şi nu n e miră că asemenea copii fură. La copilul de care ne ocupăm o asemenea atitudine s -a şi manifestat, căci fleacurile pe care le subtilizează de la colegi reprezintă dorinţa lui de a se îmbogăţi cât mai uşor cu putinţă. Se comportă ca unul care dispune de dinamismul, de nevoia de a poseda şi de a fi mai mult decât ceilalţi. Primul băiat trebuie încurajat să progreseze la învăţătură; pe al doilea trebuie să-1 convingem că nu este totdeauna necesar să se afle în centrul atenţiei şi că nu trebuie să se considere frustrat ori de câte ori anturajul se ocupă de alt copil. Dacă vrea să ocupe centrul scenei, atunci trebuie să colaboreze în sens pozitiv la aceasta. Dacă o persoană pe care el nu o cunoaşte îi va spune aceste lucruri, el va reflecta asupra lor. Astfel el se va îmbogăţi cu o noţiune nouă, care ar putea fi aprofundată dacă institutoarea îi va adresa un surâs comprehensiv, ca şi cum i -ar spune: „Nu eşti încă destul de mare ca să faci să trăiască în tine ceea ce am discutat noi în treacăt". Confirmarea tezei noastre trebuie să o obţinem în cursul dialogului pe care îl purtăm. Căutăm să stabilim dacă ne găsim pe drumul cel bun sau dacă vom fi obligaţi să renunţăm la eforturile noastre. Este extrem de important pentru noi să -i indicăm o cale de urmat acestui băiat, cale care probabil va avea asupra sa o influenţă mai importantă şi va stabili un raport social mai bun decât am putea noi să facem. Dacă, prin pedepse, îi vom face şi mai neplăcută şcoala, este posibil ca el să refuze definitiv să mai meargă la şcoală. Dr. A (adresându-se mamei lui G.): Chestiunea cea -mai importantă este să-1 facem pe copil să progreseze la învăţătură. El şi -a pierdut cu totul curajul şi crede că niciodată nu va putea fi un elev bun. Are prieteni? 163 156 ALFRED ADLER Mama: Nu are. La şcoală îi place să scrie frumos, dar nu -i place să citească. Mai degrabă frecventează asociaţia de ocrotire. Dr. A: Acolo nu se dau nici examene, nu se pun note. Trebuie să i se permită să avanseze, să obţină un succes. Mi -ar plăcea să-1 ajutaţi, spre a-1 încuraja. Spuneţi-i: „Tu eşti un băiat inteligent, e păcat să abandonezi". în rest, este un băiat amabil? Mama: Da, însă e zburdalnic. ~ Dr. A: Ceilalţi copii îl iubesc? Mama: Se ceartă cu ei. Dr. A: Cum stă cu tatăl său, cu fraţii? Este iubit în familie? Mama: Adesea se iau la sfadă, ca toţi copiii. Dr. A: Tatăl manifestă afecţiune faţă de el? Mama: Soţul meu îl iubeşte mult şi copilul se lipeşte de el; pe mine nu mă ascultă decât dacă îi vorbesc cu drăgălăşenie. Z}r. A* A fost bolnav când era mic de tot? Mama: A fost bolnav de plămâni. Dr. A: Trebuie examinat de un medic care, desigur, vă va da sfaturile necesare. Doarme bine, ori e agitat? îi este frică, noaptea, de fantome? Mama: Nu-i este frică de nimic. Dr. A: Trimiteţi-ni-1 ca să vedem dacă este timid sau nu, însă fără să-i spuneţi despre ce este vorba. (Auditoriului, după plecarea mamei): Un copil îşi poate compensa timiditatea prin aroganţă. (Adresându -se copilului): Ce vrei să te faci când vei fi mare? G, (nu răspunde). Dr. A: Ce ţi-ar plăcea cel mai mult? Ai vrea să devii un băiat inteligent, în stare de ceva, ori crezi căliu vei reuşi niciodată aşa ceva? (Se constată că este un copil stângaci.) Faptul acesta trebuie să fi împiedicat mult progresele copilului. Dr. A: îţi lipseşte curajul; crezi că cei lalţi pot totul, iar tu nimic. Crezi că nimic nu-ţi va ieşi cum trebuie şi de aceea îi stinghereşti pe ceilalţi. Eu sunt încredinţat că eşti un băiat curajos. Va fi bine dacă te apuci curajos de treabă, concentrându -ţi atenţia în această direcţie. Mai bine nu va fi nici mâine, nici poimâine, dar în vreo două săptămâni vei putea deveni un elev bun. Totul va merge mai bine. Ce crezi? Vrei să încerci? Chiar dacă nu primeşti nota cea mai bună, nu trebuie să te dai bătut. Dacă deranjezi lecţiile,ia stai puţin şi gândeşte-te dacă n-o faci pentru că nu crezi că poţi şi tu să reuşeşti să înveţi. 164 157 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Băiatul stă cu ochii în pământ şi uneori îşi furişează privirea într -o parte. Dr. A: Tare aş vrea să ştiu, când vei reveni aici, pe ste o lună de zile, dacă vei avea mai mult curaj, ori dacă ai să rămâi acelaşi fricos şi laş. (Băiatul, care, în tot acest timp, nu a scos un cuvânt, iese.) Dr. A (auditoriului): Aş vrea să adaug o observaţie. Trebuie să ai o anumită experienţă ca să le vorbeşti părinţilor şi copiilor, dar cine altul să o poată avea, dacă nu chiar institutorul? Nu este vorba pur şi simplu de o explicaţie verbală a stărilor de lucruri. în fiecare caz de copil problemă ne confruntăm cu o situaţie dramatică. în calitate de psihopedagogie asumăm un anumit rol, pe care suntem obligaţi să -1 îndeplinim cum se cuvine, în mod judicios, în vederea atingerii unui scop clar definit. Activitatea noastră nu o putem compara cu nimic altceva. Trebuie să ne fie limpede că nu o putem asemui d ecât cu arta. O artă de o mare eficienţă, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi (Mamei lui S.): Sunteţi mulţumită de fiul dumneavoastră? Mama: E tare rău. Se ia de cei mici. Dr. A: Timp de şase ani a fost singurul dumneavoastră copil. A trăit o tragedie.în momentul în care s-a născut surioara lui, pentru că, dintr-o dată, el nu a mai fost unicul copil la părinţi. Ce părere aveţi? Iată ce trebuie noi să înţelegem. Nu trebuie să gândim întotdeauna într -o lumină atât de crudă, dar în astfel de situaţii totul se petrece ca şi cum ar trebui să părăseşti brutal căldura şi să ieşi în ger. Este mai ataşat de alte persoane? Mama: Nu, dar eu sunt, poate, prea aspră. Dr. A: Totdeauna este insuportabil pentru un copil să constate că părinţii fac deosebiri în tratament ul pe care îl aplică fraţilor şi surorilor. Ar fi de folos dacă aţi putea sta de vorbă cu soţul, spre a vă pune de acord cum să procedaţi faţă de copii. Mama: Sunt bolnavă. Tocmai am stat patru luni în spital. Sunt nervoasă. Copilul nu a ţinut niciodată la mine; numai pe taică -su îl iubeşte. Dr. A: Copilul unde stă când sunteţi internată în spital? Mama: Anul trecut am stat şase luni în spital şi alte şase într -o staţiune balneară. în tot acest timp băiatul a stat la bunica hii. Dr. A: Bunicii îi răsfaţă întotdeauna pe copii. Acum el simte deosebirea. Noaptea scoate ţipete? Udă aşternutul? 165 158 ALFRED ADLER Mama: Doar că este puţin.agitat. De la vârsta<le doi ani nu -şi mai udă aşternutul. Dr. A: îşi face uşor prieteni? _ _ Mama: Este foarte autoritar. Dr.. A: Are impresia că nu mai este primul, ca odinioară, la bunica lui, unde a avut această impresie. Ascultarea înseamnă pentru dânsul înjosire. Se crede victima unei nedreptăţi când cineva nu se ocupă de dânsul. Mama: Trebuie să discut mereu cu el, dar nu mă ascultă niciodată. Este neglijent, dar îi place să -şi facă toaleta. Se spală singur. Dr. A: Asta e foarte bine,e drăguţ din partea lui. Se pare că nu devine răutăcios decât când nu se ocupă cineva de dânsul. Mama: Mă plictiseşte într-una. Săptămâna trecută a plecat de acasă la ora 10, mi-a promis că se întoarce la ora amiezii, însă nu s -a întors decât la ora 6 seara. Dr. A: îi place să fie căutat şi să manifeste cineva grijă faţă de el. E curajos? Mama: Nu se teme de nimic. Dr. A: Aş dori să stau de vorbă cu el şi să-i spun să n-o mai facă mereu pe eroul. Pentru că dacă se va purta în acest fel la şcoală va sfârşi prin a o apuca pe un drum rău în viaţă. încercaţi să fiţi mai prietenoasă cu dânsul şi spuneţi-i cu blândeţe: „Tu vrei ca mereu să se oc upe cineva de tine, dar acum eşti băiat mare!" (Mama iese.) Dr. A (auditoriului): Femeia aceasta nu mi se pare chiar atât de bolnavă! (Adresându-se copilului, care a intrat): Cum o duci cu şcoala? 5. ;Foarte bine! Dr. A: Ţi-ar plăcea să fii primul? Ce frum os ar fi dacă ai fi mai bun la aritmetică, la compunere şi dacă te -ai menţine printre fruntaşi! Dar pentru asta ar trebui să colaborezi, pe când tu, cel mai adesea, faci opoziţie. Nu vrei să colaborezi cu clasa, cu institutorul? Ar fi mult mai bine! (Se constată că copilul este stângaci.) Nici un copil stângaci nu ştie lucrul acesta, dar trage consecinţele. Dr. A: Cum merge cu scrisul? 5.: Nu merge bine. Dr. A: Dacă ai fi mai silitor, în loc să te ţii de năzbâtii, dacă ai face ceva efort, ai putea să ai un scris frumos. (Adresându-se auditoriului): 166 159 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Iată două materii (scrisul şi cititul) care prezintă dificultăţi deosebite pentru copilul stângaci. Dacă veţi fi cât se poate de atenţi la modul în care citesc aceşti copii, veţi vedea că ei silabisesc de la dreapta la stânga. Acest fel de citire sună fals şi ai impresia că ei nu ştiu să citească. (Adresându-se lui S.): E cazul ca institutorul să se ocupe de tine. Dar nu este drept să-1 stânjeneşti când îşi ţine lecţiile. C e ai tu de câştigat din asta? 5.; Nimic. Dr. A: Ai putea fi un elev bun, şi, fireşte, asta nu se poate face de azi pe mâine. Dar dacă exersezi, vei scrie frumos. Peste o lună ai să -mi arăţi cât de frumos ştii să scrii. Să -mi mai spui dacă eşti destul de curajos ca să colaborezi cum se cuvine la lecţii Fii atent faţă de surioara ta şi ai grijă ca hainele tale să fie în ordine. Mama ta e bolnavă, dar se va însănătoşi, dacă o ajuţi şi tu un pic. Aş dori să mai adaug câteva cuvinte cu privire la frecvenţa mare a copiilor stângaci. Nu există copii dotaţi şi nedotaţi; există două tipuri de copii: primul tip, total delăsător, care nu face nici un efort; iar al doilea tip, copii care merg orbeşte înainte. Unii se trădează pe parcursul întregii lor vieţi printr-o anumită neîndemânare; ei ignoră faptul că sunt copii răsfăţaţi, dar suferă consecinţele acestei dispoziţii. Se întâmplă foarte adesea ca ei să se subestimeze, în timp ce îi spupraestimează pe alţii. Veţi găsi un mare număr de stângaci printre copiii -problemă, nevrotici, criminali, candidaţi la sinucidere, perverşi sexual, dar şi printre marile personalităţi: artiştii, de exemplu, cuprind un mare procent de stângaci. Extrem de importantă în educarea unui stângaci se dovedeşte încurajarea. Chiar dacă vă limitaţi doar să-1 încurajaţi pe un şcolar stângaci, şi tot veţi avea totdeauna succes. NOTE 1 „die Aufmerksamkeit",în textul original. (Nota trad.) 160 XVI. LUPTA PENTRU RECUCERIREA PARADISULUI PIERDUT Este vorba de an preşcolar în vârstă de cinci ani, al cărui caz ne va permite ca, analizându-i viaţa de până acum, să tragem o concluzie cu privire la modul în care se va comporta la şcoală. Vreau să vă arăt, în stil telegrafic, calea pe care putem reuşi să înţelegem structura unui caz şi confirmarea acestei structuri. „Avem de-a face cu un copil-problemă". Acest copil se află în mod cert angajat într -o luptă şi trăieşte în această stare, într-un anturaj blând, care cu siguranţă 1 -a răzgâiat. Se pune, aşadar, întrebarea: în ce scop se află el în luptă în prezent? De ce are el impresia că acum nu mai este răsfăţat ca înainte? Actualmente poziţia sa nu mai este atât de favorabilă pe cât i -a fost. Toate acestea pot fi prezise. „Este hiperactiv". Este pentru noi o noutate? Ne putem, oare, reprezenta un luptător care să nu fie hiperactiv? Dacă nu ar fi şi activ, l -am socoti deficient mintal. Căci este neîndoielnic faptul că „luptător" şi „activ" sunt atribute de nedespărţit şi fac parte din stilul de viaţă al unui copil modern. „îi place să strice lucruri, să le spargă". Este un mod de a lupta. „Din când în când are crize de furie". Toate acestea sunt de Ia sine înţelese şi trebuie să avem de -a face cu un copil inteligent. Se pune, însă, problema de a stabili dacă face parte din categoria copiilor deficienţi mintal, care trebui e crescuţi 168 161 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL într-un mod cu totul diferit. Astfel de copii nu dispun de un stil de viaţă, pe când al nostru, dimpotrivă, are un scop: să lupte şi să învingă, să trăiască bucuria învingătorului. „Mama relatează că starea de sănătate a copilului este bună, că el este plin de viaţă... şi că vrea ca întotdeauna cineva să se ocupe de persoana lui". Este o luptă ca aceea care se poate desfăşura într -o familie, unde neapărat trebuie să faci ceva ca să -i scoţi din sărite pe ceilalţi. „Se caţără încălţat cu bocănceii murdari pe masă. încearcă cea mai mare satisfacţie să se joace cu lampa, în timp ce mama sa este ocupată şi are nevoie de lumină". Ştie exact în ce punct să atace. „Dacă mama lui cântă la pian sau citeşte, tocmai a ceste momente le alege el ca să se joace cu lumina. Nu stă o clipă locului, nici în timpul meselor, cerând o permanentă supraveghere". Vrea să iasă învingător şi să se situeze în centrul atenţiei. Ajunşi aici, ni se impune următoarea idee: dacă el are o at ât de mare nevoie de a se afla în centrul atenţiei,este de crezut că s -a şi aflat în această situaţie anterior şi că acum doreşte s -o restabilească. Ce eveniment a putut, aşadar, să agraveze atât de tare situaţia sa? Evenimentul este naşterea unui frăţior. „Caută mereu prilejul să boxeze cu tatăl lui, să se joace cu dânsul". După cum vedem, găseşte ceea ce caută, ceea ce îi este de trebuinţă ca să lupte şi să tulbure liniştea. , Are obiceiul să-şi înfunde mâna în prăjitură şi să-şi umple gura". Ar putea lupta şi prin refuzul hranei. „Dacă mama sa are invitaţi, el îi împinge, îi scoală de pe scaunul lor şi se aşază în locul lor". Este un act care ne dovedeşte că nu -şi iubeşte semenii, constatăm un deficit de sentiment al comuniunii sociale, ceea ce explică şi pornirea lui împotriva fratelui mai mic. „Dacă tata şi mama cântă la pian, copilul strigă fără încetare, spunând că nu-i place cântatul la pian". Ar vrea ca părinţii să se ocupe exclusiv de persoana lui. Dar orice meteahnă, orice neajuns am constata la co pil, nu trebuie să-1 pedepsim, pentru că pedeapsa nu ajută. Ştim deja cum trebuie să -1 tratăm. Băieţelul acesta se simte ofensat, rănit, împins pe planul al doilea. 169 162 ALFRED ADLER „Tatăl este cântăreţ şi cântă la concerte. Mama copilului îl acompaniază. Băiatul a strigat o dată: «Tată, vino -ncoace!». Deci toate eforturile lui au drept ţel ca părinţii să se ocupe mereu şi numai de dânsul. „Are crize de furie dacă doreşte ceva şi nu obţine imediat". Atitudine de luptător. „Distruge tot ce-i cade în mână, cu o şurubelniţă, cu care desface şi şuruburile de la patul lui". Aici apare din nou atitudinea lui asocială. Face tot ce poate spre a le aduce prejudicii părinţilor şi pentru a -şi arăta proasta dispoziţie. „Uneori face remarci cinice, mai ales când a făcu t vreo poznă şi ştie că asemenea remarci îl vor ajuta să iasă din impas. Lumea îl consideră băiat inteligent pentru că face observaţii caustice. Este instabil, neputându-se ocupa mult timp de unul şi acelaşi lucru. Mama face încercări de a-1 dezbăra de acest prost obicei" (evident, fără să reuşească). „Mama îi dă o palmă; râde, şi vreo două minute stă liniştit. Mama este de părere că băiatul a fost în mod excesiv răsfăţat de către tată şi bunică. în prezent, la drept vorbind, nu mai este răsfăţat". Sentimentul de comuniune socială nu s -a putut dezvolta la copil, care a rămas legat în exclusivitate de tatăl şi mama sa; de unde modelarea eronată a copilului. „Şi tatăl, ca şi mama, este mereu epuizat, pe când copilul are o energie neistovită". Fireşte că acest joc, care îi place, nu -1 oboseşte. Munca de educaţie nu place nici tatălui, nici mamei,extenuându -i. Constrângerea nu serveşte la nimic, pentru că, dacă este constrâns, băiatul se răzbună. „Nu are memorie şi nu se poate concentra". Asta pentru că nu dispune de cele necesare şi nu are pregătirea cerută spre a acţiona în mod independent. De aici şi lipsa sa de memorie, ca şi imposibilitatea de a se concentra. „Nu a frecventat niciodată grădiniţa de copii". Deci mama pare să-1 fi crescut pur şi simplu pentru e a însăşi. Este extrem de important să ne dăm seama de modul în care înţelegem aceste raporturi. Putem vorbi de comprehensiune atunci când ştim că este vorba aici de un element de ansamblu, nu de un proces fiziologic. A înţelege este a sesiza raportul exist ent între lucruri, între fapte. 170 163 XVII. PIERDEREA AFECŢIUNII CAUZĂ A HOŢIEI „Copil născut într-un oraş meridional din Ungaria. împlinea doi ani şi jumătate, când tatăl său a dat faliment". Faptul acesta ne face să ne gândim că până la vârsta de trei an i probabil că băiatul a crescut într -o situaţie materială favorabilă, situaţie care apoi trebuie să se fi schimbat. Ca urmare a falimentului tatălui său, băiatul s-a găsit într-o situaţie mizerabilă, copleşitoare. Nu este uşor să te adaptezi la o astfel de situaţie când ai trăit într -una total diferită. Copiii care au cunoscut la început o bună stare materială sunt puternic impresionaţi de o schimbare în rău survenită ulterior. „S-a mutat cu soţia şi cu unicul său fiu la Viena, ca să caute aici de lucru". Reţinem, deci, că în acel timp copilul era unic, răsfăţat şi obişnuit să se găsească în centrul atenţiei. Putem prezice că din acel moment o nouă situaţie defavorabilă trebuie să fi exercitat o impresie zguduitoare asupra acestui copil. „în următorii şapte ani tatăl şi-a câştigat existenţa ca voiajor comercial..." Această circumstanţă este de notat, întrucât noi adesea am constatat că, atunci când tatăl este voiajor comercial, mama —date fiind frecventele absenţe ale tatălui — nu-şi poate îndeplini cea de -a doua funcţie a sa, anume lărgirea interesului social al copilului faţă de alte persoane şi în primul rând faţă de tată. Acest element are, în general, importanţa sa atunci când tatăl este constrâns să absenteze adesea de 171 164 ALFRED ADLER acasă. Acelaşi factor acţionează şi atunci când între soţi există grave neînţelegeri. în acest caz este imposibil să trezeşti interesul copilului pentru semenii săi. Adesea în căsniciile nefericite se întâlnesc copii problemă. Crizele de furie ale tatălui sau folosirea de mijloace de educaţie autoritare sunt obstacole în calea dezvoltării sentimentului social. „... şi s-a zbătut în procesul care a urmat falimentului său". Dacă ne imaginăm situaţia în care trăia acest copil, vom putea înţelege tristeţea de moarte cu care ac el proces impregnase atmosfera familială. „Copilul nu-şi aminteşte ca acea atmosferă să -1 fi zdruncinat". Dacă acea atmosferă nu a lăsat urme în memoria sa,în schimb va fi influenţat stilul său de viaţă. „Oricum, înainte de faliment copilul era ascultător, liniştit şi drăgăstos..." Aceasta înseamnă că era foarte ataşat de mama sa. „... şi o mare tandreţe îl lega de mama sa foarte tânără, dar nu întotdeauna şi foarte dreaptă, şi încă şi mai mult de tatăl său, blând şi bun". Dacă această observaţie este exact ă, trebuie să subliniem îndeosebi expresia „nu întotdeauna şi foarte dreaptă". Mama nefiind poate în stare să-şi îndeplinească în mod corect prima sa funcţie, copilul s-a îndreptat spre o altă persoană. în pofida frecventelor sale absenţe de acasă, tatăl a putut câştiga afecţiunea copilului care, într -o a doua fază a dezvoltării, s-a ataşat mai mult de dânsul. „în primăvară familia şi<-a schimbat domiciliul şi tatăl a fondat o casă de comerţ pentru soţia sa şi pentru unul dintre fraţii acesteia". Faptul îl interpretăm în felul următor: întrucât mama a fost implicată într-o nouă ocupaţie, situaţia s-a agravat pentru copil, pentru că ea nu mai dispunea, ca înainte, de timp spre a se ocupa de dânsul şi a-I răsfăţa. „Probabil că băiatul a intrat în cârdăşie cu i ndivizi de o condiţie dubioasă". Informaţia aceasta confirmă ipoteza noastră, potrivit căreia mama nu prea mai avea timp de consacrat copilului, care dorea să aibă pe cineva lângă el. , JE1 a furat cravate din magazinul părinţilor săi..." 172 165 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Probabil că acest copil are sentimentul de a fi fost deposedat. Tatăl este pe drumuri, mama la magazin, iar el este privat de îngrijirea ce i se cuvine, situaţie care îi dă sentimentul frustrării. Trebuie văzut ce a făcut el cu cravatele. Poate că le-a dăruit unor copii, spre a le câştiga căldura afecţiunii, acele sentimente pe care nu le mai găsea la propria -i mamă. „... Spre a le face cadou ucenicilor mindirigii din acea casă de comerţ". Faptul confirmă pe deplin concepţia noastră . „A furat trandafiri dintr-un parc de prin împrejurimi, fie spre a -i oferi unei mătuşi foarte frumoase şi care îl iubea mult, fie spre a -i aduce acasă". Ca mulţi copii care se simt deposedaţi, el începe să -i corupă pe alţii, pentru a le câştiga dragostea, tandreţea. Avem aici unul dintre motivele cele mai frecvente care îi determină pe copii să fure. Este un motiv complet necunoscut la tribunalele pentru minori, de exemplu, unde nimeni nu-şi bate capul cu acest punct de vedere. „într-o zi, băiatul, care în acel timp avea opt ani, ieşea de la şcoală împreună cu colegii lui; pe când aceştia l -au salutat politicos pe abatele întâlnit în drum, el i-a aruncat acestuia o necuviinţă nemaipomenită". Aşadar, iată-1 un liber-cugetător! Ba chiar trebuie să ducem şi ma i departe deducţiile noastre: băiatul acesta, care doreşte atât de mult să se afle în centrul atenţiei, prezintă probabil o neînfrântă tendinţă de a se face remarcat. Cum pe o cale normală nu are nici o şansă de succes, încearcă alte căi. „De ce?" se întreabă acela care a redactat referatul din care extragem citatele. ,JE1 nu a avut niciodată de -a face cu acel abate". Care era deci motivul acelei conduite incalificabile?... După o oră el a fost adus la şcoală, pentru a săruta mâna abatelui şi a -i cere iertare, dar a refuzat". Aveţi aici, iarăşi, o imagine a întregului său caracter: el, care întotdeauna a vrut să joace un rol dominant, nu concepe să se plece în faţa nimănui, nici prin cap nu -i trece să recunoască faptul că nu are dreptate. Personal nu înclin să le cer copiilor să-şi ceară iertare şi să recunoască a nu avea dreptate. Aş prefera să se procedeze în modul în care s-a procedat o dată cu mine. Aveam vârsta de şase ani când le -am jucat un renghi părinţilor mei. Mama mea, vânată de mânie, mi -a cerut / 173 166 ALFRED ADLER socoteală, pe când eu eram foarte jenat, fiind cât se poate de conştient de vinovăţia mea. Tatăl meu, care stătea lângă dânsa, tăcut, a sfârşit prin a mă lua de mână, zicându-i: „Lasă-1". Scena aceasta m-a impresionat profund şi îmi amintesc mereu de ea. îi sunt recunoscător tatălui meu pentru atitudinea lui de atunci. M -a influenţat mai mult decât dacă mi -ar fi cerut să-mi pun cenuşă în cap sau dacă mama mi -ar fi tras o palmă. Nu văd de ce ar fi bună metoda care constă în a -1 sili pe copil să-şi ceară iertare. Este în afară de orice îndoială faptul că băiatul despre care discutăm ştie că a greşit. De ce să -i cerem o mărturisire publică? Pentru ce să-1 umilim în mod public, demonstrându-i că a trebuit să se supună? „A primit o notă proastă la purtare şi tot restul anului şcolar a fost obligat să ocupe banca din fundul clasei". Putem face prezicerea că măsura aceasta nu va putea să exercite o influenţă pozitivă asupra lui, deoarece prin aceasta el va rămâne în centrul atenţiei clasei. Se va face remarcat într-un mod neplăcut şi o va face pe eroul şi pe martirul. „Institutorul nu îl trata cu răutate". Iată, în mod cert, o circumstanţă atenuantă, aducătoare de roade bune. Dacă institutorul ar fi arătat o atitudine duşmănoasă, băiatul s -ar fi răzvrătit în continuare, încă şi mai vârtos. „Un eveniment banal din acea perioadă s -a fixat pentru totdeauna în memoria lui. Copilul, umblând prin curte, i -a dat unui lucrător care dulgherea acolo o bucăţică de azimă din care ciugulea el. Lucrătorul a pus bucăţica aceea pe bancul său şi, cu ciocanul, a făcut -o mici fărâme, spunând: «Aşa ar trebui să-i zdrobim pe toţi jidanii!». După cum vedem, era vorba de un băiat evreu. Este firesc ca o astfel de replică să fi zguduit profund pe acest copil avid de blândeţe, de afecţiune şi bunăvoinţă. Nici pe noi acea replică nu ne -ar face să zâmbim, văzând în ea expresia unei tendinţe generale; iar dacă ar fi să o examinăm mai în profunzime, am căuta în primul rând rădăcinile acestui sentiment. Să vedem ce alte ur mări a avut asupra copilului această întâmplare. „Nu ne-a stat în putinţă să stabilim dacă această întâmplare s -a petrecut înainte sau după incidentul cu abatele. Nu ar fi fost lipsită de interes şi de importanţă stabilirea acestui fapt. Se poate ca respec tiva întâmplare să fi declanşat la el o atitudine de duşmănie şi ca ofensa adusă abatelui să fi fost rezultatul unei astfel de atitudini. 174 167 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL ... în primăvara anului următor, tatăl a lichidat casa de comerţ şi s-a mutat din nou în arondismentul IX. Ceva mai târziu tatăl a început să-şi ispăşească pedeapsa cu închisoarea, la care fusese condamnat ca urmare a falimentului său". Din nou o zdruncinare a sufletului acestui copil însetat de afecţiune şi atât de ataşat de tată l său. A trebuit, deci, să -şi vadă sărmanul tată băgat la închisoare. Nu m -aş mira ca acest copil să fi manifestat o puternică opoziţie faţă de legislaţia noastră şi să fi sfidat întreaga societate. Se poate ca acea zguduire emoţională să fi împiedicat cu totul manifestarea interesului crescând faţă de semenii săi şi să fi ruinat orice rudiment al unui atare interes. Copilul va afişa tendinţa de a se asocia cu indivizi care pun în pericol ordinea socială; probabil că o va apuca şi pe calea crimei. „Nimeni şi niciodată nu a putut discuta despre acest fapt cu copilul". Este extrem de greu să -i ascunzi un fapt ca recluziunea tatălui. Evident, mai bine ar fi fost ca niciodată să nu fi ştiut nimic despre aceasta. Dar ne îndoim că, în cazul dat, ar fi fost posibil ă o tăinuire a adevărului. „Mai târziu, ca adolescent şi ca adult, a evitat să abordeze o discuţie pe această temă. El a trăit faptul ca pe o umilire şi o vexaţiune profundă. Se prefăcea întotdeauna că ignoră acel fapt, despre care nu le-a vorbit niciodată nici măcar prietenilor lui intimi". Ne aflăm în faţa unui fapt extrem de interesant, pentru că, dacă băiatul era revoltat, dacă ar fi simţit ca pe o injustiţie ceea ce s -a petrecut cu tatăl său, pe bună dreptate ar fi trebuit să insiste asupra ipotezei că tatăl său fusese închis pe nedrept. Dar, pesemne, era puternic influenţat de tradiţie şi de concepţiile burgheze şi nu a putut domina aceste concepţii, spre a discuta lucrurile într -un mod deschis şi liber. Nu se poate să vorbeşti despre toate cele; exist ă lucruri despre care ar fi nesăbuit să vorbeşti. La băiatul acesta, care începe să iasă din cadrul societăţii, înscriindu-se într-o mişcare de revoltă, putem decela limpede o anumită ezitare în atitudinea sa. Evenimentele exterioare au o importanţă capitală în structurarea atitudinilor. Probabil că el ar fi păşit pe calea cea bună dacă tatăl său nu ar fi fost băgat la închisoare şi dacă nu s-at fi simţit oprimat din cauza religiei sale. 175 168 ALFRED ADLER „Recalcitranţa sa din ultimii doi ani a dispărut br usc, copilul copleşind-o cu o tandreţe fără seamăn pe mămica lui, atât de tânără şi de frumoasă, faţă de care se arăta ascultător şi potolit". Vedem aici manifestarea trebuinţei de a se ataşa de cineva, nu de un cerc de oameni mai larg, ci de o persoană un ică. Structura sa este de aşa natură încât nu se poate ataşa decât de o singură persoană. Dacă i se ia pentru un anumit timp tatăl, el îşi caută altul. Dacă mama lui era ocupată, încerca să câştige simpatia ucenicului; are mereu nevoie de cineva faţă de care să se ataşeze. După ce tatăl a fost eliberat, printr -o muncă neîncetată a putut depăşi greutăţile materiale generate de absenţa sa. Dar acea îndelungată opresiune care planase asupra familiei dispăruse ea, oare? Dificultăţile materiale prin care trecuse îl făcuseră pe băiat să simtă iarăşi povara circumstanţelor exterioare. „Copilul s-a reanimat". încă nu suntem cu totul satisfăcuţi, deoarece nu ştim ce semnifică această reanimare, nu cunoaştem de ce ea s -a produs. Copilul încă nu ştie ce atitudine să adopte, întrucât în memoria sa tatăl său trăieşte ca acea fiinţă care 1-a răsfăţat. „în primii ani de şcoală era printre cei mai buni elevi; ulterior, s -a situat printre submediocri,pentru ca acum să -1 vedem înviorat şi vesel". Aceasta coincide cu perioada î ntoarcerii acasă a tatălui său. „Fiind ascultător şi sârguincios, curând s -a numărat printre fruntaşii clasei". Este cu putinţă să fi avut şi un institutor pe care îl simpatiza. „A fost lăudat în repetate rânduri, pentru rezultatele bune, de către institutorul pe care el îl stima mult, iar aceste laude l -au stimulat". Iară a găsit o persoană care să se ocupe de dânsul. Pare să fi fost salvat de dragostea şi afecţiunea ce i s -au arătat. „în toamnă, la liceu, a avut un start bun". Singurele noastre temeri se referă la evoluţia lui pe mai departe: ce se va întâmpla dacă nu reuşeşte să ocupe la şcoală o poziţie în care să fie stimat? S-ar putea să aibă un diriginte care să nu -i fie pe plac sau să aibă greutăţi legate de religia sa şi astfel să se simtă dezavanta jat S-ar putea să dea peste unele obstacole sau să nu găsească metoda potrivită pentru munca sa şcolară. Mai târziu, în viaţă, de asemenea va putea 176 169 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL cunoaşte situaţii în care căldura afectivă să -i lipsească. Sunt rezervele noastre cu privire la viitorul evoluţiei băiatului. , Jn luna noiembrie, tatăl său a căzut grav bolnav". Experienţa pe care am acumulat -o ne vine în ajutor, arătându-ne că în cazul în care un asemenea copil pierde contactul cu cei care îi asigură căldura afectivă, pierdere cauzată de boala tatălui,ca şi de faptul că mama trebuie să se ocupe în primul rând de bolnav, nemaiputându -şi răsfăţa copilul, acesta poate trece printr -o situaţie nouă, adesea foarte grea pentru dânsul. Tocmai în astfel de conju ncturi au loc eşecurile. Pentru noi faptul este de înţeles: tatăl e bolnav grav, mama trebuie să se ocupe de dânsul, iar copilul este din nou izolat. Dacă ar avea şansa ca în această perioadă să aibă la şcoală un diriginte care să se poată ocupa de dânsul, dificultatea ar fi uşor de depăşit; dar, pentru moment, nu cunoaştem nimic în această privinţă. „în timpul unei călătorii, tatăl, în vârstă acum de 40 de ani, a făcut un ictus şi a rămas hemiplegie". înţelegem prea bine ce înseamnă, într -un cămin, îmbolnăvirea capului familiei, a susţinătorului acesteia, mai ales când este vorba de o familie unită. înţelegem, de asemenea, consecinţele acestui eveni ment. „La faliment l-au dus marile sacrificii materiale pe care a trebuit să le facă pentru numeroşii săi fraţi şi surori, mai ne vârstnici, precum şi pentru părinţii săi". Iată explicaţia care ar fi trebuit dată copilului, ceea ce i -ar fi înfăţişat în propriul său tată un bărbat drept şi cinstit. „Nervii încordaţi din cauza procesului, care a durat mai mulţi ani , vexaţiunile, regretul de a nu-şi mai putea ajuta-părinţii, fraţii şi surorile, surmenajul şi acea particularitate nefericită de a nu se fi putut confesa altuia, nici chiar soţiei sale, pe care, de altfel, o alinta mult, grijile care îl împovărau, toţi aceşti factori au pricinuit desigur prăbuşirea fizică a acestui bărbat, până atunci perfect sănătos". Aici se termină referatul din care am extras citatele pe care vi le-am expus, iar de aici încolo trebuie să recurgem la supoziţii. Dacă băiatul se simte în apele lui la şcoală, el va depăşi situaţia dificilă în care se găseşte. Dacă va abandona şcoala, va fi nevoit să se supună destinului său şi să se mulţumească cu o funcţie de subaltern, situaţie în care va suferi nespus. 177 170 ALFRED ADLER Ştim că are un stil de viaţă automatic, care se manifestă prin nevoia de a găsi o persoană de care să se ataşeze. Nu vom fi surprinşi să constatăm că din nou reînvie în el acea revoltă pe care am mai întâlnit-o la dânsul, în cazul în care se va simţi iarăşi dezavantajat s au dacă îl încearcă un puternic sentiment de inferioritate. Dacă, însă, are parte de o situaţie favorabilă, cineva ocupându -se de el, este posibil ca băiatul să-şi urmeze drumul în viaţă în aşa fel încât nimeni să nu aibă a-i reproşa nimic. Mai târziu poate că va progresa într-un mod satisfăcător. Dacă se va găsi într-o situaţie care să-i convină, nu va întâmpina dificultăţi deosebite în exercitarea profesiunii sale. Mai grea pentru dânsul va fi soluţionarea problemei afecţiunii, dat fiind faptul că va căut a mereu să se facă răsfăţat. Va fi mereu în căutarea unei femei care să se poarte cu el întrucâtva ca mama sa, la care, cum am văzut, găsea împlinirea tuturor dorinţelor lui de copil. Dar o astfel de situaţie nu s -ar putea ivi decât printr-o fericită coincidenţă. Nu ne supără faptul că a trebuit să exersăm pe marginea unui fragment de referat, etalându -ne paleta de cunoştinţe în materie de psihologie individuală. Aş dori să profit de prilej ca să subliniez că este mai puţin important de a şti dacă am ghicit tot ceea ce ar putea avea loc ulterior. Ne satisface fie şi numai faptul de a fi putut scoate în evidenţă detaliile cazului respectiv cu mai multă precizie ca de obicei. La fel procedăm şi în viaţă, întâlnind fiinţe omeneşti din a căror existenţă nu sesizăm decât un fragment şi în legătură cu care restul suntem nevoiţi să-1 ghicim. Niciodată nu ne este dat să găsim un portret perfect, iar concluziile trebuie să le tragem noi înşine, cu osteneala de rigoare. 171 XVIII. ENURETICUL (PIŞORCOSUL) „Emil are 12 ani şi suferă de enurezie" 1. Când auzim vorbinduse de enurezie, putem presupune, bazân du-ne pe propria-ne experienţă, că avem de-a face cu o dinamică psihică al cărei scop este stabilirea unui contact cu mama, deşi pe o cale mai puţin obişnuită. Băiatul despre care discutăm aici ne vorbeşte prin inter mediul enureziei lui. Este ca şi cum el ne -ar vorbi în Jargonul vezicii urinare". Putem considera că toate formele de exprimare ale unui subiect sunt varietăţi de limbaj. în cazul pe care îl avem în vedere, respectivul limbaj semnifică: „Nu sunt destul de mare, trebuie încă să fiu supravegheat!" în general, mama este obligată să se trezească de două sau trei ori pe noapte, să supraveghere copilul şi, la nevoie, să -1 trezească. Copilul îşi încarcă mama cu o treabă suplimentară. Enurezia nu este o maladie organică şi ştim că enureticul îşi poate foarte bine controla vezica în timpul zilei. Problema care se pune este de a şti de ce nu poate face acelaşi lucru în timpul nopţii. Motivul constă în faptul că se află într -o tensiune psihică, tensiune care îi face imposibilă reţinerea de la actul de a urina. De unde provine această tensiune? Ştim cu ce constanţă persistă copiii în enurezia lor. Prin aceasta ei caută un contact uman, doresc ataşarea de cineva, doresc să -1 încarce pe acel cineva cu o activitate suplimentară (remarca unui bolnav: „ei vor să -şi creeze un fel de sucursală la unul din semenii lor"). Din nou avem de -a face cu tipul copilului răsfăţat. Dacă descoperim un asemenea efort spre a se face şi 179 172 ALFRED ADLER mai răsfăţat, ştim că este vorba de un copil care întâmpină oarecare dificultate în menţinerea ataşamentului în care este interesat. Suntem destul de stăpâni pe domeniul nostru de investigaţie ca să putem spune că enurezia reprezintă probabil un atac care rezultă dintr-o atitudine adoptată de un copil în scopul monopolizării cuiva. Aceluiaşi tip îi aparţin şi copiii care nu au astâmpăr noaptea, care scot ţipete în timpul somnului (pavor noctumus) şi care, prin zgomotul făcut, încearcă să stabilească legătura cu ceilalţi. Este un limbaj exercitat de un alt organ. Semnificativ este modul în care reuşeşte copilul să facă aceasta. Există aici un raport cu o inferioritate a vezicii urinare şi cu centrii nervoşi care o comandă. Am fost cel dintâi care (în 19 07) a arătat că la enuretic găsim o slăbiciune a coloanei lombare. Am subliniat, de asemenea, că enurezia se găseşte în raport cu spina bifida 2 sau cu un neg congenital al acestei zone anatomice (profesorul Fuchs împărtăşeşte această părere). Pe de altă parte, trebuie să înţelegem cum reuşeşte copilul să vorbească în acest «Jargon al vezicii urinare". Constatăm acest fapt îndeosebi la copiii cărora li s-a atras atenţia asupra importanţei funcţiei, ca şi atunci când mama şi -a dat osteneala să -1 ţină pe copil curat noaptea, ea supraestimând importanţa suprimării enureziei. în felul acesta copilul ajunge în mod automat la ideea: aici e ceva de făcut în favoarea mea, este un punct în care aş putea ataca. Se înţelege că la toţi aceşti copii sunt totdeauna de desc operit semnele răsfăţatului. Să nu rămânem la dogme şi să vedem cum stau în continuare lucrurile, care este realitatea. Deci băiatul are 12 ani. Nu trebuie să pierdem din vedere că avem de-a face cu un copil răsfăţat care, de când este enuretic, are impres ia că nu este suficient de iubit. Se pot deduce de aici câteva elemente. Băiatul are, probabil, un frate sau o soră mai mici decât dânsul. Sunt motive care îl determină pe un copil răsfăţat să înceapă lupta, ori el îşi acuză părinţii în mod manifest, prin deficienţa sa, că îl răsfaţă mai puţin. O acuzaţie este identică cu un atac; deosebirea este nulă. Copilul se socoate expulzat din poziţia pe care o deţinea. Poate că are un tată vitreg sau o mamă vitregă. Nu avem o regulă fixă; important pentru noi este să ştim ce se petrece; trebuie să descoperim de ce copilul este actualmente mai puţin răsfăţat. Băiatul are un scop ideal fictiv (idealul său se identifică cu intenţionalitatea sa); idealul este acela de a fi răsfăţat, de a avea pe cineva care să -i stea la dispoziţie. Se impune să-i 180 173 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL schimbăm acest scop, să-i indicăm un alt scop, aşa încât să se poată face folositor semenilor. „Niciodată noaptea, ci exclusiv ziua". Este o informaţie care influenţează puternic maniera noastră de a gândi. Ziua copilul trăieşte o mare tensiune, pe când noaptea pare mulţumit. Ne putem face tot felul de idei şi să presupunem că adesea, noaptea, copilul doarme cu mama sa, pe când ziua doreşte să se facă remarcat într-un mod dezagreabil, ca ş i cum ar voi să spună: „Ocu paţi-vă mai mult de persoana mea!" Ziua lupta lui este mai intensă. ,Adesea enurezia se însoţeşte cu emisia de materii fecale". Din aceleaşi motive el se face, de asemenea, remarcat prin murdărirea cu materii fecale. Lupta o duc e într-o stare de completă descurajare. Stabilirea, în acest caz, a diagnosticului de imbecilitate depinde de ideea pe care ne-o facem despre tulburările lui. Ne întrebăm: de ce n-o face noaptea? Nu de puţine ori vedem că, absorbiţi cu totul de joc, copiii îşi pierd orice control asupra funcţiilor fiziologice. Pornind de la aceste detalii, putem constata că avem aici de -a face cu o funcţie socială. Or, trebuie să considerăm ca fiind anormală o funcţie care îşi dă curs în afara oricărei conduite legitimate d in punct de vedere social. „Băiatul este ilegitim". S-ar putea ca acest copil să fi crescut fără dragoste, fără căldura afecţiunii, fără acea atmosferă de tandreţe creată în mod normal în jurul copiilor în primii lor ani de existenţă. Dar şi printre ilegit imi găsim copii răsfăţaţi. Va trebui, prin urmare, să obţinem clarificări în această privinţă. „Tatăl său a căzut pe câmpul de onoare, în război, iar mama sa s -a recăsătorit". Ipoteza se confirmă: copilul are un tată vitreg. „Din această a doua căsătorie s-au născut doi copii: un băiat, care are vârsta de opt ani, şi o fetiţă, care are şase ani". Amintindu-vă că am pomenit mai înainte de o acuzare, vă veţi convinge şi mai mult că modul nostru de a interpreta cazul de faţă este judicios. Probabil că băiatul are motive pentru acuzaţia sa, motive pe care el le resimte. îmi amintesc de cazul unui băiat care îşi pierduse mama pe când avea numai două săptămâni. Tatăl se recăsătorise imediat şi nimeni nu ştia că băiatul are mamă vitregă. Nici lui nu i s -a spus, niciodată, cum stau lucrurile. Mai târziu s -a născut un al doilea 181 174 ALFRED ADLER copil. Cu prilejul unei consultaţii, băiatul mi -a spus că până la vârsta de 14 ani a trăit cu ideea că acea femeie nu era mama lui bună, ci o mamă vitregă şi că această impre sie se confirmase. Acest fapt vă arată în ce măsură copiii desluşesc realitatea, chiar dacă sunt bine trataţi. Ei percep distinct nuanţele unui comportament; dacă au fraţi vitregi, simt că aceştia se bucură de mai multă atenţie şi îngrijire din partea mame i care pentru ei, cei mai puţin cocoliţi, este mamă vitregă. „Copilul se comportă faţă de fraţii şi surorile sale într -un mod absolut satisfăcător". Deci nu constatăm o luptă între aceşti copii. Adesea am remarcat că un copil poate fi invidios şi că, în po fida acestui fapt, îşi iubeşte fraţii şi surorile. Se poate simţf dezavantajat, pentru ca, pe de altă parte, să se înţeleagă cu dânşii. Un astfel de sentiment poate avea consecinţe diferite. O fetiţă în vârstă de cinci ani, copil unic Ia început, avea o so ră. Mai târziu s-a aflat că acea fetiţă a ucis trei fetiţe nou -născute, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Toate fetele trebuie'sâ dispară". Faţă de sora ei, dimpotrivă, s-a comportat impecabil. Omorurile le -a săvârşit cu o abilitate deosebită, nefiind descop erită decât în timp ce comitea cea de a treia crimă 3. „Tatăl vitreg era, la început, foarte sever faţă de dânsul". Băiatul a trăit o perioadă tristă; situaţia lui s -a agravat din momentul în care a avut un tată vitreg, moment din care a început şi acuzarea sa. „însă, datorită intervenţiei mamei, situaţia lui s -a îmbunătăţit". După cum ne putem închipui, această îmbunătăţire nu era de o asemenea natură încât băiatul să beneficieze de ea în mod permanent. „în general, copilul a trăit departe de casă, fie la o mătuşă..." La începutul existenţei sale el trebuie să se fi simţit 4)ine. La mătuşi sau la bunici copiii sunt, în general, bine trataţi. „...fie la orfelinat". Nu aş putea afirma că lucrurile au stat la fel în orfelinat. Nu am cele mai bune păreri despre aceste instituţii. Domneşte aici o anumită disciplină, care interzice ca vreun copil să -şi ude aşternutul sau să se murdărească. Disciplina aceasta era prea severă pentru copilul despre care discutăm. Probabil că şi mătuşa sa a acordat prea mare importanţă acestor lucruri. Am putut observa că în cazul în care se încearcă să i se demonstreze unui copil importanţa alimentării, copilul va manifesta 182r 175 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL dificultăţi în această privinţă. Cei care vor să fie stăpâni pe funcţi ile lor organice sau pe mădularele lor, vor refuza să primească ordine referitoare la acestea. Vom putea vedea cum, noaptea, se scoală într -o stare de semisomn, aşezându -se pe oliţa lor, fără a avea nevoie de asistenţă. Dar când este trezit şi pus pe oliţă , intervine refuzul, însoţit de crize de furie. Nu ne este îndeajuns de clar unde s -au comis erori în educarea acestui copil. Probabil că, de la o situaţie plăcută, el a trebuit să treacă la una prea puţin agreabilă pentru dânsul. „Copilul frecventează în prezent prima clasă de liceu". Cred că este cam târziu pentru vârsta lui. Clasa aceasta el ar fi trebuit s-o urmeze la vârsta de zece sau unsprezece ani. Putem admite ca sigur faptul că, din moment ce a ajuns să frecventeze liceul, nu este nici idiot, nici imbecil şi nici măcar debil mintal. Este verosimil faptul că ar fi fost un elev mai bun în cazul în care nu ar fi avut de suferit în permanenţă acea tensiune psihică pe care o cunoaştem. „A trebuit să repete prima şi a treia clasă la şcoala primară". Aceasta se corelează cu ipoteza noastră, potrivit căreia el a suferit de pe urma unei anumite tensiuni şi că nu s -a putut consacra îndeajuns activităţii la şcoală; mai ales dacă a avut de -a face şi cu un institutor sever. Ceea ce 1-a descurajat şi mai mult. Desigur că aceste circumstanţe nu i-au adus nimic bun nici acasă. „în prezent face progrese mulţumitoare la învăţătură." Probabil că dirigintele este un om cumsecade. „Are prieteni". începe să-şi recapete speranţa şi să privească viaţa cu mai mult curaj. „Adesea, la şcoală sau pe stradă, face grimase". Şi grimasele prezintă o formă dinamică pe care o putem considera un limbaj. Ce vor să spună strâmbăturile lui decât că băiatul cere să fie privit, să sară în ochii celorlalţi? El joacă un rol, un rol de comedie , spre a atrage atenţia semenilor. Fenomenul este analog cu acela al enureziei şi cu murdărirea cu excremente. El ar dori să se situeze cât mai în prim plan. Are impresia că nu este luat în seamă şi luptă spre a se face remarcat. „Din informaţiile ce ne stau la dispoziţie, ar fi început să meargă la vârsta de 11 luni şi a început să vorbească destul de târziu". 183 176 ALFRED ADLER Există copii a căror dezvoltare a limbajului este reglată de împrejurările exterioare (mutism). Am f4 avut înţelegere chiar şi p entru, cel care ar fi susţinut că acest băiat este imbecil, cu toate că nu este cazul. „Are, pe deasupra, un defect de pronunţare a cuvintelor. Când vorbeşte, limbai se împiedică de dinţi". " Este" ceea ce numim „a fi peltic'^Nu înţeleg de ce nu s -a trecut la remedierea Ţintii asemenea defect de vorbire; ar fi trebuit să i se arate copilului, cu blândeţe, cum trebuie să -şi ţină limba când vorbeşte sau să fie pus să se folosească dispozitivele destinate remedierii acestei metehne. Este lesne de înlăturat ace st defect care, în cazul pe care îl discutăm., trebuie să fi accentuat sentimentul de inferioritate. Fără îndoială că pelticia a fost ţinta unor reflemeli şi -că aceste zeflemeli i-au măcinat curajul. 1. „Tatăl său ar fi prezentat acelaşi defect de pronun ţie". Nu defectul de pronunţie s-a transmis pe cale ereditară, ci forma limbii sau conformaţia maxilarului. Orice defeet de pronunţie este favorizat de o dispoziţie organică specială. La gângavi constatăm foarte adesea fie o conformaţie anormală a bolţii m axilarului sau a laringelui, fie anomalii dentare. Toate acestea contribuie la stânjenirea meca nismului pronunţiei normale şi deschid calea unui defect de vorbire. -. „Boli ale copilăriei: rujeolă, varfcelă, precum" şrpneumonîe. Ablaţia unor vegetaţii adenoide şi amigdalectomie>~acum trei ani". Asemenea informaţii nu trebuie trecute cu vederea. . „Copilul este plăpând, astenic şi Iasă4mpresia că este timid şi anxios". Nici nu ne aşteptam să ne dea impresia unui copil curajos. Dacă în ultimul timp starea lui psihică s-a îmbunătăţit pe acest plan, este probabil pentru că este în progres la învăţătură, „Din cauză că maxilarul lui superior este mai proeminent decât cel inferior şi că ţine gura aproape în permanenţă deschisă, lasă impresia de prostănac". Vedeţi, aşadar, că prezintă anomalii ale osaturii feţei. Aspectul de nerod trebuie sâ fi contribuit la însingurarea copilului. „Examen organic general: nimic de semnalat, reflexe normale; încă nu s-a efectuat o examinare din punct de vedere neurologic; nici o 184 177 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL examinare rinolăringologică - Un frate al mamei copilului a suferit de nefrită". . .,., • ; Esle extremele interesant, din punctul de vedere al psihologiei individuale, faptul că la enujetici găsim o infe rioritate a întregului sistem urogenital <deexempju, inferioritateaunui rinichi), fapt asupra căruia am şi insistat în studiul meu asupra „inferiorităţii organelor" 4. Aceste inferiorităţi sunt uneori cauza unor maladii, ceea ce nu înseamnă că enurezîa este ea însăşi consecinţa unei maladii organice. Există o inferioritate embrionară care favorizează apariţia enureziei. La enuretici se mai constată şi o debilitate â tractului digestiv, precum şi a aparatului genital. Slăbiciunea aparatului genital este preze ntă aproape în totalitatea cazurilor. Să vedem acum în ce mod putem discuta cu mamă copilului şi să stabilim dacă acest coprl este un caz cu adevărat disperat. Vomîneerca, pe de altă parte, să ne dăm seama dacă situaţia băiatului s -a îmbunătăţit în ultima perioadă, dat fiind faptul că avem semne pozitive în acest sens, cum ar fi acela că şi-a făcut prieteni şi că randamentul său şcolar este mai bun. Se pune şi problema de a -o determina pe mamă să-1 facă pe copil să înţeleagă că el are valoarea sa şi să -i demonstreze că nu este neglijat. Ar trebui, de asemenea, să o facem pe mamă să obţină de la soţul ei o conduită mai benefică faţă de copil, să -i facă acestuia uneori plăcerea, de exemplu, de a-1 lua cu el la plimbare, duminica. în aceste condiţii copilul va renunţa la atitudinea lui acuzatoare şi nu va mai strica buna dispoziţie din familie. Va trebui să-f încurajăm pe t>ăiat să obţină succese, să -i propunem un scop de care să fim siguri că poate fi atins. Vom încerca să -i conturăm eihprecizie acest scop şi îl vom întreba dacă este capabil să stabilească raporturi amiabile cu părinţii. Dacă vom reuşi să -rfacem mai prietenos, el însuşi va face eforturi de a evita să le facă altora necazuri. Putem presupune că ntr -şi va păta cinstea în faţa dirigintelui; el nu se terfeleşte decât în cazurile în care este complet descurajat. Vedeţi, prin urmare,care sunt pun6tele cele nfâi importante ale demersului nostru: să obţinem din partea părinţilor o atitudine mai favorabilă faţă de copil şirsă -l încurajăm pe acesta, fă cându-1 să înţeleagă importanţa pregătirii pentru o profesieT Dr. A. (adresându-se mamei): Am dori să discutăm referitor la băiat. Cum merge el cu şcoală? ~~~ 185 178 ALFRED ADLER Mama: în ultimul timp şi-a dat silinţa să meargă mai bine. Dr. A: Şi-a exprimat până acum vreo dorinţă cu privire la ceea ce ar vrea să facă în viaţă? Mama: Ar vrea să se facă electrician. Dr. A: înseamnă că are ambiţie. Pricepe câte ceva din meseria aceasta? Mama: Da, dovedeşte ceva interes pentru această meserie. Dr. A: Acasă, pune el mâna să vă ajute? Mama: Da. Dr. A: Este bucuros când i se recunosc meritele şi este lăudat? Mi-ar plăcea să fie lăudat mai des copilul acesta. E însetat după laude, ar vrea să fie tratat cu tandreţe şi sensibilitate. Cum vă înţelegeţi împreună? Mama: E ascultător. Te poţi bizui pe dânsul. Dr. A: Are grijă de ceilalţi copii? Se înţelege cu ei? Nu este prea izolat? Mama: Cel de al doilea băiat al nostru nu se uită la ce spune el, îl lasă rece. Dr. A: Secunzii sunt mult mai îndrăzneţi, mai iuţi, mai rapiz i în acţiune. Cum doarme? Mama: Sforăie de zăngăne ferestrele. A avut vegetaţii adenoide. Dr. A: Unde doarme? Mama: în aceeaşi încăpere cu mine. Cred că îi este teamă de tatăl său vitreg; de altfel e foarte fricos. înainte a stat la rude şi mătuşa lui a fost foarte bună cu dânsul. Pe urmă a intrat la orfelinat. Dr. A (punctul de cotitură al situaţiei copilului a fost orfelinatul): Nu l-am putea face pe soţul dumneavoastră să priceapă că trebuie să se comporte în aşa fel încât copilului să nu -i mai fie teamă de el? E un băiat de treabă, care are nevoie de un tratament tandru, de amabilitate, în acest sens se poate face câte ceva. Dacă soţul dumneavoastră ar consimţi să-1 ia într-o duminică la plimbare, făcându -i o plăcere, ar fi cât se poate de bine. Băiatul nu trebuie bătut, şi nici să se strige la el. A pornit-o pe calea cea bună şi se va dezvolta bine. Ce poziţie ia când doarme? Mama: Doarme culcat pe burtă. Dr. A: întoarce vieţii dosul; se ascunde. 186 179 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Mama: îşi trage şi cuvertura pe cap. Este temător de când a fost la orfelinat. Dr. A: încercaţi să nu-i mai faceţi morală, să nu -1 mai mustraţi pentru orice fleac. Cât despre mine, i -aş spune: „Eşti un băiat capabil!" L-aş lăuda şi i-aş dovedi că ţin la el. Un astfel de c opil are nevoie de o dovadă de afecţiune. Dacă ar avea -o, totul ar merge mai bine în ceea ce îl priveşte. Nu are tendinţa de a vă abandona? Mama: Când îi spun că îl voi duce din nou la orfelinat se îngrozeşte. Dr. A: Eu nu l-aş ameninţa cu aşa ceva. Are acelaşi comportament la şcoală ca acasă? Mama: La şcoală îi este frică pentru că nu poate ieşi din clasă oricând. Şi nu îndrăzneşte să ceară voie de la profesor. Dr. A: Poate că ar fi bine ca profesorii să fie avertizaţi din partea spitalului că este vorba de un enuretic. (Mama pleacă.) Dr. A (adresându-se lui Emil): Bună ziua! Eşti silitor la învăţătură? Ce-ai vrea să te faci? Emil: Mecanic. Dr. A: Bravo! Eşti în stare? Cum merge cu scrisul? Emil: Nu prea bine! Dr. A: Dar cu desenul? Amil: Destul de bine. Dr. A: Poţi să te faci mecanic, dar pentru asta trebuie curaj, cu frica nu faci nimic. Nimeni nu -ţi vrea răul. Ai putea să înveţi să nu -ţi mai fie frică? Nu trebuie s -o faci pe puştiul în faţa profesorilor! Eşti de-acum băiat mare, nu mai eşti un sugaci. Chi ar dacă mai iei şi note rele, gata cu frica! Şi eu luam uneori note rele, dar mă înverşunam să învăţ mai bine şi după aceea luam note bune. Niciodată nu trebuie să -ţi fie frică! Când te apucă frica, te commporţi ca un puştiulică. Cât timp mai ai de frecventat şcoala? Emil: îndă doi ani, apoi intru ucenic. Dr. A: La gimnastică cum merge? Emil: Am luat nota 2! Dr. A: Ai mulţi prieteni? Emil: Am şl prieteni răutăcioşi, care mă bat. Dr. A.: Te cerţi cu dânşii? Emil: Câteodată. 187 180 ALFRED ADLER Dr.A: Nu trebuie să le faci altora rău. Poţi să te cerţi fără să răneşti pe cinevaJDisputele sunt, într-un fel, exerciţii de gimnastică. Te cerţi şi cu fratele tău? Emil: Are opt ani. Dr. A.: Atunci înseamnă că tu eşti cel mare. E frumos să te cerţi cu dânsul? Emil: Şi el e răutăcios. El se ceartă cu mine! DrA: Se pare că nu e atât de fricos ca tine. Trebuie să încerci să faci progrese la învăţătură. Dacă el, la cei opt ani ai lui, se poate purta ca un om mare, cu atât mai mult ai putea să o faci tu. Să revii aici peste o lună şi să-mi spui cum merg lucrurile, dacă ai prins curaj şi dacă te porţi ca un bărbat în toată firea şi nu ca un mucos. încearcă, apoi îmi vei povesti cum ai reuşit. (Băiatul iese.) Deocamdată ne aflăm în faza încurajării. Dacă i -am vorbi de defectele lui, am fi departe de a-1 încuraja. Dacă revine după o lună şi constatăm că a făcut progrese, atunci vom putea să abordăm şi problema defectelor lui. NOTE 1 Urinare involuntară, în timpul somnului,care în cazul unor copii poate căpăta caracter sistematic. Unii autori utilizează termenul enurezis. Se întâlnesc şi cazuri de enurezie diurnă. (Nota trad.) 2 Malformaţie congenitală a canalului spinal, constând în absenţa sudării arcurilor vertebrale la una sau mai multe vertebre; malformaţia se întâlneşte în special în zona lombosacrală. (Nota trad.) 3 Cazul respectiv este pe larg înfăţişat în Alfred Adler, Cunoaşterea omului, capitolul „Trăsături de caracter de natură agresivă", paragraful consacrat geloziei. (Nota trad.) 4 Studiu dat publicităţii în 1907. (Nota trad.) 181 XIX. ENUREZIA - MIJLOC DE COMUNICARE „F., în vârstă de 12 ani, s -a prezentat la consultaţie pe motiv de enurezie". Este, pesemne, un copil bătăios, desigur răsfăţat mai înainte şi pe care anumite evenimente l -au făcut să piardă privilegiul acestui tratament. De atunci nu se mai simte în apele lui şi începe să -şi atace mama în aşa fel încât să o oblige să se ocupe de dânsul chiar şi în timpul nopţii. Este necesar să identificăm semnele care să ne permită să susţinem că avem de-a face cu un copil răsfăţat, anume: descurajarea, invidia din partea unui copil mai mic, mofturile în ceea ce priveşte alimentaţia, încercarea de a se situa în centrul atenţiei, căutarea simpatiei altora. „... enurezie pe care adesea o manifestă şi în timpul zilei..." Când descoperiţi că un copil manifestă enurezie diurnă, este semn al unei lupte de o extremă violenţă. Nu se mulţumeşte să -i deranjeze pe cei din juru-i noaptea, ci o face şi în timpul zilei. Trebuie neapărat să stabilim dacă nu cumva prezintă deficienţe psihice. B olile organice care provoacă asemenea enurezii sunt foarte rare. „... din când în când şi noaptea". Lupta violentă o duce ziua, probabil pentru că în timpul nopţii se găseşte într-o situaţie mai favorabilă, calmându -se. Nu ne-ar mira să auzim că lupta acea sta o duce într-un mod conştient şi că trăsătura dominantă a caracterului său este aroganţa. Pentru că aroganţa este o formă de luptă cvasiconştientă. 189 182 ALFRED ADLER „Dacă lângă dânsul se găseşte mama, ori când băiatul este la şcoală, niciodată nu urinează pe el". Este semnul că enurezia lui este motivată de elemente psihice. Dacă mama copilului se află în preajmă -i, nu are nevoie să caute să şi-o apropie. Iar la şcoală probabil că se simte bine. Poate că e un elev bun sau poate că vrea să evite o exmat riculare. „Mama este divorţată". Neînţelegerile din familie au o influenţă cât se poate de rea asupra copiilor. Soţii care se ceartă se ocupă, în general, puţin de copiii lor şi îşi manifestă indispoziţia faţă de ei. Este de subliniat faptul că printre copiii-problemă, delincvenţi, nevrotici, perverşi sexual, beţivi se găsesc adesea copii din căsniciile nefericite, dezorganizate. Vom căuta să vedem dacă nu cumva băiatul de care ne ocupăm a fost supraîncărcat, supraîncărcarea fiind totdeauna motiv de agravar e a stării copiilor. „El locuieşte la bunici". Se cuvine să ne amintim că bunicii se poartă adesea foarte afectuos cu nepoţii. Nu întotdeauna, pentru că în cazul în care mama răsfaţă copilul, bunica îi face fiicei sale reproşuri pe această temă, iar dacă mama nu răsfaţă pe copil, atunci bunica este aceea care face lucrul acesta. „Mai înainte copilul dormea în aceeaşi încăpere cu părinţii". Aceasta dovedeşte că băiatul este răsfăţat, fie pentru că, datorită propriilor eforturi, s-a putut ataşa de mamă, fie pentru că părinţii ţineau ca băiatul să le stea aproape. „Acum copilul doarme singur". Circumstanţa aceasta nu ne este indiferentă şi joacă un anumit rol în etiologia enureziei. Dacă copilul ar dormi în patul mamei sale, el nu ar uda aşternutul. „Copilul este puternic ataşat de mama sa". Se confirmă ideea că băiatul este puternic legat de mama sa. El încearcă să-şi recâştige mama şi s-o folosească spre binele său. „Este foarte răsfăţat de către bunici". Supoziţiile noastre şi-au găsit, deci, confirmarea. „în urmă cu patru ani, a zăcut pe un pat de spital timp de şapte luni, din cauza unei osteomielite la şold şi femur". Este vorba de o maladie cronică, caz în care copiii sunt nespus de răsfăţaţi. Astfel de împrejurări provoacă, de obicei, după însănătoşirea 190 183 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL acestor copii, o teribilă senzaţie de carenţă afectivă în comparaţie cu modul în care erau trataţi pe parcursul bolii. Niciodată un copil nu va fi atât de răsfăţat ca în cazul spitalizării pentru o maladie de felul osteomielitei. „într-un timp se propusese o amputare, dar copilul s -a vindecat, rămânând totuşi cu o anchiloză importantă". Are, prin urmare, şi o deficienţă organică. Aceasta contribuie la trezirea şi la menţinerea la aceşti copii a unui puternic sentimen t de inferioritate. Copiii răsfăţaţi au din start un asemenea sentiment, îndoindu-se de propriile lor aptitudini. Cum băiatul prezintă o anchiloză, sentimentul său de inferioritate se amplifică,el încercând să se sprijine şi mai mult pe alţii. Din cauza bo lii, a întrerupt şcolarizarea timp de trei ani, între vârsta de 7 şi 10 ani. Evident, anii aceştia i -a petrecut lângă mama sa. Clasele auxiliare au accentuat şi mai mult sentimentul de inferioritate, ceea ce se întâmplă de regulă, cu excepţia cazurilor de imbecilitate sau de debilitate mintală. în asemenea cazuri copilul nu -şi dă seama că se află printre copiii arieraţi. La Viena, de exemplu, se vorbeşte în mod curent de „clase de imbecili" în aceste cazuri. Un copil normal are impresia unei degradări dacă, din nefericire, nimereşte într-o clasă auxiliară. Copilul nostru are, deci, destule motive să se simtă inferior şi dezavantajat. „Activitatea lui la şcoală este bună". Nu ne miră să aflăm că face progrese la învăţătură, din moment ce este normal din punct de vedere psihic. Nu-i mare lucru să fii chior printre orbi1. „întâmpină greutăţi la aritmetică". Dacă într-o bună zi va descoperi metoda potrivită lucrului cu numerele, va face progrese şi la aritmetică, situându -se la înălţimea celorlalţi. „Când li se pun întrebări altor elevi, tocmai el se găseşte să intervină cu voce tare, anticipând răspunsurile". De aici putem deduce că avem de -a face cu un copil inteligent. Acest copil răsfăţat ar voi să le -o ia înainte celorlalţi. Enurezia lui este un mijloc de atingere a acestui scop. La şcoală ocupă o poziţie satisfăcătoare; poate fi mulţumit de el însuşi; dar şi aici ar vrea să -i întreacă pe alţii şi tocmai de aceea răspunde mereu neîntrebat. 191 184 ALFRED ADLER „Chiar când este vorba de amuzamente, îşi impune să joace primul rol". Are propriu-i stil, ceea ce nu veţi găsi la prostănaci şi putem face afirmaţia că locul său nu este la şcoala ajutătoare. Ştim că, din cauza bolii sale, nu a putut fi suficient de pregătit pentru o clasă normală şi că i-ar fi greu să urmeze o astfel de clasă. Ar fi necesar să se deschidă o şcoală pregătitoare specială pentru astfel de elevi. „Are un frate, cu patru ani şi jumătate mai mare decât el, care altădată fusese foarte răsfăţat de către tatăl său". Tragem concluzia că nu are nici un frate sau o soră care să -i urmeze. Probabil că el trăieşte cu ideea că fratele mai mare îl întrece. Cel mare este răsfăţat de către tatăl său şi nu frecventează o şcoală ajutătoare. „Fratele mâi mare este tare chipeş. A fost nevoit să repete clasa întâi primară, dar acum e fruntaş la învăţătură, fiind foarte serios şi cumpătat în ce face". Ori de câte ori auzim vorbindu -se de doi fraţi, din care cel mare se dezvoltă bine şi este imbatabil, secundul, în general, este un copil problemă. Dacă secundul este acela care progresează, calcă pe urmele celui mare şi chiar îl întrece, atunci primul -născut va deveni un copilproblemă. Această concepţie se confirmă, o dată în plus, în cazul de faţă. Probabil că primul-născut nu se jenează să sublinieze faptul că i fratele său urmează şcoala ajutătoare. „Copilului nostru îi place mult să o facă pe măscăriciul". Manifestare frecventă la copiii care au un puternic sentiment de inferioritate, care nu se prea ostenesc, dar vor să se situeze în centrul atenţiei. Adesea la aceşti copii găsim trei manifestări paralele: enurezie, nevoia de a-i întrerupe pe alţii şi bufonerie. Toate acestea sunt forme de exteriorizare a unei fiinţe slabe şi ambiţioase. Acela care are încredere în sine nu se va manifesta în acest fel. „Noaptea, adesea, scoate ţipete". Caută şi în cazul acesta un contact. Să strigi, să o faci pe măscăriciul sunt dovezi ale inteligenţei lui; el procedează judiciâs, face ceea ce, fără îndoială, şi noi am fi făcut dacă —fie-mi permis să mă exprim aşa — ne-am fi găsit în aceeaşi situaţie şi dacă am fi înţeleşi greşit această situaţie, care cere curaj. „La masă nu face greutăţi, nu este mofturos la mâncare". 192 185 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Semn că în această familie nu s-au făcut erori de educaţie pe acest plan, nepunându-se un prea mare accent pe importanţa hranei. Dar copilul a făcut în această privinţă o eroare: trebuia şi aici să creeze dificultăţi. Nu trebuie să ne mire dacă, în structura unui stil de viaţă, constatăm absenţa anumitor simptome care, dată fii nd experienţa noastră, ar fi trebuit să se manifeste. „îşi face toaleta şi se îmbracă singur". în această privinţă s-a procedat, probabil, în mod satisfăcător. „Părinţii şi bunicii dinspre tată sunt consangvini". Nu are, în fond, importanţă, deoarece acela şi fapt se semnalează la mulţi copii. Meteahna copilului nu poate fi imputată factorilor ereditari. Aş dori, însă, să subliniez că descopăr întotdeauna căsătorii între consangvini în cazul unor oameni lipsiţi de curaj. Ei caută un fel de securitate în alegerea partenerului de viaţă. Şi o găsesc mai curând la persoanele pe care le cunosc din copilărie. Este indiciul unui slab sentiment de comuniune socială, familia lor reprezentând pentru dânşii întreaga societate. Nu vreau să neg că aceste căsătorii între c onsangvini dau copii care prezintă inferiorităţi organice (inferioritatea văzului sau auzului). Dar, după cum am putut constata până în prezent, aceasta se întâmplă numai în cazul în care la ambii parteneri se găsesc inferiorităţi identice. Iar, pe de altă parte, găsim copii perfect sănătoşi acolo unde nu există astfel de inferiorităţi paralele. Ne opunem mariajului între consangvini pur şi simplu pentru că sentimentul de comuniune socială cere un vast amestec de sânge. Indivizii care fac o deosebire atât d e mare între persoanele din propria lor familie şi alte familii nu au un sentiment de comuniune socială prea dezvoltat. „Copilul a suferit de varicelă şi de tuse convulsivă". Părinţii îi răsfaţă mult pe copii atunci când aceştia sunt bolnavi. Veţi observa că există o serie de boli ale copilăriei care îi fac în mod automat pe părinţi să -şi răsfeţe copiii. Astfel sunt, de exemplu, scarlatina, tuşea măgărească, urmate adesea de unele dificultăţi caracteriale, pe care tindem să le imputăm bolii. Invers, veţi pu tea constata uneori că un copil-problemă îşi îmbunătăţeşte comportamentul după ce a trecut printr-o boală gravă. Nu vom merge totuşi până la a susţine că scarlatina ar putea să exercite o influenţă favorabilă asupra caracterului copilului. „A învăţat să meargă la vârsta de 16 luni". 193 186 ALFRED ADLER Dacă mama nu se înşală, atunci poate că băiatul a fost rahitic. Evident că, în asemenea împrejurări, copilul a beneficiat de o supraveghere specială din partea mamei, supraveghere de care acesta nu ar fi avut parte în împrejurări normale. „Abia la vârsta de trei ani a învăţat să pronunţe corect unele cuvinte". Aceasta dovedeşte că nu a avut în mod deosebit nevoie de limbaj, deoarece dacă limbajul i s-ar fi părut necesar, ar fi învăţat să vorbească mai repede. Trebuie să i se fi satisfăcut toate dorinţele fără ca el să fi avut nevoie să vorbească. La fel se întâmplă cu muţii care au auzul intact. Astfel de copii sunt,în general, foarte răsfăţaţi şi nu au nevoie să vorbească. Adesea vedem mame care se mândresc cu faptul că ele prevăd întotdeauna dorinţele copiilor lor; aceştia vor să fie înţeleşi fără a se obosi să scoată vreo vorbă, după cum vor ca cineva să le stea mereu la dispoziţie. Dat fiind însă faptul că aceşti copii nu vorbesc şi că, pe de altă parte, persoana aleasă execută totdeauna munca suplimentară cu care ei o însărcinează, devine inteligibil modul în care se constituie structura psihică a acestor muţi care aud şi înţeleg. Mai ştim ca ei pot să-şi structureze şi să-şi regleze funcţiile potrivit cu ant urajul. Cunosc cazul unui copil născut într -un menaj de surdomuţi, el fiind însă perfect normal; el auzea şi vorbea ca toţi copiii. Dar dacă se lovea, plângea fără să scoată nici un sunet; lacrimile îi curgeau pe obraji, faţa îi era tristă, dar de auzit nu se auzea nimic, el ştiind că zgomotul era inutil. Aşadar, funcţiile se dezvoltă într -un mod diferit. Puteţi apela în cazul acestor consideraţii la psihologia instinctelor, deoarece instinctele se dezvoltă exclusiv în conformitate cu anturajul. Acest copil a fost scutit de necesitatea de a vorbi şi astfel limbajul său nu s -a putut dezvolta la timpul potrivit. 1 —u^^i^ „ o™ p e nas ş_ a procec iat la ablaţia ide, cu patru ani în urmă, dar poate tatea nazală va trebui repetată. Tip 1-a a ceea ce? ci | exprim aşif greşit această s „La masă ne să aflăm că este vorba de un tip m ca nu cumva, în Cele din urmă, Iilor mintal. Eu nu l-aş clasa cu atâta e tip mongoloid. Până acum nu s -a iă nu fi fost debil mintal; să nu uităm, 94 187 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCA BIL însă, că unii copii seamănă cu mongoloizii, fără ca din cauza aceasta să fie debili mintal. „Are o rădăcină a nasului lată, urechi clăpăuge, buza inferioară proeminentă. Examenul sistemului nervos nu prezintă nimic aparte, iar inteligenţa este normală. Piciorul drept este rigid. Băiatului îi place să facă gimnastică şi a putut obţine autorizaţia de a lua parte la exerciţii în măsura în care piciorul i-o permite, pe când la început orice gimnastică îi era interzisă". Am constatat deseori că acei copii c are prezintă deficienţe ale membrelor superioare sau inferioare se consacră cu mult zel gimnas ticii. Astfel se confirmă, o dată mai mult, una din tezele fundamentale ale psihologiei individuale, potrivit căreia cele mai bune randamente se obţin atunci când se manifestă un interes special, provocat de existenţa la individ a unui organ care prezintă o anumită inferioritate anatomo funcţională2. Acum câţiva ani, în oraşul nostru 3, dansa în faţa publicului un individ care nu avea decât un singur picior. După cum vă puteţi închipui, în puţinul timp care ne stă la dispoziţie, nu putem pune în valoare toate potentele copilului despre care discutăm. Dacă cineva s -ar oferi să-i ajute pe mamă şi pe copil, atunci munca noastră psihopedagogică ar fi mult înlesnită. Tre buie să încercăm să facem copilul mai independent şi mai curajos şi, prin lecţii suplimentare, să-1 facem în stare să frecventeze şcoala destinată celor normali. S-ar impune să-i propunem un scop, spre a -i deschide ochii asupra modalităţilor de a ajunge la realizări mai strălucite pe latura utilă a vieţii. în măsura în care el va înregistra succese, obişnuinţele sale negative nu vor mai avea raţiunea de a exista; ultimul său refugiu este enurezia. Dacă, însă, îi propunem un scop util, fără a o avea de parte a noastră pe mamă, copilul nu va ieşi din impasul dificultăţilor sale. Vreau să-i demonstrez mamei care este adevărata structură a personalităţii copilului şi să încerc să o influenţez. Dr. A (adresându-se mamei): Spuneţi-mi,copilul dumneavoastră este unul dintre cei mai buni elevi ai clasei? Mama: Nu aş putea-o spune. Dr. A: Este el unul dintre cei mai buni elevi din clasa ajutătoare? Mama: Aici merge destul de bine, în afară de aritmetică. Sunt în clasă copii mai buni decât el. Institutoarea spune că dacă nu s-ar grăbi la citit ar fi bine... 195 188 ALFRED ADLER Dr. A: Ce meserie ar vrea să îmbrăţişeze? Mama: Tâmplar. Dr. A: Tatăl său ce este? Mama (cu mândrie): Tehnician dentar. Bunicul său ţine un magazin de mobilă. Tatăl meu spunea că ar dori ca băiatul s ă se facă tâmplar, ca să poată confecţiona mobile. Dr. A: Deci vrea să se facă tâmplar. Are prieteni? Mama: Desigur, dar mereu copii mai mici decât dânsul. Dr. A: Are tendinţa de a se afla împreună cu alţi copii? Mama: Nu vrea să se joace decât cu copii ma i mici ca el. Dr. A: Frecventează vreo instituţie de binefacere? Mama: A frecventat „Amicii copiilor". Acolo, într -o zi, copiii s-au luat la ceartă, iar institutoarea i -a tras de urechi şi i-a pus la colţ. Dr. A: Spune el totdeauna adevărul? Mama: Uneori mai înşiră verzi şi uscate, dar de minţit nu minte. Dr. A: Ştie să-şi chibzuiască banii? Mama: Da, e foarte serios. Poate să lucreze în comerţ — are capul pe umeri. Răspunde la telefon şi i se pot încredinţa mici sarcini. Dar este foarte naiv. Dr. A: Cum se simte la şcoală? Mama: Se simte foarte bine la şcoală. Mai înainte a frecventat un curs privat. Credeam că acolo va progresa cu adevărat, dar nu s -a ocupat nimeni serios de dânsul. Un neurolog a stabilit că băiatul e normal şi ne-a sfătuit sa-1 dăm la şcoala ajutătoare. Dr. A: Cum îi găsiţi pe copiii de la şcoala ajutătoare? Mama: Sunt înspăimântători, dar nu preocupă pe nimeni. Am văzut acolo copii foarte întârziaţi la învăţătură. Dacă aş fi fost sigură că băiatul este capabil să se descurce singur... Dr. A: V-aţi îndoit uneori? Mama: Institutorii m-au asigurat întotdeauna că el va deveni un bun comerciant. Se interesează de toate, ştie să discute despre o mulţime de lucruri şi lasă impresia că este independent. Dar e cât se poate de naiv. Dr. A: Urinează des pe el? Mama: Da. Am fost la institutoare şi m -am interesat cum se comportă la şcoală. Ea s-a plâns doar de faptul că vorbeşte cu voce tare în timpul lecţiilor, fără a fi întrebat, că ar trebui să se dezbare de acest 196 189 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUC ABIL obicei. Şi la şcoală urinează pe el. Institutoarea spune că ar fi vorba de o slăbiciune (organică). în ultima vreme acest defect s-a agravat. Dr. A: Situaţia şcolară i s-a înrăutăţit? Mama: Face progrese. Mai înainte nu-şi făcea singur temele, pe când acum şi le face. Dr. A: Nu a fost depreciat pe nedrept în ceea ce priveşte aritmetica? Mama: La aritmetică sunt alţii mai buni ca dânsul. Dr. A: Ar fi bine dacă ar putea să progreseze la această materie. Nu aţi vrea să vă trimiteţi copilul la un cămin de zi? (dr. A dă adresa). Poate ajunge acolo singur? Mama: Da, ştie să ia tramvaiul. La şcoală merge singur, nu -1 conduce nimeni. Dr. A: în acel cămin de zi vor reuşi să -1 convingă că poate face mult mai mult şi că are putinţa să frecventeze şcoala pentru co piii normali. Mama: Şi la „Amicii copiilor" a obţinut rezultate frumoase. A confecţionat scena unui frumos teatru. Are ceva ce lipseşte multor copii, cum spune institutoarea: conştiinciozitatea. Dr. A: Ar fi mult mai profitabil pentru copil să frecventeze şcoala pentru copii normali. Celălalt băial cum este? Mama: E nemaipomenit. Dr. A: Cum se poartă.cu fratele mai mic? Mama: în prezent ţin unul la altul. Nu se văd decât rareori. Eu locuiesc la părinţii mei. Băiatul cel mare stă la bunică -sa. Fraţii nu se văd prea des. Dr. A: Fratele mai mare îl tachinează pe cel mic? Mama: Se arată interesat de el, chiar tremură pentru el, să nu i se-ntâmple ceva rău. Dr. A: Se comportă ca un tată. Această trăsătură de caracter se întâlneşte adesea la primii -născuţi care ies învingători din lupta cu secunzii lor. Mama: Cel mare e bine dezvoltat. Dr. A: Pare să fie şi foarte popular. Mama: Mai popular e cel mic. Băiatul cel mare este orgolios. Dr. A: Nu-1 tachinează pe cel mic pe tema şcolii ajutătoare? 197 190 ALFRED ADLER Mama: Pe tema asta nu, dar îşi râde de dânsul în ceea ce priveşte piciorul, iar asta e îngrozitor! Dr. A: Asta se va rezolva şi, de asemenea, faptul că urinează pe el. V-aş sfătui să-i daţi curaj copilului, sănu-1 supuneţi criticilor, sănu-1 răniţi şi să-1 exersaţi să facă totul prin el însuşi. Mama: Familia mea este aceea care îl sâcâie, îl critică, îl răneşte în permanenţă în amorul său propriu. Dr,A: Transmiteţi-le celor din familie bunele mele sentimente şi spuneţi-le că ar trebui să-şi mai frâneze pornirea spre critică, reproşuri şi jigniri. în ceea ce ne priveşte, vom încerca, cu metoda noastră, să -i ameliorăm comportamentul. (Mama îşi ia rămas bun, mulţumind.) Dr. A: Este foarte important să se ştie dacă un copil este, în familie, ţinta permanentă a atacurilor. Nu ştiu dacă aţi văzut, la grădina zoologică, vreun tapir. Acest animal are particularitatea ca, atunci când cineva îl sâcâie, să -i întoarcă sâcâitorului dosul şi să urineze. Este uneori foarte jenant să-1 muştruluieşti pe cineva când nu este vinov at. Dr. A: (adresându-se copilului): Cum o duci cu şcoala? Copilul: Bine. Dr. A: Tu eşti un băiat bun şi ai putea să fii şi un elev bun. Cred că nu prea ai încredere în tine, ţi -a intrat în cap că nu poţi reuşi la aritmetică. Este un fleac. O să vezi că ve i reuşi cu uşurinţă. Te voi ajuta eu să devii bun la aritmetică! Atunci vom reuşi să urmezi altă şcoală, unde iar aş vrea să te ajut. Vom porni -o cum se cuvine, te vei bucura şi, deodată, vei vedea, o să se spună despre tine:„Ia uite ce progrese face!" Aş dori să frecventezi căminul de zi pentru copii, pe care îl conduc eu; te poţi juca acolo, îţi poţi face temele, vei fi fericit între copiii din cămin. Şi eu o duceam rău cu aritmetica, cineva mi -a arătat cum să procedez şi aşa am ajuns cel mai bun la aceas tă materie. Ce-ar spune institutoarea să vadă că ai ajuns cel mai bun la aritmetică? Copilul: Ar fi fericită. Dr. A: Vrei să-i faci plăcerea aceasta? Copilul: Da. Dr. A: Revin-o în câteva zile şi nu te mai mâhni dacă vreun băiat îţi spune ceva răutăcios, p entru că o face din prostie. Dacă acasă eşti criticat, nu trebuie să te superi şi să faci pipi pe tine. Trebuie să -mi dai o mână de ajutor. Se poate conta pe tine? (Băiatul iese.) 198 191 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL NOTE 1 trad.) 2 „Printre orbi, chiorul este împărat", sună o cunoscută zicală. (Nota Ceea ce Adler numeşte „Minderwertigkeit von Organen", adică inferioritatea organelor. (Nota trad.) 3 Referire la oraşul Viena. (Nota trad.) 192 XX. IN UMBRA FRAŢILOR SI * ♦ SURORILOR CU O DOTARE SUPERIOARĂ Să continuăm seria de explicaţii prin care aş dori să vă demonstrez cum procedez în tratarea unor cazuri de copii greu educabili. Am sub ochi o serie de referate asupra unor copii -problemă, referate pe care nu le-am examinat de mai multă vreme. Aş dori să su pun analizei, împreună cu dumneavoastră, un anumit subiect, spre a vă arăta cum, beneficiind de experienţa pe care am acumulat -o, luăm în considerare amănunţit fiecare aspect, spre a descoperi relaţiile şi a îngloba toate manifestările într-un ansamblu armonios. Veţi vedea ce înţelegem noi prin „a explora", ca şi prin „a interpreta", noţiuni despre care au discutat mulţi autori, însă care — susţin eu — nu au fost suficient de bine înţelese. Dacă, eventual, citim expuneri privitoare la psihologia individuală, constatăm că unii cred că au înţeles această psihologie dacă vorbesc despre „tendinţa de a se pune în valoare" sau folosesc expresii ca „sentimentul de inferioritate" şi „tendinţa de dominare". Nu se uită deloc că aceste noţiuni au fost folosite de Nietz sche. Toţi cred că sunt stăpâni pe psihologia individuală. în ultimii ani s -a afirmat un curent psihologic numit curentul caracterologic, curent care practică într -un mod dezmăţat caracterologia. Şi în cazul acesta este invocat, fără excepţie, Nietzsche. N u trebuie să ne lăsăm păcăliţi, deoarece nu suntem obligaţi să atribuim fineţe psihologică acelora care îi citează numele. Oricine citează din vanitate numele lui Nietzsche, imediat este etichetat drept suspect. 200 193 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „Copilul despre care discutăm a suferit de multe boli ale copilăriei". înainte de a face menţiunea că un copil care a suferit de multe boli ale copilăriei înseamnă că a fost răsfăţat, aş dori să subliniez faptul că psihologia individuală şi -a trasat ca sarcină principală explorarea şi interpretarea felului în care un individ se comportă faţă de semenii săi, dat fiind că nici nu există pentru dânsul alt mijloc de exteriorizare. Ştim numai că este necesar ca el să stabilească raporturi cu semenii săi şi trebuie să vedem cum o face. Pornind de la această regulă, suntem în stare să identificăm date perceptibile. Când spun că cutare copil a suferit mult de pe urma bolilor copilăriei, văd conturându -se tabloul unei corelaţii sociale. în ce mod a intrat acest copil î n relaţie cu anturajul său? „A avut difterie şi i s-au făcut injecţii". Dacă referatul din care cităm a fost redactat de către părinţi, atunci putem spune că injecţiile i-au impresionat puternic, ei văzând în acest tratament medical ceva înspăimântător. Fă ră îndoială că nu este un fleac să ai difterie şi să ţi se facă injecţii, dar având în vedere felul în care este redactat referatul, tragem concluzia că autorii sunt părinţii copilului, care vor să ne inculce impresia că odrasla lor a suferit nespus de mul t. „în perioada de convalescenţă au survenit tulburări nervoase: copilul îşi scutura umerii, îşi freca coapsele şi vorbea foarte precipitat". Putem considera aceste manifestări drept tulburări nervoase, dar complicaţiile nervoase pe care le identifică medi cul, ca urmări ale difteriei, sunt altele. Acestea constau în paralizii ale vălului palatin, ale anumitor grupuri musculare, în unele leziuni cerebrale, despre care în cazul pe care îl prezentăm nu se spune nimic. Credem că aici este vorba fie de un tic, fie de o mişcare voluntară care urmăreşte un anumit scop. Scopul acesta îl putem întrevedea şi în cazul unui tic, însă nu la fel de evident. în cazul în care vedem că un copil îşi freacă cu mâinile coapsele avem confirmarea concepţiei noastre, potrivit căre ia nu avem de-a face cu un substrat organic. Comportamentul copilului este suspect şi trebuie să ne amintim că astfel de manifestări apar în faza de debut a demenţei precoce 1. Dar din referat se pare că aceste manifestări şi -au făcut apariţia la o vârstă l a care ne este imposibil să admitem apariţia unei asemenea maladii psihice. Trebuie să ne gândim la altceva, luând în considerare tema noastră principală: ce efect are asupra celor din jurul copilului manifestarea respectivă. Avem de -a face cu o modalitate 201 194 ALFRED ADLER de exteriorizare, dar într -un mod nesatisfăcător. Frecarea coapselor, scuturarea umerilor, — iată gesturi care, în mod sigur, au atras atenţia părinţilor şi, în general, a anturajului copilului. Este de presupus că există o stare conflictuală între copil şi părinţi, întrucât în mod obişnuit nimeni nu se comportă astfel. Ştim, din propria experienţă — şi oricine, de altfel, nu se poate să nu ajungă la aceeaşi concluzie — că asemenea comportamente sunt menite să atragă atenţia. După ce am stabilit că acest copil trebuie să fi fost răsfăţat, vom presupune că, ulterior, el şi -a amplificat eforturile de a -şi asigura afecţiunea din partea anturajului. Modalitatea de a se situa în centrul atenţiei nu este din cele mai curajoase, copilul pare a nu fi sigur pe dânsul, pentru că altfel ar fi recurs la mijloace mai curente: ar fi învăţat cu mai multă seriozitate, s -ar fi purtat politicos, s-ar fi prezentat sub un aspect amiabil, plăcut. Ar fi progresat pe latura utila a vieţii. Se pare că o asemenea idee nu i-a venit, probabil pentru că nu are încredere în el însuşi. Dacă băiatul vorbeşte precipitat, el de asemenea încearcă să atragă atenţia anturajului printr -o manieră specială de a se exprima, aşa cum se întâmplă atunci când este vorba de un accentuat sentiment de inferioritate. Ni se cere să înţelegem de ce copilul a recurs la modalităţi atât de spectaculare. Dat fiind faptul că s-a găsit într-o situaţie psihică foarte agreabilă — a fost bolnav, i s-au făcut injecţii şi, din această cauză, a fost pe ste măsură de răsfăţat — este de aşteptat ca el să nu renunţe la privilegiile de care se bucură. Dar desfăşurarea vieţii şi destinul acestor copii fac ca la un moment dat situaţia lor să se schimbe, caz în care au impresia că au fost detronaţi. Dată fiind tendinţa de a se pune în valoare, tendinţă care animă toată lumea, este firesc ca ei să încerce prin toate mijloacele să reintre în centrul atenţiei anturajului. în prezent, deşi însănătoşit, subiectul nostru încearcă mereu calea care ar putea să -1 ducă din nou la tandreţea cu care a fost înconjurat în perioada în care a fost bolnav. încă nu am temeiuri să afirm că aceasta ar constitui singurul motiv care îl îmboldeşte pe copil să reînvie situaţia agreabilă de altădată. Poate că există şi alte cauze. Să nu ne lăsăm induşi în eroare constatând că alţi copii prezintă aceleaşi manifestări fără să fi suferit de boli grave, deoarece aproape toţi copiii traversează o fază în care doresc să fie răsfăţaţi. în primii doi sau trei ani orice copil va putea contracta ob inuinţa de a se lăsa răsfăţat, dacă părinţii nu adoptă metoda care constă în orientarea interesului copilului asupra altor lucruri şi asupra altor persoane. Tocmai de aceea 202 195 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL este necesar să căutăm alte motive care a r fi putut să întărească acest sentiment de inferioritate. „Medicul care a fost consultat afirmă că aceste manifestări vor dispărea în perioada pubertăţii". Din această informaţie cred că putem deduce în mod sigur că băiatul nu ajunsese încă la vârsta pube rtăţii. De altfel, această explicaţie a medicului nu este mai exactă, în general, decât toate acele concepţii fantastice, aş spune neliniştitoare, pe care unii psihologi le formulează cu privire la importanţa pubertăţii. Credinţa lor este că pubertatea reprezintă o fază înspăimântătoare, că sexualitatea îi degradează pe copii şi că în această fază de dezvoltare se produce în organism o transformare fundamentală. în realitate nu avem de -a face decât cu faptul că puberul obţine mai multă libertate, mai multă energie, mai multe posibilităţi, în această perioadă în cugetul său răsunând un fel de apel de a se comporta ca şi cum nu ar mai fi copil. Acestui apel copilul îi dă un răspuns întotdeauna excesiv. în epoca noastră se face puternic simţită tendinţa de a înţelege actele individului prin prisma dezvoltării glandelor sale genitale. în curând nu ne va mai fi îngăduit să ne îndoim de faptul că sediul inteligenţei noastre se află în glandele genitale. Pubertatea este prezentată potrivit cu scopul urmărit: dacă se constată o agravare în conduita copilului, vina este a pubertăţii şi, tot aşa, dacă se constată o ameliorare pe plan comportamental, cauza este pubertatea. Actualmente pubertatea este mai degrabă un Asylum ignorantiae 1 decât un teren de cercetare. „Tatăl băiatului a suferit şi el de timiditate în copilărie, dar într -o măsură mai mică". înţelegem, printre rânduri, că şi copilul suferă de timiditate. Nu ştiu ce înţeles dau timidităţii caracterologii care fac referiri la Nietzsche. Dacă aplicăm aici modul nostru social de a vedea lucrurile, timiditatea dovedeşte o subestimare a propriei persoane sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, o supraestimare a celorlalţi; altfel spus, băiatul se simte slab. Slăbiciunea lui se exprimă prin gesturi frapante, prin aroganţă faţă de părinţi. Nu suntem uimiţi constatând că, dat fiind sentimentul său de inferioritate, atunci când se loveşte de forţe mai puternice, la indivizi străini de anturajul său, apare cu claritate adevăratul conţinut al mentalităţii sale. Timiditatea semni fică „ţine-te deoparte", lipsa voinţei de a te asocia cu semenii. Având în vedere gesturile lui, putem stabili 203 196 ALFRED ADLER despre ce este vorba: copilul nu se crede în stare de nimic. Dacă timiditatea este fapt sigur, nimic nu ne va putea surprinde, totul se va desfăşura cum este de aşteptat să se desfăşoare. Avem posibilitatea să stabilim cum se va comporta în cutare sau cutare fenomen social; în ceea ce priveşte prietenia, de exemplu. „Ceilalţi copii nu suferă de timiditate". Aşadar, în familie sunt şi alţi copii. Dacă auzim că ceilalţi copii nu sunt timizi, putem stabili că ei nu au un atât de marcat sentiment de inferioritate. împovărătorul sentiment de inferioritate poate proveni din faptul că băiatul a fost extrem de răzgâiat şi că timp prea înd elungat s-a bazat pe alte persoane, situaţie care la un moment dat a încetat. Aflând de existenţa altor copii în familie, suntem îndreptăţiţi să gândim că băiatul acesta a putut trăi şi un alt moment tragic pentru dânsul. Poate că pentru un anumit timp a deţinut situaţia de mezin. Nu îndrăznesc să spun că a fost copil unic. Mezinul se află mai mult decât toţi în centrul atenţiei, iar dacă, mai târziu, un altul îi ia locul, se înţelege că trăieşte o agravare a întregii lui situaţii. Dacă ni se certifică fapt ul că există un Prâslea care se află acum în favorurile anturajului, vom pricepe numaidecât de ce acest băiat este înclinat să se facă remarcat. „Primul-născut este aproape de încheierea studiilor universitare". Dacă,într-o familie, unul termină studiile u niversitare şi altul nu, această deosebire declanşează întotdeauna la „muritorii de rând" o furie turbată. Altminteri, poate că nu fără motiv, întrucât secundul ar fi îndreptăţit să spună: „De ce nu m -aţi stimulat să devin un om remarcabil?" Vom cerceta, î n cele ce urmează, dacă aceasta nu semnifică îndoiala că băiatul ar putea să ajungă şi el atât de departe. Dacă, într-adevăr, acestea sunt simţămintele băiatului, vom dispune atunci de materialele necesare stabilirii,în final,a cauzei sentimentului său de inferioritate. „Mezinul era un copil deosebit de dotat". Este o observaţie care întăreşte foarte mult supoziţiile noastre. „Acum doi ani el a murit, pe neaşteptate, la vârsta de 15 ani, din; cauza unei meningite". Acum suntem informaţi asupra vârstei pacie ntului nostru: el are] peste 17 ani. Putem, aşadar, să elucidăm chestiunea studiilor] universitare. Am văzut că mezinul era un copil foarte dotat, lmagi naţi-vă situaţia în care băiatul nostru ar fi trebuit să obţină succese:] 204 197 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL primul-născut era student, mezinul era dotat, iar el se afla la mijloc. Nu ştim nimic despre aptitudinile lui; ştim numai că el recurge la mijloace de o mică valoare. Este limpede că băiatul nu s -a dovedit capabil să facă studii universitare, căci în caz contrar nu ar fi scuturat din umeri, nu şi-ar fi frecat coapsele cu palmele şi nu ar fi fost timid. Nu vrem ca prin aceasta să susţinem că timizii nu ar fi apţi să urmeze studii universitare, dar pe acest plan referatul urmăreşte să ne facă să înţelegem că băiatul se află în întârziere, că nu poate suporta comparaţia cu ceilalţi. Dispunem de elemente cu adevărat minime în motivarea simptomelor arătate, dar dacă l-am avea pe băiat în faţa noastră am găsi altele o sută. „Băiatul nu se prea omora cu învăţătura la şcoală". Pot spune de pe acum că nu vom afla nimic nou despre acest băiat. Experienţa pe care o avem ne permite să spunem ca nu avem de -a face cu un debil mintal. Totul se desfăşoară în funcţie de stilul lui de viaţă, cum am şi prevăzut; nu este lipsit de inteligenţă şi de motivaţie raţională în ceea ce întreprinde. „A rămas repetent de două ori". Eşec care nu a fost de natură să-1 încurajeze. Există copii care dacă repetă clasa se pun pe treabă, ajung elevi buni şi fac progrese rapide la învăţătură. în general, însă, un astfel de eşec apasă timp îndelungat asupra copilului. Cred că trebuie să chibzuim bine înainte de a lăsa repetent un copil şi să ne întrebăm dacă nu am putea folosi alte mijloace. „Obţinându-se o autorizaţie specială, el a putut frecventa şcoala până la vârsta de 16 ani, ceea ce i -a permis să absolve gimnaziul". Vedem, prin urmare, în ce măsură este el rămas în urmă faţă de fratele său mai mare. Trebuie să subliniez că avem de -a face cu un secund, adică cu unul care prin toa te mijloacele caută să dobândească drepturi de prim-născut (a se vedea istoria lui Iacob şi Essau). Nu există pentru dânsul decât o singură cale de a -1 detrona pe un frate mai mare atât de capabil: să se ataşeze mai strâns de părinţi, încercând să -i atragă de parte-i prin mijloace, în fond, lipsite de valoare. Aşa se manifestă cele arătate de noi şi rămase fără explicaţie din partea altor autori, în pofida cercetărilor lor. în cazul în care secundul reuşeşte să ţină pasul cu primul-născut şi nu-şi pierde speranţa că într-o bună zi îl va egala, dezvoltarea are loc fără conflict şi secundul va avea particularităţile sale caracteristice. Se va afla mereu sub presiune, va avea un dinamism arzător, va alerga. Dacă va izbuti să -şi menţină intacte speranţa şi 205 198 ALFRED ADLER curajul, dezvoltarea îi va fi asigurată. Dacă nu reuşeşte, dacă îşi pierde speranţa, devine un „copil -problemă". Trebuie să reţinem faptul că secundul prezintă trăsătura de caracter de a avansa ca într -o competiţie perpetuă. Pe parcursul cerc etărilor mele am constatat mereu acest aspect în cazul unei prăbuşiri totale. Putem identifica, în cazul pe care îl studiem, semnele unei asemenea competiţii? Copilul vorbeşte extrem de precipitat. Cel puţin în acest simptom puteţi să constataţi un dinamis m care ne dezvăluie o stare de certă presiune; vrea să -i depăşească pe ceilalţi prin ritmul vorbirii. „După terminarea şcolii, a intrat ucenic la o patiserie". După cum vedeţi, o nouă deosebire de situaţie. Trebuie să pricepi ce înseamnă să ai un frate student, iar tu să fii ucenic la o patiserie. Nu este o situaţie uşor de suportat şi trebuie multă măreţie sufletească spre a o face, de a auzi că eşti „mediocru" şi totuşi să -ţi păstrezi calmul. Dar dacă nu am avea să-i oferim decât această consolare, mai de grabă am renunţa la munca noastră. Iar el ar avea tot dreptul sa abandoneze totul. „Potrivit informaţiilor date de patronul său, băiatul trece prin teribile stări de anxietate atunci când este confruntat cu probleme dificile". Vedeţi cât de accentuat este sentimentul său de inferioritate, cât de mare îi este descurajarea; ce mare distanţă îl desparte de problema socială a muncii. Nu-1 vom descifra decât dacă îl vom aborda pe dimensiunea socială. Dacă credeţi cumva că aceste fapte sunt în raport cu secreţiile sale endocrine, atunci putem dezarma; va trebui să apelăm din nou la injecţii. „începe să tremure şi te vezi obligat să -1 laşi în plata Domnului". Ce înseamnă aceasta decât că întreaga lui viaţă socială şi -a clădit-o pe ideea că altul trebuie să lucreze pentru dânsul. Este stilul de viaţă al copilului răsfăţat, care nu concepe să facă nimic singur şi care este mereu în căutarea cuiva care să -1 ajute. „S-a arătat foarte dotat la aritmetică". Nu ştiu ce vor să spună cu aceasta părinţii, dar deoarece putem stabili că acest băiat a urmat şcoala cu mult zel, putem presupune că are suficiente cunoştinţe de aritmetică, cel puţin cele cerute de nivelul şcolii primare. 206 199 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL „I se puteau încredinţa sume mari de bani, nu a pierdut niciodată nici un creiţar şi niciodată n-a dat prilej de critici". Aceasta înseamnă că niciodată nu a furat, nu a trişat, nu a rătăcit nici un bănuţ. îi lipseşte doar încrederea în sine, spre a realiza ceva prin el însuşi. Trăieşte ca un parazit. Este, tr ebuie să o recunoaştem, o critică necruţătoare; felul său de a fi nu este decât o tragică eroare. Pentru că în felul acesta este imposibil să stabileşti un raport social. „Băiatul are o inimă de aur". Freudienii ar aduce aici următoarea obiecţie: fără îndo ială că subconştientul său este plin de ură, ură pe care a refulat -o; iată, prin urmare, mecanismul bunătăţii lui. Dacă ar fi fost plin de ură împotriva semenilor — resentiment care se pare că este negat în caz de descurajare —, atunci ar fi clar că ura ar proveni din subconştient (complexul lui Oedip) şi că nu ar fi posibil să-1 ajutăm; va rămâne un băiat încărcat de pofte criminale, de dorinţa de a ucide. în ceea ce ne priveşte, credem că avem de-a face cu un băiat docil, cu siguranţă un copil bun, căruia i-ar fi fost plăcut să se ataşeze de semenii săi. Prin timiditatea lui, prin slăbiciunea lui ostentativă el a încercat să extorcheze un sentiment de bunăvoinţă faţă de propria-i persoană. Aţi auzit că îl apucă tremuratul în aşa hal încât trebuie să-1 scuteşti de o treabă în care l-ai angajat. Noi credem că trăsătura sa de caracter dominantă, atât în conştientul, cât şi în inconştientul lui, este docilitatea. „Este bun de tot în ceea ce priveşte socotitul în minte şi învăţarea pe de rost". Această ultimă observaţie ne dă de gândit. îi place să citească, să viziteze muzeele şi, totodată, aflăm despre el că asistă la conferinţe,pe care le poate relata în mod corect, ceea ce înseamnă că el încearcă să -şi imite fratele, despre care ştie că citeşte mult şi că asi stă la conferinţe. Vedem că nu se lasă învins şi că, chiar dacă este numai ucenic la o patiserie, nu se dă bătut şi prezintă o mişcare ascendentă; este punctul care ne-ar permite să intrăm în acţiune şi să -1 aducem la un nivel mai înalt. înţelegem că tremurul său anxios exprimă tendinţa de a căuta o ocupaţie într-un alt domeniu, nefiind mulţumit cu meseria de patiser. Nu are decât o singură dorinţă, — altul să o facă pentru dânsul; el preferă ocupaţiile intelectuale. La muzeu nu tremură, ci se arată capabil . Probabil că această cale i se pare barată, dat fiind că nimeni nu -1 înţelege şi poate pentru că a trebuit să repete de două ori clasa. 207 200 ALFRED ADLER „Vorbeşte atât de precipitat că te sperii de el". Am mai discutat despre acest lucru; ar vrea să fie primul. „Are privirea fugară şi ochii lui caută în jos". Este căutătura care ne dezvăluie timiditatea, repulsia de a stabili un raport cu ajutorul privirii. Până şi organele noastre de simţ — cu atât mai rău pentru psihologii de alte orientări — au funcţii sociale; ele caută o relaţie, ca şi organele limbajului. Limbajul reprezintă tentativa de a stabili un contact cu vecinul nostru. în al său „jargon al privirii", băiatul îşi exprimă sentimentul slăbiciunii sale, cum ar face -o prin tehnica limbajului propriu-zis. Slăbiciunea şi -o arată şi prin vorbirea precipitată, ca şi cum s-ar teme să nu-1 atace cineva dacă nu vorbeşte atât de repede. „Sportul nu-1 interesează". Evident. „A fost scutit de gimnastică în perioada şcolarizării, din cauza unei adenopatii inghinale". în aceasta se reflectă, o dată în plus, tandreţea deosebită cu care a fost înconjurat în copilărie. Pentru că mi se pare exagerat ca din cauza unei adenopatii cineva să fie definitiv scutit de exerciţiile de gimnastică. Acea adenopatie s-a datorat pesemne unei mici plăgi pe care o va fi contractat între degetele de la picioare. Asemenea accidente se vindecă, în general, foarte repede. „Cu ocazia unui examen general, la care se supun toţi elevii şcolilor profesionale, medicii au constatat o boală n ervoasă şi băiatul a trebuit să fie supus unui tratament special. Tratamentul nu a putut avea loc,deoarece patronul nu se putea lipsi de el din cauza lipsei de personal şi din cauza creşterii momentane a comenzilor". Trebuie, aşadar, să presupunem că,în po fida tuturor aparenţelor, el a reuşit să se facă util. „Actualmente băiatul şi -a trecut cu mult succes examenul de ucenic; totuşi, părinţii privesc cu nelinişte viitorul său. Ei sunt convinşi că băiatul nu este la înălţimea cerinţelor meseriei, a muncii pe care aceasta o cere". Aceasta în pofida reuşitei la examenul de ucenic, reuşită însoţită de o menţiune! Desigur, nu se vor găsi mulţi părinţi care să -şi facă griji în asemenea cazuri. Copilul pare să fi fost dintotdeauna obiectul solici tudinii părinţilor. Probabil că şi această atitudine a contribuit la 208 201 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL descurajarea băiatului. Niciodată nu a fost crezut capabil de ceva; viitorul său a fost mereu privit cu nelinişte; atitudine care nu mi se pare justificată. Băiatului i-a lipsit încurajarea. Cel mai important mijloc de remediere a acestei erori pedagogice este să -1 lămurim pe copil cu privire la această greşeală. Nu ştiu dacă putem numi aceasta o teorie, deoarece nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu alte teorii psiho logice. Nu am fi deloc stingheriţi dacă un profan care s -ar ocupa de acest copil ar ajunge la aceleaşi concluzii ca acelea la care am ajuns noi. Pe de altă parte, nu ar trebui să ni se reproşeze dacă descoperim mai bine decât alţii, datorită experienţei no astre, asemenea fenomene. Se cuvine să arătăm că o aprofundare a psihologiei şi filosofiei i -a făcut pe veci miopi pe toţi cei care şi-au făcut din psihologie şi filosofie meseria lor. Este un fapt cu totul regretabil, dar greşeala nu este a noastră. Ultim ele noastre consideraţii ne vor arăta în ce măsură este supraestimată sexualitatea în zilele noastre. „Trebuie notat că nu s -a observat nici cea mai mică tendinţă sexuală la acest băiat". Are vârsta de 17 sau 18 ani. S -ar putea obiecta că părinţii, poate, nu ştiu nimic în legătură cu viaţa sexuală a băiatului lor. Dacă avem dreptate, am putea susţine că părinţii şi -au caracterizat bine copilul. Dacă, într-adevăr, era curajos în raporturile sale sociale — iar tendinţa sexuală reprezintă şi ea un raport socia l —, atunci ne-am găsi pe terenul unei inexplicabile contradicţii. Organizarea vieţii lui instinctive prezintă, însă, aceleaşi modificări ca întreaga lui viaţă. S -ar putea ca acest băiat să fi moştenit un instinct care să depăşească toate închipuirile, s-ar putea ca în mod congenital să aibă instinctele cele mai perverse, instincte de o putere ieşită din comun, sau, dimpotrivă, instinctele cele mai slabe. Dar acest fascicul de instincte va trebui să asculte de scopul major al acestui copil, adică ţinerea la distanţă şi eschivarea de la soluţionarea problemelor sale, determinând pe alţii să acţioneze pentru dânsul. Aruncând o privire în viitor, nu suntem îndreptăţiţi să nu le dăm dreptate părinţilor, căci dificultăţile se vor accentua şi copilul nu-şi va schimba stilul de viaţă. Putem prevedea care vor fi dinamica şi distanţa care îi vor interzice mereu soluţionarea problemelor sale. Când va găsi sprijin, la şcoală, nu se va face remarcat, iar când va trebui să se comporte ca un bărbat, cum bine ne dăm seama, nu-şi va lua în serios propriul său rol de bărbat. 209 202 ALFRED ADLER Atitudinea educatorului faţă de acest băiat se deduce din cele spuse mai sus. Modul de educare decurge în chip automat din explorarea stilului de viaţă al copilului şi din erorile pe car e le-am identificat în acesta. Băiatul trebuie încurajat. Nu putem face lucrul acesta decât atrăgându-i atenţia că trebuie să-şi înţeleagă bine punctele slabe. Trebuie să priceapă că, deoarece a fost răsfăţat, nu face progrese în viaţă. Aceasta lasă să se subînţeleagă că va înfrunta toate evenimentele cu întrebarea: ce profit voi avea din aceasta? Pentru că el caută căldura afectivă şi aprecierea semenilor, precum şi ajutorul lor; nu există, de altfel, lucru mai dificil decât să izbuteşti să faci pe cineva să înţeleagă astfel de noţiuni. Dacă abordăm problema cu tact psihologic şi o sesizăm cu intuiţia proprie artiştilor, vom izbuti. Va trebui să renunţăm la ideea că băiatul are mai puţin talent decât fratele său. Este necesar să-i arătăm că totul îi poate reuşi, cu condiţia de a se mobiliza în suficientă măsură. De asemenea, se impune să -i netezim drumul. Tatăl şi mama băiatului nu trebuie să -i mai spună acestuia că nu se va alege nimic de capul lui. Folositor ar fi ca băiatul să nu creadă o iotă din asemenea aserţiuni şi ca, deşi a cunoscut eşecuri, să priceapă că acestea au fost posibile numai pentru că a abordat viaţa pe o cale greşită, cu ideea nefericită că altcineva ar putea face totul pentru eh Toate acestea trebuie să i le facem inteligibile şi să -1 lămurim asupra faptului că încă nu a atins limita posibilităţilor pe care le are. Trebuie să-i spunem că se interesează de conferinţe şi le audiază pentru că a fost un elev bun, având avantajul că şi -a exersat creierul în sensul acesta. Putem reuşi să-1 încurajăm în aşa măsură încât el să ajungă să -şi „bată" fratele. Sub acest drapel trebuie să înaintăm: superioritatea aparţine aceluia care triumfă. Tactul pedagogic şi interpretarea printr -o intuiţie de tip artistic, cu care trebuie să cuprindem problemele, sunt funcţii sociale. Tactul pedagogic se aplică atitudinii unei fiinţe umane faţă de semenul său. Tactul este determinat de dorinţa de a ameliora starea psihică a semenului nostru prin prisma bunăvoinţei. Cum se explică o atare atitudine? Nu este greu de arătat: trebuie să producem în noi înşine acea stare psihică şi s-o punem în raport cu semenul. Trebuie să putem vedea cu ochii altuia, să auzim cu urechile sale, să simţim cu inima sa, într -un cuvânt, să ne identificăm cu dânsul. Este un cu totul alt proc es decât acela care corespunde concepţiei lui Freud. Este vorba mai degrabă de 210 203 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL acela desemnat în psihologie cu termenul de identificare. Nu poate fi învăţat decât în societate, atunci când ne -am dezvoltat într-un mod util raportul Eului cu anturajul şi când am urmărit idealul unei dezvoltări în sensul fiinţei sociale. Integrarea nu se realizează în vid, ci pe terenul raporturilor Eului nostru cu semenii. Trebuie să gustăm din toate formele de raporturi sociale, din camaraderie, din interesul faţă de ceilalţi. Ar trebui să ne cultivăm tendinţa de a deveni ceea ce dorim să fie copiii noştri; nici mai mult, nici mai puţin. Stau pe un vulcan când abordez problema artistului şi a muncii artistice. Mulţi psihologi de mâna a doua îşi fac iluzia că sunt foarte avansaţi, estimând cu atâta orgoliu arta ca artă şi susţinând că noi „nu am înţelege nimic din aceasta". în ceea ce ne priveşte, am putut observa că ori de câte ori ne -am apropiat de un artist cu modul nostru de înţelegere, i-am ridicat demnitatea. Ori de câte ori supunem observaţiei pe artişti, nu-i considerăm fiinţe incomprehensibile, imposibil de cunoscut, ci le atribuim cea mai mare demnitate: aceea de a fi prietenii şi călăuzele umanităţii! Ei sunt aceia care ne -au învăţat cum să vedem, cum să gândim şi să simţim. Lor le datorăm bunurile cele mai de preţ ale umanităţii. Subliniem, încă o dată, că, dacă recurgem la dimensiunea socială, luăm aminte că artistul îndeplineşte în cea mai largă măsură o funcţie socială. Altădată oamenii şi-au dat seama de lucrul acesta, pe când azi l-au uitat. îmi vin în minte cuvintele introductive adresate de Lessing lui Schiller, cu prilejul deschiderii teatrului din Hamburg: „Scena socotită ca o instituţie morală". Artistul nu ar trebui să tindă la altceva decât la îmbogăţirea umanităţii, la deschiderea de drumuri noi, pentru o mai bună înţelegere şi o sensibilitate mai profundă. Iar acolo ne vom găsi din nou pe un teren ferm, pe temelia însăşi a psihologiei individuale. NOTE 1 2 Termen dat iniţial schizofreniei de către Morel. (Nota trad.) în limba latină, în original = „loc de scăpare al neştiinţei". (Nota trad.) 204 XXI. CUM SA DIALOGAM CU PĂRINŢII Cred că este important să le vorbeşti în mod corect părinţilor!» elevilor. Dar nu-i lucru uşor să explicitezi tehnica dialogului cu părintiiC*| Ar fi util ca toţi consilierii de psihopedagogie să dezbată între ei, dfr&'f timp în timp, această chestiune. în primul rând pe părinţi trebuie să -i câştigi de partea ta; si bruschezi. Dacă părinţii vin l a noi pentru consultări, o fac dintr -i anumit sentiment de incompletitudine. Ei se aşteaptă să criticăm ste lor simţ de responsabilitate. De aceea trebuie, înainte de toate, eliberăm de această povară a culpabilităţii. întotdeauna le spun: „ cum constat, sunteţi pe calea cea bună". Le spun aceasta chiar şi at când sunt convins de contrariul. Dacă doresc să acţionez eficiet trebuie să ştiu să aleg metoda potrivită. într -o veche biografie a h Benjamin Franklin, am văzut că el proceda în acelaşi mod, dispen*^ sându-se de orice dogmă. Ca un aspect de detaliu, am observat că i este bine să transformăm convorbirea cu mama într -un interogate în ceea ce priveşte problemele şcolare, am apelat la institutori, care; înţeles importanţa unor asemenea consultaţii psihoped agogice. Ne psihologii, ne aflăm într -o situaţie relativ privilegiată, pe cî institutorul şi mama trăiesc restul zilei laolaltă cu copilul: ei sunt» care duc greul. Este foarte important să sesizezi punctul -cheie al cazului, dar 1 fel de important este să nu arunci pe capul mamei imediat tot ceea ce i înţeles. Trebuie să păstrezi pentru tine anumite informaţii şi să 212 205 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL aluzie la ele când se iveşte cea mai bună ocazie. Adoptarea acestei atitudini şi urmărirea acestui proces sunt absolut necesare. Simţul critic al psihologilor şi pedagogilor are rădăcini puternice. Este recomandabil să folosim termenii expletivi „poate" sau „cred că aceasta ar fi eficace". Nu suntem în situaţia de a-i trata şi pe părinţi; lor le putem da, eventual, idei. Este imposibil să modifici prin câteva cuvinte un sistem bine înrădăcinat. De altfel este de prisos, din moment ce ne putem asigura încrederea copiilor, sa le arătăm că nu trebuie să ia dificultăţile în tragic, că mai important este să aibă curaj. Un consilier dispune de mijloace de a încuraja într-o jumătate de oră un copil care se simte aproape de prăbuşire. Pe de altă parte, situaţia noastră este avantajoasă: avem de -a face cu copii care au fost criticaţi. Ei intră deodată într -o atmosferă nouă, unde îşi pot da seama că nu sunt consideraţi cazuri disperate. Ar fi bine să ne aflăm timp mai îndelungat în contact cu aceşti copii şi să putem dispune de un număr suficient de educatori. Din nefericire, nu putem publica statistici, dar instituto rii ne raportează rezultate încurajatoare. Deci, mai întâi trebuie să -i câştigăm pe părinţi. Orice consilier poate dezvolta la gradul cel mai înalt o metodă în acest scop. în primul rând suntem obligaţi să ne comportăm cu multă blândeţe. Anumiţi pedagogi au atins o adevărată măiestrie în practicarea tratamentelor caracterizate prin blândeţe. Această manieră este necesară mai ales atunci când aveţi în vedere defecte cum este furia. Dar să nu uităm niciodată că blândeţea nu este decât aspectul exterior al pro blemei şi că important pentru noi este să clarificăm punctul esenţial, să scoatem la lumină stilul de viaţă al subiectului în chestiune. Acesta este marele avantaj care ne deosebeşte de alţii. Această tehnică trebuie să o practicăm fiind conştienţi de misi unea noastră şi, mai ales, să o practicăm cu inteligenţă. Nu dorim să obţinem ameliorarea compor tamentului copilului prin răsfăţarea lui, ci vizăm problema centrală care se referă la lipsa de curaj, la defectele copilului, la faptul că el s -a condamnat singur pe sine. Aici este cheia problemei, restul nefiind decât introducerea. Iată de ce metoda contactului trebuie să preceadă restul. Acela care, însă, se va mărgini la stabilirea acestui contact se înşală. îşi imaginează că prin aceasta va obţine o vindec are, dar dacă o obţine, faptul se va datora hazardului şi nu terapeuticii administrate. 213 206 ALFRED ADLER Există conjuncturi în care copilul înţelege ceea ce pedagogului i -a rămas neînţeles. Nu este îndeajuns să fii un prieten al genului uman, un consilier binevoitor; toţi procedează în acelaşi fel. Asemenea educatori le fac copiilor viaţa agreabilă, nu contenesc cu laudele, închipuindu -şi că vor ajunge la rezultate prin farmecul personalităţii lor. Este inutil să evocăm controversa asupra chestiunii dacă trebuie să folosim blândeţea sau severitatea. Numai prin modestie vom reuşi să avem acces la sufletul omenesc. Ţine de artă să -1 câştigi pe cineva de partea ta, să trezeşti în el anumite sentimente, să -1 faci să asculte şi să înţeleagă ceea ce i se explică, iar această artă este indispensabilă acelora care lucrează cu copiii. Am auzit spunându -se: „La consultaţie copilul este adesea blând ca mielul, dar acasă este mai rău decât diavolul". Dacă i-am deschis ochii, este primul pas către înţelegere. Nu putem m enţine în permanenţă un copil în împrejurări care să -i fie favorabile. Răsfă ţându-1, nu putem obţine eliminarea defectelor lui; trebuie însă să izbutim să-1 facem să înţeleagă ceea ce are greşit în dezvoltarea lui, iar aici ne conducem după legile de fier ale psihologiei individuale. Uneori îi sunt suficiente zece minute unui consilier pentru ca el să fie complet edificat asupra unui caz. Arta constă în a -1 face pe cineva să înţeleagă ceea ce am înţeles noi. Există oameni tobă de carte, dar incapabili să -şi comunice didactic ştiinţa. Cei care beneficiază de un anumit contact cu oamenii vor avea o sarcină mai uşoară, dat fiind faptul că în relaţiile cotidiene cu oamenii ei au învăţat să se explice. Aceasta este sarcina primordială a consilierului de psiholog ie individuală. 207 XXII. MISIUNEA GRĂDINIŢEI DE COPII Consideraţii finale Un lucru este cert, anume că nu este nevoie să vă atrag atenţia asupra marii importanţe pe care o are educarea unui copil aflat la vârsta şcolarizării. Noua psihologie pe care o reprez int — psihologia individuală — a insistat asupra faptului că educaţia primită la şcoală este cea mai importantă şi marchează întreaga viaţă a copilului. Este sigur că, după al patrulea sau al cincilea an de existenţă, stilul de viaţă al copilului este de-acum atât de bine definit încât influenţele exterioare nu-1 mai pot schimba. S-a crezut mai înainte că, potrivit cu situaţiile şi cu vârsta, comportamentul unui copil este diferit. Un fruct verde pare diferit de unul copt. Cu toate acestea, un cunoscător va putea prezice cele ce se vor întâmpla cu fructul verde, necopt. Aş adăuga, chiar, că fructul care se coace este mai mult decât o grămadă celulară care se dezvoltă. Este vorba de un lucru viu, care tinde spre ceva, este vorba de un dinamism al psihicului c are tinde către o formă ideală care doreşte şi care trebuie, în configurarea sa definitivă, să se explice cu datoriile vieţii. Fiecare mişcare este mecanizată la copil încă din primii ani de viaţă. Aceste mişcări nu mai sunt succint meditate sau analizate, ci, dimpotrivă, sunt răspunsuri vii la toate problemele existenţei, în funcţie de stilul de viaţă structurat. îi putem diferenţia pe copii în funcţie de comportamentul lor psihic. Adevăratul cunoscător se va înşela rareori stabilind că un copil este timid sau închis în sine, sau că cutare copil pus în faţa unei sarcini o va aborda din primul moment sau se va îndepărta cât mai mult posibil, 215 208 ALFRED ADLER va ezita sau va încerca să se eschiveze. Acestea nu sunt decât mici detalii, dar din care putem extrage o mulţime de învăţăminte. Nu ne este îngăduit să-1 considerăm pe copil în afara societăţii omeneşti. în al patrulea sau al cincilea an de viaţă, bazele individualităţii şi personalităţii sunt de-acum o realitate. Dacă ceva este de la început defectuos instituit, nu mai putem schimba nimic aici cu ajutorul unor influenţe exterioare. Viaţa noastră interioară nu este făcută decât din forme de relaţie, în fiziologie şi în biologie este extrem de interesant să cercetăm, având în vedere anumite componente, c e sunt mişcările, ce sunt instinctele. în psihologie, însă, ne găsim pururea în domeniul relaţiilor. De la un copil, de exemplu, nu vom obţine un răspuns coerent dacă nu -i punem întrebări. Nu ştim cum va reacţiona decât dacă îl vom pune în faţa unei sarcini. Aflat într-o situaţie plăcută, copilul nu va fi trădat de diavolul pe care îl ascunde într-însul. Dar de îndată ce copilul este confruntat cu o situaţie dificilă, acel diavol îl va trăda. Starea de spirit a unui copil nu ni se va dezvălui decât într -o atare confruntare. Suflet şi psihism înseamnă pentru noi relaţie şi mişcare socială. Să vedem de unde provine această relaţie socială şi de ce este ea atât de variată. Toate facultăţile pe care le vom putea observa la copil există încă din momentul naşterii . Nu putem examina viitorul capacităţilor copilului neştiind în ce măsură se vor putea ele dezvolta. Aplicând o metodă adecvată, este posibil să facem să genereze ceva prodigios, pornind de la forţe foarte limitate. Helen Keller, de exemplu, surdă şi oarbă, a ajuns o personalitate eminenta 1. Deseori am constatat că unii copii prea puţin dotaţi s-au dezvoltat într-o măsură incredibilă, pur şi simplu pentru că s-a găsit metoda de educaţie potrivită. Dezvoltarea facultăţilor unui copil este în funcţie de antre nament, mult mai muK decât de forţele pe care le posedă. Să apelăm la o comparaţie: cineva este proprietarul unei mari averi, o risipeşte şi se află la ananghie; unj altul, care nu dispune decât de resurse limitate, nu cunoaşte nici ui necaz. Datoria educatorilor constă în îndepărtarea obstacolelor, îff| deschiderea căii în aşa fel încât personalitatea dobândită de copil l*f patru sau la cinci ani să se dezvolte de o aşa manieră încât să -i permit mai târziu să-şi ducă la îndeplinire toate îndatoririle ce -i revin. înaintei de toate trebuie structurat un ideal, nu pentru ca el să fie atins, ci pentru* 216 209 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL a-i arăta copilului calea de urmat. Educaţia în vederea formării de fiinţe sociabile nu este doar o idee teoretică. Tre buie să-1 facem pe copil să înţeleagă că lipsa de sociabilitate este cea mai mare eroare în condiţiile vieţii pe care o va duce în mijlocul adulţilor. Cum se pun bazele acestei relaţii primordiale? Cu ajutorul nemijlocit al mamei copilul realizează cea din tâi experienţă a unei relaţii sociale. Interesul copilului este monopolizat mai întâi de către mamă; este cel dintâi pas al lui spre interesul pe care îl va arăta semenilor. Această primă experienţă are o semnificaţie esenţială pentru copil. Modul în care trăieşte această primă experienţă "este de o importanţă capitală. La grădiniţa de copii educatoarele o înlocuiesc pe mamă şi trebuie să exercite rolul acesteia. Dacă este cazul, trebuie să corecteze erorile pedagogice ale mamei, câlăuzindu -i în aşa fel pe copii încât să le dea acestora posibilitatea structurării de relaţii cu semenii lor. Raportul „tu -eu" îndeplineşte un rol capital în funcţionarea tuturor facultăţilor importante ale individului. Limbajul, bunăoară, este un raport „tu - eu". Vocea este liantul unui individ cu alt individ. Dacă legătura inter individuală nu este bine dezvoltată, nici limbajul nu se va dezvolta cum se cuvine. Orice copil al cărui limbaj se dezvoltă cu greutate şi care,pe de altă parte, nu are deficienţe organice care să expli ce acest fapt, înseamnă că nu a fost suficient de pregătit, în majoritatea cazurilor, în vederea relaţiilor „tu - eu". Veţi putea trage concluzii în acest sens pornind de la sărăcia sau bogăţia vocabularului unui om, care nu poate fi achiziţionat şi exersat decât într-un mediu social în care a contractat relaţii cu semenii şi în care el acceptă aceste relaţii. Comprehensiunea nu este o afacere privată. A -l înţelege pe altul înseamnă a gândi, a judeca, a trage concluzii etc, aşa cum presupun că fiece om rezonabil gândeşte într-un mod absolut identic în împrejurări similare. Valoarea raţiunii este universală. îmi este imposibil să o modelez după un punct de vedere personal. Este de remarcat faptul că copiii -problemă au idei personale de ordinul acelora pe care nu le considerăm rezonabile. Aceste idei nu corespund simţului comun (common sense) 2; la fel stau lucrurile cu noţiunile de frumos şi urât. Ceea ce noi numim frumos reprezintă de asemenea o valoare generală. 217 210 ALFRED ADLER Cea dintâi datorie a mamei constă în a trezi la copil simţul vieţii sociale, cultivându-i ideea existenţei semenilor săi. Veţi întâlni destui copii care, neprimind de la mamele lor această idee, ignoră faptul că au semeni. Printre aceştia se numără îndeosebi orfanii şi copiii ilegiti mi. Regula nu este absolută, deoarece printre astfel de copii veţi identifica şi din cei care dovedesc simţ social. Copiii lipsiţi, de obicei, de simţul vieţii sociale cresc fără a se orienta în societate. Absenţa simţului social îi caracterizează şi pe co piii sluţi, pe cei nedoriţi şi pe cei infirmi. Trebuie să înţelegem efectul produs asupra lor de aceste particularităţi nefericite: ei sunt în permanenţă respinşi şi niciodată nu aud o vorbă bună la adresa lor. Cresc ca şi cum s-ar afla într-o ţară duşmană. Educatoarele trebuie să le cultive ideea că sunt semenii altora ca ei. Ele au o misiune de o înaltă frumuseţe morală. Dacă admiteţi acest punct de vedere, nu veţi comite prea multe erori. Rolul mamei este legat şi de o altă funcţie esenţială. în perioada primilor ani de educare a copilului, ea trebuie să stimuleze interesul născând al acestuia pentru semenii săi, ferindu -se să fixeze acest interes asupra ei. Copiii răsfăţaţi, de exemplu, nu manifestă interes decât faţă de mama lor sau faţă de persoana car e îi îngrijeşte, excluzându-le din sfera lor de interes pe toate celelalte persoane. Când observaţi această tendinţă, puteţi conchide că vă aflaţi în prezenţa unui copil răsfăţat, care pretinde ca totul să-i fie adus pe tavă. Institutoarele trebuie şi ele să stimuleze simţul social al copilului şi să o avertizeze pe mamă să dirijeze acest simţ şi asupra tatălui, părinţii fixând împreună modul de viaţă al copilului. în afară de aceasta, copilul trebuie pregătit în ceea ce priveşte posibila apariţie în famili e a unor frăţiori sau surioare. Este un lucru adesea neglijat şi care are o mare influenţă în structurarea stilului de viaţă al copilului. Grădiniţa de copii este o prelungire a familiei. Ea trebuie să facă şi să corecteze ceea ce în familie, ca urmare a u nei comprehensiuni deficiente şi a unor tradiţii îmbătrânite, nu a fost făcut. Educatoarele iau în primire copii pe care nu -i putem compara cu o tabula rasa 3. La această vârstă copiii au deja o individualitate pe care experienţa dobândită ulterior nu o vor schimba. Datorită superiorităţii lor intelec tuale, educatoarele izbutesc poate să -1 determine pe copil să renunţe la cutare sau cutare proiect; stilul de viaţă al acestuia va ieşi la lumină, 218 211 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL totuşi, cu toate ascunzişurile care sunt de străbătut. Dacă se doreşte corectarea sau eliminarea defectelor copilului, se impune exercitarea celor două funcţii definitorii ale mamei. Copilul care va conştientiza propriile sale defecte se poate corija el însuşi. Unii copii, căr ora li s-a atras atenţia asupra metehnelor lor, îşi depreciază în consecinţă stilul de viaţă şi trag, în felul lor, concluzia că acesta nu corespunde simţului comun (common sense), raţiunii. Un copil răsfăţat se va strădui fie să devină un punct de atracţi e pentru anturajul său, fie să se eschiveze, întâlnind dificultăţi în calea sa, un astfel de copil nu va reuşi să le depăşească, iar dacă îi luaţi ceva, va trage invariabil concluzia:,,Nu sunt la locul meu, era mai bine la mama acasă!" Asemenea copii îşi v or dezvălui totdeauna angoasa existenţială şi ne vor arăta că nu se simt în apele lor. Dacă, înlocuind-o pe mamă, veţi exercita cele două funcţii de bază ale ei şi veţi fi stabilit contactul social necesar, veţi înregistra reuşite remarcabile în educaţia c opilului. Copilul va înfrunta dificultăţile fără tulburări şi va face eforturi să le depăşească pe latura utilă a vieţii. Veţi constata apariţia curajului la copil. Curajul este o funcţie socială. Nu poate fi curajos decât acela care se consideră parte integrantă a unui tot. Optimismul, activitatea, curajul, sociabilitatea sunt funcţii ale unei educaţii desfăşurate în cadrul societăţii. Dezvoltarea individului nu poate fi garantată decât dacă simţul său social este suficient de mare. Dacă mă interesează prosperitatea celorlalţi, dacă mă pot face util altora, atunci şi individualitatea mea este asigurată. Dacă nu mă gândesc decât la mine, atunci sunt absolut incapabil de a rezolva problemele acestei lumi. Aş dori să vă atrag atenţia asupra unui fapt care nu e ste încă suficient înţeles. Rezolvarea oricărei probleme cere un simţ social dezvoltat. Sociabilitatea unui copil se manifestă în felul în care el întâmpină naşterea unui frăţior sau a unei surori. Misiunea grădiniţei de copii este una de socializare. Şcoa la, camaraderia, dragostea, căsătoria, poziţia politică, realizările artistice sunt, toate, sarcini sociale. Arta, ştiinţa, sunt pentru noi realizări utile societăţii. în absenţa sociabilităţii, nimeni nu poate să-şi definească drumul pe care trebuie să se angajeze; iată de ce se impune să dezvoltăm sociabilitatea copiilor. Cum se explică faptul că atâţia copii şi atâţia adulţi prezintă lacune ale simţului social? Psihologia individuală a descoperit obstacolele care stau în calea dezvoltării corecte a senti mentului social. Am putut stabili că copiii răsfăţaţi sau detestaţi trăiesc ca striviţi de o 219 212 ALFRED ADLER povară. în cazul copiilor detestaţi această afecţiune este de înţeles. Cum să ne-o explicăm, însă, în cazul copiilor răsfăţaţi? întreaga noastră viaţă socială vizează să-i împiedice pe copii, pe cei care au fost atât de mult răsfăţaţi în primii lor ani de viaţă, de a mai fi răsfăţaţi în continuare, încetul cu încetul chiar mama încetează de a mai fi atât de tandră şi mai târziu socoate că pretenţi ile copilului sunt exagerate. Copilul trăieşte experienţa unor contestări permanente, încercând în acelaşi timp să -şi păstreze atât de plăcuta poziţie iniţială. Creşte într -un climat ostil. Prima reacţie a unui asemenea copil este să se intereseze mai mult de el însuşi decât de ceilalţi. , Veţi putea constata, de exemplu, că la grădiniţa de copii o asemenea reacţie poate să degenereze uneori în panică. Copiii respectivi au vărsături, nu mai mănâncă şi manifestă semnele vizibile ale unei tensiuni interioare vecine cu starea morbidă. Simt că poziţia le este ameninţată.. Aceştia sunt egoiştii. Este o stare bolnăvicioasă. Când vor avea de rezolvat vreo problemă socială, ei nu vor dispune de antrenamentul necesar spre a -şi face prieteni sau spre a se ataşa de institutor. Sunt incapabili să se concentreze, pentru că îi macină frica. Dacă luaţi vreo măsură punitivă împotriva unui astfel de copil, el se va simţi încă şi mai oprimat şi ameninţat. Dacă aceşti copii sunt aroganţi, înseamnă că se simt mici şi slabi. Acţi onează ca şi cum s-ar înălţa în vârful picioarelor, ca să pară mai mari decât sunt. Un al treilea tip de copii îi include pe cei care, în majoritatea lor, sunt incapabili să dezvolte vreun interes faţă de semeni. Sunt cei născuţi slăbănogi, firavi sau care au din naştere o inferioritate organică 4. Ei îşi privesc slăbiciunea, suferinţa ca pe o povară şi de aceea sunt la fel de marcaţi ea^i copiii care aparţin celorlalte tipuri,încercând să cucerească o poziţie mai lesnicioasă. Ca urmare a debilităţii organis mului lor, curajul le este deficitar şi nu au nici o încredere în ei înşişi. Arată un interes exagerat pentru infirmităţile lor corporale. Unii încearcă să -şi depăşească această slăbiciune, pe când alţii se cufundă în disperare. Copiii a căror vedere este slabă, de exemplu, sunt în majoritatea lor mai bine antrenaţi în perceperea lucrurilor vizibile decât cei al căror văz este bun. Ei manifestă un interes aparte pentru a putea recunoaşte lucrurile din câmpul vizualului, observă cu mai multă atenţie culorile , umbrele, perspectivele. Din această slăbiciune a văzului ia naştere o mare forţă. Asemenea fapte sunt la fel de valabile şi în cazul altor infirmităţi care privesc urechile, respiraţia, aparatul digestiv etc. 220 213 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL Grădiniţele de copii cuprind preşcolari al căror grad de curaj este foarte variabil. în unele cazuri,orice gând, orice sentiment devine, un semn care ne permite să înţelegem ceea ce se petrece în sufletul copilului. Este extrem de important să stabilim dacă u n copil este sau nu debil mintal. în caz de idioţie sau imbecilitate dezvoltarea nu poate atinge un nivel normal. Aceşti copii trebuie educaţi într -un mod foarte diferit, ei neatingând niciodată nivelul copiilor normali. Nu este deloc uşor să se determine dacă un copil este debil mintal. Diagnosticul poate fi pus numai prin colaborarea dintre institutori, psihologi şi medici. Anumite defecte vor fi de imputat debilităţii mintale. Cazurile cele mai benigne cer o mare experienţă din partea medicului. Un mare număr de anomalii nu afectează în nici un fel inteligenţa. Ca să tragem concluzia că un copil este debil mintal nu este suficient să stabilim că este hidrocefal sau microcefal 5. în primul rând este necesar să se stabilească dacă un copil a suferit sau nu d e pe urma unor erori pedagogice. Poate că mai întâi ar trebui să li se administreze copiilor teste. Debilii mintal nu au o personalitate definită. Veţi putea prevedea comportamentul unui debil mintal în faţa cutărei sau cutărei sarcini, precum şi după ce l -aţi antrenat în scopul îndeplinirii acesteia. El este incapabil să tindă la un stil de viaţă coerent, lipsindu-i acea unitate a vieţii psihice omeneşti pe care o recunoaştem la ceilalţi copii în maniera lor de a fi. Este necesar înainte de toate de a stabili dacă un copil este sau nu debil mintal, întrucât, după caz, va trebui să procedaţi diferit. Se impune să fie explorată în profunzime viaţa psihică a copilului şi numai după înţelegerea coordonatelor acesteia se va stabili ca de la sine forma de educaţi e adecvată. Educatoarele au de-a face în grădiniţe şi cu stângaci, particula ritate pe care toată lumea o trece cu vederea. Sunt copii neîndemânatici, care scriu sau citesc cu greutate. Trebuie să -i examinaţi din acest punct de vedere. Declaraţiile părinţilor nu au relevanţă. Un copil stângaci îşi pierde uşor curajul, simte slăbiciunea mâinii sale drepte şi se crede detestat. De asemenea, copilul se descurajează dacă este luat în râs, dacă este mereu necăjit. Pierzându -şi curajul, devine un timid. Trebuie s ă ştim că o educaţie severă pricinuieşte mari neajunsuri. Ar fi cu neputinţă ca o astfel de fiinţă omenească slabă sau neglijată să îndrăznească să se integreze în rândul celorlalţi dacă şi -a pierdut în întregime curajul existenţial. Veţi întâlni copii pen tru care totdeauna a vorbit mama. Se constată că mama 1-a ferit pe copil de orice dificultate, acesta devenind 221 214 ALFRED ADLER total dependent de alţii. Se mai poate ca astfel de copii să aibă defecte de pronunţie sau să nu se poată concentra pentru că nu li s-a dezvoltat gândirea aşa cum se cuvine. Există şi copii care se opresc la mijlocul frazei; pe aceştia mama îi întrerupe mereu, fără a le îngădui să spună ce au de spus, ceea ce îi va marca uneori pe toată viaţa. Trebuie să înţelegeţi toate aceste forme de expresie, spre a putea determina gradul de curaj şi de optimism al copilului. Un rol extrem de important în dezvoltarea copiilor îl are rivalitatea dintre fraţi şi surori. Este necesară cunoaşterea vârstei fraţilor şi surorilor unui copil dat. Nu poate fi neglijat faptul că un copil este prim-născut, secund, mezin sau copil unic, după cum nu poate fi trecut cu vederea faptul că o fată creşte singură în mijlocul băieţilor, un băiat în mijlocul fetelor etc. Rece copil poate fi comparat cu un arbust c are face parte dintr-o pădurice: toţi caută să iasă la lumină. Situaţia unui prim-născut este cu totul diferită de aceea a secundului. Câtva timp el a fost în situaţia de copil unic, pentru ca apoi, deodată, spaţiul său vital să fie redus prin naşterea unu i alt copil. Este o tragedie pentru dânsul. Ulterior asemenea copii se comportă ca şi cum s-ar teme ca un altul să nu le ia locul. Vor sta mereu la pândă ca să vadă dacă nu cumva altul este preferatul. Se vor înghesui totdeauna pe primul plan. Secundul, în schimb, niciodată nu a fost singur, deci niciodată nu s-a situat în centrul atenţiei. Situaţia sa este mai bună, dispunând de un „pathmaker" 6 care, în multe privinţe, îi facilitează rezolvarea proble melor. Aşa cum se întâmplă într -o competiţie, secundul se comportă ca şi cum ar voi să-1 întreacă pe cel care îl precedă, chiar dacă nimeni nu -1 împiedică s-o facă. Mezinul creşte într -o cu totul altă situaţie; nimeni nu-i urmează, ci, dimpotrivă, mai mulţi îl precedă. Desigur, el este cel mai avantajat, joacă la scenă deschisă jocul aspiraţiilor sale şi vrea, mai presus de toate, să demonstreze că el este acela care trebuie să fie în frunte (Iosif biblicul era mezin). Strădaniile lui sunt recompensate, deoarece un astfel de copil este deosebit de bine înarmat în lupta cu dificultăţile. Câştigă acela care luptă. Aşadar, trebuie să avem grijă să le dăm ] copiilor „materialul" care să le permită să învingă. Este necesar să le \ dăm curaj, dreptul cel mai important pe care li -1 dă educaţia. Descurajarea unui copil este extrem de periculoasă. Multe probleme ale . 222 215 PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL vieţii copilului sunt dificile, rezolvarea lor cere curaj şi de aceea acesta nu trebuie să-şi piardă curajul. în concluzie: niciodată să nu combatem un copil, dat fiind faptul că el este cel mai puternic. Copilul nu are nici o responsabilitate. Acela care îşi asumă o responsabilitate nu este niciodată cel mai puternic. Adevărata noastră operă o constituie practica. Nici un fel de educaţie nu poate construi în vi d. Aveţi de luptat cu dificultăţile care rezultă din diferitele interpretări ale cercetării ştiinţifice. Suntem pentru tolerarea comparaţiei. Trebuie să luaţi cunoştinţă şi de alte teorii şi puncte de vedere. Comparaţi -le cu grijă şi să nu credeţi pe nimen i pe cuvânt: nici pe alţii, nici pe mine. NOTE 1 Helen Adams Keller, născută în 1880 în statul american Alabama, a devenit la vârsta de un an şi şapte luni surdomută şi oarbă, pentru ca la vârsta de şapte ani să fie încredinţată unei educatoare foarte pric epute, care a învăţat-o nu numai limbajul mimicogesticular.ci şi să citească şi să scrie. Până la urmă, Helen a frecventat şi cursuri universitare, s -a specializat în pedagogie şi a scris instructive cărţi autobiografice, printre care Lumea în care trăiesc (1908). Arthur Penn a turnat şi un film a cărui eroină este Helen Keller: Miracol în Alabama (1962). (Nota trad.) 2 în limba engleză, în original. (Nota trad.) 3 „Unbeschriebenes Blatt", în textul original. (Nota trad.) 4 Faimoasa „Minderwertigkeit von Organen", concept-cheie al psiho logiei individuale profesate de Adler. (Nota trad.) 5 Hidrocefalia este rezultatul acumulărilor de lichid cefalorahidian în ventriculii cerebrali, ori în spaţiile subarahnoidiene, având drept consecinţă comprimarea şi atrofierea ţesutului cerebral, însoţite de tulburări neuropsihice şi deficienţe mintale care pot ajunge până la idioţie, adică până la cea mai gravă formă de arieraţie pe planul inteligenţei. Sunt indicate intervenţii neuro chirurgicale reparatorii. Cât priveşte microce/â/ia, aceasta reprezintă reducerea drastică a dezvoltării craniului, implicit a creierului, din cauza unei rigidizări cu mult înainte de termen a suturilor oaselor craniene, caz în care au mult de suferit dezvpltarea psihombtorie, având loc manif este modificări de compor tament, convulsii etc. Rareori microcefalii pot fi recuperabili şi numai în mică măsură. (Note trad.) 6 în limba engleză = tăietor de pârtie. (Nota trad.) 223 216 ALFRED ADLER — UN „CURRICULUM VITAE" "~ Aifred Adler s-a născut acum 125 de ani, în ziuâsde 7 februarie 1870, într-o familie evreiască de mic -burghezi, stabilita la periferia Yienei. Tatăl său se ocupa cu comerţul de cereale, având de crescut patru băieţi şi două fete. între copii, Alfred era cel de -al doilea născut („secundul", cum avea el să -1 numească pe cel venit pe lume după primul-născut), un băiat foarte plăpând,rahitic. De mic l -au impresionat puternic boala şi moartea. Nu avea mai mult de patru ani când unul din fraţii săi a murit lângă dânsul, în patul pe care îl împărţeau. Acest fapt cutremurător, ca şi sănătatea mereu şubredă a mamei sale, pe care el dorea din toată fiinţa să o poată însănătoşi, i -au trezit de timpuriu un interes statornic pentru medici şi medicină. De altfel chiar el precizează că încă de pe atunci luase decizia de a deveni medic, decizie care a rămas definitivă. în anul 1895 absolvea cu succes facultatea de niedicină din oraşul natal, specializândif-se în oftalmologie. încă din anii studenţiei a venit în contact cu mişcarea socialistă austriacă, fiind însă influenţat mai mult de ideile lui Friedrich Nietzsche decât de ale lui Karl Marx. în 1898, ca urmare a preocupărilor sale socioeconomice, a scris şi publicat o broşură de sfaturi medicale pentru croitori (Gesundheitsbuch fur das Schneidergeweb e), în care sunt seui îificative relaţia pe care o descoperă între starea de sănătate şi 224 217 ALFRED ADLER - UN „CURRICULUM VITAE" „starea economică" a populaţiei, dar mai ales concepţia sa despre om ca „produs social" („a/s Gesellschaftsprodukt"). Un rol cu totul aparte în evoluţia pe plan profesional a tânărului oftalmolog vienez 1-a avut însă Sigmund Freud, căruia între anii 1902 — 1908 i-a fost un discipol mai mult sau mai puţin credincios şi de care în 1911 s-a separat cu mare vâlvă, împreună cu adepţi i săi, respingând viziunea exagerat sexualistă a freudienilor „ortodocşi" şi trasând treptat coordonatele aşa-numitei „psihologii individuale comparate", pe care Adler a propagat-o cu o rară râvnă până la sfârşitul vieţii. Din anul 1912, Alfred Adler a înc eput să organizeze, în zeci de şcoli vieneze, centre de consultaţii psihopedagogice, bazate pe propria sa concepţie asupra naturii şi devenirii umane, asupra educabilităţii copiilor. După ce, ca reacţie imediată la ruptura cu psihanaliza de orientare freudiană, constituise de urgenţă o Asociaţie pentru Psihanaliza Liberă (Verein fur freie Psychoanalyse), ulterior a creat Societatea de Psihologie Individuală (1912), iar doi ani mai târziu (1914) Intemazionale Zeitschrift ftir Individualpsychologie, publicaţie care a contribuit asiduu la cristalizarea ideilor noii şcoli psihanalitice, adleriene. Trecând la punerea în practică a planului „cuceririi Americii", unde Freud călcase victorios încă în anul 1909, începând din anul 1915 Alfred Adler a întreprins tot ma i frecvente călătorii peste Atlantic, ţinând conferinţe în mai multe oraşe din Statele Unite ale Americii, unde în cele din urmă s-a şi stabilit. Din 1917 i s-a oferit posibilitatea de a ţine un curs de psihologie medicală la Columbia University şi la New York Medical Center, pentru ca în anul 1932 să ocupe un post de „visiting professor"la Long Island College for Medicine. Trei ani mai târziu, când a devenit cetăţean american cu drepturi depline, a fondat Journal of Individual Psychology. S-a stins din viaţă Iaj8 mai 1937,1a Aberdeen, în Scoţia, unde venise să conferenţieze pe teme de psihologie individuală aplicativă. A decedat în plină stradă, nu departe de hotelul unde trăsese, răpus de un fulgerător atac de apoplexie. 225 218 LEONARD GAVRILIU Principalele sale scrieri sunt: Studiu asupra inferiorităţii organelor (1907), A vindeca şi a educa (1914, în colaborare cu Cari Furtmuller), Practica şi teoria psihologiei individuale (1920), Cunoaşterea omului (1927),Psihologia individuală în şcoală (1929), Psihologia şcolarului gretrtaucabil (1930) şi Sensul vieţii (1933). Mai este de amintit şi volumul Religie şi psihologie individuală (1933), scris în colaborare cu Ernst Jahn. Dr. LEONARD GA VRILIU 219 INDICE DE NUME ADLER, Alfred: 7, 8,9, 10,15, 27, 37, 38, 71, 155, 188, 224 -226 EMERSON, Ralph Waldo: 22 ESSAU: 132,205 FRAISSE,Paul:53 FREUD, Sigmund: 7, 8, 9, 207, 210,225 FUCHS,K.: 180 îURTMULLER,Carl: 15,225 GARCIA,Calixto:24,27 GAVRILIU,Leonard: 10,38 HERODOT:71 IACOB: 132,135,205 IOSIF: 83 ISA AC: 135 JAENSCH,Erick: 145 JAHN,Ernst:226 JUNG,CarlGustav:7 KAUS,Otto:37,38 KELLER,Helen: 216,223 LESSING,Gotthold Ephraim: 211 dr.LEVY:64 MARX,Karl:224 NIETZCHE,Friedrich: 200,203, 224 NOICA, Constantin: 226 REBECA: 135 SOCRATE: 10 SCHILLER, Friedrich: 211 WEXBERCErmin: 15 227