Imaginea cerbului in context comparat

Romanoslavica, vol. LVIII nr. 2/2022 și vol. LIX nr. 1/2023 Gabriel Șerban, PhD researcher University of Bucharest Doctoral school of literary and cultural studies IMAGINEA CERBULUI IN CONTEXT COMPARAT Introducere în imaginarul cerbului Adunările de ciute în zorii zilelor de toamnă, cu masculii care rag precum niște urși, scot aburi și se înfruntă în perioada rutului sunt printre marile spectacolele naturale care rămân pentru totdeauna în memoria observatorului, oricare ar fi el. Încă de la primele întâlniri în sălbăticie ale omului arhaic și până astăzi, vederea unei creaturi de talia și postura cerbului, nu ne-a lăsat niciodată indiferenți, oricât de ancorați am fi în gândirea magică a strămoșilor noștri, sau în logica prezentului. Nu ne surprinde deci imagistica lui bogată, oriunde am conviețuit cu el în decursul timpului, din Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Europa, până America de Nord. Și cum era de așteptat, un atare animal deja impunător își va depăși limitele biologice în mit și va căpăta dimensiuni fantastice, mai mereu însemnat, diferit de suratele lui: cerboaica de aur, cerbul cu coarne de aur, cu opt picioare, cu copite de bronz, cerbul alb, cerbul cu cruce în frunte ș.a.m.d. Va deveni totem, semn prevestitor, întemeietor de neamuri, mesager al zeilor și epifanie. Dovadă a acestei lungi tradiții simbolice e prezența sa constantă în arta parietală a continentului nostru, faptul că încă de la primele manifestări artistice cunoscute, oamenii au ales să picteze cerbi. Figurile lor cornute cu ramificații împodobesc tavane întregi de grotă în Lascaux (Fig.1), iar de pe pereții de piatră ai peșterii Trois-Frères, tot în Franța de azi, se pare ca un hibrid antropomorf de cerb, poreclit Vrăjitorul, ne fixează, de unde creatorul lui necunoscut l-a desenat acum cincisprezece mii de ani. Dacă acesta e un șaman, cu siguranță nu e ultima oară când un astfel oficiant al sacrului va îmbrăca pielea cervidului în povestea noastră. Din Paleoliticul italian ne parvine încă un indiciu cu privire la importanța simbolică a speciei discutate: o mică piatră pe care este scrijelită figura unui teriantrop cu corp de femeie și cap de ciută1, numită Ciottolo di Tolentino (it. Pietricica din Tolentino)2. Silueta se prezintă cu mâinile încrucișate, cu sâni vizibili și un pubis marcat clar de un triunghi echilateral, privind peste umarul stâng. Avem de-a face cu un amestec omanimal real în viziunea creatorului lui, o ființă mitologică pur imaginară pierdută în timp de Deși au existat mai multe speculații cu privire la identitatea speciei figurate, unii considerând că ar fi vorba de un cal. Credem totuși că cel mai probabil avem de-a face cu o ciută. Nu numai forma triunghiulară cu bot ascuțit și urechi mari înclină balanța în favoarea acestei interpretări, dar și prezența pe verso a unui alt animal cornut, cel mai probabil un cerb mascul. 2 Agnese Massi; Mauro Coltorti, Francesco dțErrico, Margherita Mussi, Daniela Zampetti, La Venere di Tolentino e I pionieri della ricercaarchaeologica, Ed. Bonsignori, 1997, p.25. (https://www.researchgate.net/publication/233857233_La_Venere_di_Tolentino_e_i_pionieri_della_ricerca_a rcheologica (accesat la 19.03.2023). 1 1 atunci, sau cu un om adevărat purtând o mascoidă de cerb? Ori poate că ar trebui să ne întrebăm dacă gândirea arhaică percepe o astfel de distincție. Este, desigur, imposibil să reconstruim azi cu certitudine semnificația ei, dar un lucru este sigur, anume că dintre animale, cerbul nu incetează să ne populeze visările de foarte multă vreme. Firește, nici spațiul românesc nu face excepție. În peșterile Climente II, Gura-Cheii din Râșnov, la Poiana Cireșului în Piatra Neamț, sau la Cuina Turcului au fost găsiți canini vestigiali de cerb cu perforații, cel mai probabil purtați ca pandantive1 fapt care subliniază importanța animalului în simbolistica preistorică. Cerbul rămâne bine reprezentat încă din vremuri foarte îndepărtate, în motive decorative, în ritualuri, colinde, legende, dar și în scrieri. Cerbi avem, spre exemplu, pe ceramica de cult neolitică din culturile Criș-Starcevo, Boian-Gumelnița și, mai târziu, în arta dacică2. Coarne de cerb găsim în câteva morminte de la Lepenski Vir, pe malul sârbesc al Dunării de la Porțilde de Fier3 și două dintre cupele de argint din tezaurul de la Agighiol (județul Tulcea) sunt înfrumusețate cu figuri cervide – una cu un cerb clasic, cealaltă cu un cerb fantastic cu opt picioare4. Îi mai găsim apoi pe cahle, ciopliți în motivele bisericești, ori zugrăviți în muralele lor. Terminologie – căprioare, ciute, reni Se impune să clarificăm încă de acum termenul generic de cerb. În sens larg, el se referă la oricare dintre masculii speciilor de cervide mari. În sens strict, numim astfel masculul cerbului european, zis carpatin (Cervus elaphus). Mare parte din familia Cervidae prezintă un clar dimorfism sexual, iar la noi femelele lipsite de coarne, adică ciutele, sunt ușor de deosebit de masculi. Apar uneori drept cerboaice și chiar împrumută în povești caracterele perechii lor, coarnele, lucru care nu se întâmplă în realitate. În schimb, dacă ne referim la cerbii zugrăviți în arta preistorică, ei pot fi rudele mai mari ale animalului nostru, numiți Megaloceros giganteus. Erau niște veri uriași ai lor (atingând 2 m înălțime la greabăn și peste 3 m în deschiderea coarnelor), parte a megafaunei din Era Glaciară și care s-au răspândit în toată Eurasia, începând cu Pleistocenul timpuriu, până la începuturile Holocenului. Depozitele fosile din România ne arată că astfel de animale extraordinare erau o prezență comună până acum circa unsprezece mii de ani5. Sunt printre cele mai elegante și impozante siluete ale artei rupestre occidentale. Cu Marin Cârciumaru, Comportamentul simbolic și arta pe teritoriul României din Paleoliticul Mijlociu până în Mezolitic, Ed.Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018, p. 157. 2 Mihai Coman, Mitologie populară românească, Ed. Minerva, București, 1986, p. 160. 3 Nerissa Russel, Social Zooarchaeology. Humans and animals in Prehistory, Ed. Cambridge Univeristy Press, New York, 2012, p. 67. 4 Cerbi și căpriori supranaturali (dar și alte animale hibride) cu opt picioare apar adesea în scrierile orientale sub numele de șarabha. Polymelia este o malformație rară, care rezultă într-un număr mai mare decât cel normal de membre. De cele mai multe ori astfel de exemplare cu opt picioare mor la naștere, dar aceasta nu exclude ca ele să fi fost interpretate ca miraculoase în vechime atunci când erau descoperite. 5 Codrea, Vlad, Alexandru Solomon. ianuarie, 2011. The giant deer Megaloceros giganteus (Cervidae, Mammalia) at Seleuș (Mureș district). https://www.researchgate.net/publication/340478356_THE_GIANT_DEER_MEGALOCEROS_GIGANTEUS_CERV IDAE_MAMMALIA_AT_SELEUS_MURES_DISTRICT (consultat la data de 08.11.2022). 1 2 siguranță au lăsat urme în cultura nescrisă a populațiilor locale și pe teritoriul nostru, iar dacă acestea au avut vreo continuitate reală până mai târziu, nu e greu să ne imaginăm cum portretul cerbului modern s-a suprapus la un moment dat poate și peste cel a strămoșului său gigant. În România vom vorbi așadar despre cerbul lopătar, despre cel carpatin și foarte rar de elan (A. alces). Similar, renii (Rangifer tarandus) zonelor arctice sunt tot cerbi, iar, în cazul contaminărilor mitice, cel mai probabil au fost echivalați cu cerbul european, mult mai comun. Deși restrânși azi în zonele reci, formele lor pleistocene au populat Europa centrală. În sfârșit, atunci când vorbim de cerb în bestiarele medievale, nu știm clar dacă autorul se referă la cel comun, ori la cerbul lopătar (D. dama), ambele specii fiind prezente în arealul în care au circulat aceste texte animaliere timpurii. Apoi apar confuzii între ciute și căprioare, cu a lor contraparte, căpriorul (C. capreolus). Deși avem o specie distinctă, cu mult mai mică decât cerbul, tradiția orală lasă uneori loc de interpretare, iar cele două se amestecă. Prin urmare, discutăm în studiul nostru de un arhetip al cerbului, un șablon general recognoscibil peste timp și într-un spațiu larg, o imagine care să fie familiară în linii mari și celților, tracilor, sciților, țăranului român de mai târziu, șamanului din Caucaz, sau curtenilor din Europa medievală. Speciile asiatice care au ajuns din Orient vor fi asimilate și ele unui atare tablou generic. Mitologiile cerbului Sunt bine cunoscute miturile din Antichitatea clasică referitoare la cerbi. Simboluri ale Dianei/Artemis, ei sunt animale mereu în strânsă legătură cu pădurea și vânătoarea. Tânărul Acteon e blestemat și transformat într-unul, apoi vânat de proprii câini de vânătoare, pentru că o văzuse pe zeiță îmbăindu-se1. Una dintre cele doisprezece munci ale lui Hercule e să prindă căprioara din Cerineia (κερυνῖτις ἔλαφος), o căprioară sacră (de fapt, mai corect interpretată ca ciută) a lui Artemis (Fig. 2). Interesant este aici că femela are coarne de aur (precum un mascul), ceea ce ne duce cu gândul la atipicele femele de ren, purtătoare de coarne și ele. Hercule o urmărește până departe în ținuturile nordice ale hiperboreenilor, unde soarele nu apune niciodată, o casă potrivită pentru aceste rumegătoare arctice. Nu va fi prima oară când femela de cerb ajunge cerboaică, adică un androgin mitic cu coarne tipic pentru cerbii miraculoși așa cum vom vedea și la alte populații, precum cele altaice. În a sa Istorie Naturală, Pliniu povestește, printre multe detalii etologice (dintre care unele mai apropiate de realitate, iar altele mai fanteziste), despre relația cerbului cu șerpii, o imagine care se va perpetua apoi până târziu în Evul Mediu european prin bestiare, interpretată în cheie creștină. Se zice că cerbul este un mare dușman al tuturor șerpilor, pe care îi caută în găurile lor din pământ. Îi scoate de acolo suflând tare în galerii și astfel îi 1 Jean-Paul Clébert, Dicționar de simboluri animaliere, Ed. Artemis - Cavallioti, Bcurești, 1995, p. 68. 3 mănâncă1. Tot la Pliniu, fumigațiile cu corn de cerb nu doar că pun pe fugă șerpii, dar se crede că vindecă și epilepsia2. Această informație este perpetuată încă în secolul al XIII-lea de encilopedistul Thomas de Cantimpré care scrie: „Remedium singulare est abigendis serpentibus odor adusto cervi cornu”3 (un remediu special pentru alungarea șerpilor e mirosul cornului de cerb ars). Este greu de găsit în natură un indiciu către originea acestei legende. Posibil ca el să se afle mai curând în gramatică, întrucât așa cum observa Tudor Dinu în comentariile sale la Istoria Naturală4, elefanții erau cunoscuți că ar scoate șerpii din găuri cu suflarea lor, o imagine la fel de ireală, dar cel puțin mai plauzibilă vizual fiind posesori de trompă. Prin apropierea numelor celor două creaturi, elefantul (gr. v. ἐλέφᾱς) și cerbul (gr. v. ἔλαφος) se contaminează și își cedează din comportamentul închipuit. Nu în ultimul rând, fiind o fiară cu auzul atât de fin, animalul nostru se apropie de muzica păstorilor, un motiv preluat fără prea mult spirit critic până în Iluminism și pe care-l găsim la însuși Buffon5. Din această cauză, în alegoriile medievale ale simțurilor, cerbul va reprezenta auzul. Revenind la credința ciudată legată de proprietățile lui curative, ea apare și în medicina populară românească, unde ca leac pentru epilepsie se recomandă o băutură din oțet și praf de copită de cerb6. Rolul său profund apotropaic nu le scapă nici evreilor: se spune că Moise străbătând pustiul a presărat praf de corn de cerb ca să alunge spiritele rele7. Mai mulți autori greci, printre care Pisandru și Pindar, consemnează o legendă, probabil de origine geto-scitică, conform căreia o cerboaică cu coarnele de aur apără gurile Dunării, dăruită de nimfa Taigeta zeiței Ortoisa, în cetatea Histria8 . Iar, dacă ne îndreptăm spre vestul Europei, la irlandezi și scoțieni cerbii sunt numiți vitele zânelor (fairy cattle), făcând trimitere încă o dată natura lor magică. Sfântul Patrick se metamorfozează în cerb (oare nu asemeni șamanului celt?) împreună cu discipolii, ca să scape de persecuțiile regelui păgân Lóegaire. Poate că cea mai nouă adiție în mitologia cervidelor la europeni este Moș Crăciun cu sania trasă de reni. E drept, el e ultimul dintr-o serie de ființe supranaturale (la greci, la celți, la români) care au înhămat acest gen de animale, dar rădăcinile legendei sale sau cel puțin cele care îi privesc pe renii zburători sunt destul de vechi. La noi, Muma-Pădurii are căruță înhămată cu cerbi, iar în căruță e așternută piele de cerb9. Pentru triburile Cercului Polar precum saami, renii nu-s doar un mijloc de subzistență, ci și un animal cu puternică încărcătură simbolică. Sunt asociați constelației Carul Mare (Ursa Major) care stă pe cer în timpul nopții polare. Cerbul (aici ren) fură soarele și îl ține în coarne departe, în celălalt tărâm. Urmărirea și vânarea lui este aducerea soarelui înapoi pe cer. De asemeni, șamanul îl călărește spre alte tărâmuri (Fig. 3), iar salturile haotice ale renilor sub influența ciupercilor toxice de tipul pălăriei șarpelui (Amanita muscaria) au inspirat zborul. O metodă de a Pliniu, Naturalis Historia, vol.2, (Cartea a XI-a), traducere Tudor Dinu, Vladimir Agrigoroaiei, Ed. Polirom, Iași, 2001, v. 2, p. 86. 2 Ibidem p. 115. 3 Thomas de Cantimpré, Liber de natura rerum, c 22 (http://sourcencyme.irht.cnrs.fr/encyclopedie/liber_de_natura_rerum_versions_i_ii_ed_cipriani_en_cours_20 17?citid=cit_idp65626496 ) (Accesat la 04.04.2023). 4 Pliniu, Naturalis Historia, vol.2, (Cartea a XI-a), traducere Tudor Dinu, Vladimir Agrigoroaiei, Ed. Polirom, Iași, 2001, v. 2, p. 250. 5 Georges-Louis Lecrec de Buffon, Pagini din “Istoria Naturală”, Ed. Ion Creangă, București, 1981, p. 58. 6 N. Leon, Istoria naturală medicală a poporului român, extras din „Analele Academiei Române”, Iași, 1903, p. 7 Belova, O.B. Cлавянский бестиарий, Ed. Indrik, Moscova, 2001, p. 106. 8 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, București 1985, p. 93. 9 Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 99. 1 4 beneficia de calitățile halucinogene ale ciupercii fără a se expune riscurilor unei intoxicații fatale este să-și hrănească renii cu ea și să le bea urina, un produs deja mai diluat și mai puțin periculos, dar care își păstrează calitățile psihoactive. Nu știm de ce renii, la rândul lor, consumă acești fungi, dar este cert că îi caută activ și îi pasc cu plăcere, în ciuda efectelor. Pot fi, până la urmă, un aport energetic valoros în tundrele sărace în hrană, chiar dacă incapacitează animalul pentru câteva ore, făcându-l să zburde incontrolabil. Proiectarea renului pe cer e larg răspândită printre locuitorii tundrei, iar tungușii consideră că stelele sunt găuri într-o piele uriașă de ren care formează firmamentul. Tot la ei, renul se află printre spiritele auxiliare cele mai importante, uneori fiind chiar un onindar1, adică un animal-mamă, un dublu-animal, o făptură cu ajutorul căreia șamanul poate călători în lumea inferioară2, tărâm al morților3 . Dovadă a importanței sale sunt bastonul terminat în formă de copită și coarnele de fier care împodobesc tichia șamanică și care se obțin cu multă trudă, uneori abia după șase, nouă, sau doisprezece ani de la consacrare. Această coroană de metal e ultima adăugire la costumul-ren, unul spectaculos și complex, care poate ajunge până la o greutate de 40 kg4. Unul dintre momentele de cotitură ale civilizației eurasiatice a fost îmblânzirea renului. Deși îi vânasem cu mult înainte să-i domesticim, de acum viața comunității se sudează definitiv de migrația turmelor spre noi teritorii. Nu e exclus ca o amintire difuză și neclară a acelor vremuri îndepărtate să fi rămas în miturile de întemeiere cu cervide, când câțiva oameni, urmărind la vânătoare cerbul, descoperă pământuri noi. Fără îndoială că părintele tuturor bestiarelor, Fiziologul, scris de un alexandrin anonim în secolul al II-lea ori al III-lea, are un mare aport în continuitatea imaginii animalului nostru după stingerea marilor religii politeiste. Vechea dispută a cerbilor cu șerpii e reinterpretată acum în sens creștin, iar opoziția este evidentă – în vreme ce mamiferul îl simbolizează pe Hristos, reptila distrusă este diavolul. Se evidențiază apropierea în latină dintre cervus și servus, aici calificativ al Mântuitorului. Fostele defecte devin calități, iar presupusa-i lașitate ajunge deodată prudența la care sunt îndemnați toți creștinii. Vigilența animalului e înțeleasă drept lașitate și la greci, unde a avea inimă de cerb (κραδίην δ' ελάφοιο), înseamnă a fi, de asemeni, laș. În Iliada, Ahile îi spune lui Agamemnon „Bețivule cu ochi de câine și inimă de cerb” (Οινοβαρές, κυνός όμματ' έχων, κραδίην δ' ελάφοιο5). Aceeași atitudine vizavi de cerbii fricoși o găsim într-o metaforă cartagineză, când, conform unei mențiuni din Strategikon-ul lui Mauriciu, Hannibal însuși zice că mai degrabă ar lupta contra unei armate de lei condusă de un cerb, decât împotriva unei oștiri de cerbi, dar condusă de un leu6. Sigur, aici lucrurile trebuie interpretate în cheia cu care ne-au obișnuit anticii, iar Hannibal se teme de un general curajos mai mult decât de o armată de viteji condusă de un laș. Poziționarea față de cerbul fălos, dar fricos, o găsim și-n legenda etiologică românească din Muntenia, acolo unde animalul își dorește să fie regele fiarelor. Dumnezeul îl întrebase, pe rând, dacă nu cumva vrea blana roșie, dacă nu vrea corpul bălțat, dar cerbul nu se poate mulțumi cu mai puțin de o coaroană7. În ciuda podoabei, el nu se Din tungusul onii = mamă. Lumea inferioară nu trebuie interpretată negativ, asemeni unui iad subteran. Cosmosul tungus se împarte în trei lumi distincte: inferioară, medie și superioară, precum trei discuri suprapuse. Tot ce e viu trăiește în lumea mijlocie. Sub ea stau morții și restul spiritelor, iar în cea de desupra locuiesc zeii. 3 Laurence Delaby, Șamanii tunguși, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 35. 4 Ibidem, p. 81. 5 Homer, Iliada (http://users.uoa.gr/~nektar/arts/tributes/omhros/il01.htm) (accesat la 26. 07.2022). 6 Maria Magdalena Szekely, Lumea animalelor, Ed.Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, 2012, p. 71. 7 Brill, Toni Brill, Tipologia legendei populare românești, 2 vol., Ed. Saeculum I.O., București, 2006, p. 95. 1 2 5 poate impune peste celelalte necuvântătoare și vine fugind înapoi la Dumnezeu de cum lupul îi arată colții. Și cum ceruse ca simbol o coroană din stejar, acum e pedepsit pentru trufia lui și demiurgul îl blesteamă să o poarte pentru totdeauna, dar uscată și fără frunze, în chip de coarne1. Observăm încă o dată așadar legătura dintre regnuri, cel vegetal și cel animal, dar și o detronare a entității cervide în timp, de la totem și fertilizator pus la loc de cinste în sociețățile arhaice, la simbol al fricii, al mândriei nejustificate în Antichitatea clasică și în legendele de la noi. Etologia imaginară participă la perpetuarea practicilor magice folosind coarne de cerb sau alte părți din animal. Fumigațiile cu cornul lui continuă să țină șerpii la distanță, dinții săi devin talismane contra lor, grăsimea de cerb unsă pe corp ne face invulnerabili la venin, iar pielea e preferată pentru a coperta Biblia. Jacques Berlioz reiterează o istorie de la Pastoureau, care la rândul său povestește o anecdotă tocmai în acest sens. Biograful Sfântului Columba, Jonas de Bobbio, scrie cum, într-o zi, monahul găsește în sălbăticie leșul unui cerb omorât de lupi, din care se înfrupta un urs uriaș. Sfântul îi cere ursului să nu-l mănânce pe tot, ci să îi lase lui pielea pentru cărțile sfinte și pantofi. Ursul îl ascultă, desigur, iar călugării lui Columba se duc să recupereze pielea după ce animalul termină de mâncat2. Mai mult, în aceeași notă de repelent al răului, totemul irumpe în sânul Bisericii, iar Papa Clement al VI-lea este fascinat de imagistica cerbului. În palatul Palatul Papal de la Avignon, studioul său poartă numele La chambre du cerf, iar pontiful poruncește să fie înmormântat (în 1352) într-un cavou împodobit cu trandafiri și cruci, iar înăuntru corpul său gol să-i fie cusut într-o piele de cerb3. Este, de altfel, un obicei destul de ciudat pentru un papă, din moment ce, încă din vechime, la germanicii necreștinați morții se înveleau în piei de cerb, animal psihopomp pentru ei4. Sigur, aceste apropieri de cerb sunt adoptate în creștinism dintr-un fond mult mai vechi, unde animalul joacă rolul unui anima loci, el e spiritul pădurii și aproape face corp comun cu ea. Amintim cum, în franceză, de exemplu, contopirea bestiei cu mediul ei merge până la nivel lexical, și cuvâtul bois, desemnează nu doar lemnul și pădurea, dar și coarnele cervidelor. Mai mult, cărturarul dominican Thomas de Cantimpré ne asigură, în a sa De natura rerum, la care a lucrat între 1224 și 1225, că astfel de podoabe lepădate de animal în fiecare an vor și înfrunzi, dacă sunt înfipte în pământ, întocmai ca un lăstar5. În română păstrăm aceeași similaritate și numim ramificațiile „ramuri”. După felul și locul unde cresc sunt numite foarte poetic, precum ramura ghețurilor, ramura lupului, ramura vântului etc6. În credințele noastre se zicea că iarna copacii chiar își pleacă singuri crengile anume ca să ajungă cerbii și ciutele la muguri, căci ar fi cele mai pure dintre animale. Despre cerb vorbesc și câteva dintre variantele românești ale Fiziologului amintit, anume cea copiată de ieromonahul Serafim de la Bistrița purtând titlul de Cuvânt de smerită înțelepciune (secolul al XVII-lea), manuscrisul lui Andronachi Berhecianul (secolul al XVIII-lea) și al lui Damaschin Studitul (secolul al XVII-lea). Primele două variante, repetă aceeași informație aproape identic. Serafim scrie astfel: Ibidem, p. 270. Jacques Berlioz, L’Animal exemplaire au Moyen Âge, Ed. Presses universitaires de Rennes, 1999, p. 51. 3 Jean-Paul Clébert, Dicționar de simboluri animaliere, Ed. Artemis - Cavallioti, Bcurești, 1995, p. 69. 4 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Khan, Humanitas, București, 1995, p. 157. 5 Michel Pastoureau, Bestiaires du Moyen Âge, Ed. Éditions du Seuil, Paris 2011, p.78. 6 Aurel Negruțu, Vânătoare și salmonicultură, Ed. Didactică și pedagocică, București 1983, p. 64. 1 2 6 Pildă pentru cerb. Cerbul trăiește cincizeci de ani, iar, când își pricepe bătrânețile sale, umblă prin munți, mirosind și căutând șerpi prin găuri. Și dacă află vreun șarpe, îl înghite întreg și-aleargă foarte tare și să cufundă cu totul în apă; și bea apă multă, pentru că, dacă bea, nu moare, ci mai trăiește alți cincizeci de ani. Iar de nu va bea curând, îndată moare. Pentru aceea zice prorocul: Precum dorește cerbul de izvoarăle apelor (așa și sufletu-mi de tine, Doamne)1. Imaginea cerbului înghițitor de șerpi (Fig. 10) circulă nu doar în paginile manuscriselor, dar și în iconografie, iar în Moldova, pe peretele nordic al Mănăstirii Sucevița putem vedea zugrăvit un astfel de exemplar în căutarea reptilei2. Nu este o apariție singulară, întrucât cerbi mai găsim pictați pe fațadele turnului Bisericii Râu de Mori, fie singuri, fie însoțiți de cruci și care, la rândul lor, sunt similare desenelor de pe turnul de la Gârciu, și apar din nou în altarul Bisericii Sângeorgiu alături de siluete cabaline3, ori pe fresca de la Voroneț. Revenind la textul lui Damaschin Studitul, el completează portretul cerbului cu câteva elemente. Primul ar fi că cerbii fără coarne sunt mai greu de văzut întrucât s-ar rușina lipsiți de ele fiind și s-ar ascunde de om până și le înlocuiesc. Detaliul este preluat de la Pliniu, care îi antropomorfizează mai puțin și la care frica și nu rușinea îi face mai sfioși, întrucât ar fi lipsiți de apărare4. Apoi, ni se spune despre un anume păianjen numit anafedar, a cărui mușcătură e mortală pentru om. În schimb, „dacă cerbul se vede mușcat de acesta, se grăbește de găsește iederă de copaci și numai cât ar mânca puțân dintr-însa, să tămăduiește”5. Nici cunoștințele medicale ale animalului nostru nu-s o noutate. Tot Naturalis Historia ne spune cum căprioarele folosesc anumite ierburi cu proprietăți curative pentru ele și pentru pui: „Înainte de naștere se curăță cu o iarbă anume, căreia i se spune seselis și care are proprietatea de a face uterul mai flexibil; iar după naștere amestecă două buruieni, anume tamnus și seselis, care ajung apoi la pui: dintr-un motiv anume, ele vor ca primele picături de lapte să fie îmbibate cu aceste ierburi”6. În mod curios, noțiunile botanice ale cerbului se apropie de ale dușmanului său, șarpele, care apare adesea în mitologie drept un cunoscător de plante de leac ori de buruieni magice. La finalul secțiunii sale despre cerb, Damaschin vine cu o încercare sinceră de a explica un comportament cunoscut al animalului, interpretat nu în cheie religioasă așa cum ne-am fi așteptat, ci comparându-l cu oamenii și rupt parcă din Le Bestiaire d’Amour a lui Richard de Fournival: „Și, când vrea să se împreune cu partea femeiască, să duce partea bărbătească și își pune iederă și alte buruiene. Și așa să duc împreună și face cu chip ca să se arate mai frumos și așa să împreună”7. Este vorba despre un comportament tipic din perioada rutului, când cerbii își umplu coarnele de vegetație scurmând cu ele prin tufișuri, fie își încearcă forța pe puieții de arbori, ori își marchează teritoriul. Fiziolog. Bestiar, Ediție îngrijită de Cătălina Velculescu, V. Guruianu, Manuela Anton, Ed. Cavallioti, București, 2001, p. 38. 2 Maria Magdalena Szekely, Lumea animalelor, Ed.Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, 2012, p. 293. 3 Ibidem. p.303. 4 Pliniu, Naturalis Historia, vol.2, (Cartea a XI-a), traducere Tudor Dinu, Vladimir Agrigoroaiei, Ed. Polirom, Iași, 2001, v. 2, p. 86. 5 Ibidem, p.87. 6 Pliniu, Naturalis Historia, vol.2, (Cartea a XI-a), Ed. Polirom, Iași, 2001, v. 2, p. 85. 7 Fiziolog. Bestiar, Ediție îngrijită de Cătălina Velculescu, V. Guruianu, Manuela Anton, Ed. Cavallioti, București, 2001, p. 87. 1 7 Imaginea bine cunoscută în spațiul bizantin a animalului de la Pliniu ajunge neschimbată în bestiare. Cerbul trăiește mai mult1 decât restul viețuitoarelor2 și caută șerpii pe care să-i scoată din galerii și să-i consume. Apoi fuge la izvor3 să-și potolească setea și să neutralizeze veninul. Tradiția creștină s-a grăbit să interpreteze nevoia de apă cu setea de Dumnezeu a credinciosului pentru că, în fond, în toate scrierile de tip bestiar animalele nu sunt un scop în sine, ci rolul lor e mai curând unul teleologic, de a-i arăta omului planul divin. „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi” (Romani: 1, 20). Șarpele este echivalat cu păcatul care se ascunde într-o crevasă a sufletului nostru și poate fi scos de acolo doar de Hristos. Deși niciuna dintre variantele românești ale Fiziologului, nu pomenește și de valoarea practică, talismanică a cerbului adevărat, o găsim ca atare într-una dintre primele variante traduse în latină, care ne spune că În casa unde e păr de cerb, n-ai să găsești șarpele (dragonul), ori unde se ard oasele lui4. Metafora cervidului care bea apare șin Biblie, unde cerbul și ciuta sunt, în general, asociate cu libertatea, viteza și puritatea, iar în arta iudaică și feniciană, ele sunt de asemeni, o temă preferată. Un simbol solar Simbol teluric al regenerării naturale, dar și solar, cerbul (mai ales cel de aur) poate să devină, așa cum o face în mitologia cambodgiană, dăunător prin excesul lui de foc. Aducător de secetă, el trebuie ucis ritual ca să vină ploaia, iar un cerb intrat în sat e privit ca un semn rău, augur al incendiilor. Credința cerbului aducător de secetă o mai găsim și în China antică, unde poate însemna în același timp, longevitate și belșug. Dacă ar fi să rezumăm esența lui, apare în general ca arzător și luminos. Întâmplător sau nu, în medicina medievală a Europei, carnea lui se recomanda contra febrei, iar animalul era considerat a fi invulnerabil la friguri. Arta stepelor asiatice este plină de reprezentări animaliere superb surprinse, iar cerbii sunt cei mai frecvenți dintre ele. Pustiurile Mongoliei sunt presărate cu menhire decorate cu cerbi galopând, în ipostaze care-i pun în legătură cu practicile șamanice și cu o zeitate supremă parțial zoomorfă5. Aceste petroglife cu cerbi marchează adesea un fel de kurgane din pietre numite khirigsuur, lucru care îl asociază, cel puțin în parte cu lumea de dincolo6. În Altai, din gorganele sciților au ieșit la lumină figuri cervide pe fibule de aur, decorațiuni de șa, piepteni, scuturi, bijuterii, ornamente pentru capetele cailor psihopompi sacrificați și îngropați la un loc cu stăpânul lor (Fig. 4). Încă și mai interesant pentru studiul nostru e mormântul unei femei tinere din cultura Pazîrîk de acum 2500 de ani, conținând o mumie bine conservată în permafrost și poreclită Fecioara Ghețurilor, sau Prințesa din Ukok. 1 În realitate, un cerb ajunge în libertate până în jurul vârstei de paisprezece ani, cu exemplare captive trăind doar cu puțin mai mult. 2 Pliniu, Naturalis Historia, vol.2, (Cartea a XI-a), Ed. Polirom, Iași, 2001, v. 2, p. 85. După alte variante, el merge la râu și toarnă apă din gură în gaura de șarpe, nu suflă. Physiologus, ediție tradusă de Michael J. Curley, Ed. University of Chicago Press, Chicago, London, 1979, p. 58. 5 W.William Fitzhugh,, Stone Shamans and Flying Deer of Northern Mongolia: Deer Goddess of Siberia or Chimera of the Steppe?, Arctic Anthropology, Wisconsin, 2009, p. 76. (https://www.jstor.org/stable/40645464) (Accesat la la 09.11.2022). 6 Ibidem p. 4. 3 4 8 Nu doar că pe coșciugul său au fost găsite imagini de cerbi alături de leoparzi-de-zăpadă sau că peruca ei avea suprapusă o cocardă cu un cervid, dar fata însăși poartă tatuaje cu animale, dintre care se distinge clar pe umăru-i stâng un cerb fantastic ale cărui coarne înfloresc1. Îi regăsim și implicați în simbolistica puterii occidentale, poate pentru că ale lor coarne prefigurează o coroană. Unul apare în vârful sceptrului descoperit în comoara de la Sutton Hoo și numele marii săli de ospețe din Beowulf, Heorot, înseamnă „Sala Cerbului”. La vechii norvegieni, în Edda, patru cerbi, Dáinn, Dvalinn, Duneyrr și Duraþrór, pasc ramurile copacului cosmic Yggdrasill. Zeul celt Cernunnos/ Carnonos (lit. Cel cu coarne) e înfățișat ca un om purtând coarne de cerb pe cap, uneori înconjurat de animale, o figură de aparență șamanică2, ori posibilă zeitate chtoniană a naturii și animalelor. Tot el figurează, pare-se, pe ceaunul de la Gundestrup, care, deși a fost găsit într-o turbărie din Danemarca zilelor noastre, are urmele meșteșugului argintarilor balcanici, cel mai probabil traci, poate chiar din zona Bulgariei de astăzi, lucru care-l face cu atât mai interesant pentru studiul de față al mitologiei cerbului din Carpați3. În sfârșit, printre podoabele capelei mortuare Saint Arnou din Metz, unde odihnește Ludovic cel Pios, fiul lui Carol cel Mare, figurează un scut ornamental dintr-un corn de elan, astăzi în colecția Rijksmuseum din Amsterdam (Fig. 11). Cerbul-totem Venerația asiaticilor pentru cerb pare să fie aproape universală, de la animalulmesager al zeilor în șintoism, până la legendele totemice ale stepei sau în Urali. Cingiz Aitmatov spune, în Vaporul alb, povestea cerboaicei de aur, iar ea e preluată direct din folclorul local al kîrgîzilor. Mama-cerboaică, Bugu, este părintele totemic al neamului lor. Asemeni lupoaicei capitoline, ea adoptă doi copii (pentru că își pierduse ea însăși puii), frate și soră, și îi alăptează pe acești unici supraviețuitori ai masacrului înfăptuit de un trib dușman asupra familiei lor. Cu vremea, generațiile care le-au urmat au început să încalce tabuul vânării cerbilor-strămoși și animalele s-au ascuns prin locuri sălbatice și greu de ajuns. De remarcat și aici este faptul că avem de-a face cu o cerboaică (ciută) purtătoare de coarne, căreia ele ar trebui să-i lipsească în mod normal. Cu siguranță că detaliul nu e unul care scapă pur și simplu siberienilor atât de familiarizați cu natura înconjurătoare, ci unul intenționat, în care creatura capătă calități androginale. Pentru evencii de odinioară, mamaanimalelor, bugady enintyn, era o cerboaică miraculoasă care a creat oamenii și necuvântătoarele și tot ea este cea care îi devorează la finele ciclului vieții4. (http://siberiantimes.com/culture/others/features/siberian-princess-reveals-her-2500-year-old-tattoos/) (accesat la 26.07.2023). 2 Nerissa Russel, Social Zooarchaeology. Humans and animals in Prehistory, Ed. Cambridge Univeristy Press, New York, 2012, p. 23. 3 Lukas Bernhard,, The origins of the Gundestrup cauldron. A smorgasbord of elements, scenes and cultural influences of Eurasia, from the Indus valley to Gallia,Viena, 2018, (https://www.academia.edu/39502583/_The_origins_of_the_Gundestrup_cauldron_A_smorgasbord_of_elem ents_scenes_and_cultural_influences_of_Eurasia_from_the_Indus_Valley_to_Gallia)_ (accesat la 19.03.2023). 4 Luke Champouillon, Varieties of Deer Imagery: Gender and Cosmology in Prehistoric Belief Systems of Central Asia and South Siberia, Undergraduate Honors Theses. Paper 121. https:/ /dc.etsu.edu/honors/ 121, p. 23. 1 9 Animal important al panteonului totemic la indienii Americii de Nord, cerbii sunt animale solare prin excelență. Mugetul lor trezește zilnic astrul și îl aduce pe cer. Este o asociere tipică pentru etologia care ajunge mitologie, întrucât ei rag în zori, când aerul rece le duce strigătul până departe. Coarnele ne amintesc totodată de arborele vieții, de copacul cosmic, de pinul sacru. Hopi, Pueblo, Timucua, Pawnee, cu toții au pus cervidele la loc de cinste. Un fragment dintr-un cântec Pawnee spune: „Chemăm copiii. Le spunem să se trezească, le spunem că toate animalele s-au trezit. Ies din ascunzișurile unde au dormit. În fruntea lor este cerbul. Vine din hățișul unde sălășluiește, conducându-și puii spre lumina zilei. Inimile noastre sunt pline de bucurie”1. Cerbul inițiatic și vânătoarea de animale sacre În fostul spațiu roman, unde nu fusese ținut chiar la loc de cinste (cu excepții, firește, precum cea a zeiței Diana), simbolistica cerbului începe să fie reabilitată odată cu mitologia creștină medievală. Devine animalul-ghid care îl atrage pe vânător din ce în ce mai în adâncul necunoscutului, adică al pădurii. Vânătoarea lui ajunge acum o probă inițiatică. Acolo unde el trăiește, se aventurează doar ascetul și vânătorul/eroul, ambii ieșind din ordinea firească a lumii în căutarea gloriei și a experienței mistice. Biserica se opune cel mai puțin dintre toate toate formele de vânătoare acestui sport al nobililor, celei de cerb. Pentru Gaston Phoebus, autorul celebrului tratat Le Livre de Chasse, cerbul este încercarea supremă, șiret, iute, mereu în gardă și mai ales foarte util, un animal medicinal prin excelență, din al cărui trup se obțin numeroase leacuri2, dar și care se poate dovedi fatal urmăritorului: “Après le sanglier le médecin, et après le cerf la bière”3, (După mistreț, doctorul, dar după cerb, coșciugul). Începe să apară în heraldică drept semn al prudenței și al veghei constante, e iubitor al muzicii, al justiției, iar alchimiștii simbolizează prin el mercurul filosofal (pentru că este iute și agitat). Blazonul lui Richard al II-lea este un cerb alb care poartă coroana drept colier. Căutarea devine deci una spirituală, mai ales în lumina legendelor hagiografice creștine a vânătorilor ajunși sfinți după întâlnirea cerbului divin. El evoluează în simbol hristic, asemeni pelicanului și unicornului în imagistica medievală. În spațiul românesc, îl găsim pe scutul lui Radu Cantacuzino, pe stema județului Gorj, a orașului Baia, iar ciuta pe blazonul familiei Cesianu4. În mod paradoxal, chiar dacă în perioada medievală cerbul a devenit un simbol al sălbăticiei cu valențe sacre, el este poate și cel mai îmblânzit dintre animalele pădurii, aproape doemesticit chiar. Cerbii sunt crescuți în țarcuri, puii lor au mame – surogat din rândul vitelor și sunt marcați ca și ele, iar câteva referiri rare par să ne indice că din laptele de ciută se făcea brânză uneori5. Curios este că o astfel de desacralizre a cervidelor nu a scăzut cu nimic prestigiul simbolului lor. De fapt, vânătoarea de animale sacre vine dintr-o tradiție legendară străveche și foarte vastă, care a apărut independent la mai multe populații și unde creatura urmărită dobândește rolul de ghid de multe ori supranatural. Urși, lupi, zimbri, și mai ales bouri, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. 1, Ed. Artemis, București, 1994, p. 291. Hannele Klemettilä, Animals and hunters in the Late Middle Ages, Ed. Routledge, New York, 2015, p. 78. 3 Ibidem, p.33. 4 Maria Magdalena Szekely, Lumea animalelor, Ed.Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, 2012, p. 395. 5 Nerissa Russel, Social Zooarchaeology. Humans and animals in Prehistory, Ed. Cambridge Univeristy Press, New York, 2012, p.272. 1 2 10 căprioare și cerbi au jucat acest rol de ghid care aduce o populație în noi teritorii și explică astfel etnogeneza. Căprioara și cerbul sunt importante în această privință pentru polonezi, maghiari, goți, cabari, indieni, prelungind-și firul legendar în scrieri romane, din Bizanț, italiene, germane, franceze și nu numai. Eliade subliniază etimologic legătura dintre vânat și cel ce arată calea într-o însemnare de jurnal unde ne amintește că sanskritul marga = drum, cale (माग$) vine din rădăcina mrg însemnând „a urmări vânatul” 1. Sozomenos și apoi Iordanes consemnează trecerea hunilor spre teritoriile goților urmărind un cerb (alteori ciută/cerva) care-i conduce peste apele Meotida2. Legenda pătrunde și în cronica moldovenească a lui Nicolae Costin (prin surse poloneze), doar că cerbul traversează de astă dată Volga3. În Gesta Hunnorum et Hungarorum a lui Simon de Keza, descălecatul strămoșilor legendari ai maghiarilor, Hunor și Magor, se face urmărind un cerb alb ori o ciută. Mai mult, mama celor doi este Eneth, ale cărei origini etimologice sugerează un mit totemic de la vechiul eney, însemnând ciută, conform medievistului maghiar Gyula Kristó4. Animalul dispare misterios după ce îi duce pe celălalt mal5. În manuscriusul unguresc de secol al XIVlea, Cronica Pictum, lui Ladislau I al Ungariei și fratelui său, regele Géza I al Ungariei, li se arată pe când căutau un loc spre construirea unei biserici, un cerb (uneori alb) cu coarnele încărcate de lumânări aprinse pe care-l tălmăcesc drept un înger și care dispare aruncânduse în apele Dunării6. Episoade cu astfel de cerbi miraculoși întâlnim de asemeni și în legendele polonezilor și, cum vom vedea, cerbul va apărea în colinda românescă în postura de sacrificiu de întemeiere, uneori a comunițății, alteori a etniei. Câteodată animalul în mod obișnuit atât de sfios, nu suportă decât apropierea celor mai puri dintre oameni și, precum inorogul, care își va pune capul doar în brațele unei fecioare, ciuta va veni să fie mângâiată de un sfânt, Sfântul Egidiu, un pustnic din secolul al VI-lea adorat în spațiul apusean, destul de popular în Ungaria medievală, de unde a ajuns și la noi7. Vita acestui iubitor de animale care ar fi fost alăptat în sălbăticie de o ciută e frumos zugrăvită în Polipticul din Sighișoara8. Similar, Sfântul Edern este întotdeauna reprezentat călare pe un cerb care s-ar fi refugiat de vânători în chilia călugărului și nu l-a mai părăsit niciodată. Călugărul Robert din Knaresborough prin sfințenia lui își apropie sălbăticiunile și se spune că reușise să-și înhame la plug câțiva cerbi, ca pe niște boi9. Apoi îi avem pe sfințiivânători (care pe urmă devin sfinți patroni ai vânătorilor) Eustatie și Hubert (Fig. 5), cu istorii aproape identice, la sute de ani distanță unul de celălalt, și al căror cult devine foarte răspândit în Occident. Primul dintre ei, Eustatie, este generalul roman Placidus care se convertește, după ce, plecat la vânătoare cu alaiul lui, vede un cerb purtând o cruce în frunte. Animalul îi vorbește pe vârful muntelui, spunându-i că este însuși Hristos. Romanul 1 Apud Victor Spinei, Substanța epică a legendei vânătorii rituale a animalului-călăuză la triburile eurasiatice și la popoatele învecinate din Evul Mediu, Arheologia Moldovei XXXVII, 2014, (https://www.academia.edu/23727264/SUBSTANŢA_EPICĂ_A_LEGENDEI_VÂNĂTORII_RITUALE_A_A NIMALULUI_CĂLĂUZĂ_LA_TRIBURILE_EURASIATICE_ŞI_LA_POPOARELE_ÎNVECINATE_DIN_E VUL_MEDIU). 2 Ibidem, p.76. 3 Ibidem, p. 81. 4 Gyula Kristó, Hungarian History in the Ninth Century, Szegedi Középkorász Muhely, 1996, p.120. 5 Spinei, Op.cit. 2014, p. 89. 6 Idem. p.90. 7 Maria Magdalena Szekely, Lumea animalelor, Ed.Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, 2012, p. 249. 8 Ibidem, p.261. 9 Hannele Klemettilä, Animals and hunters in the Late Middle Ages, Ed. Routledge, New York, 2015, p. 209. 11 este martirizat alături de familia lui când refuză să se întoarcă la vechile credințe politeiste. Popular încă din secolul al VII-lea în spațiul bizantin, devine cunoscut abia mai târziu în Anglia și Franța secolelor al XII-lea și al XIII-lea. Mărturie a prezenței cultului și la noi stau numeroase reprezentări murale, la mănăstirile Cozia, Sadova, Topolnița, și mai ales la Mânăstirii Argeșului într-o frescă atribuită zugravului Dobromir, unde îl găsim pe Eustatie ținând în mâna-i dreaptă, un mic cerb (Fig. 6). Hagiografia lui este cunoscută drept Viața lui Eustathie Plachida și a avut o largă circulație la noi1. După Eliade, este posibil ca povestea lui să fie o reinterpretare creștină a istoriilor sanscrite despre divinități sau semizei prefăcuți în cerbi, trecute prin versiuni arabe și pehlevi2. Al doilea sfânt-vânător este Hubert, iar povestea lui pare fi o refolosire a istoriei hagiografice de la Eustachie. Plecat la vânătoare în ziua de duminică, în loc să se ducă la slujbă, nobilul Hubert, fiul al ducelui din Aquitania, aleargă un cerb. Animalul se oprește, și într-un halou de lumină, îl înfruntă pe urmăritor afișând o cruce între coarne. Ambele legende apar uneori ca având cerbi albi. Trebuie doar să schimbăm registrul cultic ca să vedem că legendele noastre creștine continuă, de fapt, tradiția celtică medievală unde zânele și nu Hristos se preschimbă în căprioare/ ciute, iar în ultima clipă se revelează vânătorilor lor. Apoi, faptul că îl sărbătorim pe Sfântul Hubert la data de 3 noiembrie, ne duce cu gândul la serbarea păgână de Samhain, când granițele dintre lumi devin mai șubrede, iar intermediarul care ne poartă dincolo este adesea un animal. Marie de France, în poemul de secol al XII-lea intitulat Guigemar, relatează aventurile cavelerului cu același nume, care se apropie de povestea sfinților Eustatie și Hubert. Urmărind o ciută albă cu coarne de aur (așa cum am mai văzut, o caracteristică tipică cerbilor miraculoși), tânărul reușește până la urmă să o rănească, dar săgeata se întoarce asupra lui și îl lovește și pe el, pentru că încălcarea unui astfel de tabu și vătămarea animalului sacru aduce repercusiuni imediate3. O astfel de apropiere de sacru nu este lipsită de pericole, așa cum se dovedește vânătoarea cerbului pentru Vasile I, zis Macedoneanul, plecat după un cerb uriaș (din nou, un animal care se distinge de restul speciei lui) pe care nu reușește să-l ucidă. Animalul se întoarce împotriva-i și îl omoară pe întemeietorul dinastiei Macedonene4. În basmele românești, asemeni muncilor lui Hercule, Harap-Alb primește o misiune aparent imposibilă de la Spân, anume să vâneze cerbul și să-i aducă pielea lui cu cap cu tot, bătută cu pietre prețioase. Așa cum se întâmplă frecvent cu animalele magice, ele sunt nu doar greu de ucis, dar îl și pun în pericol chiar pe vânător, iar aici fiara poate ucide dintr-o privire doar5. Avem, desigur și cerbul ca ajutor ceresc dat într-un moment de cumpănă monarhilor creștini. După spusele lui Grégoire de Tours din Historia Francorum, într-o campanie militară contra goților lui Alaric, lui Clovis I, unificator al francilor și întemeietor al dinastiei Merovingienilor, pe când se ruga lui Hristos să-i arate calea la traversarea râului Vienne, îi apare un cerb și îi indică pe unde apa e mai puțin adâncă. La fel pățește și generalul burgund Mummolus, căruia un animal sălbatic îi arată calea la traversarea Iserului. Legenda se repetă, în linii mari, cu francii urmăriți de saxoni pe care o căprioară îi conduce peste Main6. Cătălina Velculescu, Între scriere și oralitate, Ed. Minerva, București, 1988, p. 27. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Khan, Humanitas, București, 1995, p. 161. 3 Phillipe Walter, Mitologie creștină, Ed. Artemis, București, 2005, p. 55. 4 Maria Magdalena Szekely, Lumea animalelor, Ed.Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, 2012, p. 81. 5 Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 1000. 6 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Khan, Humanitas, București, 1995, p.145. 1 2 12 Alăturarea aceasta neobișnuită e rezervată, după cum am văzut, celor aleși, întemeietori, regi, eroi, sfinți. Nu lipsesc nici din legenda istorică românească, unde Ispirescu spune despre Mihai Viteazu: […] Avea doi cerbi, cari nu se dezlipeau de domnul lor nici cît ai da în cremene. Ei îl însoțeau în toate bătăliile. […] Aici, unul dintr-înșii, lovit fiind de o ghiulea păgînească, își dete duhul pe dată. Tovarășul lui, văzîndu-l că nu se mai mișcă și cum gîlgîie sîngele dintr-însul, îi da mereu tîrcoale și mugea greu. Și uitîndu-se la domnul său, îl podidi lăcrămile. Apoi, ridicînd ochii la cer, stătu nițel, ca și cum s-ar fi rugat. După aceasta o rupse d-a fuga într-o pădurice de acolo, și nu s-a mai găsit. Spun, măre, că-i curgea lacrimile șuroaie, cind a plecat de lîngă domnul său și de lîngă tovărășelul lui.1 Găsim o mărturie similară într-o cronică muntenească de curte din vremea domnitorului amintit (prima din regiune, căci nu s-a păstrat vreun letopiseț slavon la sud de Carpați). În mărturia lui, Baltasar Walther a folosit și povești care circulau în tradiția orală și le-a alipit celor oficiale. Sunt menționați iarăși deci cei doi cerbi de luptă : Ei se aflau mai cu seamă lângă cortul domnului; săteau de față în războaie și lupte, mergând curajos, când înaintea lui, când alăturea de el. Nici zgomotul bombelor, nici fulgerele tunurilor nu-i înspăimântau, ci auzind vuietul, se ridicau în două picioare și stăteau puțin privind2. Odată ajunși la cerbul înhămat, trebuie spus că o privire în trecut ar putea să ni-l dezvăluie într-o asemenea postură dacă nu des, cel puțin mai frecvent decât în modernitate. Cerbii sunt relativ ușor de îmblânzit, iar dovezi arheologice și istorice vorbesc despre asemenea animale nu neapărat domesticite, dar cu siguranță îmblânzite. François Poplin citează cazul inhumației din Mont-Gravet. Într-un mormânt de dimensiunile unui om, s-a găsit un schelet de cerb depus acolo cândva în Epoca Fierului. Descoperirea în sine nu ne surprinde, am văzut deja conotațiile de ghid funerar ale animalului și în alte culturi, doar că mandibula cerbului de aici poartă urmele unui căpăstru3. Mai mult, coarnele lui au fost modificate. I s-au tăiat ramurile secundare și doar axul pricipal a fost lăsat ca o tijă curbă și lungă4. Pentru ce s-a recurs la o asemenea cosmetizare a lui și care îi va fi fost însemnătatea, este aprope imposibil de spus azi, în lipsa contextului mai larg. Este posibil ca cerbul să fi fost pregătit să semene cu alt animal cu coarnele drepte (oare o antilopă?), ori poate că au vrut să preschimbe cerbul bătrân într-un sulițar, adică un cerb tânăr care nu a pucat să acumuleze ramuri pe coarnele lui simple. Un alt caz din Saxonia, la Rullstorf ne aduce iarăși un cerb înhumat cu urme de căpăstru, alături de trei cai 5. N-ar trebui să ignorăm compania cailor în acest caz, pentru că așa cum am văzut la sciți, ei sunt înrudiți simbolic cu cerbul, dacă nu chiar se suprapun complet uneori. Oricare ar fiu cazul, cerbi cu harnașament vom găsi și mai târziu, în Antichitate. De exemplu, în marșul triumfal al lui Aurelian la Roma, după înfrângerea reginei Zenovia a Palmyrei, patru cerbi trăgând la un car, despre care se zicea că (Petre Ispirescu, Isprăvile_și_viața_lui_Mihai_Viteazu, (https://ro.wikisource.org/wiki/Isprăvile_și_viața_lui_Mihai_Viteazu) (accesat la 26.07.2023). 2 Apud Al. Piru, Literatura română veche, (ediția a doua), Editura pentru literatură, București, 1962, p. 42. 3 François Poplin, Que l'homme cultive aussi bien le sauvage que le domestique, EXPLOITATION DES ANIMAUX SAUVAGES A TRAVERS LE TEMPS XIII Rencontres Internationales d'Archéologie et d'Histoire d'Antibes Ive Colloque international de l'Homme et l'Animal, Société de Recherche Interdisciplinaire Éditions APDCA, Juan-les-Pins, 1993, p. 533. 4 Ibidem 535. 5 Ibidem 537. 1 13 ar fi aparținut regelui Goților1. Ceva mai recent, prințul german Pückler și regele Henric al IIlea al Franței ar fi folosit mai mulți cerbi înhămați la trăsurile și carele lor2, așa cum găsim și în consemnarea lui Ispirescu despre Mihai Viteazu. Nu ne îndoim că vederea uni car tras de perechi de cerbi ar fi fost o imagine demnă de orice rege, un simbol suprem de statut, atribut al zeilor și al monarhilor. Cu toate acestea, cerbul nu este atât de adesea îmblânzit și asta nu pentru că nu ar fi fost posibil. După cum remerca Poplin, lui îi stă mai bine sălbatic, iar aura îi pălește întrucâtva, își perde din miraculos când este prea aproape de om. El a fost lăsat sălbatic în mod intenționat, deși ar fi putut ajunge cu ușurință un dublu domestic așa cum avem câinele pentru lup și porcul pentru mistreț3. Animalul legendar ajunge să trăiască sute de ani, fiind cel mai longeviv din pădure. El vede succedându-se generații de oameni, generații de regi și tot el prin simpla-i apariție demonstrează legitimitatea coroanei. Zice-se că au fost văzuți cerbi la veacuri distanță după ce Alexandru cel Mare le-a pus coliere de aur după gât, iar regele Franței Charles al VI-lea, întâlnește un cerb purtând un colier antic pe care abia descifrează o inscripție ștearsă: Caesar hoc mihi donavit4 (Cezar mi-a dăruit acest colier). Căprioara este un dar ritual în sărbătorile de iarnă din Evul Mediu local și, la fel ca în europa occidentală, vânătoarea cerbilor e rezervată aristocrației, domnitorului, sau eroului. Ei sunt grupele privilegiate cărora în colindele laice (acele cântece de origine precreștină care se suprapun peste sărbătorile noii religii) li se permite explorarea necunoscutului, mult dincolo de limita lumii omenești, prin locuri inaccesibile, cu iarba necălcată, cu colți de piatră: La vârfșor de munte, La brădui mărunți, La ruguțul verde, La stâna bătrână Unde iarba nu crește, În patru se-mpletește, Întreagă putrezește, Nimeni n-o plivește. Ba ei mi-o plivesc Nouă cerbi dă-i suri Din nouă cusuri.5 Fugind după cerb prin cele mai sălbatice locuri, urcând muntele unde brazii-s mărunți, se reface un drum mitic, o ascensiune spre cer, se experimentează sacrul, transa la întâlnirea cu zeii vechi, precum un regressus ad originem. Neîmblânzit, cerbul coboară el uneori de la munte în ograda eroului și-i calcă gardurile, îi mănâncă merele, își face singur cunună de nuiele și se încoronează cu ea, adică îl provoacă să-l urmărească în codru – el e o Ibidem. Ibidem. 3 Ibidem 538. (Le cerf est l’exemple même d’un animal que non seulement nous chassons, mais encore nous n’élevons pas. C’est-à-dire que nous refusons les possibilités de familiarité, de domestication qu’il nous offre, pour mieux le maintenir dans son état sauvage). 4 Michel Pastoureau, Bestiaires du Moyen Âge, Ed. Éditions du Seuil, Paris 2011, p. 79. 5 Mihai Coman, Mitologie populară românească, Ed. Minerva, București, 1986, p. 159. 1 2 14 invazie a sacrului stihinic în fragila organizare profană a lumii umane: „Râde cerbul de-a zburdane, / Râde cerbu-n fală mare / Că frică de june n-are”1. Odată ucis, din trupul lui se clădește casa, iar carnea i se mănâncă la o nuntă mare. Altfel spus, el infuzează postmortem întreaga lume antropică, care e revitalizată de sacralitatea sălbăticiunii. Acest colind îl mai regăsim și la polonezi, unde coarnele-i devin cuier în casă, blana i se face șubă etc2. Iar dacă echivalăm casa, vatra cu civilizația însăși ca rezumat al ei, atunci cerbul ajunge totemul din sacrificiul căruia ne tragem cu toții: El din carnea lui Nunta i-a nunțit-o, El din pielea lui Casa și-o înveliră, El din sângeie lui Casa-și zugrăviră, Din oasele lui Ferestre și-o face, Ferestre lucite, Cu aur poleite; Din coarnele lui Portițe și-o face, Portițe boltite, Jos la grădinițe.3 Un alt tip de colind unde cerbul este victima sacrificială a întemeierii este Droaia de ciute. În turma care urmează să fie hăituită de vânători, există o ciută-mioară năzdrăvană, prooroacă iar aceasta reușește să-și prevadă soarta. Atunci când este prinsă, „vânătorul din colindă își va așeza curtea pe tărâmurile de la Pod-de-carne și Pod-de-os, unde va începe o viață nouă [...]” 4. Sacrificiul urmat de vopsirea casei cu sânge mai apare la câteva triburi sudaneze, unde tânărul, după ce doboară primul lui animal, mânjește cu el pereții grotei5. Îmbăierea în sângele cerbului fantastic ucis de Harap Alb pare să fie și ea o urmă dintr-un rit de inițiere nu chiar diferit de cel mithraic. De fapt, o serie întreagă de culte mesopotamiene după ce au echivalat în prealabil victima cu zeul, o sacrifică întru regenerarea lumii și folosesc sângele ca pe un botez. Nu este exclus ca asemenea detalii să fi ajuns în basm tocmai pe filiera cultului lui Mithra, în Dacia Romană6. Ca reminiscențe ale acestui sacrificiu de construcție, sau, în orice caz, ca obiecte cu valoare apotropaică, pot fi văzute și coarnele de cerb sau căprior păstrate și agățate precum un trofeu prin multe dintre casele românești, mai ales în nordul țării. Revenind la datina noastră, animalul mai poate să apară drept purtător al fetei spre măritiș, tot în acel leagăn de mătase dintre coarne, ori contaminat de tradiția creștină, ducându-l pe Pruncul Iisus. Precum în legendele irlandeze în care au supraviețuit urme de mitologie celtică, personajele sfinte din creștinism prefăcute în cerbi/căprioare apar și în alte colinde românești, unde cervidul miraculos își dezvăluie identitatea ca fiind Sfântul Ioan transformat sau chiar Fecioara Maria: “Sub o tufă de mălinu Ibidem, p, 162. Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare, Ed. Minerva, București, 1983, p, 119. 3 Mihai Coman, Mitologie populară românească, Ed. Minerva, București, 1986, p, 163. 4 Nicolae Constantinescu, Studii și comunicări de etnologie, Droaia de ciute, vol. VI, Ed. Academiei Române, Sibiu, 1992, p. 77. 5 Mircea Eliade, A history of religious ideas, Ed. University of Chicago Press, Chicago, 1978, v. 1, p. 8. 6 Andrei Oișteanu, Zoosophia, Ed. Dacia, Cluj, 1980, pp. 98-100. 1 2 15 joacă-o fiară foarte mândră […] / Stai Soare, nu săgeta, că nu-i cine-ți pare ție, că-i doamna sfântă Mărie și-on fiu tânăr și-au născut”1. Poziționarea față de specia cu pricina a oscilat de-a lungul vremii, iar dacă în Evul Mediu european vânătoarea de cerb și consumul cărnii sale vor fi rezervate nobilimii (cam singura vânătoare ceva mai tolerată de Biserică) și aceste urmăriri prin codru vor căpăta nuanțe inițiatice în legendă, în antichitatea romană în schimb, cerbul este puțin plăcut de patricieni, rareori vânat, asociat cu hățișurile sălbatice și inaccesibile de departe de civilizație. După Pastoureau, prinderea lui nu aduce nicio glorie și datorită sensibilității sale, animalul e considerat unul fricos, care preferă să fugă la cel mai mic semn de primejdie, să galopeze în direcția vântului ca să nu-i poată fi luată urma. Soldații romani lași care fugeau din fața inamicului în luptă erau numiți cervi, așadar, vânătoarea sa e rezervată mai curând țăranilor, în vreme ce nobilii sau orășenii o privesc de obicei ca fiind sub demnitatea lor2. Desigur, asta nu înseamnă că practica lipsea cu totul, doar că statutul vânătorului de cerb e posibil să fi fost altul decât în perioada medievală. Pe teritoriul nostru, după Gheorghe Nedici, s-au găsit trofee de cerb din perioada locuirii romane în castrele la Turda, Cluj, Alba Iulia, Gherla și altele3. O mărturie în plus a importanței care avea să-i fie acordată tardiv acestui vânat este grija monarhilor europeni de a-și popula și întreține domeniile de vânătoare. De pildă, încă de la 1157, avem o diplomă în care Geza al II-lea ordonă „să se elibereze sare din salinele regale spre a fi pusă în pământ (țarcuri de sare) pe locurile unde obișnuiesc cerbii să se adune: Cedentur sales qui, ubi cervi congregari solent, in terra poni debent4. Încă de la gali vânătoarea cervidelor capătă o dimensiune sacră, rituală, din moment ce aflăm că, la întoarcerea din campanie în Galia, bărbați și femei se acoperă cu pieile cerbilor omorâți și dansează astfel preț de câteva zile5 la începutul primăverii atunci când se regenerează vegetația. Tema vânătorii lui apare ca o capcană în epopeea indiană Ramayana, când demonul Marica, transformat în cerb de aur, îl ademenește pe Rama departe de Sita, pentru ca un alt duh rău, Ravana, să o poată răpi. Secole mai târziu, povestea este reiterată în dansul balinez Kecak6, iar rolul cerbului aurit e jucat de o dansatoare. Diverse alte zeități asiatice suportă transformări în cerbi, precum Saraswati, la hinduși, ori bodhisattva din Jataka budiste. Cerbii sunt o figură comună și în dansurile cu măști din budismul tibetan. În literatura hindusă avem o catergorie aparte, de cerbi fantastici cu opt picioare, șarabha. Așa cum am văzut, întâlniserăm unul și pe cupele tracice de la Agighiol, un motiv indoeuropean moștenit. Aceste creaturi supranaturale de cele mai multe ori nu sunt nici pe departe niște animale, ci zei, bodhisattva, ori demoni (asura) deghizați. Uciderea lor, precum în povestea lui Brahmadatta din Dhūmakāri jātaka, poate să-l facă pe vânător rege al zeilor, dar este, în același timp, un test spiritual. Sakka, regele zeilor, îl încearcă pe om, dar Brahmadatta se abține și primește lauda divinității7. Culoarea cerbilor de aur1 pare să nu fie compatibilă cu Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Ed. Dacia, Cluj, 1977, p.172. Michel Pastoureau, Animales célebres, Ed. Periférica, Caceres, 2019, p. 76. 3 Gheorghe Nedici, Istoria vânătoarei și a dreptului de vânătoare, Ed. Universul, București, 1940, p. 589. 4 Ibidem, p. 590. 5 Jean-Paul Clébert, Dicționar de simboluri animaliere, Ed. Artemis - Cavallioti, Bcurești, 1995, p. 69. 6 Gabriel Șerban,Urme pe zăpadă și nisip, Ed. Filos, București 2021, p. 124. 1 2 7 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Khan, Humanitas, București, 1995, p. 158. 16 lumea grosieră a oamenilor, fie ei chiar și regi sau regine, așa cum ne relatează Mahāsamghika. Regina din Benares râvnește la pielea unui cerb zburător de aur, iar când acesta e, în sfârșit, prins și îmbrățișat de femeie, el își pierde strălucirea sub greutatea păcatelor ei, la simpla atingere. Odată devenit un animal ca oricare altul, va fi eliberat2. Cerbul mai poate fi sacrificat și fără a fi vânat, iar o astfel de mărturie pe care Velculescu o numea de un păgânism șocant, găsim într-o cosmografie timpurie legată împreună cu Fiziologul din Șchei și copiată tot de Costea Dascălul, numită Povestea Țărilor Asiei. Legenda creștină de aici se spune că undeva în țara georgienilor (megrenilor), în ajun de ziua Sfântului Gheorghe se încuie biserica, iar dimineața următoare când pecețile se rup, preoții găsesc acolo un bou, sau un cerb, pe care-l sacrifică și din care se înfruptă cu toții ca la o euharistie. Originile-i sunt greu de trasat înapoi, amintind în egală măsură de tauromahia mithraică și de cultul zeității caucaziene K’op’ala – una care se preface în cerb și e asociată sfântului sărbătorit3. Alteori în nunta tradițională, orația poate lua supratonuri vânătorești. Imaginea ciutei urmărite o maschează pe ce a miresei. La Sibiu, vânătorii își cer prada-mireasă care este “Cuvântătoare, nu mută /Cu cizme roșii încălțată / Cu țundră neagră-mbrăcată”4. Totuși, mecanismul nu pare să fie doar unul metaforic în care se evită cererea prea agresivă a fetei de la ai ei. În texte similare, lucrurile iau o turnură fantastică iar ceata de flăcăi a mirelui vine la casa fetei după ce declară că au umblat în lung și-n lat plecați la vânătoare, până ce au găsit la un drum mare o „urmă de fiară”. Nimeni nu a mai văzut o astfel de urmă, câțiva zic că ar fi de căprioară, alții că ar fi de zână (tranformată în căprioară). Oricare ar fi realitatea din spatele ei, ea este una proteică întrucât după ce trece prin mai multe forme, zâna-mireasă ajunge în ograda ei prefăcută într-o floare, floare pe care nuntașii vor să o scoată din rădăcini cu târnăcoape de argint și să o ducă în curtea mirelui. Și la răsărit de soare A plecat la vânătoare Și-a vânat țara de sus Și până-n spre apus Când a dat soarele-n seară Ieșirăm la drum mare Văzurăm o urmă de fiară Unii or zis că-i urmă de zână Să-i fie mirelui cunună Altu a zis că-i urmă de căprioară Să-i fie mirelui soțioară5 Aparițiile cerbului în colinde Motivul B102.3. B102.3 cf. Thompson (https://ia800408.us.archive.org/30/items/Thompson2016MotifIndex/Thompson_2016_Motif-Index.pdf) (consultat la 04.07.2023). 2 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Khan, Humanitas, București, 1995, p. 159. 3 Cătălina Velculescu, Proloage, Fiziolog, Alexandria, Cosmografii, Ed. Școala Agatonia, Piscu, 2018, pp. 282, 283. 4 Ion Moanță, Nunta la români. Orații , Ed. Minerva, București, 1989, p.88. 5 Ioan Meițoiu, Spectacolul nunților, Ed. Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, Casa centrală a creației populare, București,1969, p.291. 1 17 Într-un fel, creștinismul proaspăt instaurat în primul mileniu nu a avut de ales decât să adopte și să reinterpreteze o serie de tradiții animaliere deja existente la nivel paneuropean care se încăpățânau să persiste în sânul populației. Chrysologus din Ravenna, care predica în prima jumătate a secolului al cincilea, critică aspru procesiunile cu măști de animale sălbatice (ferae). Măștile erau din principiu privite cu neîncredere de Biserică. Mascarea înseamnă disimulare și minciună, activități prin excelență diavolești și totodată obiectele cu pricina făceau parte parte din instrumentarul șamanului și al vrăjitorului care trebuia suprimat. După Walther von Wartburg, în Dicționarul etimologic al limbii franceze, originile cuvântului masque ar trebui căutate într-un termen indo-european care desemnează spiritele din lumea de apoi care le apar oamenilor în anumite perioade specifice ale anului1. Printre datini se remarcă cea de cervulus, adică „cerbuț”2. Personajul animalier pare să fi fost foarte popular și e pomenit pentru prima dată încă și mai devreme, în scrierile episcopului Pacian din Barcelona, în anul 370, care se arată la rându-i, foarte nemulțumit de conduita enoriașilor când se costumează în cerbi. În egală măsură, e supărat pe propriul eșec, căci, în vreme ce le dădea credincioșilor jocul ca exemplu negativ, se pare că doar le-a reactivat apetența pentru el fără să vrea: Tota illa reprehensio dedecoris expressi ac saepe repetiti, non comprensisse videatur, sed erudisse luxuriam… Puto nescierant Cervulum facere, nisi illisreprehendendo monstrassem3, adică „toată această cenzură a purtării nepotrivite pe care am făcut-o de atâtea ori, nu pare să fi fost înțeleasă ca o mustrare, ci mai curând ca un îndemn la indulgență... Cred că, dacă nu le-aș fi arătat cum să nu execute Cerbuțul, n-ar mai fi știut cum să-l facă”. Sfântul Ambrozie din Milano, deși atinge doar în treacăt (și mai puțin mâhnit subiectul), ne dă un indiciu important, anume că obiceiul are loc la începutul anului: in principio anni, more vulgi, cervus allusit (la începutul anului, după obiceiul popular, zburdă cerbul). Aproape două secole mai târziu, costumarea și dansul Cerbuțului, cervulum facere, par să se continue nestingherite – Caesarius din Arles le pomenește astfel: In ferarum se velint habitus commutare. Alii vestiuntur pellibus pecundum; alii adsumunt capita bestiarum, gaudentes et exultantes… adică: „Ar vrea să se prefacă în animale. Unii se îmbracă cu pieile animalelor domestice, alții își pun capete de animale sălbatice, sărbătoresc și țopăie”. Și mai aflăm că dansatorii sunt un grup itinerant – ante domos vestras venire non permittatis „la casele voastre să nu-l lăsați să vină”, adică, altfel spus, a veni cu cerbuțul este un fel de colindat de Anul Nou4, exact ce se întâmplă încă astăzi la noi. În anul 1012 obiceiul persistă și Burchard din Worms prescria treizeci de zile de penitență pentru cei care au dansat Cerbuțul. Conform lui J. R. Conrad “În secolul al VII-lea episcopul de Canterbury decreta că orice persoană care se va deghiza în cerb sau în taur la calendele din ianuarie, va suferi o interdicție de trei ani deoarece această practică este demonică”5. E drept, nici la noi astfel de sărbători nu au fost privite cu ochi buni de Biserică, dar este cert că au reușit să supraviețuiască mult mai îndelung aici decât sub atenția Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 82. Am folosit un diminutiv generic pentru Little Stag. Cerbii mai mici de doi ani poartă la noi numele de cerbulean. 3 Meg Twycross, Sarah Carpenter, Masks and masking in Medieval and Early Tudor England, Ed. Routledge, New York, 2006, p. 46. 4 Ibidem. 5 Apud Oișteanu, Zoosophia, op.cit. p. 73. 1 2 18 catolicismului occidental. Spre exemplu, Adrian Fochi consemnează câteva răspunsuri în legătură cu un chestionar despre ritualurile solstițiale de iarnă înrudite cu dansul de cerb, precum brezaia, astfel: „[...] nu se mai umblă de vreo cincisprezece ani, din cauză că e prea scandalos. Se umbla obișnuit la Crăciun și de Sfântul Vasile”1. Chiar dacă atitudinile clericilor sunt similare, prăpastia de timp dintre ele e enormă și, în vreme ce în vest reprimarea (cel puțin în text) începe încă foarte devreme, culegerea de chestionare publicată la noi, apare în 1976, ceea ce oricum atestă supraviețuirea obiceiului în modernitate. Tot el relatează, mai departe, despre turcă, (un alt avatar cervimorf similar, cu coarne și cap articulat de lemn, acționat de un dansator): „are chipul diavolului […], umbla de când Irod împărat a omorât cinci mii de prunci. El nu știa cum să facă, ca să scoată pe copii și pe femeile cu copii afară pentru a omorî copiii. A făcut un om urât, îmbrăcat în pielea de țap, cu coarne în cap și cu pene de cocoș în vârf și clopot la spate și cu o măciucă mare în mână […]. Cine se îmbracă în turcă își pierde năravul, nu poate merge la biserică șase săptămâni; cine moare în acele șase săptămâni, nu se îngroapă în cimitir, nici nu trage clopotul pentru el”2 . Ceata de colindători colinda, într-adevăr, tot satul, dar ocolea biserica și casa preotului. Măștile acestea erau temute nu doar de bunul creștin, ci și de oficiantul care trebuia să respecte câteva norme magice în cu privire la ele. Obiecte îmbibate deja de influențe nevăzute, ele rămân un fel de poartă spre lumea cealaltă, așa încât atunci când își dă masca jos, dansatorul de turcă o pune cu capul în jos, ca să nu o îmbrace dracul3. Povestea lui Irod este, desigur, un strat de mitologie creștină menită să descurajeze riturile păgâne rămase și, în mod cert, un adaos foarte târziu. Cu toate acestea, remarca nu este mai puțin importantă, pentru că surprinde exact mecanismul prin care un cult timpuriu se face asimilat de un altul mai recent, în sens negativ. Aici atrage atenția în mod deosebit interdicția îngropării creștinești, ca și cum oficiantul ar fi contaminat vreme de șase săptămâni, ba chiar posedat de spiritul cervid. Dansatorul își pierde năravul, adică nu mai este el însuși, devine locuit de ceva străin lui, întocmai cum șamanul tungus cheamă spiritul renului să-l locuiască. Se impun așadar ritualuri specifice de purificare după purtatul acestor măști sau după jucatul în alaiul lor. În alte părți „Demult, cel care juca turca, ghidușul [moșneagul] și baba, după joc trebuiau să se scalde în apa neîncepută (adică sa se reboteze singuri) fiindcă ei credeau că se făcuse drac”4.Fenomenul transei în cazul dansatorului purtător de mască este unul larg răspândit. Îl găsim în forme asemănătoare în toate ritualurile de sorginte șamanistă sau post-șamanistă, de la cele încă vii azi așa cum avem la populațiile arctice, până la cele asimilate de o religie ulterioară, ca în dansul indonezian Barong, care se emestecă cu hinduismul nou-venit în arhipelag, dar cu origini în șamanismul propriu insularilor. Sub presiunea religiei, până la urmă, dansul cerbului se întâlnește din ce în ce mai rar. Totuși el nu este singular și se amestecă cu alte ritualuri de Anul Nou de același tip așa cum am văzut mai devreme, precum turca, asemănare pe care o consemnează și Cantemir în Descriptio Moldavie. Numită și borița 5 (de la bouriță6), se înfățișează ca un dans mascat, Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: răspunsuri la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Ed. Minerva, București 1976, p. 337. 2 Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: răspunsuri la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Ed. Minerva, București 1976, p. 337. 3 Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Ed. Dacia, Cluj, 1977, p.53. 4 Apud Andrei Oișteanu, Zoosophia, Ed. Dacia, Cluj, 1980, p. 73. 5 Ioana-Ruxandra Fruntelată,, Reprezentări mitice ale cerbului în colindele românești, „Acta Musei Maramorosiensis”, VII. 2009, p. 85. 6 Atât turca cât și borița fac trimitere la bour (Bos primigenius). 1 19 cu cap de animal cornut susținut de un par și ornamentat de clopoței, în vreme ce corpul oficiantului e ascuns sub un pled colorat pe care se cos diferite panglici, ciucuri, basmale întocmai cum ne zugrăvise acele cervulum facere miniaturistul flamand Jehan de Grise (Fig.7) și cum avem în mersul cu capra la români, obicei care coincide și-n aparență și ca perioadă din an cu cerbul și cu calendele occidentale. Nu ar trebui să ne deruteze prezența caprei (care nu e capră domestică, de fapt, ci căprioară) sau a femelei de bour, un alt animal din fondul mitic românesc. Jocurile cu capra par să fi supraviețuit mai bine decât cerbul, deși, în esență fac trimitere la o entitate apropiată ca sens. Înțelesul este același – polonezii atribuiau, de exemplu, mersului cu capra (koza) rolul de fertilizarea a solului, deși Biserica îl socotește de sorginte demonică. Situația este asemănătoare și la slovaci și la sloveni. La unguri, obiceiurile cu măști de capră (kecskemaszk) au pătruns, se pare, dinspre noi și se mențin în comitatul Hajdu. E prezentă, de altfel, la sârbi (kapra)1. Aceste ambiguități vin din faptul că tradiția zoomitologică orală suportă tot felul de hibridizări de-a lungul vremii, cum am întâlnit și la Mari Lwyd din Țara Galilor, unde figura preferată devine cea de cal. Mai mult, cerbul mai e numit de vânători și taur, ciutele se mai cheamă vaci pentru că sunt văzute în popor ca un fel de vaci sălbatice, iar puii de cerb se numesc viței, lucru care duce la și mai multe suprapuneri și încrucișări. Coarnele sunt elementul care primează, în vreme ce silueta ființei cărora ele îi aparțin, se estompează și se transformă. În perioada feudală târzie, aromânii din Klissura numeau pe oficianții dansurilor cu mască de cerb aruguciari. Temenul pare să vină din rogaciari, adică purtători de coarne, din slavul rog (рог) însemnând corn2. În sprijinul acestei ipoteze vine un colind de la ucraineni, unde cerbul e asemuit bourului: Luați cu voi plasele de mătase Și săgeți strălucitoare Să prindeți o sălbăticiune, O sălbăticiune, un cerb ca un bour. 3 Nu e cu totul exclus ca în spațiul anglofon, transferul Cerbuțului să se fi făcut asupra unui alt animal cu funcții simbolice similare, anume calul, cu care l-am mai văzut asociat și în alte tradiții prin jocuri mai bine conservate azi, precum Mari Lwyd (Iapa Gri) și Padstow ‘Oss, deși e greu să le urmărim mai devreme de anul 1800. Totuși, Abbots Bromley Horn Dance4, un dans în care și azi se folosesc coarne de ren (dar fără costum) pare să sugereze, măcar în parte, o oarecare continuitate a ritualurilor cervimorfe. Câteva perechi de coarne folosite din generație în generație și datate cu C14 s-au dovedit a fi vechi din secolul al XI-lea. În sfârșit, în Spania avem mascarade cu cranii de cal (gomia), în cadrul carnavalului El Antruejo, care capătă o formă similară cu obiceiul galez. Și mai interesant, câteva marginalii din manuscrise medievale apusene ne ilustrează cervulum facere, fără să dea detalii în scris. Desenele de la marginea textului, atunci când nu ilustrează textul de lângă ele, sau nu funcționează ca scene amuzante pur decorative care să umple golurile din filă, descriu momente din viața de zi cu zi ușor de recunoscut pentru cititor, un fel de precursoare ale picturii de gen. Prezența Cerbuțului aici unde petrece Romulus Vulcănescu, Măștile populare, Ed. Științifică, București 1970, p. 35. Ibidem, p. 115. 3 Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare, Ed. Minerva, București, 1983, p. 42. 4 Dans tradițional englezesc care se desfășoară în fiecare an în satul Abbots Bromley, din Staffordshire. 1 2 20 nestingherit între paginile cărții atestă notorietatea lui în cotidianul de atunci. Îl găsim într-o instanță ca parte dintr-o mascaradă alături de alte animale, toate sub privirile (dar și sub amenințarea bâtei) unui călugăr supradimensionat. Din cei cinci participanți, trei poartă măști de animale: un mistreț, un iepure, iar în fruntea grupului, un cerb care țopăie în ritm de dans. (Fig. 9). Fără legătură cu povestea, completează aici textul Alexandriei într-un manuscris datat spre anul 1400, azi în colecția Bodleian Library1. În al doilea exemplu, tot ca marginalia (atribuită ilustratorului flamand Jehan de Grise), observăm cervulum facere din nou într-o variantă din Alexandria2. Dansatorul apare acompaniat de un toboșar care cântă la fluier. Cerbul se prezintă acum nu doar ca o mască, ci într-un costrum întreg, așa cum îl știm din jocul cerbului care a supraviețuit în alte areale, cu un par care susține capul fals cu coarne și pe care bărbatul îl ține cu mâinile, ascuns fiind sub corpul mițos. Fața îi iese discret prin pieptul efigiei, printr-o mică decupătură, ca să vadă pe unde merge. (Fig. 7) Încă o dată, dansul cerbului apare identic cu cel familiar nouă de Anul Nou. În sfârșit, ultimul exemplu pe care l-am ales în a sublinia prezența Cerbuțului în Occidentul medieval este tot o marginalia pentru Romans arthuriens, al lui Robert de Boron. Și aici observăm costumul tipic pentru cervulum facere, cu un pled care acoperă dansatorul cu totul și cu aceeași deschizătură pentru fața lui undeva în pieptul cerbului. Cu o siluetă impunătoare clar mai înaltă decât a unui om, capul animalului e susținut de un par. Muzica nu lipsește nici acum, iar cerbuțul urmează un cimpoier care dă ritmul dansului. Ritualuri de fertilitate În colindele unde ciuta e cea vânată, apare ideea de fertilizare a ogoarelor prin sacrificiul ei, reminiscență probabil a unui rit arhaic demult uitat: Frumos capu i-l tăiai, Dat-am mană câmpului Și sânge pământului. 3 Fie că mana e redată prin sângele femelei ori prin masculul invocat, chemat să sară peste câmp spre a-l fecunda, contactul pământului arat cu animalul sălbatic e acela al lucrului făcut de om care necesită o parte din vigoarea naturii primare ca să rodească. Atât în dansul cerbului, cât și în cel al caprei, sau în brezaia, animalul e ucis/ împușcat și se îngroapă cu tot ritualul. Unul din ceată devine preotul, iar altul bocitoare. Pe alocuri, obiceiul se cheamă îngroparea Crăciunului, iar atunci când lipsește efigia animală, se poate îngropa un butuc învelit în pânza mortuară4. MS. Bodl. 264 (https://digital.bodleian.ox.ac.uk/objects/8d17bc13-14b6-4a56-b3b5d2e1a935c60d/surfaces/4a393c08-c5aa-4272-8644-414c6bb455aa/). 2 MS. Bodl. 264. (https://digital.bodleian.ox.ac.uk/objects/60834383-7146-41ab-bfe148ee97bc04be/surfaces/30258ea7-a5c9-40c8-b91c-e535cbee39f1/). 3 Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare, Ed. Minerva, București, 1983, p. 168. 4 Ibidem, p. 79. 1 21 Nu doar că ale sale coarne amintesc de arborele universal, dar uneori copacul apare chiar crescându-i din frunte, precum crucifixul în viziunile mistice la Sfinții Eustatie și Hubert. Un colind de Anul Nou din Argeș ne spune: Leru-i ler de Domn, Cerbuțul păștea, În ramuri purta Un mic de brăduț Cu stea în creștet. Cerbul de păștea, Brăduțul creștea Mare și fălos Într-un brad frumos. În brad ciripea, Pe ramuri sclipea Stol de păsărele, Licurici de stele. Pe unde călca Noaptea lumina Ceru-ntunecat, Ceru îmbrădat. 1 Păstrând tonul solemn al apropierii de sacru, cerbul amintit în colindă se preface într-unul de proporțiile cosmice ale unei zeități, supradimensionat, cu arbori crescând din el, cu stoluri de păsări în ele și făcând lumină în plină noapte. Ne întrebăm dacă toată această simbolistică a plantelor care cresc din corpul lui nu este oare, la origini, o observație de etologie animală reală, amplificată, repovestită, interpretată și transferată în legendă. Cerbii obișnuiesc adesea, mergând și scurmând prin hățișurile pădurii, să-și încâlcească ferigi, mușchi și crengi pe după coarne, acumulând câteodată tufișuri întregi de vegetale care le atârnă de o parte și de alta a capetelor, ca și cum ar răsări de acolo. Analogia dintre capra care moare și anul care trece cu promisiunea primăverii surprinde esența ritualului nostru și-n colindele moldovenești. Nu întâmplător animalul e lăsat pe pământ, căruia trebuie să-i redea viața, dând-o pe a lui. Las-o la pâmânt să moară Să-nvie la primăvara! Primăvara-i mama noastră, Ia zăpada de pe coastă Și omătul de pe casă, Și omătul de la dos, Să râmână loc frumos, Să mă las cu mândră jos.2 Aluziile sexuale cu ocazia primăverii țin cu siguranță de rituri precreștine de fertilitate, cu care ne-am întâlnit și la Cervulum facere și care s-ar părea că îi deranjau cu Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, București 1987, p. 510. George Brăescu Panorama a teatrului folcloric din județul Neamț. Crestomanție folclorică, Ed. Nona, Piatra Neamț, 2000, p. 52. 1 2 22 replicile lor și pe preoții pudici din Evul Mediu apusean. Ele sincronizează lumea umană cu împrecherea animalelor de pe lângă casă și din sălbăticie, după topirea primei zăpezi, la primele semne de căldură. Tonul lor se aseamnănă întrucâtva cu cântecele tradiționale rusești, ceastușki (частушки), zise tot cu ocazia sărbătorilor de început de an, tot însoțite de figuri animaliere și cu versuri încă și mai picante uneori. Astfel de cântece sunt pe alocuri comice, iar fostul cerb totemic devine Cerbul Valerică, ori Cerbușorul Jenică1. Ca multe dintre produsele tradiției orale, cântecele de capră, mai ales cele hazlii, suportă multe împrumuturi moderne și își modifcă textul după gustul noului public, text în care găsim elemente de tehnologie, țări îndepărtate etc. Într-un fel, aceste adiții moderne asigură supaviețuirea naturală a obiceiului, ele fac pe săteanul de azi să se raporteze mai ușor la ritual, dar să se și amuze, așa cum a facut-o de sute de ani, chiar dacă aspectul de sacru al jocului solstițial este mult atenuat. Ța, ța, ța, căpriță, ța! Te-am adus din Africa, Te-am adus cu avionul, Te-am hrănit cu biberonul. Capra mea-i fudulă tare, Ține coada pe spinare, Face mofturi la mâncare.2 Pentru că își înnoiește anual coarnele care am văzut că sunt într-o strânsă legătură prin aspectul lor cu lumea vegetală, dansul cerbului apare de Anul Nou, un timp al reînnoirii. Cu siguranță mare parte din imagistica fabuloasă a cerbului vine de la observarea unui fenomen cât se poate de natural, dar nu mai puțin impresionant. Masculii cervidelor manifestă cea mai rapidă creștere osoasă din regnul animal. Podoabele capilare trebuie să crească câțiva centimetri pe zi pentru ca indivizii să fie gata de luptă toamna, în perioada rutului. Indiferent dacă sunt masculi tineri cu coarne neramificate (ziși sulițari), sau bătrâni care au acumulat deja multe raze de-a lungul timpului, coarnele le vor pica anual și creșterea va începe din nou în sezonul următor. Cerbul e vegetal și ceresc deopotrivă, iar aceasta se reflectă și în denumirea pe care o dăm ramificațiilor coarnelor lui, fie de ramuri, fie de raze. În datinile noastre, o mască articulată de cervid din lemn întregește simulacrul animal dintr-un dansator îmbrobodit cu un pled colorat, ciucuri și zorzoane. Capul acesta de animal cioplit poate fi cu totul din lemn, sau poate să aibă coarne adevărate, de cerb pentru colindătorii care vin cu cerbul, iar de căprior pentru mersul cu capra. E un ritual energic, plin de vitalitate, în care se repetă o dramă ancestrală – ieșirea în câmp și uciderea, apoi jelirea cerbului care amintește iarăși cum casele se vor zugrăvi cu sângele lui, coarnele i se vor face stâlpi de poartă etc. Alteori cerbul e prins în colinde cu o curea și adus din munte, în comunitate și frecvent dansatorul care îmbracă personajul cornut împarte daruri gazdelor ca să vestească abundența din anul care vine. Nu este singura dată când creatura noastră se ivește în calendarul popular. Ea marchează meteorologic apropierea toamnei pe 15 august, când la români se zice că „ s-a pișat cerbu-n apă”. Apele curgătoare se răcesc de acum și nu mai sunt bune de scăldat, odată murdărite de el, zilele se scurtează, diminețile și serile sunt mai răcoroase. Imaginea este emblematică pentru anotimpul care vine, lunile septembrieoctombrie fiind perioada rutului pentru cerbi, a boncăluitului cu luptele sale, iar masculii își 1 2 Ibidem pp. 99, 100. Ibidem p. 61. 23 marchează frecvent teritoriul cu urină. Odată cu venirea primăverii, intrarea căprioarelor în sat e văzută ca fiind semn bun, augur al unui an prielnic1. Reminiscențe ale acestor rituri de fertilitate găsim și în alte zone europene, chiar dacă nu în forma explicită a jocului. Legătura strânsă dintre belșugul viitor și sacrificiul prezent al cornutei, de data aceasta nu cerb, ci capră, se poate observa într-un act magic practicat de țăranul francez, când la finalul secerișului, decapitează animalul împodobit cu panglici și alte decorațiuni, iar apoi îi poartă pielea în timp ce-i mănâncă carnea2. Cerbul psihopomp, animal între două lumi Totuși, nu mereu vânătoarea se încheie cu moartea animalului, ci invers. Câteodată cerbul însuși îi promite urmăritorului accesul într-un tărâm interzis în mod normal oamenilor, din care nu se va mai întoarce, dacă îi cruță viața. Lumea cealaltă, mai bună și mai neprihănită decât a noastră, cu munți mai înalți, cu cascade, unde e casa ciutei primordiale, a marelui arhetip: Manule, Manule, Nu mă săgeta, Că eu te-oi lua, Cele două coarne, Cele două rază Te-oi purta cu caru Peste munți mărunți Cu brazii cărunți, Peste munți mai mari Și cu brazii mai rari, Unde apa pică, Pietrele despică, Unde apa cură, Nimeni n-o tulbură, Unde iarba crește, N-patru se-mpletește, Nimeni n-o-ncâlcește. Dar cine și-o paște? Cea ciută vânătă, Mama cerbilor. 3 Mama cerbilor nu este, așadar, o ciută ca oricare alta, ea e vânătă, iar culoarea-i atipică o diferențiază de restul turmelor ca animal originar. Blana ei amintește de un alt cerb arhetipal, venado azul (cerbul albastru) din tradiția amerindiană a tribului Huichol din nordul Mexicului. Și el se lasă urmărit de trei vânători și îi duce într-un loc sacru de unde vor culege cactusul halucinogen peyote (Lophophora williamsii), de acum înainte hrana spirituală a tribului, cea care le va permite în transă accesul către lumea cealaltă. Remarcăm aici Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român, Ed. Grai și suflet – Cultura națională, 1995, p. 43. Andrei Oișteanu, Zoosophia, Ed. Dacia, Cluj, 1980, p. 96. 3 Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român, Ed. Grai și suflet – Cultura națională, 1995, p. 165. 1 2 24 asemănarea cu tradiția siberiană, unde nu cerbul, ci un echivalent al lui, adică renul, are rolul de ghid și conduce comunitatea ca să descopere o plantă sau ciupercă halucinogenă, după caz, una cu un rol central în practica șamanică. Într-o altă variantă a ajungerii pe lumea cealaltă, cerbul îl duce pe erou la iubita lui, îl aruncă cu coarnele peste munți și devine ființa magică în stare să facă legătura între două tărâmuri. Uneori și în descântece apare aceeași imagine a aruncării bolnavului în coarne către o lume pură, a ciutelor și a muntelui, unde nu există boli. Astfel de translații amintesc de calul alb al Fiannei, iubita viteazului Oisín din mitosul irlandez. Calul alb îl duce și aduce pe erou peste mare, în și din Tír na nÓg (Tărâmul Tinereții), acolo unde timpul curge altfel, precum în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Mai mult, numele semizeului Oisín înseamnă pui de cerb, iar mama sa, Sadhbh, fusese tranformată de către un druid la rândul ei, într-o căprioară. Revenind la zoomitologia locală, depărtarea treptată de comunitate, de sat și afundarea în sălbăticie se dovedesc periculoase și îl consumă pe om. Pădurea îl înghite odată ce se avântă prea adânc în ea, sacrul devorează individul care se topește în codru și-și pierde umanitatea, individualitatea, așa cum se întâmplă în tragicul colind al unchiașului bătrân. Cântecul spune că moșul nostru are nouă fii, toți vânători, care pleacă pe urmele unui cerb mare (iarăși un cerb deosebit de restul) și se rătăcesc în adâncul codrului. Aici în inima lui, chiar ei se transformă în cerbi, uneori prin intervenție divină, alteori pentru că au băut apă din urma animalului. Din punct de vedere magic, e o împărtășire din chiar esența bestiei. Atingerea urmei sau a umbrei, măsurarea, furtul lor, sunt practici comune în vrăjitorie, din care reiese legătura subtilă dintre persoană/animal și proiecția lui pe sol. Așadar nu trebuie să ne surprindă că acela care bea din urma fiarei se preschimbă într-una. Cumva, o atare asimilare e chiar mai puternică simbolic decât mâncatul cărnii sale. Unchieșul nostru îi caută îndelung și îi găsește pe feciori (uneori șapte, alteori nouă), îi cheamă acasă, le aduce aminte de mama lor, de masa luminată de făclii, cu paharele pline. Dar ei nu mai pot veni înapoi și apare motivul enumerării nepotrivirilor dintre lumea noastră și sălbăticie, coarnele nu le intră pe ușă, copitele nu mai calcă-n cenușa-simbol al civilizației și nici buzele lor nu mai pot bea din pahare, subliniind o ruptură definitivă. Se lamentează zicându-i: Drag tăicuțul nostru, Du-te tu acasă La măicuța noastră, Că coarnele noastre Nu intră pe ușă, Făr’ numai prin munte. Picioarele noastre Nu calcă-n cenușă, Făr’ numai prin frunze. Buzuțile noastre Nu beau din pahare, Căci beau din izvoare.1 În unele variante, copiii-cerbi îi reproșează tatălui că nu i-a învățat altă meserie în afară de vânătoare, cauză din care au ajuns ca niște animale. Putem interpreta la scară 1 Mihai Coman, Mitologie populară românească, Ed. Minerva, București, 1986, p. 165. 25 istorică o astfel de remarcă ca pe o trimitere la un stadiu străvechi al comunității de dinainte de agricultură și meșteșuguri, o regresie în care ne este încă ușor să alunecăm. Bela Bartók culege colinda unchieșului în Transilvania, din comunele Idicel și Urusiu de Sus în 1914 și compune Cantata Profana după ea. Astfel legenda populară se perpetuează în cea cultă, prin muzică. Povestea băutului din urmă apare și în basmul Cerbul de Aur, unde doi frați rătăciți în pădure riscă să moară de foame și de sete. Fata îl oprește pe băiat din a bea dintro urmă de vulpe, că are să se facă vulpe, apoi dintr-una de urs, de frică să nu se prefacă în urs și s-o mănânce. În cele din urmă, el nu rezistă setei și bea din apa de ploaie adunată întro urmă de cerb, ca imediat să se transforme într-un cerb de aur1. În unele basme, FătFrumos însuși se preschimbă în cerb din aceeași cauză2. Aria de circulație a motivelor de aici nu se limitează la spațiul românesc, ci după cum observă și Nicolae Constantinescu în notele Monicăi Brătulescu „două dintre motivele constitutive ale tipului au o circulație internațională, fiind consemnate ca atare în Motif-Indexof Folk-Lierature sub siglele D110 f f Man transformed in wild beast și D 555.1 Transformation by drinking from animal’s track.” 3 În alte povești românești transformarea în cerb a unui tânăr urmează întocmai tiparul grecesc al mitului lui Acteon menționat mai devreme. Doar că de data aceasta, nu Diana este surprinsă îmbăindu-se, ci ielele. Ele îl pedepsesc pe băiatul care le-a pândit transformându-l în cerb timp de trei ani. Vraja se poate desface așa cum s-a și făcut, trecând prin cămășile ielelor când sunt în apă, la scăldat4. Basmele românești Iță Jurubiță și Frumoasa Frumoaselor și ele păstrază umele acestui mit grec transmis și adaptat la mitosul local5. Pătrunzând straturile succesive de înțeles ale acestui tip de cântec, putem încerca să interpretăm acolo unde textul ne dă doar niște foarte vagi indicii. Tache Papahagi culege la începutul secolului trecut o variantă în care un băiat (fiu de diecel) blestemat de tatăl lui să se transforme în cerb, cere iertarea: Ho, fărta, Nu ma-mpușca, Că eu nu-s cine gândești, Că sunt prunc de diecel Blestemat de tata mneu Să sui sara pă păduri Nouă ani și nouă luni. Dac-acele plini-le-oi, Gios la sat coborî-m-oi, În biserică băga-m-oi, Slujbe sfinte face-mni-oi, Clopot galbăn trege-mni-oi. 6 Cerbul de Aur, cules de Dumitru Stăncescu (https://textbase.scriptorium.ro/stancescu/basme/cerbul_de_aur) ( accesat la 26. 07.2023). 2 Aureliu Candrea, Lumea basmelor, Ed. Facultății de Litere și Filosofie București, 1932, p. 62. 3 Nicolae Constantinescu, Studii și comunicări de etnologie, Contexte și interpretări – straturi. arhaice în poezia colindelor vol. XIII, Ed.Polirom, Sibiu, 1999, p. 20. 4 Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 100. 5 Costel Cioancă, Prolegomene la un bestiar mitologic al basmului fantastic românesc (II) Cerbul, Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 10, 2018, pp. 459,460. 6 Nicolae Constantinescu, Studii și comunicări de etnologie, Contexte și interpretări – straturi. arhaice în poezia colindelor vol. XIII, Ed.Polirom, Sibiu, 1999, p. 22. 1 26 Se observă binomul lumii tărănești format din doi poli – pădurile versus biserica – centrul civilizației și calea salvării pe de o parte, iar pe de alta obscuritatea silvestră acolo unde omul nu trebuie să zăbovească prea mult, unde este exilat blestematul și unde pare (deși nu ni se spune explicit) că supraviețuiesc ecouri ale credințelor de demult. Nu putem să nu ne întrebăm de ce altfel ar exista o atare repulsie față de sălbăticie, de ce slujbele sunt singurul antidot pentru revenirea la normal a metamorfozatului. Dacă acest codru ar fi doar expresia terestră a voinței lui Dumnezeu, ar trebui să fie un spațiu mai curând neutru dacă nu benefic. Dar pădurea găzduiește figuri aducătoare de fertilitate, demne de a fi admirate și chiar idolatrizate. Este transformarea baiatului nostru deci o reminiscență nebuloasă a unei inițieri străvechi, este frica bunului creștin de ce se află dincolo de granița satului o amintire difuză a unor rituri nu tocmai apuse la vremea lui cărora trebuie să li se opună? Sigur, este imposibil astăzi să recuperăm înțelesul îngropat al unor asemenea texte, dar putem măcar aproxima contextul formării lor, mai ales coroborând alte surse asemănătoare. Ce putem spune cu certitudine însă este că elementele creștine în aceste cazuri sunt un adaos tardiv și că originalmente, înțelesul acestui colind precreștin e posibil să fi fost cu totul altul înainte de asimilare, unul în care transformarea să nu fie interpretată deloc în sensul unui blestem. Deși cele mai multe înfățișări ale cerbului îl prezintă în postură solară, de fertilizator al ogoarelor, un fel de intermediar sălbatic între cer și pământ, cerbul capătă o latură psihopompă și la noi, trăsătură firească într-un fel, din moment ce este acela care te poate trece dintr-o lume în alta. Când traversează apele, marea mai ales, cu o fașă agățată între coarne, e semnul morții care se apropie: Scoală, Nicolae, scoală, Scoală de ieși afară, Uită-te la vale De vezi cine vine? Că vine cerb mare. În coarne ce-avea? Leagăn de mătase1, Să te scoată afară din casă. 2 Cum am văzut, cerbul ca vehicul al sufletelor în lumea cealaltă nu e o figură deloc singulară la români. Colinde asemănătoare celui în care fata moartă trece marea în coarnele sale, găsim și la ucraineni și la bulgari. În treacăt fie spus, cel puțin vizual, motivul cerbilor/ renilor înotând este foarte vechi și apare în arta rupestră din Lascaux și într-o delicată sculptură în fildeș de mamut de la Montastruc de acum treisprezece mii de ani3. Revenind la animalul colindului nostru, aici i se cere să o ducă pe fată lin și se roagă ca apele dintre cele două tărâmuri să nu fie agitate, ca să ajungă cu bine în lumea de apoi 4. Este puternic psihopomp mai ales pentru popoarele stepei (am amintit mai devreme de caii uciși și Contaminările dintre imagistica cerbului și a bourului nu sunt puține. Herseni culege un colind oltenesc unde fata e purtată în leagăn de mătase între coarnele bourului (bohor) și nu ale cerbului. (Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Ed. Dacia, Cluj, 1977, p.17.). 2 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, București 1987, p. 172. 3 Neil Mc Gregor, A history of the world in 100 objects, Ed.Penguin Books, Londra, 2012, p. 17. 4 Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare, Ed. Minerva, București, 1983, p. 79. 1 27 deghizați în cerbi) și nu e exclus ca o parte din influențele imaginarului unor astfel de etnii să fi ajuns la noi odată cu migrațiile acestora. Concluzii Departe de a fi epuizat totalitatea închipuirilor cu cerbi de oriunde, ne-am propus mai curând să ilustrăm în treacăt diversitatea zoomitologiei lui, una plină de expresie, culoare, semnificație și mai ales una care surprinde pe alocuri prin coerența ei de la o zonă geografică la alta. Una care, mai ales, să facă cinste unui animal precum cerbul. Cum se întâmplă și cu celelalte creaturi, la noi miturile animaliere așa cum le știm azi sunt niște compoziții neomogene în care se amestecă și cu timpul fac corp comun multe influențe străine culturii locale. Spațiul românesc a fost unul al întâlnirilor dintre est și vest. Vechea Dacie a avut același statut, poziționată între populațiile asiatice ale stepelor și cele germanice sau celtice din vest, iar rezultatul a fost un peisaj mitologic foarte bogat. Romanii au contribuit cu partea lor, deloc neglijabilă de mitos și, evident, cu moștenirea directă a culturii elenistice, foarte sincretică ea însăși la acea dată. Trecerile ulterioare ale popoarelor migratoare au adăugat la credințele proprii, așa cum au facut-o și slavii. După creștinare, ne-am aflat suficient de departe și de Roma și de Constantinopol cât aceste rituri arhaice să supraviețuiască sute de ani după ce au apus în Occident, până în contemporaneitate. Din acest punct de vedere, zona carpatică s-a dovedit deosebit de conservatoare ca rezervor etnologic. Colindele laice alături de procesiunile Anului Nou cu rudele cerbului precum capra, turca, brezaia și borița par să indice un cult al său și la noi, adică al unei posibile zeități cervimorfe, care mai apoi s-a transformat într-o mascaradă, într-un dans și a cărei amintire neclară a rămas codificată în datini. Așa cum se întâmplă și cu alte animale mitologice, în legătură cu cerbul coexistă două mari curente paralele care nu au ajuns să se contamineze mai deloc, anume cel popular și cel cult. Cerbul Fiziologului lui Costea nu are nimic din vitalitatea celui mascat care țopăie prin curțile românilor în preajma Crăciunului. Sunt două ființe cât se poate de diferite, deși se trag din una și aceeași creatură sălbatică. Diferite prin natura materialului, dar și prin mijloacele de transmitere, cele două portrete de cerb rămân separate și incompatibile. Fiara din Fiziolog nu coboară să se amestece cu tradiția orală a cerbului din colinde, fie el psihopomp ori aducător de belșug. Ea pătrunde în universul țărănesc cel mult prin arta bisericească, dar de acolo este reasimilat în contextul local. Cum am văzut când am discutat despre Cerbuț și cervulum facere, astfel de ritualuri nu sunt nici măcar o realitate medievală restrânsă la teritoriul Țărilor Române, ci una cu care aveau de luptă și primii episcopi din Europa de Vest. Din fericire pentru cerbul mitologic, bestiarele medievale i-au venit în ajutor, făcându-l o creatură demnă de luat ca exemplu și un simbol al lui Hristos. Spre deosebire de ursul mitologic, rege al animalelor care a fost detronat și discreditat în Europa de leul venit pe filieră biblică, imaginea cerbului s-a bucurat de o relativă continuitate în cele două tradiții, de unde poate și mai frecventa supraviețuire a reminiscențelor de cult păgân dedicate lui. Merită să îl cităm aici pe Eliade cu privire la rolul de conservare al folclorului vizavi de forme culturale cu vechimi extraordinare, forme pe ccare le numește în limbaj speologic, fosile vii: 28 Expresia fosile vii ar putea fi adoptată dar, mai ales, înţeleasă de toţi acei care se ocupă cu folclorul. Pentru că, întocmai după cum în peşteri se conservă o faună arhaică foarte importantă pentru înţelegerea grupelor zoomorfice primitive, care nu sîntfosilizabile, tot aşa memoria populară conservă forme mentale primitive pe care nu le putem găsi păstrate în istorie, tocmai pentru că ele nu se puteau exprima în aspecte durabile (documente, monumente, grafie etc); într-un cuvînt, pentru că nu erau fosilizabile. Lumina, aerul, pămîntul le descompuneau, le topeau1. Nicolae Constantinescu aduce în discuție în studiul său, Contexte și interpretări – straturi arhaice în poezia colindelor vederile similare ale lui Ovidiu Papadima și ale lui Caracostea, care subliniază încă o dată forța de etnoconservare a colindei și prin extensie a textului popular în general: „Obișnuit, formele noi se încadrează în tipare preexistente […] În chipul acesta, distingem în imaginile de azi nucleul poeziei primitive”2 . Cerbul este un animal prădat, așa ca prima sa reacție la vederea omului va fi fuga. Aceasta face din el un intangibil, iar ceea ce este intangibil se umple de semnificatii. Sigur, și alte necuvântătoare se bucură de valențe mitice, fie ele lupi, urși, ori mistreți, dar niciunul în afară poate de pasăre nu pune această distanță de nerecuperat între noi și el, antrenând astfel o mișcare internă, psihică, de proiecție în depărtare din partea urmăritorului. De aceasta cerbul este călăuza, acela care merge înainte pe drumuri necunoscute, spre lumi incerte. În esență, el rămâne un simbol al trecerii de la o stare la alta, un ghid benefic și solar. Fie că e vorba de reînnoirea naturii precum își reînnoiește coarnele, fie că readuce soarele primăverii, că ne arată calea spre noi teritorii, spre lumi fermecate sau spre celălalt tărâm ca animal purtător al sufletului, cu coarne de aur până la cer, alb, cu copite de bronz3, patru sau opt picioare, el dispersează răul și aduce lumină oriunde apare. Fie că doar îi vedem azi pentru o clipă silueta prin brazii rari de la munte, el continuă să ne fascineze și să stea printre cele mai importante creaturi din mitologia românilor. 1 Mircea Eliade, Fragmentarium, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 66. Nicolae Constantinescu, Studii și comunicări de etnologie, Contexte și interpretări – straturi. arhaice în poezia colindelor vol. XIII, Ed.Polirom, Sibiu, 1999, p. 20. 3 Motivul B101.101. și B101.4.1. B101.4.1.cf. Thompson (https://ia800408.us.archive.org/30/items/Thompson2016MotifIndex/Thompson_2016_Motif-Index.pdf) (consultat la 04.07.2023). 2 29 Anexe Fig. 1. Anonim, siluetă de cerb uriaș în pictura parietală din Lascaux, Franța, (arhiva personală). 30 Fig. 2. Anonim, Cele 12 munci ale lui Hercule, mozaic roman din Liria (Valencia), secolul al treilea, Muzeul Național de Arheologie al Spaniei, Madrid, (arhiva personală). Fig. 3. Nicolaes Witsen, Duyvel-priester - șaman siberian în costum de cerb, 1705 https://www.researchgate.net/figure/Carving-published-by-Nicolaas-Witsen-in-1705-andreputed-to-represent-a-Tungusic_fig2_341651826, (accesat la 20.03.2023). 31 Fig. 4. Anonim, cultura Pazîrîk, mască ecvestră de inhumație în formă de cap de cerb, piele, textile, blană, aur, 170cm, Ermitaj, Sankt Petersburg, https://ro.pinterest.com/pin/32369691042741999/, (accesat la 20.03.2023). Fig. 5. Bernard Gui, convertirea Sfântului Eustachie, Flores Chronicorum, Bibliothèque Municipale, Besançon, Franța, MS 677, f. 35. https://portail.biblissima.fr/fr/ark:/43093/ifdatadc8e9f7ae4b369ad510ca1f387f479f08a8ce d68, (accesat la 20.03.2023). 32 Fig. 6. Zugravului Dobromir, Sfântului Eustachie în fresca Mânăstirii Argeșului, ante 1526, Muzeul Național de Artă al României, (arhiva personală). Fig.7. Jehan de Grise, Alexandria, marginalia ilustrând cervulum facere, Oxford: Bodleian Library MS. Bodl. 264 (https://digital.bodleian.ox.ac.uk/objects/60834383-7146-41ab-bfe148ee97bc04be/surfaces/30258ea7-a5c9-40c8-b91c-e535cbee39f1/)(accesat la 29.07.2023). 33 Fig.8. Andrius, marginalia cu cervulum facere în Romans arthuriens, de Robert de Boron, pergament, Biblioteque Nationale de France https ://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b6000108b/f529.item.r=Boron.zoom (Romans arthuriens, Robert de Boron, Biblioteque Nationale de France, MF 11853, f. 261r)., (accesat la 20.03.2023). Fig.9. Lambert le Tort, Alexandre de Bernai, marginalii pentru Alexandria, Oxford, Bodleian Library, MS Bodley 264 f. 21v. https://digital.bodleian.ox.ac.uk/objects/8d17bc13-14b6- 34 4a56-b3b5-d2e1a935c60d/surfaces/4a393c08-c5aa-4272-8644-414c6bb455aa/, (accesat la 20.03.2023). Fig.10. Anonim, ilustrație cu cerb înfruntând un șarpe, pentru Bestiaire divin, de Guillaume le Clerc, Franța, BnF-MSS. Français 1444, https://mandragore.bnf.fr/ark:/12148/cgfbt102185x, (accesat la 20.03.2023). Fig.11. Anonim, scut ornamental din corn de elan, provenind posibil din capela lui Ludovic cel Pios de la Saint Arnou de Metz, azi la Rijksmuseum, Amsterdam 35 https://www.republicain-lorrain.fr/moselle/2013/02/15/un-tresor-medieval-messinretrouve-a-amsterdam, (accesat la 16.05.2023). Fig. 12. Cerb cu vegetație prinsă în coarne, o imagine care ar putea sta la originea înfrățirii lui simbolice cu pădurea. ©Tracey Lund (https://500px.com/photo/89103021/stag-bytracey-lund). Fig. 13. Dansul cerbului în Bucovina. ©Gabriela Vochescu. 36 37 Bibliografie Anonim, Alexandria, Disponibil online: https://digital.bodleian.ox.ac.uk/objects/60834383-7146-41ab-bfe148ee97bc04be/surfaces/30258ea7-a5c9-40c8-b91c-e535cbee39f1/ (Accesat la 20.03.2023) Anonim, Alexandria. Disponibil online: https://digital.bodleian.ox.ac.uk/objects/8d17bc13-14b6-4a56-b3b5d2e1a935c60d/surfaces/4a393c08-c5aa-4272-8644-414c6bb455aa/ (Accesat la 20.03.2023) Anonim, Fiziolog. Bestiar, Ediție îngrijită de Cătălina Velculescu, V. Guruianu, Manuela Anton, Ed. Cavallioti, București, 200? de Boron, Robert, Romans arthuriens. Disponibil online: https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b6000108b/f529.item.r=Boron.zoom (Accesat la 20.03.2023) Anonim, Physiologus, ediție tradusă de Michael J. Curley, Ed. University of Chicago Press, Chicago, London, 1979 Brill, Toni, Legendele faunei, Ed. Grai și suflet – Cultura națională, București, 1994 Brill, Toni, Tipologia legendei populare românești, 2 vol., Ed. Saeculum I.O., București, 2006 Agnese Massi, Mauro Coltorti, Francesco D’Errico, Margherita Mussi, Daniela Zampetti, La Venere di Tolentino e i pionieri della ricerca archaeologica, Ed. Bonsignori Editore, 1997 Disponibil online:https://www.researchgate.net/publication/233857233_La_Venere_di_Tolentino_e_i _pionieri_della_ricerca_archeologica (accesat la 19.03.2023) Belova, O.B. Cлавянский бестиарий, Ed. Indrik, Moscova, 2001 Berlioz, Jacques, L’Animal exemplaire au Moyen Âge, Ed. Presses universitaires de Rennes, 1999 Bernhard, Lukas, The origins of the Gundestrup cauldron. A smorgasbord of elements, scenes and cultural influences of Eurasia, from the Indus valley to Gallia,Viena, 2018. Disponibil online: https://www.academia.edu/39502583/_The_origins_of_the_Gundestrup_cauldron_A_smor gasbord_of_elements_scenes_and_cultural_influences_of_Eurasia_from_the_Indus_Valley _to_Gallia_ (Accesat la 19.03.2023) Bîrlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976 Brăescu, George, Panorama a teatrului folcloric din județul Neamț. Crestomanție folclorică, Ed. Nona, Piatra Neamț, 2000 Buffon, Georges-Louis Lecrec, Pagini din “Istoria Naturală”, Ed. Ion Creangă, București, 1981, p. 58. Candrea, Aureliu, Lumea basmelor, Ed. Facultății de Litere și Filosofie București, 1932 de Cantimpré, Thomas, Liber de natura rerum. Disponibil online: http://sourcencyme.irht.cnrs.fr/encyclopedie/liber_de_natura_rerum_versions_i_ii_ed_cipr iani_en_cours_2017?citid=cit_idp65626496 (Accesat la 04.04.2023) Caraman, Petru, Colindatul la români, slavi și alte popoare, Ed. Minerva, București, 1983 38 Cârciumaru, Marin, Comportamentul simbolic și arta pe teritoriul României din Paleoliticul Mijlociu până în Mezolitic, Ed.Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018 Cioancă, Costel, Prolegomene la un bestiar mitologic al basmului fantastic românesc (II) Cerbul, Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 10, 2018 Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol/ ??, Ed. Artemis, București, 1994 Clébert, Jean-Paul, Dicționar de simboluri animaliere, Ed. Artemis – Cavallioti, Bcurești, 1995 Codrea, Vlad, Alexandru Solomon. ianuarie, 2011. The giant deer Megaloceros giganteus (Cervidae, Mammalia) at Seleuș (Mureș district). https://www.researchgate.net/publication/340478356_THE_GIANT_DEER_MEGALOCEROS_ GIGANTEUS_CERVIDAE_MAMMALIA_AT_SELEUS_MURES_DISTRICT (consultat la data de 08.11.2022) Coman, Mihai, Mitologie populară românească, Ed. Minerva, București, 1986 Constantinescu, Nicolae, Studii și comunicări de etnologie, Droaia de ciute, vol. VI, Ed. Academiei Române, Sibiu, 1992 Constantinescu, Nicolae , Studii și comunicări de etnologie, Contexte și interpretări – straturi. arhaice în poezia colindelor vol. XIII, Ed.Polirom, Sibiu, 1999 Delaby, Laurence, Șamanii tunguși, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002 Eliade, Mircea A history of religious ideas, Ed. University of Chicago Press, Chicago, 1978 Eliade, Mircea, Fragmentarium, Ed. Humanitas, București, 1992 Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Khan, Humanitas, București, 1995 Fitzhugh, W.William, Stone Shamans and Flying Deer of Northern Mongolia: Deer Goddess of Siberia or Chimera of the Steppe?, Arctic Anthropology, Wisconsin, 2009 Disponibil online: https://www.jstor.org/stable/40645464 (Accesat la la 09.11.2022) Fochi, Adrian, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: răspunsuri la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Ed. Minerva, București 1976 Fruntelată, Ioana-Ruxandra, Reprezentări mitice ale cerbului în colindele românești, „Acta Musei Maramorosiensis”, VII. 2009 Gorovei, Artur, Credinți și superstiții ale poporului român, Ed. Grai și suflet – Cultura națională, 1995 Gui, Bernard, Fleurs des chroniques. Disponibil online: https://portail.biblissima.fr/fr/ark:/43093/ifdatadc8e9f7ae4b369ad510ca1f387f479f08a8ce d68 (Accesat la la 09.11.2022) Guillaume le Clerc, Bestiaire divin. Disponibil online: https://mandragore.bnf.fr/ark:/12148/cgfbt102185x (Accesat la 05.03.2023) Herseni, Traian, Forme străvechi de cultură poporană românească, Ed. Dacia, Cluj, 1977 Homer, Iliada. Disponibil online: http://users.uoa.gr/~nektar/arts/tributes/omhros/il01.htm (Accesat la 20.03.2023) Ispirescu, Petre, Isprăvile și viața lui Mihai Viteazu. Disponibil online: https://ro.wikisource.org/wiki/Isprăvile_și_viața_lui_Mihai_Viteazu (accesat la 09.11.2022) . Klemettilä, Hannele, Animals and hunters in the Late Middle Ages, Ed. Routledge, New York, 2015 Kristó, Gyula, Hungarian History in the Ninth Century, Szegedi Középkorász Muhely, 1996 39 Leon, N. Istoria naturală medicală a poporului român, extras din „Analele Academiei Române”, Iași, 1903 Mc Gregor, Neil, A history of the world in 100 objects, Ed.Penguin Books, Londra, 2012 Nedici, Gheorghe, Istoria vânătoarei și a dreptului de vânătoare, Ed. Universul, București, 1940 Negruțu, Aurel, Vânătoare și salmonicultură, Ed. Didactică și pedagocică, București 1983 Oișteanu, Andrei, Zoosophia.Grădina de dincolo, Ed. Dacia, Cluj, 1980 Pastoureau, Michel, Animales célebres, Ed. Periférica, Caceres, 2019 Pastoureau, Michel, Bestiaires du Moyen Âge, Ed. Éditions du Seuil, Paris 2011 Piru, Alexandru, Literatura română veche, (ediția a doua), Editura pentru literatură, București, 1962 Pliniu, Naturalis Historia, vol.2, (Cartea a X-a, Cartea a XI-a), traducere Tudor Dinu, Vladimir Agrigoroaiei, Ed. Polirom, Iași, 2001 Spinei, Victor, Substanța epică a legendei vânătorii rituale a animalului-călăuză la triburile eurasiatice și la popoatele învecinate din Evul Mediu, Arheologia Moldovei XXXVII, 2014 Stăncescu, Dumitru, Basme, 1892. Disponibil online: https://textbase.scriptorium.ro/stancescu/basme (Accesat la 09.11.2022) Szekely, Maria Magdalena, Lumea animalelor, Ed.Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, 2012 Șerban, Gabriel ,Urme pe zăpadă și nisip, Ed. Filos, București 2021 Twycross, Meg, Carpenter, Sarah, Masks and masking in Medieval and Early Tudor England, Ed. Routledge, New York, 2006 Velculescu, Cătălina, Între scriere și oralitate, Ed. Minerva, București, 1988 Vulcănescu, Romulus, Măștile populare, Ed. Științifică, București 1970 Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Ed. Academiei, București 1985 Walter, Phillipe, Mitologie creștină, Ed. Artemis, București, 2005 https://factsanddetails.com/central-asia/Kyrgyzstan/sub8_5c/entry4771.html#chapter-6 http://siberiantimes.com/culture/others/features/siberian-princess-reveals-her2500-year-old-tattoos/ 40 41