Identitate Culturala

Identitate culturală
în context european
PROF.COORDONATOR MEMBRII GRUPEI
VASILE GEORGETA 1.CHIVU VERONICA 2.CHIVU DANIELA
3.CODESCU RALUCA 4.DRAGOI SILVIANA
5.ILIE DIANA 6.MARIN LELIA
CLASA A XII-A C
LICEUL TEORETIC CAROL I

ARGUMENT
• Problema menţinerii autonomiei culturale şi a identităţii naţionale în context european a fost pusă în
discuţie încă din cele mai vechi timpuri, conservarea anumitor tradiţii datând din vremuri primordiale
fiind o dovada solidă în acest sens. În plină contemporaneitate ,când conceptul de globalizare este din
ce în ce mai mediatizat ,păstrarea acestor două constante ale fiecărui popor este îngreunată.
• Tema dezbaterii grupei noastre este tocmai identitatea culturală în context european , intenţia noastră
fiind aceea de a oferi o perspectivă clară a metamorfizării de sens pe care a suferit-o acest concept şi
de a aduce în prim-plan situaţia în care se află în acest moment
• Faptul că traversăm o perioadă de asimilare reciprocă a valorilor naţionale şi europene, precum şi
necesarul exerciţiu permanent de păstrare a valorilor autohtone ţin de un mai vechi principiu al
păstrării verticalităţii culturii naţionale. Oamenii de litere şi artiştii români au fost dintotdeauna cele
mai fertile mijloace de propagare a specificului nostru naţional dincolo de graniţele ţării, fie că vorbim
de perioadele ante- şi interbelică, fie că ne raportăm la multdiscutata perioadă postbelică, inclusiv la
cultura de tip totalitar care a marcat societatea românească şi care a avut variate efecte pseudo-
culturale. Se pune problema unui adevărat verdict cultural care priveşte şi societatea românească:
globalizarea ca atitudine de uniformizare, de elaborare a unei noi grile comune de lectură a
produsului cultural, dar cu efect bănuit de ştergere a autenticităţii fenomenelor spirituale în ansamblul
lor. Astfel , se impune necesitatea unei cunoaşterii în detaliu a labirintului informaţional pe care îl
implică tema dezbaterii ,acesta fiind şi scopul ,atins credem noi, al proiectului.
Etapele dezvoltării conceptului
de identitate naţionlă
• Accepţiile conceptelor de ” specific naţional” şi de „identitate
naţională” au fost asumate diferit de-a lungul timpului în funcţie de
politica dusă de România,astfel încât anumite valori percepute într-un
mod favorabil de umanişti au fost marginalizate de scriitori ce creau o
literatură aservită ideologiei comuniste.
• Etapele receptării culturii occidentale:
• Umanismul
• Iluminismul
• Pasoptismul
• Modernismul
Umanismul
• Problema identităţii culturale este pusă în discuţie începând cu secolul al
XVII-lea. Cronicarii, cărturari umanişti, care fac parte din elita culturală a
epocii şi care vin în contact cu Occidentul, aduc în prim-plan ideea
apartenenţei la romanitate.
• Argumentele lingvistice, arheologice, etnologice, aduse pe rând de
reprezentanţii umanismului românesc (Grigore Ureche, Miron Costin,
Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu ş.a.) sunt menite să afirme orgoliul
apartenenţei la centrul cultural şi spiritual al epocii. Identitatea culturală cu
Europa occidentală nu antrenează după sine alterarea specificului naţional.
Secolul al XVIl-lea românesc nu-şi pune încă problema specificului
naţional. In epocă, factorul definitoriu al unei naţii este cel religios
(creştin). Limba română mai păstrează şi astăzi (folosit foarte rar, este
adevărat) termenul „păgân”, care desemna adversarul, adică pe cel care nu
era creştin.
Iluminismul
• A doua etapă în care se ia în discuţie aspectul identităţii culturale în raport cu
Europa Occidentală este Iluminismul,aici fiind însă vorba despre
emanciparea naţională, culturală, socială, politică.
• Apartenenţa la civilizaţia occidentală este circumscrisă în Transilvania din
punct de vedere religios. Biserica Unită cu Roma devine calea prin care
intelectualii transilvăneni vor lua contact cu Occidentul. Afirmarea latinităţii
se face acum prin lucrări erudite, istorice şi lingvistice, care furnizează
argumente în lupta pentru emancipare naţională a românilor din
Transilvania, temă generată de factorul politic.Iluminismul din Ţara
Românească şi Moldova nu are dimensiunea naţională a Şcolii Ardelene, ci se
orientează spre modele culturale, literare şi sociale.
Pasoptismul
• Despre specificul naţional în context european se va vorbi începând din
primele decenii ale secolului al XlX-lea, sub influenţa romantismului. Este
perioada formării statelor naţionale în Europa. Tinerii şcoliţi în Occident, în
special în Franţa, se întorc în ţară şi aduc cu ei ideile social-politice şi
culturale ale vremii. Mihail Kogălniceanu poate fi considerat mentorul
cultural al epocii paşoptiste. Programul revistei „Dacia literară” se
conturează în jurul specificului naţional.
• Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că specificul naţional nu este
înţeles în epocă drept o contrapunere la Europa occidentală, ci, dimpotrivă,
ca o sincronizare cu aceasta. Sincronizarea este mai degrabă dorită decât
realizată.
Continuare pasoptism
• Paşoptiştii văd epoca lor cu un spirit foarte critic (Vasile Alecsandri va face dovada acestui spirit
critic, de exemplu, în comediile din ciclul Chiriţelor). Imaginea despre români oscilează de la
ironie îndurerată: „Strada română, Teatrul român, Ateneul român, Academia română, Oţelul
român, Cafeneaua română. Ziarul Românul, Croitor român, Crâşmar român. Caşcaval român,
tot român, toţi români şi încă în veci români, în prezenţa acestui nume de român care a ajuns a
fio mască pusă şi pe instituţii, şi pe dughene etc. cu o profiisie [risipă] ridiculâă, fiecine este în
drept a se întreba dacă nu cumva românii se tem să nu fie confundaţi cu chinezii în ţara lor?"
(Vasile Alecsandri, Dicţionar grotesc), la distincţii tranşante între români şi străini, distincţii care
privesc dimensiunea morală în mod deosebit: „În natura lui, românul este modest, chiar sfiicios,
aş putea zice; şi de i se poate imputa ceva, ar fi că nu are destulă încredere într-însul. El
preţuieşte mai mult decât pare; nu este nici lăudăros, nici pretenţios. Ori de câte ori am văzut la
noi în ţară un fanfaron, un om care se crede mai mult decât este, un om care să pretinză că le ştie
pe toate, am avut ocazia să mă conving că era de viţă de neam strein". (Ion Ghica, Scrisori către
V. Alecsandri) .Ambele opinii au ceva exagerat în ele :opinia lui Vasile Alecsandri nu ia în seamă
faptul că, deşi folosit în exces, cuvântul „român" desemnează bucuria redescoperirii de sine a
unui neam, iar Ion Ghica comite o eroare atunci când atribuie virtuţile morale în exces românilor
numai pentru a-i deosebi de străini şi implicit doar pentru a contura un profil naţional specific.
Modernismul
• Începutul secolului al XX-lea va aduce în prim-plan opoziţia între specificul naţional şi
modelul european.Elocventa în acest sens este afirmaţia lui Garabet Ibrăileanu, susţinuta de
Camil Petrescu la distanţă de paisprezece ani (respectiv, Garabet Ibrăileanu, în 1922 şi Camil
Petrescu, în 1936). Acesta consideră că specificul naţional al literaturii române este dat de
„imitarea" valorilor naţionale. Aceste valori constituie fondul oricărei opere literare şi le
conferă acestora valoarea estetică. Paralela între textele literare ale moldo¬venilor şi ale
muntenilor, operată de Garabet Ibrăileanu, face dovada unei atitudini orientate spre
regionalizarea specificului naţional. O astfel de atitudine poate fi considerata retrogradă dacă
este privită în paralel cu articolul-program Introducţie la „Dacia literară” . Mihail
Kogălniceanu deschidea paginile revistei scriitorilor români din toate provinciile tocmai
pentru a stimula formarea conştiinţei naţionale. Garabet Ibrăileanu afirmă, după aproape opt
secole, că această conştiinţa nu este vizibilă din moment ce scriitorii acceptă influenţele
literaturii occidentale. Concluzia autorului: „...valoarea estetică a unei opere literare e strâns
legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu
un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul
poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine relaţiile vieţii naţionale" impune specificul
naţional drept criteriu estetic. Astfel, Garabet Ibrăileanu arondează esteticul unor criterii
improprii acestuia, respectiv socialul, politicul etc.
Continuare modernism
• O atitudine mult mai nuanţată are Camil Petrescu. El porneşte de la teza că „există
cert, o formă etnică, o formulă a sufletului românesc". „Formula sufletului
românesc" este, însă, circumscrisă contextual ca „un produs al timpului şl al
împrejurărilor de tot soiul". În acest caz, specificul naţional semanifestă ca un
fenomen de asimilare prin modele şi apoi de convertire într-o formulă proprie a
modelelor asimilate.
• 2.Identitatea culturală în context european la sfârșitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea a fost încadrată de cele doua mari personalităţii ale
criticii literare româneşti : Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu.
• a.)A doua jumătate a sec. al XIX-lea aduce atitudinea critică faţă de parcursul
occidentalizării României ,prin „Junimea” şi prin vocea lui Titu Maiorescu.
• Titu Maiorescu aparţine unei perioade culturale în care romantismul si
clasicismul persistă şi în care literatura originală este bine reprezentată. Dacă prin
recomnadările lui Mihail Kogălniceanu literatura naţională primea contur,prin Titu
Maiorescu ea primeşte un criteriu autentic de valorizare. Nu se mai pune accentul pe
etnic,ci pe estetic.
• În studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română , Maiorescu se revoltă
împotriva „viciului” existent în epocă, de a împrumuta forme ale culturii apusene,
fără a le adapta condiţiilor existente. Contextual,studiul face dovada opţiunilor
conservatoare ale criticului ,fapt pentru care el le numeşte „forme fără fond”. Lipsa
fondului sau a experienţei în domeniile cultural,politic şi chiar artistic,pe care să se
aşeze aceste forme (instituţii) face nulă încercarea de a contemporaneiza cultura
română cu cea occidentală. Neadevărul este cauza superficialităţii fatale „de la noi” –
afirma Titu Maiorescu. Există şanse de corectare a acestei tendinţe numai dacă se iau
măsuri împotriva ei: descurajarea mediocrităţii si a „formelor fără fond”.
Enumerarea formelor imitate creează imaginea unei societăţi imature la toate
nivelurile sociale: „jurnal politic”, „reviste literare” , „şcoli”, „gimnazii şi
universităţii „, „atenee”, „asociaţiuni de cultură”, „academie” , „conservator de
muzică” , „şcoală de belle-arte”.
Continuare Modernism
• Dacă în perioada paşoptistă se punea problema întemeierii unei literaturi
naţionale, acum,că aceasta există, sunt necesare criterii estetice de
apreciere,pentru decantarea valorilor autentice. În fond, Titu Maiorescu nu
se împotriveşte preluării formelor culturale din exterior. Dar acestea trebuie
preluate în esenţa lor,nu doar superficial. Mai mult,ele trebuie adaptate la
specificul naţional. Maiorescu pune accentul pe estetic în artă,dar aminteşte
de fiecare dată şi elementul naţional ,care conferă originalitate operei de
artă. Acesta reacţionează la artificialitatea lumii româneşti de la 1868,fără
să ia în considerare faptul că în istoria evoluţiei formelor culturale
hibridizarea culturii tradiţionale româneşti cu formele occidentale,produsă
după 1850 ,este deosebit de importantă,fiind primul pas către regăsirea
spiritului european. Schimbare de generaţie de la jumătatea sec. al XIX-
lea ,pe lângă formele caricaturale surprinse atât de bine în comediile lui
Caragiale, a dus şi la restructurarea instituţiilor româneşti la toate
nivelurile.
• b.) Cealaltă voce din epocă, Eugen Lovinescu este teoreticianul
modernismului în cultura romană. Ideile sale sunt sistematizate în lucrările
Istoria literaturii române contemporane şi Istoria civilizaţiei române
moderne. Deşi continuator al liniei maioresciene,Eugen Lovinescu are
opinii diferite în legătură u procesul descoperirii identităţii culturii române
in context european. Ceea ce Titu Maiorescu definea ca”sărăcăcios” pentru
cultură,Lovinescu defineşte cu termeni laudativi. Teoria sincronismului cu
dimensiunea culturii occidentale promovează ideea că,prin împrumutarea
formelor,se creează cu timpul si fondul. Teoreticianul încadrează teoria
soâincronismului într.o arie mai largă,a ideologiei literare. În opinia
lui,sincrionismul se produce involuntar,atâta timp cât fiecare epocă literară
are o anumită ideologie general valabilă. Asumarea modelului de cultură şi
civilizaţie se face în doi timpi,un timp al „simulării” ,în care apar doar
formele exterioare si „fără fond” ale civilizatiei,şi unul al sincronizării reale
la pulsul acesteia.
• „Diferenţierea” ,cea care oferă originalitate,este de orgin geografic,rasial si
particular. Apartenenţa la un anumit grup etnic,existenţa într-un anumit
spaţiu geografic oferă, involuntar,elementul de originalitate.Dar elementul
cel mai important pentru conferirea originalităţii este coeficientul talentului
individual.
• Astfel,Eugen Lovinescu este cel care aduce corectivul necesar
teoriei „formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu,prin promovarea unei
literaturi moderne,care să se desprindă de etnic.Acuzat de cosmopolitism, ca
intra în polemică cu tradiţionaliştii. E. Lovinescu a condus revista şi
cenaclul „Sburătorul”, cenaclu care promovează literatura
modernă,pledează pentru integrarea culturii româneşti în cultura
europeană.
• 3.Identitatea culturală în context european în primele decenii ale sec. al XX-lea se
raportează la antiteza dintre tradiţionalism şi modernism.
• La începutul secolului al XX-lea,România se află într-un proces de mari şi
importante prefaceri. Restructurarea instituţiilor,incepută în sec. al XIX-lea este un
proces continuu care s-a accelerat considerabil în ultima treime a secolului
trecut,când domnia lui Carol I şi dinastia liberală a Brătienilor au pus bazele
României moderne. Peioada interbelică devine astfel epoca de referinţă a integrării
europene. România este un stat capitalist ,modern,cu o guvernare democratică (până
in 1938), bazat pe una dintre cele mai liberale constituţii ale vremii. Aceasta este
perioada în care,în plan cultural, se produce efortul de asimilare a valorilor
modernităţii
• Modernismul şi tradiţionalismul sunt doua curente culturale care se deosebesc
fundamental în ceea ce priveşte modul în care este înţeleasă relaţia individului cu
grupul. Astfel identitatea eu-noi circumscrie paradigma tradiţionalistă. Este vorba aici
despre o subordonare a individului la valorile grupului. Grupul este factorul de
coeziune care conferă un set de valori comportamentale,sociale,estetice etc.
• a.)Conceptul de „tradiţionalism”, avându-şi originea în latinescul tradere –
a transmite, a lăsa ca tradiţie, se defineşte ca acea ideologie, întemeiată pe tot ceea ce,
venind de la străbuni, se presupune a fi adevărat şi corect, dacă nu cumva chiar sfânt,
reprezentând nesmintit în sine – în prezent şi viitor –, făgăduinţa într-o izbândă aflată
în opoziţie principială faţă de radicalismul înnoirilor. Exprimat mai simplu şi într-o
terminologie mai clasică, e vorba despre rezistenţa nostalgicilor antiqui faţă de acei
moderni ai momentului. E limpede că acest fenomen care a generat în ştiinţele istorice
actuale problema atât de actuală a „culturii memoriei” a devenit unul de interes
prioritar. În cele ce urmează vom scoate în evidenţă câteva aspecte deosebite ale
gândirii tradiţionaliste din România modernă.
• În acest scop va trebui să ne întoarcem în cea de a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, care corespunde epocii formării statului naţional român. Cel
care poate fi considerat părintele tradiţionalismului este Mihai Eminescu
(1850-1889), poetul naţional al românilor, însă – în cazul nostru – ne
interesează mai ales articolele şi comentariile pe care le-a publicat în ziarul
bucureştean Timpul, al cărui redactor a fost între anii 1877 şi 1883.
Concepţia politică despre lume, aşa cum reiese ea din publicistica1 lui
Eminescu, ni se dezvăluie ca fiind susţinută de către o serie de principii
fundamentale turnate în bronz. Printre aceste elemente constitutive ale
doctrinei se numără naţionalismul, tradiţionalismul, idealul unei stăpâniri
monarhice/oligarhice şi o teorie organică a statului. Ideea naţională a
poetului este bântuită de conştiinţa/existenţa unui trimis; ea este pătrunsă de
convingerea că poporul român ar fi chemat să desăvârşească acea înaltă
misiune în urma căreia Roma lui Traian a cucerit odinioară Dacia: adică să
instituie la Dunărea de jos cultura şi ordinea.
• . În ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, spiritul latin a supravieţuit într-un
popor, care, astăzi, după optsprezece secole, îşi face intrarea în arenă
dovedindu-se reîntinerit şi conştient de vigoarea şi de caracterul său aparte.
Tradiţionalismul gândirii politice a lui Eminescu se manifestă în puternica
condiţionare istorică a conştiinţei sale naţionale. În ce priveşte modelarea în
prezent sau în viitor a vieţii publice, pentru el, era de neconceput alt
îndreptar decât rânduiala preluată de la părinţi şi strămoşi, de la moşi,
însemnând aceasta moştenirea socială şi spirituală a străbunilor, prezentă
cu prilejul sărbătorilor moşilor, ale sufletelor sau ale morţilor. Eminescu
ridică în slăvi patria şi pe stăbunii-patres, cu aşezările/întocmirile bune şi
drepte ale acestora, cu limba lor bogată şi rodnică, cu zestrea lor
intelectuală şi socială care se întemeiază pe o epocă istorică şi o devenire
firească, sănătoasă. Pentru poet şi pentru publicist, a respecta în viaţă aceste
învăţături înseamnă să ocroteşti comoara/tezaurul amintirilor şi să iubeşti
trecutul propriului tău neam.
• Un asemenea mod de existenţă îl ocroteşte pe fiecare om în parte, într-atât
încât – confruntat cu izolarea – să se poată simţi parte, rezultat al istoriei
ţării sale. Concepţia lui Eminescu despre structura ideală a societăţii şi cea
mai bună formă de stat a rămas blocată în reprezentările tradiţionaliste.
Într-un articol din anul 1876 despre Influenţa austriacă, el se recunoaşte ca
monarhist şi recomandă pentru România nu doar o autocraţie ereditară, ci
chiar una princiară la modul absolut. Eminescu respinge orice acces al
poporului la actul guvernării. I-ar fi plăcut mai degrabă să vadă participând
la treburile statului elitele, acele clase superioare a căror întâietate se
întemeia pe neam şi moşii, dar mai presus de toate, pe învăţătură şi
competenţă. El este îndreptăţit să vadă reprezentarea aceasta ideală a
aristocraţiei pornind de la comportarea boierimii române în perioadele mai
vechi ale istoriei naţionale.
• . Atunci când sugerează ca, într-o nouă structură statală, funcţiile de
conducere să le fie încredinţate unor indivizi proveniţi din asemenea familii,
care să poată dovedi o vechime şi continuitatea unei influenţe politice de cel
puţin 250 de ani, el pare să-şi amintească de rolul istoric al boierilor în
Moldova, care – în anii atât de grei ai pierderii Bucovinei (1774) – ar fi
salvat prin comportamentul lor bunul renume al ţării şi ne-ar fi dat puterea
de a ne încrede în noi înşine. Stat şi societate sunt pentru Eminescu
date/entităţi autentice, nealterate. El le percepe ca pe nişte organisme
mature asemenea unor corpuri vii. Credem – astfel se pronunţă el în nume
propriu şi în cel al amicilor săi din partidul conservator, că (statul) este un
produs natural, care - la fel ca un copac al pădurii - trece prin diferite faze
de dezvoltare şi, la fel ca orice alt organism, cunoaşte o evoluţie.6 În acest
organism totul capătă forme şi funcţii bine stabilite, care nu pot fi
modificate după bunul plac; după cum nici omul nu e liber să-şi schimbe
după bunul său plac inima, creierul sau plămânii.
• În aceste condiţii apare la Eminescu ideea de geniu naţional, de spirit al
neamului, ca element esenţial pentru existenţa unei naţiuni în toate
manifestările prilejuite de anumite împrejurări decisive, caracteristice –,
acesta fiind cel de la care atât legiuitorul cât şi istoricul sau scriitorul să
poată porni şi pe care să şi-l asume. Cel mai adesea, dogmatica politică
situată pe o poziţie ideologico-istorică – naţionalismul şi tradiţionalismul
sau monarhismul său cu nostalgii ducând înspre oligarhic, precum şi
credinţa în principiul organic – poate fi lesne identificată în formulările lui
Eminescu. În esenţă sunt de aceeaşi sorginte cu cele ale romantismului
german sau ale conservatorismului naţional nemţesc în toată diversitatea
variantelor pe care Eminescu le putuse cunoaşte în anii săi de studiu de la
Viena (1869-1872) şi Berlin (1872-1874). În general, vorbind despre
gânditorul politic, se poate spune că el se situează în sfera unei concepţii
despre lume post- şi antirevoluţionare, fiind adeptul restauraţiei
• Curând după moartea sa timpurie, poetul a fost ridicat aproape la rangul de
sfânt naţional, iar tradiţionalismul său a acţionat adeseori cu toată
autoritatea sa asupra înţelegerii istoriei şi a formării teoretice a politicienilor
următoarelor generaţii, asociindu-se cu noi discursuri endogene sau de
import. Din nenumăratele nume şi curente ale secolului al XX-lea care ar
putea fi menţionate aici, le vom aminti în continuare doar pe cele mai
cunoscute şi care au exercitat influenţe dintre cele mai importante. Este în
primul rând cazul mişcării literar-culturale a Semănătorismului care a luat
naştere la începutul secolului al XX-lea. Părintele său spiritual a fost
renumitul istoric Nicolae Iorga care a condus între anii 1901 şi 1910 revista
Sămănătorul. Iorga şi cercul din jurul Sămănătorului militau pentru
crearea unei literaturi apropiate de popor.
• Convingerile lui Iorga, prezente şi în articolele polemice publicate în alte reviste,
încurajau, înainte de toate, ideea propagării a tot ceea ce constituie specificul
românesc, corespunzând înţelegerii necesităţii de a-i da poporului român scrieri
izvorîte din trăsăturile sale şi urmărind prin aceasta îmbogăţirea literaturii universale
cu un capitol original inedit. După Iorga, o literatură specific românească nu putea fi
decât una care să redea lumea arhaică a satelor din Muntenia, Moldova sau Ardeal.
„Românesc” şi „ţărănesc” sunt la Sămănătorul concepte convergente. Iorga s-a
străduit să-i ajute pe autorii timpului să se inspire din exaltarea sa (cam ocazională)
pentru sfinţenia ţăranilor, din admiraţia pentru fraţii ţărani şi fiinţa lor omenească,
milostivă şi răbdătoare. Ceeea ce-i interesa însă cu precădere pe sămănătorişti în acest
românism identificabil prin elementele rustice, erau aspectele sale pitoreşti. Ţăranul
sămănătorist – după cum l-a caracterizat Nichifor Crainic, este un fel de erou de
baladă pregătit aşa cum trebuie pentru prezent. El bea cât zece, iubeşte cât zece,
tâlhăreşte la fel ca haiducii, se îndeletniceşte cu furatul cailor şi chefuieşte cu hangiţe
trupeşe prin tot felul de hanuri şi crâşme.
• Esenţa românească se reduce adesea într-o asemenea literatură la un
primitivism vital sau la obiceiuri şi date muzeale; specificul naţional se
banalizează în curiozităţile etnografice ale ritualurilor de nuntă şi de
sărbători. Într-o viziune negativă, programul lui Iorga reprezintă o artă
literară accentuată, în ciuda reprezentării sale, prin specificul românesc,
contribuind într-astfel la perfecţionarea şi armonia lumii, în opoziţie cu
orice formă de internaţionalism. În consecinţă, o literatură specific
românească interzice accesul tematicii sale într-o lume a civilizaţiei
occidentale şi a vieţii citadine cosmopolite şi lipsită de rădăcini precum cea a
bucureşteanului sau a parizianului. Prin aceleaşi trăsături – naţionalism,
antioccidentalism, antiurbanism şi preferinţa/admiraţia pentru lumea
satului – cercul de simpatizanţi ai lui Iorga se va dovedi a fi o replică, un
pandant al narodnicismului rusesc. Însă el se va înscrie de asemenea într-o
serie evolutivă, endogenă, profund românească.
• El se situează undeva la mijloc între ideologia conservatoare a pamfletelor
eminesciene şi cea tradiţionalistă în spiritul deja amintitului Nichifor
Crainic şi al revistei sale Gândirea, care – între 1921 şi 1944 – a fost cel mai
important şi mai influent periodic al vieţii spirituale şi culturale din
România. Nichifor Crainic, fără îndoială cel mai de seamă reprezentant al
aşa numitului „gândirism”, a luat în mai multe rânduri partea ideilor şi a
esteticii lui Iorga, atunci când se pronunţa asupra elementului etnic în
cultura română. Consideraţiunile sale legate de natura acestuia, pe care
mulţi gândirişti îl numeau „românism”, comportau în mare măsură o
anumită orientare politică. De concepţia gândiristă a românităţii ţine şi
ideea predominantă a reprezentării/imaginii unui popor veşnic tânăr, căreia
i se potriveşte titlul basmului Tinereţe fără bătrâneţe sau a unui popor care
– aidoma unui Parsifal -, pentru a înfrânge răul, asemenea unui mănunchi
de puteri misterioase, se dezlănţuie din adâncul codrilor, pentru a se măsura
cu civilizaţia occidentală, văzută în chip de Klingsor.
• Conform convingerilor lui Crainic din care izvorăşte această parabolă,
poporul român este acel fiu naiv al naturii al cărui caracter va fi redat de
către o artă care – precum cea a marilor povestitori Ion Creangă şi Mihail
Sadoveanu – va rămâne captiva modului de existenţă ţărănesc.Pentru o
astfel de literatură românească autentică nu putea să mai existe nici un fel
de orientare înspre Apusul Europei. Potrivit lui Crainic ea ar fi fost la fel de
nefirească, precum s-a dovedit deja a fi opoziţia conceptelor de „Orient” şi
„Occident”. Opoziţia iorghistă dintre specificul naţional al culturii pe de o
parte şi de sprijinire/imitaţie faţă de Occident - pe de alta - îşi face din nou
apariţia. Însă pe un cu totul alt temei ideologic, care - în chip paradoxal -
este împrumutat/inspirat chiar din Occident; mai precis, din gândirea
germană.
• Atunci când Crainic şi - împreună cu el – numeroşi alţi intelectuali de
dreapta din România anilor 20 şi 30 au făcut front comun împotriva imitării
„civilizaţiei” Apusului, aceasta dovedeşte – nu în ultimul rând – influenţa
multtrâmbiţatei antiteze a lui Oswald Spengler şi a expresioniştilor care
opune culturii creatoare, crescute organic şi individualizate a unui popor,
civilizaţia purtând stigmatul de internaţional şi putând fi transplantată
oriunde; o civilizaţie înţeleasă ca fiind un surogat ieftin, alcătuit din
realizări materiale şi forme exterioare ale vieţii spirituale care sufocă
specificul naţional. Civilizaţia uniformizează, cultura diferenţiază, spunea
Crainic. Problema care se punea era cum să fie definită acea notă creativă,
inconfundabilă, proprie poporului român pe care ţi-o conferă „cultura”.
Căutarea răspunsului i-a condus pe Crainic şi pe gândirişti mult mai
departe de înţelegerea superficială a specificului românesc de către Iorga.
• Atunci când s-a ajuns la momentul decisiv pentru desemnarea caracterului
naţional propriu ca şi a unuia aparte/special, din nenumăratele texte
publicate în Gândirea şi legate de această chestiune, a ieşit în evidenţă o
unanimitate privind esenţa lor religioasă: apartenenţa naţiunii române la
domeniul spiritual al creştinătăţii ortodoxe. În Gândirea – ca de altfel şi în
alte organe naţionaliste conservatoare ale dreptei româneşti – credinţa
românească ortodoxă însemna ochiul cu care românul priveşte cerul şi
scăldarea acestuia în lumină, pentru a se întoarce apoi din nou înspre
pământ şi a se lăsa călăuzitl în toţi paşii şi în toate purtările sale. Crainic,
autor al multdiscutatului eseu Isus în ţara mea (1923), a susţinut timp de
peste un sfert de veac interdependenţa esenţială dintre românitate şi
ortodoxie. La el, ideea de „cultură” se leagă nu doar semantic ci şi la modul
obiectiv de „slujba religioasă” sau de ideea de „cult”, Crainic citându-l în
acest sens pe filosoful rus al religiilor Nicolai Berdiaev
• El crede chiar să poată dovedi această substanţă fundamentală a ortodoxiei
culturii române în cele mai variate manifestări legate de viaţa poporului
său: în arhitectura începuturilor, legată aproape exclusiv de canoanele
bisericeşti, în nenumăratele aşezăminte creştine din trecut, în încrâncenarea
religioasă a armatelor române din vremea războaielor cu turcii sau în
rezistenţa poporului atât împotriva catolicismului cât şi protestantismului. Şi
- nu în cele din urmă - în tradiţiile folclorice ale ţăranilor români, Căci,
după spusele lui Crainic, arta plastică, muzica, înţelepciunea zicătorilor şi
proverbelor la fel ca tradiţiile sunt pătrunse de spiritul creator al cucerniciei
ortodoxe. În această privinţă îi apare îndeosebi ca simptomatică legătura
dintre arta populară şi natură, despre care, în cazul celei din urmă, tot el
constată (într-o notă la o observaţie a pictorului Francisc Şirato) că aceasta
nu este copiată şi nici imitată, ci spiritualizată, filtrată şi – printr-o stilizare
abstractă – desprinsă de material şi pământesc.
• Ca român tipic, Crainic are sentimentul înfrăţirii poporului cu universul
înconjurător, de care se simte solidar legat, întrucât ştie că, la fel ca el
însuşi, natura înconjurătoare este opera Creatorului. Pecetea creştin-
ortodoxă a românităţii a fost înţeleasă de către teoreticienii de la
“Gândirea” ca un fenomen originar, care – virtual - s-a făcut simţit în
sufletul românesc încă din perioada de dinaintea creştinării. „Poporul
nostru”, pretinde Crainic, „nu cunoaşte nimic din perioada premergătoare
epocii creştine”. Nu există nici o urmă din păgânismul care a precedat
creştinătatea românilor. Noi nu suntem la fel ca slavii, bulgarii, ungurii sau
nemţii care au fost, toţi, botezaţi, ci mai degrabă noi ne-am născut creştini.
• Aşa stă scris în studiul său Spiritualitate şi românism din 1936, în care
vorbeşte despre armonia întru fiinţă din religiozitatea creştină şi
spiritualismul tracic. Subiectul este reluat şi într-o conferinţă pe care o va
ţine în 1940 la Berlin: Noi românii nu cunoaştem în istoria noastră nici un
interval de timp în care să nu fi fost creştini. Noi nu avem nici o mitologie
care să fi precedat creştinarea noastră. În Gândirea, spiritualismul ortodox
al românilor apare ca un produs al unei predispoziţii/înclinaţii consolidate
printr-o continuă iluminare dumnezeiască, aşadar ca fenomen de natură
atât pământeană cât şi supranaturală; sau - potrivit unei formulări inedite
născocite de Crainic - ca apariţie „theanthropică”
(dumnezeiescomenească).20 Semnificaţia actuală cea mai de seamă îi revine
evident factorului rasial, tradiţiei ereditare a sângelui. Poate, oare, exista o
tradiţie mai vie şi mai actuală decât cea a sângelui?
• Prin sânge au trăit oamenii de ieri, trăim şi noi, cei de astăzi şi vor trăi şi cei
de mâine. Ce înţelege Crainic prin „rasă” rămâne neclar. În determinările
sale ale românităţii îşi găsesc locul tot felul de criterii biologice, naţionale şi
religioase. El pare să lase deschisă posibilitatea ca un străin asimilat,
convertit la ortodoxie ar putea fi considerat egalul unui român. Pentru
ideologia Gândirismului ortodoxia este în consecinţă cea mai marcantă, deşi
nu şi singura componentă definitorie a specificităţii aparte a românilor. La
care se mai adaugă şi acel element care-i deosebeşte pe români de vecinii lor
ortodocşi: latinitatea. Aşadar „românitatea” se defineşte ca sinteză a
ortodoxismului şi a latinităţii, a spiritului Bizanţului şi al Romei.
• b.) Modernismul este concentrate pe relaţia eu-individ. În acest
sens,individual nu se mai subordonează în totalitatea valorilor grupului din
care face parte. Identităţile se stabilesc pe criteria de apartenenţă
(socială,politică,economică,culturală,de gen etc.). Pornind de aici,criteriile
de valorizare ale unei opera literare se cantonează în estetic.
• În Mutaţia valorilor estetice, Eugen lovinescu neagă capacitatea unui popor
de a produce valori estetice unice. Asumarea unor valori tipice pentru o
anumita epocă de catre culturile mici este esentială pentru deuvoltarea
acestora: “Am numit sincronism acţiunea uniformizantă a timpuliui în
elaboraţiile spiritului omenesc şi am făcut din el cheia de boltă a explicării
formaţiei civilizaţiei române “. Modelul valorizant al unei epoci este numit
de Lovinescu “spiritual veacului (saeculum)”. A fi modern,a evolua,a
comunica cu lumea este sinonim cu a cunoaşte spiritual veacului şi a-l
asuma.
• Tradiţionalismul pune accent pe grup,pe colectivitate;autenticitaeta
individului (ca şi autenticitatea unei opera de artă) există numai în măsura
în care se revendică de la autenticitatea grupului ;mentalitatea individuală
trebuie să se supuna mentalităţii collective.Spre deosebire de
tradiţionalişti,moderniştii pun accentul pe individ. El este cel care
promovează valorile,care imprimă modelele de comportament. Privită sub
acest aspect,distincţia între cele doua tenfinţe corespunde opoziţiei dintre
specificul national şi occidentalizare, între o comunicare limitată la nivelul
unei etnii şi o comunicare contemporaneizată cu “spiritual veacului”.
În contra direcției de azi în
cultura română- Titu Maiorescu
• Perioada de după 1860, sub guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza,
se caracterizează prin transformări profunde în cultura română,
determinate de un spirit de modernizare pe care îl imprimă tânăra
generație. În literatură se deschide epoca marilor clasici, scriitori
reprezentativi cu valoare modelatoare.
• Dacă generația pasoptistă beneficiase în mod special de influența
franceză, noua orientare – spre cultura germană- o va da un grup de
tineri entuziaști, deciși să traseze un curs mai dinamic și să imprime
un nou suflu culturii noastre.
Continuare culturii romane
• Astfel ia naștere societatea literară “Junimea”, o asociație liberă. Bazată pe
comunitatea de idei a unor tineri întorși de la studii în străinătate,
majoritatea în Germania, al cărei model riguros le-a transformat o viziune
despre lume și o nouă atitudine. Societatea se înființează la Iași, în anul
1863, din inițiativa a cinci tineri ,care devin membri fondatori: Iacob
Negruzzi, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Theodor G. Rosetti(care a dat
numele societății) și Vasile Pogor.Ulterior, rândurile societății au crescut
considerabil, pentru că deviza junimiștilor era “Entre qui veut,reste qui
peut!” (Intră cine vrea, rămâne cine poate!)
• Majoritatea întemeietorilor constituiau aripa tânăra a Partidului
Conservator, dar programul lor politic va fi subordonat celui
cultural. Din 1876, a luat ființă, la București, o a doua “Junimea”,
ale cărei ședințe se desfășurau în casa lui Maiorescu, mutat în
capitala țării datorită tot mai marii implicări în politică,în 1885
stabilindu-se la București.
• La inițiativa lui Iacob Negruzzi, în anul 1867 se produce un
eveniment cu consecințe favorabile atât pentru societate, cât mai ales
pentru cultura română: apariția organului de presă al “Junimii”,
revista “Convorbiri literare”, în paginile căreia vor apărea multe
dintre operele marilor clasici.
• Activitatea societății este bogată și variată: întruniri săptămânale( cu
scopul de a crea o bază sistematică de discutare a problemelor de
cultură), “prelecțiuni populare”( conferințe publice pe teme diverse),
editarea de ziare, reviste și manuale școlare, înființarea Institutului
Academic, pentru creșterea calității învățământului superior,
instituirea unor burse pentru susținerea studiilor în străinătate a unor
tineri precum Mihai Eminescu și Ioan Slavici.
• Mentorul societății “Junimea” și autoritatea necontestată a fost
Titu Maiorescu, promotorul criticismului junimist.
• Noua orientare pe care o imprima culturii române se datorează
câtorva factori importanți, printre care delimitarea fiecărei ramuri a
culturii și investigarea ei cu mijloacele cercetării moderne, sub
semnul obiectivității științifice.
• Criticismul junimist se caracterizează prin câteva trăsături care îl
diferențiază de epoca anterioară și care sintetizează noul spirit al culturii
noastre. Spiritul critic presupune respect pentru adevăr în cercetarea istoriei
și a limbii, dorința de asezare a vieții politice și culturale pe baze autentice,
cultivarea simplității și combaterea falsei erudiții, rigoare și rațiune,
respingerea “formelor fără fond”.
• Spritul filozofic este călăuzitor în toate domeniile abordate de junimiști,
care sunt oameni cu formație culturală amplă, cu viziune generală, nu
obligatoriu specialiști ai unei ramuri. Patru dintre cei cinci membri
fondatori ai societății culturale ieșene au titlul de doctori în filozofie, fapt
care imprimă o linie specială inițiativelor acestora: identificarea unei solide
baze teoretice, fundamentată pe raționamente generale, determinate pentru
acțiuni și măsuri practice.
Continuarea culturii romane
• Personalități cu o cultură solidă, junimiștii promovează gustul pentru clasic și
academic, preferând canoanele și valorile clasicizate în timp. De aici decurge reticența
față de inovații și experimente moderniste, fie că acestea se numeau simbolism și
naturalism (în literatură), impresionsim( în pictură și în muzică) , Art Nouveau( în
arhitectură).
• Rigurozitatea și echilibrul își găsesc expresia în spiritul oratoric, promovat ca
reacție împotriva retorismului exagerat al pașoptiștilor, împotriva frazeologiei
demagogice a discusurilor politice, dar și împotriva “beției de cuvinte” spre care se
manifestă aplecare multe publicații ale timpului. Junimiștii vor cultiva un model al
oratorului în care totul dovedește rigoare, echilibru și eleganță: fondul de idei, forma
discursului, dicția, gestica, ținuta vestimentară.
• “Arma” cea mai folosită de membrii “Junimii” este ironia, pe care o folosesc nu
numai împotriva adversarilor, ci și pentru sancționarea defectelor din interiorul
mișcării.
• Domeniul în care junimiștii au contribuit decisiv a fost literatura, în
promovarea și interpretarea căreia au adoptat o perspectivă
eclectică(neunitară), optând pentru principiile mai multor școli literare
verificate în timp.Spiritul critic și obiectivitatea se exercită în mod special
asupra literaturii contemporane, în acest fel favorizând aparția celor mai
importanți scriitori ai secolului XIX: M. Eminescu, I. Creangă,
I.L.Caragiale. Junimiștii, mai ales prin Titu Maiorescu, s-au preocupat de
problema ortografiei limbii române, au adoptat o atitudine critică față de
exagerările direcției latiniste, au militat pentru impunerea limbii literare
moderne, au luat atitudine împotriva excesului de neologisme. Prin scrierile
lor, au oferit un exemplu de corectitudine, proprietate și sobrietate a
exprimării. Critica junimistă a îndrumat literatura spre respectarea unor
principii estetice clare, a ironizat excesul de orice fel, a promovat echilibrul
și măsura și a dovedit exigență, înainte de toate, față de proprii membri.
• Titu Maiorescu activează în calitate de critic cultural în domeniul limbii, al
literaturii și al folclorului, manifestă inițiative demonstrativ-constructive în
studii consacrate fenomenului literar și limbajului publicistic, abordează
direct opera unor scriitori reprezentativi(V. Alecsandri, I.L.Caragiale, O.
Goga,M, Sadoveanu).
• Unul dintre studiile reprezentative pentru criticismul junimist și pentru
viziunea asupra evoluției fenomenului cultural este În contra direcției de azi
în cultura română, apărut inițial în revista ”Convorbiri literare”(1868) și
apoi în volumul care reunește cele mai importante studii maioresciene,
Critice.
• Studiul face dovada atitudinii critice față de limbajul publicațiilor ardelene,
în mod special al revistelor “Transilvania” și “Familia”, care sunt exemplul
negativ al unui “viciu” general, emblematic pentru toată cultura
română:neadevărul. Explicarea și analiza conceptului generează una dintre
cele mai cunoscute teorii maioresciene:”formele fără fond”. În linii mari,
demonstrația susține că, în jurul anului 1820, societatea românească s-a
trezit din “letargia” în care o scufundase “barbaria orientală” și a intrat în
contact cu formele culturii apusene, care i-au dat “lustrul societăților
străine”. Imitarea fără discernământ a formelor străine, în absența unui
fond autohton care să le dea substanță,este, pentru Maiorescu, semnul unei
“superficialități fatale”, cu efecte dezgustătoare asupra evoluției culturii
noastre.
• Revenind la “neadevărul” pe care îl evidenția în partea introductivă a
studiului, Maiorescu demonstrează(cu exemple extrase în special din opera
reprezentanților Școlii Ardelene) că viciul are rădăcini adânci în cultura
noastră, întemeiată la începutul secolului al XIX-lea pe falsificarea istoriei,
a etimologiei și a gramaticii. “Direcția falsă” adoptată la începutul vârstei
moderne a civilizației noastre se prelungește în a doua jumătate a veacului
al XIX-lea, zădărnicind sincronizarea cu civilizația occidentală. Pe un ton
de ironie amară, criticul constată anomaliile societății românești: “Înainte
de a avea învățători sătești, am făcut școli prin sate și înainte de a avea
profesori capabili, am deschis gimnazii și universităti și am falsificat
instrucțiunea publică. […] Înainte de a avea o umbră măcar de activitate
științifică originală, am facut Societatea academică română[…] și am
falsificat ideea academiei.”
• Fidel doctrinei politice conservatoare, Maiorescu acuză că aceste “pretenții
fără fundament”sunt un element de adâncire a prăpastiei între clasele
superioare, fascinate de “fantasmagorii” și singura clasă socială
reală,țăranul român, este condamnată la suferința sporită,edificiul fictiv al
culturii romane.
• Spirit constructiv, criticul oferă soluția de corectare a acestei situații:
descurajarea mediocrității, adaptarea la un ritm natural de dezvoltare și
eliminarea formelor fără fond.
• Teoria “formelor fără fond” definește sintetic starea culturii din epocă
și poate fi considerată “un barometru” al atmosferei spirituale din deceniile
șapte-opt ale secolului al XIX-lea.
• Cu o jumatate de veac înainte, tinerii erau încurajați, prin glasul
entuziast al lui Ion Heliade-Rădulescu să scrie orice,numai să scrie,
cu scopul de a crea o literatură. În anul 1840, revista “Dacia
literarp” trasa directiva națională în litaratură și oferea germenii
atitudinii critice față de produsul artistic.Prin societatea ieșeană,
criticismul junimist obligă rigurozitate,spirit științific, echilibru și
eleganță,factori care vor contribui decisiv la schimbarea înfățișării
culturii române, până la urmatorul moment important, al
sincronizării cu literatura occidentală, teoretizat la începutul
secolului al XX-lea de E. Lovinescu, personalitate care va prelua
unele din ideile maioresciene, dar se va raporta polemic la “teoria
formelor fără fond”.
Premisele dezbaterii
• A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în
unitatea şi varietatea ei, în încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa
posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi depăşeşte
mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie
standard a culturii. De fapt, cultura, spune Abraham Moles, se
pretează la o “definiţie deschisă”, oricând susceptibilă de corecturi
şi adăugiri.
Continuarea premizei
• Cultura unui popor se leagă indiscutabil de gradul de identitate naţionala pe
care acesta l-a păstrat de-a lungul timpului . În cazul poporului român,
identitatea începe să se defineasca odată cu statornicirea limbii române şi a
dezvoltarii literaturii moderne. Asumarea identităţii culturale în context
european a României începe în secolul al XlX-lea, când se conturează clar
orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin
asumarea necondiţionată sau prin negarea acestei identităţi.Despre o
adevarata constiinta nationala si literara se poate vorbi abia din 1840, anul
aparitiei revistei "Dacia literara", un rol determinant având publicarea
primului manifest literar important, "Introductie", care pledeaza pentru o
literatura originala inspirata din folclorul, istoria si frumusetile patriei.
• Atractia pe care a exercitat-o literatura populara asupra pasoptistilor si
romanticilor amplifica interesul pentru elementul geto-dacic al etnogenezei
prelungit in perioada interbelica, fapt ce a creat o ideologie aparte in cadrul
curentului Traditionalism, numita sugestiv "dacism" si definita, in
principal, de către Vasile Parvan, in lucrarea Getica (1926). De altfel,
sincronizarea literaturii romane cu cea europeana evolueaza in decurs de
un secol, aproximativ intre anii 1840-l945, aceasta "occidentalizare"
stârnind controverse si polemici despre găsirea si identificarea specificului
naţional, dar si ironizarea demagogiei si a falsului patriotism.
• Literatura secolului al XlX-lea promoveaza un real patriotism, prin Vasile
Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale. Criticul Titu Maiorescu,
in studiul În contra directiei de astazi in cultura română, a surprins una
dintre problemele esentiale ale destinului neamului romanesc, "teoria
formelor fara fond", care pledeaza pentru dezvoltarea de la fond spre forme
si nu invers, intelegand ca nu trebuie imprumutate forme ce nu se potrivesc
fondului nostru national. De aici decurge concluzia maioresciana ca în
cultura romana domina confuzia valorilor. A fost, poate, perioada cea mai
echilibrata in ceea ce priveste evaluarea spiritului romanesc, pe care
literatura marilor clasici il impulsioneaza printr-o observare critica a
defectelor si mai putin "se emotioneaza" in fata insusirilor formidabile ale
romanilor. Spiritul critic incurajeaza astfel constiinta nationala si nazuieste
spre identificarea idealului in spiritualitatea romaneasca.
• Secolul al XX-lea se defineste prin doua coordonate temporale distincte:
literatura interbelica (1918-l947) si literatura postbelica (dupa 1947).In
perioada dintre cele doua razboaie mondiale se impune cu certitudine
modernismul initiat de Eugen Lovinescu, sincronizarea literaturii romane
cu cea europeana realizandu-se prin diversificarea prozei si a poeziei, prin
dezvoltarea dramaturgiei. Cu toate acestea, sentimentul marginalizarii
culturale a romanilor este prezent in raport cu civilizatiile occidentale.
Contradictia dintre cele doua atitudini ale romanilor caracterizeaza
specificul natiunii: complexul inferioritatii, care duce la ratarea de a crea
valori reale si complexul superioritatii care duce la exagerari si extremism,
cum ar fi demagogia si nationalismul. in acest interval, se manifesta si
"modernismul de avangarda si experimental" (E.Lovinescu) prin dadaism,
constructivism si suprarealism.
• Polemicile ideatice se poarta intre modernisti si traditionalisti, pe de o parte,
dar si in interiorul curentelor sunt controverse aprige, unele pornind chiar
de la sensul cuvantului "modern", sau disputele privind "dacismul" nascut
inauntrul traditionalismului. Desi considerate de un modernism extremist,
curentele avangardiste sunt adesea in conflict, constructivistii negand, de
exemplu, poezia dadaista.
Dupa al Doilea Razboi Mondial se produce o ruptura definitiva intre
Romania si Occident, nu numai in politic, ci si in literatura. Occidentul este
"putred", "corupt", o prapastie a moralitatii si a valorilor reale, iar
"lumina" venea numai "de la Rasarit", preamarindu-se productiile
superficiale si demagogice ale ideologiei comuniste.
• Revolutia din decembrie 1989 reechilibreaza, intrucatva, ierarhizarea
valorilor prin recastigarea libertatii de exprimare si creatie, facandu-se
eforturi pentru redefinirea politica si culturala a romanilor.
• De-a lungul timpului, scriitorii au ilustrat in operele literare impresii despre
natiunea romana in relatie directa cu Occidentul. Astfel, pentru Eminescu,
tinerii întorşi de la studii din Apus sunt dispreţuiţi pentru superficialitatea
lor ("Ai noştri tineri"). George Calinescu impune criteriul specificului
national pentru ierarhizarea valorica a creaţiilor, factorul etnic fiind
determinant pentru structura interioara a culturii, întinzând o punte între
naţiunea româna şi Occident: "Ţările Române n-au fost niciodata în afara
Europei si inceputurile lor dezvaluie o puternica tinuta feudala", iar lipsa
unei literaturi nationale nu înseamnaă neaparat "absenţa culturii",
rădăcinile ei fiind adânc înfipte în "cultura ţăraneasca şi se pierd în
imemorial, adica în folclor".
• La polul opus traditionalismului se afla Emil Cioran (1911-l995), adept al
"noii generatii" de la scoala lui Nae Ionescu, din care mai faceau parte
personalitati importante ale culturii romane: Mireea Eliade, Constantin
Noica, Mirea Vulcanescu, Mihail Sebastian si Petre Comărnescu. Lucrarea
fundamentala a lui Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei (1936), face o
analiza extinsa a istoriei si culturii romane printr-o atitudine agresiva
antitradiţionalista, considerînd că romanii s-au autocondamnat la o
existenta mediocra din pricina unui "deficit de substanţă". Solutia ca
românii să se salveze din malul stagnarii este numai "o schimbare la fata",
o ieşire subita si violenta de afirmare a propriilor valori: "Culturile mici n-
au o valoare decat în masura în care încearca sa-şi înfrânga legea lor, să se
descătuşeze dintr-o condamnare care le fixeaza în camaşa de forţa a
anonimatului. Legile vietii sunt unele la culturile mari si altele la cele mici".
• În epoca postbelica, Lucian Blaga (1895 - 1961) revalorifica satul
romanesc, definit ca loc sacru, "târam de legenda" supranumit "spatiu
mioritic",.acesta fiind o succesiune de deal si vale, care se regaseste ,
formativ in spiritualitatea neamului romanesc: "melancolia nici prea grea,
nici prea usoara, a unui suflet care suie si coboara, [...] iarasi si iarasi, sau
dorul unui suflet care vrea sa treaca dealul ca obstacol al sortii si care
totdeauna va mai avea de trecut înca un deal, sau duioşia unui suflet, [...]
ce-si are suisul si coborasul, inaltarile si cufundarile de nivel, in ritm
repetat, monoton si fara sfarşit".
• Constantin Noica (1909-l987) reitereaza conceptia modernistilor, sustinand
că a fi universal înseamna sa fii un suflet naţional, puternic ancorat în
cultura populară, sa crezi în forţa miraculoasa a cuvintelor şi sintagmelor
limbii materne: "Numai în cuvintele limbii tale se intampla să-ti amintesti
de lucruri pe care nu le-ai învaţat niciodata."
• Opinii şi atitudini ale personalitatilor culturale din Romania au facut subiectul
multor stadii si lucrări culturale, analiza fenomenului romanesc nelăsând
indiferent pe niciun exeget si filozof. Dintre acestea pot fi amintite: -Nicolae Iorga
- Criza morala mondiala (1922); Eugen Ionescu - Nu (1934) ,Mircea Eliade - Cele
doua Românii (1936); Mircea Vulcănescu -Dimensiunea româneasca a existenţei
(1944); Adrian Marino - Modern, modernism, modernitate (1969) ; Edgar Papu -
Din clasicii nostri (1977); Mircea Martin - G.Calinescu si «complexele» literaturii
romane (1981); Ioana Pârvulescu Întoarcere in Bucurestiui interbelic (1999);
Sorin Alexandrescu - Identitate în ruptura (2000) ; Garabet Ibrăileanu Caracterul
specific naţional în literatura româna (1922) etc.
• România, ca zonă a latinităţii târzii, despărţită foarte devreme de celelalte spaţii
ale latinităţii, legată de religia ortodoxă şi mai mult de Orient decât de Occident,
s-a zbătut să intre în conştiinţa europeană mai întâi ca modalitate de „cucerire a
centrului", apoi ca formă de emancipare naţională şi, în secolul al XlX-lea, prin
dorinţa nedisimulată de „sincronizare".
Mihail Kogalniceanu-Introductie
• „Dacia literară” a apărut în anul 1840 sub redacția lui Mihail Kogălniceanu. A fost
prima revistă literară în adevăratul înțeles al cuvântului, adresată tuturor românilor
după cum reiese și din titlu.
• În primul său număr, sub titlul Introducție, M. Kogalniceanu a publicat un
articol-program care se constituie în doctrina estetică romantică sintetizând
orientarea scriitorilor din epoca pașoptistă. În prima parte a articolului, Kogălniceanu
enunță cele mai importante publicații ziaristice de până atunci: „Curierul românesc”
al lui Ion Heliade-Rădulescu la București, „Albina românească” apărută la Iași sub
conducerea lui Gheorghe Asachi și „Foaie pentru minte,inimă și literatură” de la
Brașov sub conducerea lui Gheorghe Barițiu. El le recunoaște meritele, dar constată
că acestea au prea vădit caracter local, se preocupă prea mult de politică și prea puțin
de literatură. „Dacia literară” va fi o publicație care va părăsi politica, ocupându-se,
mai ales, de literatură națională, în paginile ei va promova operele scriitorilor români
din oricare dintre provinciile românești. Scopul declarat era ca să se poată realiza o
limbă și o literatură română, comună pentru toți românii.
Continuare Introductie
• Nu trebuie uitat însă că scriitorii pașoptiști sunt cei care au contribuit decisiv la
Unirea din 1859. Neputând realiza la 1840 idealul politic al unirii, s-au străduit să-i
uneascsă mai întâi pe români pe plan cultural.
• În legătură cu scrierile contemporane, M. Kogălniceanu face observație că se fac
mai ales traduceri, imitații, prelucrări după literaturi străine „Dorul imitației s-a făcut
la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. Această manie
este mai ales covârșitoare în literatură […] Traducțiile însă nu fac o literatură. “ Este
necesară crearea unei literaturi originale inspirate din istoria națională, tradițiile și
obiceiurile românilor și din frumusețile naturii patriei “Istoria noastră are destule
fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt
destul de pitorești și de poetice pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără
să avem pentru această trebuință să ne imprumutăm de la alte nații.” . “Dacia
literară” trebuie să devină “un repertoriu general al literaturii românești”din toate
zonele locuite de români.
Continuare Introductie
• De asemenea, se propune o critică obiectivă care să aibă în vedere cartea, nu persoana
autorului “Critica noastră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea, iar nu persoana” și
afirmarea idealului de realizare a unității limbii și a literaturii române:”țălul nostru
este realizarea dorinții ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți.”
• După trei numere revista a fost suspendată din motive politice și abia în 1859 apare
ediția a doua a revistei, într-un singur volum, cu litere latine și cu o prefață semnată
de Costache Negruzzi.
• Contribuția “Daciei literare” a fost foarte importantă în ceea ce privește
orientarea literaturii române pe făgaș național, stimularea spiritului critic în
aprecierea valorii operelor literare. În paginile revistei au apărut scrieri valoroase ale
scriitorilor pașoptiști.
• Programul revistei a influențat creația tuturor scriitorilor care au constituit curentul
național-popular și a fost continuat de alte reviste și ziare din epocă precum Arhiva
românească, Propășirea, România literară, Revista română.
Mircea Vulcănescu-
Dimensiunea românească a
existenţei
• Mircea Vulcănescu a fost un renumit filosof român, sociolog, economist și profesor de
etică, precum și un adevărat martir. Mircea Vulcănescu s-a născut pe data de 3 martie
1904, în București, și a murit pe data de 28 octombrie 1952, în închisoarea din Aiud,
după șase ani petrecuți în închisorile comuniste.
• Principalele publicaţii ale lui Vulcănescu
• În ceasul al 11-lea (1932)
• Cele două Românii (1932)
• Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933)
• Războiul pentru întregirea neamului (1938)
• Înfăţişarea socială a două judeţe (1938)
• Dimensiunea românească a existenţei (1943).
• Care este “dimensiunea”, care este “criteriul de judecată” care caracterizează
existenţa românească? Ce anume preexistă gânditorilor români, care este conţinutul
stratului limbii şi simbolurilor “de circulaţie generală în poporul românesc”? Acestea
sunt întrebări la care răspunde Mircea Vulcănescu în lucrarea “Dimensiunea
românească a existenţei”.
Continuare Existentei
• Mircea Vulcănescu trasează în “Dimensiunea românească a existenţei”, un proiect
filosofic de evaluare de sine stătătoare a punctului de pornire și a nuanțelor presupuse
de raportare a poporului român și a culturii sale la peisajul culturii europene.
• Filosoful culturii vorbește despre o strategie de comunicare între culturi, absolute
necesară, avertizând totuși că schimbul de valori este dictat, până la un punct, de
principiile puterii și de mecanismele dominației, ale acaparării , mergând până la
privarea de identitate.
• În fond, Vulcănescu asociază mecanismele interacțiunii culturale cu cele ale
proceselor istorico-politice, accentuând însă asupra unei stări ce va domina, invariabil
, nu cultura sprijinită pe un sistem politic-social puternic , ci cultura care propune cu
adevărat valoarea spirituală :” Tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul
în care e în stare să imprime altora perspective proprie a existenței, e în stare să
degradeze pe a altora , s-o dezarticuleze, să-i pună în evidență lipsurile și, cu voie sau
fără voie , să facă pe străin să încline după chipul lui de a lua atitudine. Asta
înseamnă cucerire spirituală!”
• Pentru Vulcănescu, sufletul românesc se manifestă, “se face vădit” în
concepţiile românului despre lume, despre ceea ce în limbaj filosofic numim
existenţă. Cum spune filosoful român, “fiecare popor are, lăsată de
Dumnezeu, o forţă proprie, un chip al său de a vedea lumea şi de a o
răsfrânge pentru alţii”.
• Existenţa – gândită la români prin conceptele de “loc” (sinomin
pentru conceptul filosofic de spaţiu) şi de “vreme” (sinonim pentru
conceptul filosofic de timp) îi apare românului ca o devenire ordonată:
fiecare lucru îşi are un timp – al său şi un loc – al său. Această intuiţie
asupra lumii trezeşte în conştiinţa românului “sentimentul unei vaste
solidarităţi universale”: “toate lucrurile au sens”, iar “lumea este o carte de
semne”.
• Locul şi Vremea sunt dimensiuni ale lumii, în care pot fi rânduite fiinţele sau făcute
lucrurile la vremea lor şi la locul lor. Există semne ale lumii, bune sau rele, şi există o
lume de dincolo şi o împlinire a vremii. Între aici şi acolo, între acum şi veşnicie există
o trecere, imaginată ca o poartă, ca o vamă.
• Asadar, sunt şanse ca după lectura lui Vulcănescu să înţelegeţi că faceţi parte din
populaţia României, iar nu din poporul român. Şansele de a rămâne cantonaţi în
prima categorie cresc simţitor dacă nu înţelegeţi că poporul este ceea ce faceţi
dumneavoastră din el, în funcţie de străduinţa personală de a cunoaşte cultura şi
istoria autohtonă .
•
•
Ioana Pârvulescu -Intoarcere în
Bucureștiul interbelic
• Ioana Pârvulescu (n. 10 ianuarie 1960, Brașov) este o eseistă, publicistă, critic literar
român , conferențiar la Universitatea din București, fiind extrem de apreciată pentru
scrierile sale, castigând de-a lungul timpului mai multe premii importante precum:
Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 1999 și
Premiul European pentru Literatură, 2013.
• Volume reprezentative:
• -Lenevind într-un ochi (poezie);
• -Alfabetul doamnelor(critica literara);
• -Viața începe vineri (roman)
• -În intimitatea secolului 19,
• -Cartea întrebărilor etc.
• Printre cele mai importante scrieri ale sale se numără eseul Intoarcere în Bucureștiul
interbelic, publicat în anul 2003.
Continurea Bucurestiului
• Perioada interbelică este una atât de agitație, cât și de regenerare. Proaspăt ieșiți de
sub Primul Război Mondial, oamenii nu mai știau cu ce vor avea de-a face. Lăsați
sub semnul întrebării, dar, fără să știe, într-o lume care avea să se dezvolte în viteză,
aceștia au reușit să trăiască atât idealul, cât și "prostia însângerată", precum spune
Ioana Pârvulescu în cartea sa, Întoarcere în Bucureștiul interbelic.
• Populația capitalei României, conform autoarei, a simțit și rafinamentul extrem,
dar și opacitatea grosonală. Au fost generoși, ticăloși, echilibrați și lucizi. Lumea lor
se desfășura între bine și rău, nimeni nu era obligat să gândească precum ceilalți sau
să spună același lucru. Pentru că Bucureștiul interbelic, amintește Ioana Pârvulescu,
este “ locul unde s-a întâmplat totul”.
• Foarte mulți consideră că zilele noastre sunt rupte din secolul vitezei. Este drept
că, mai ales pe plan tehnologic, în știință, lucrurile se dezvoltă foarte
rapid,însă Bucureștiul interbelic a fost un oraș elegant construit foarte repede, s-a
creat o viață politică normală, o lume liberă, o literatură de nivelul celei din țările care
au o cultură veche și bogată.
Continuare Bucurestiului
• Un mic sumar poate arăta cât de repede s-au mișcat lucrurile:
• In 1920, pe străzile micului Paris erau mai mulți cai decât automobile;
• La 1923, peste 20 de străzi erau deja electrificate;
• La 1925 dispar căruțele;
• In 1929 vor dispărea vagoanele de tramvai cu cai;
• Prin 1931 se deschid cinematografe, sala de spectacole ARO;
• In 1933 au loc tot mai multe restaurări, urmând ca în 1935 întreg orașul să
fie șlefuit.
• Este una dintre puţinele lucrări despre perioada interbelică care prezintă o
imagine mai apropiată de realitate.
Continuare Bucurestiului
• Sursele sunt diverse, ziare, reviste, jurnale personale sau imagini comentate. În mare
parte imaginea se bazează pe cea generată de elite, fie ele politice sau artistice. Este o
imagine subiectivă, aşa cum ne declară doamna Pârvulescu, dar există multe
elemente care întregesc o descriere obiectivă.
• Mai mult, autoarea readuce la viață mari personaje interbelice care au pus
bazele culturii românești. În perioada în care totul devine mai scurt – timpul, rochiile
și scrisorile – au fost create unele dintre cele mai de seamă romane, poezii și piese de
teatru românești.
• Autoarea surprinde astfel într-un mod inedit această perioadă de schimbare, de
evoluție a mediului bucureștean, de la politic, la social și economic, etapă istorică a
devoltării intelectuale și tehnologice, văzută prin ochii celor mai de seamă figuri ale
vremii.
Ce este poporanismul?
• Poporanismul este un curent politico-ideologic, cu implicatii estetice si litarare, activ

la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de al XX-lea. Organe de presa
principale: „Evenimentul literar” (1893-1894) si „Viata romaneasca” (1906-1916).
Pentru Garabet Ibraileanu, poporanismul nu era decat prelungirea si revitalizarea in
noi conditii istorice a miscarii de autohtonizare a culturii, de indrumare a ei spre viata
poporului, spre folclor, spre traditiile nationale. El se referea, precis, la taranism.
Ceea ce Ibraileanu numeste poporanism, este, in esenta, democratism taranist.
Conceptia sa exclude totodata romantismul paseist si idilizant. Ibraileanu este
adevaratul mentor spiritual al Poporanismului. Pornind de la baze teoretice comune
cu ale lui Stere, dezvolta conceptia literara poporanista. Este conducatorul revistei
''Viata romaneasca'', ziarul iesean de cea mai mare importanta in popularizarea
ideilor popraniste.
Continuarea Poporanismului
• Ibraileanu este o constiinta aflata in permanenta cautare a certitudinii, in permanent
conflict cu sine insusi. Personalitate dizarmonica (precum era si MacedonskI), criticul
a cautat sa-si camufleze propriile indoieli in dosul unei sigurante depline a tonului.
Cel care e dilematic in esenta si lasa drept ''testament'' al unei indelungate cariere
critice un roman analitic (care e de fapt o auto-analiza, o recunoastere tardica a
indoielilor ce l-au incercat pe tot parcursul existenteI), ne avertizeaza printr-o
cugetare de mare acuitate ''Daca ai indoieli asupra ta, nu le da pe fata, ca sa nu dai
prostiei dreptul de a-si permite cu tine aceeasi atitudine, imprumutand-o de la tine''.
• Intr-adevar, criticul a stiut sa disimuleze cu mare talent, incat a lasat contemporanilor
impresia unui om cu incredere deplina in propriile convingeri. In realitate, s-a
contrazis copios (chiar in problemele vitale, de conceptie literarA), stiind sa dea totusi
nu impresia ca are indoieli, ci ca este o constiinta flexibila. Convingerile lui
Ibraileanu evolueaza cateodata in mod frapant, de cele mai multe ori abia sesizabil.
Neschimbata ramane doar pasiunea consumata in sustinerea lor.
• E suficeicent sa examinam o singura serie de texte, aceea consacrata definirii
poporanismului literar, pentru a constata ca, in numai cativa ani, intelesul termenilor
sufera transformari radicale. Si ca, de asemenea, metamorfoza propriilor opinii e
prezentata de autor drept simpla si fidela rezumare a afirmatiilor anterioare.
• In numarul inaugural al ''Vietii romanesti'', Ibraileanu semneaza articolul
programatic ''Scriitori si curente'', prin care isi avertizeaza cititorii ca poporanismul
trebuie considerat din doua prespective: a continutului sufletesc al scriitorului si a
idealului, a tendintelor acestuia. In primul caz, el ar insemna ''infiltrarea spiritului
romanesc in literatura culta''. Insa, adauga, acest spirit e mai curat la populatia
rurala si, ca urmare, va fi reprezentat numai de scriitori care ''sau fac parte din
taranime si n-au rupt legaturile morale cu ea, ca, luand pe cei mai tineri, de pilda pe
Octavian Goga si Ciocarlan'', sau ''daca nu fac parte din taranime, si-au aplecat
urechea la popor, s-au botezat in izvorul curat si romanesc al sufletului popular, ca de
pilda Sadoveanu, sau fac parte dintr-o clasa superioara, dar care, din cauze istorice,
traind cu poporul, departe de influentele nefaste straine, care au trecut peste aceste
tari, si-au pastrat sufletul romanesc, ca de pilda clasa boiernasilor (de care voi vorbi
aiureA) din care face parte Bratescu-Voinesti''.
Continuare Poporanismului
• . In celalalt caz, poporanismul reprezinta cerinta ca ''in ilustrarea conceptiei sale''
scriitorul sa nu ''falsifice realitate, atata tot: adica sa elaga din realitate haina conceptiei
sale''. Si, pentru ca lucrurile sa fie limpezi, e poopranist aceala care ''macar cand vorbeste
de tarani isi arata recunostinta catre ei, prin raspandirea unei atmosfere de simpatie si
mila pentru dansii'', dovedindu-se ''un om la inaltimea vremii si idealurilor celor mai
sfinte ale poporului sau''. Si nu e poporanist cel care fie s-abtine (''n-o faci''), fie
raspandeste antipatia, n-are un suflet inalt, isi exprima sentimente inferioare, cu sau fara
talent''.Criticul nostru cauta in literatura atitudinea explicita a creatorului, facand din ea
o conditie a artei. Acest punct al demonstratiei e cel mai vunerabil, deoarece afecteaza
liberatatea literaturii, deschizand libera cale interpretarilor tendentioase. Practic, orice
criere ar putea fi ''citita'' astfel si sa i se atribuie tendinte pe care nu le are (pe baza lor sa i
se conteste valoarea) : ''Ca fara talent nu se face o opera o stim si noi - nu e cine stie ce
filosofie mare'', incearca Ibraileanu sa pareze orice obiectie. Dar talentul nu se realizeaza
oricu, ci numai daca slujeste o conceptie inalta si exprima ''specificul national''.Altfel ''se
distruge pe sine insusi, in zadar''. Cat despre subiecte, am fi tentati sa credem ca sunt
indiferente, deoarece ''un suflet romanesc va face o opera romaneasca, orice subiect si-ar
alege, chiar din viata starina, caci va privi viata straina prin prisma romaneasca''.
• Criticul introduce, totusi, si aici o precizare ce limiteaza orizontul considerat
prea larg: ''dar desigur ca opera va fi mai romaneasca, mai interesanta
pentru noi si pentru straini, cand conceptia si sentimentul unui scriitor se
vor manifesta cu ocazia vietii romanesti, cand viata romaneasca ii va
imbraca conceptul, cand ii vor fi izvorat in sufletul scriitorului sentimente si
conceptii relative la viata romaneasca - cand si conceptia si reprezentarea ei
vor fi romanesti''.
• In rezumat, trei cerinte aseaza Ibraileanu inaintea scriitorului: sa reflecte
specificul national (adica, sa fie pentru aceasta, daca nu taran get-beget,
atunci proletar intelectual or boiernas scapatat), sa aiba o adevarata
inaltime sufleteasca (sa exprime, cu alte cuvinte, o atitudine explicit morala,
care se traduce, cand se refera la tarani prin simpatie si mila) si sa prefere
subiectele romanesti.
• Definitii ale poporanismului la Ibraileanu:
''E lucrul acela, pe care-l stie oricine a citit un manual de istoria
literaturii: e curentul poporan, e acea nationalizare a literaturii culte
(nascuta sub influenta mai ales a literaturii fraceze/prin literatura poporana
- ca spirit si ca limba'' (''Iarasi poporanismul in literatura'', 1911).
1909: ''Intelesul poporanismului s-a largit pana la a acoperi intreaga
literatura romana. Prezentandu-l intr-o asemenea lumina, asezandu-l in
prelungirea traditiilor viabile ale literaturii nationale, criticul avea,
bineinteles, dreptul sa se mire de orbirea contemporanilor?”
• Biografie
• Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936,București), a
fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român.
Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor
decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice
(direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la
Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906
și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe,
toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole,
după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc. Între 1890 și 1895,
Garabet Ibrăileanu frecventează la Universitatea din Iași cursurile Facultății de
Filosofie, istorie și literatură, concomitent urmează școala normală superioară. În
timpul studiilor universitare, Garabet Ibrăileanu colaborează la diverse ziare și reviste
(Munca, Evenimentul literar, Lumea nouă etc.), cu articole având conținut politic-
social și de orientare literară.
• În 1908 a ocupat catedra de literatură modernă de la Universitatea
Alexandru Ioan Cuza din Iași, pe care a servit-o până în 1934. Profesorul
Ibrăileanu a reluat strălucita tradiție a societății Junimea și a revistei
Convorbiri literare prin reunirea în jurul revistei Viața românească a
scriitorilor cei mai însemnați ai epocii și prin orientarea mișcării literare a
vremii în direcția creației de caracter specific, legată de realitățile naționale
contemporane. Spiritul democratic al lui Garabet Ibrăileanu a ferit
poporanismul, în cei 10 ani de existență, din prima serie a revistei Viața
românească, de excese ca și de exclusivism, permițând scriitorilor
importanți ai epocii, Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction,
Octavian Goga, Tudor Arghezi etc. să-și dezvolte liber activitatea.
• Destinul literaturii romane
• Nevoia de autenticitate a literaturii romane a condus de-a lungul secolelor pana in
zilele nostre la transformari majore. Afirmare universală a românilor în cultură nu
era concepută ca o decizie, mai mult sau mai puţin arbitrară a unui grup de
intelectuali, cât mai degrabă ca pe o sarcină prescrisă din unicitatea de destin a
poporului român. “ Poporul român nu are nevoie să fie susţinut prin argumentări ca
să-şi cucerească un loc sub soare; el îşi cucereşte acest loc prin desfăşurarea
propriilor sale energii; el îşi are vocaţia în ursita lumii” (Constantin Rădulescu
Motru)Prin urmare, în optica acestui nou model al conştiinţei de sine colective,
naţiunea română este unică şi, deci, ea are un destin propriu, o menire proprie în
lume pe care nu o poate nimeni suplini. Sub aspectul destinului de îndeplinit în lume,
cultura română posedă aceeaşi demnitate ontologică cu marile culturi ale lumii.
• Acest nou model al conştiinţei de sine româneşti a însemnat o recuperare a tradiţiei
răsăritene, denunţată de către Maiorescu ca barbară, dimpreună cu o accentuare a
caracteristicilor universale ale culturii noastre şi, totodată, această nouă reprezentare de
sine colectivă a implicat proiectarea unui ideal menit să specifice românitatea în lume:
“…noi, românii am putea îndeplini un anumit rol în apropierea şi dialogul între două sau
trei lumi: Occidentul; Asia şi populaţiile de tip arhaic”Putinţa de afirmare în lume a
românităţii îşi avea temeiul, în viziunea acestui nou model identitar, în înţelegerea
universului spiritual al ţăranului român care impunea prin unitatea limbii şi culturii,
prin omogenitatea şi organicitatea acestora, modelul unei noi configurări a culturii
noastre savante. Era respinsă astfel, în numele originalităţii româneşti, imitaţia modelelor
culturale apusene cu toate că civilizaţia şi cultura occidentală rămân permanente puncte
de reper, dar, de această dată, nu pentru o imitare, ci pentru o depăşire a lor. Noul model
identitar, numit iniţial “curentul de autohtonizare a culturii române”, coincidea în
conştiinţa de sine a elitei noastre intelectuale cu întemeierea unei culturi savante
româneşti clădită pe ceea ce Maiorescu numea “fundamentul dinlăuntru”. Vasile Băncilă
sesizează acest fenomen meditând asupra operelor de răsunet aparţinând lui Eminescu,
Hajdeu, V. Părvan, Iorga, Al. Philiphide, C. Rădulescu-Motru, L. Blaga. “
• Fondul românesc iniţial, un timp contrariat şi dezorganizat de năvala formei apusene,
începe, pe alocuri, să-şi revină, şi să ia cunoştinţă precisă de el, să-şi stăpânească forma şi
să creeze în spiritul adânc al lui. Acesta este sensul curentului de autohtonizare a culturii
noastre, ceea ce e totuna cu întemeierea culturii noastre, fiindcă nu există, prin definiţie,
decât cultură autohtonă. Nu există cultură care nu izvorăşte spontan. Cultura se poate cel
mult creia din nou, dar nu se poate exporta. După aleasa cultură populară pe care am
avut-o în trecut, începem să ne formăm o cultură în sens modern”5 Modelul specificităţii
româneşti desemnează aceea etapă a conştiinţei de sine româneşti pentru care creaţia
culturală survine din unitatea între fond şi formă, unitate atât de mult dorită, şi pentru
ultura română, de către Titu Maiorescu.
• Pentru ceea ce noi desemnăm prin modelul specificităţii româneşti, cultura şi civilizaţia
sunt înţelese în maniera în care le definea M. Eliade prin deceniul al III-lea: “Cultura nu e
decât valorificarea experienţelor sufleteşti şi organizarea lor independent de celelalte valori
(economice, politice d. ex.)…. O cultură este un univers spiritual viu, izvorât din
experienţe, din viaţa lăuntrică; iar viaţa lăuntrică fiind întotdeauna o sinteză printre ai
cărei reactivi nu trebuie să uităm conţinutul etnic – cultura va fi întotdeauna colorată etnic
şi nuanţată individual…Civilizaţia se transmite unui număr infinit de generaţii şi poate
trece hotarele”
• Crezul exprimat de Mircea Eliade , “şeful” generaţiei tinere: “Destinul
nostru era exclusiv cultural. Aveam de răspuns la o singură întrebare:
suntem sau nu suntem capabili de o cultură majoră, sau suntem condamnaţi
ca să producem ca până la 1916, o cultură de tip provincial traversată
meteoric, la răstimpuri, de geniuri solitare ca Eminescu, Hajdeu, Iorga?
Apariţia lui Vasile Pârvan, L. Blaga, I. Barbu, Nae Ionescu…îmi
confirmase încrederea în posibilităţile creatoare ale neamului românesc”.
• Putem vorbi despre o cultură română în măsura în care ea propune,
sub raportul valorii şi al semnificaţiei, opere ce depăşesc localul şi
“românescul” în sens strict, în măsura în care aceasta reprezintă o
deschidere spre universalitate, către patrimoniul comun al culturii celorlalte
popoare.
ANEXE
Mircea Vulcanescu
• Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București - 28 octombrie 1952, Aiud) a fost un
economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român,
victimă a represiunii comuniste din România.
• Primii ani, educație
• S-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia unui inspector financiar. Clasele
primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul
ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. De foarte tînăr și-a
descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devenit cercetaș, iar la 16 s-a înscris
în societatea culturală "Înfrățirea românească". Din adolescență a scris poezii și
eseuri ("Conștiința națională la români", ”Cine e poetul românismului”).
• În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din
București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din
România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca
voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de
sublocotenent.
Continuare Mircea
• În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra
cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria
cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul. A publicat mai mult
articole în Buletinul ASCR. Și a crescut sub influența profesorilor săi Dimitrie Gusti
și Nae Ionescu.
• În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a
participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare
(din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu
Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.
• Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la
Paris, intenționînd să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-
au permis să-și definitiveze studiile.
Continuare Mircea
• Pe 13 octombrie 1931 a ieșit în public asociația culturală ”Criterion”, la
simpozioanele căreia Vulcănescu a susținut comunicări. A colaborat la Viața
Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion,
Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia,
Cuvîntul studențesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub
pseudonim. Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor pînă în
septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări
făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director
al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe. În acei ani a călătorit intens pentru
interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat
de asemenea poziții importante în administrația națională: 1940 - 1941, director la
Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a
Fondului Apărării naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat
la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la
catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior
regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere
pentru serviciile aduse statului român.
Continuare Mircea
• Politician
• Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte
diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței.
Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de
Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 23
august 1944.[1]
• Unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea
Reich, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru
Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat
după 23 august 1944) și înzestrarea cu echipament militar german nou
Armata a 4-a, etc. (Vezi M. Vulcănescu, "Ultimul Cuvânt",Humanitas,
1992, pp.15-16 și passim, în special de la p.68).
Continuare Mircea
• "Gândirea," "Criterion"
• În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie
activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate
rînduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la ziarul Cuvântul, al Mișcării
Legionare, unde va scrie pînă la suspendarea ziarului în 1933. În anul universitar
1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Apoi, a fost
profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, pînă în
1935. S-a despărțit de soția sa, Anina Rădulescu-Pogoneanu.
• Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de
facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri
filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate
de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea
”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.
Continuare Mircea
• După lovitura de stat din 23 august ’44, condusă de regele Mihai, a revenit
pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1946,
cînd a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului
Antonescu, acuzați de crime de război.
• Victimă a comunismului român și bolșevic
• La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea
recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut
pedeapsa din ’46.
Ioana Parvulescu
• Ioana Pârvulescu (n. 10 ianuarie1960, Brașov) este o eseistă, publicistă, critic literar român și
conferențiar la Universitatea din București.
• Date generale
• A absolvit Facultatea de Litere aUniversității din București, secția română-franceză, în 1983.
Între 1983 – 1990 a fost profesoară (de română și franceză) la Școala nr. 1 din Roata de Jos,
județulGiurgiu. Între 1990 –1993 a fost redactor la Editura Litera București. Din 1993, este
redactor la săptămânalul România literară, responsabil cu secțiunea de critică literară. Devine
asistent titular (1996-2000), apoi lector (2000-2004); din octombrie 2004, conferențiar universitar
la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere din București.
• Devine doctor în filologie, în 1999, cu tezaPrejudecăți literare. Opțiuni comode în receptarea
literaturii române, coordonată de criticul literarNicolae Manolescu. Lucrarea este alcătuită dintr-
o primă parte teoretică urmărind definirea prejudecății literare și delimitarea ei, dintr-o a doua
parte aplicativă referitoare la literatura română și din anexe arhivistice. A fost publicată parțial
cu titlulPrejudecăți literare, Ed. Univers Educațional, București, 1999.
• La Editura Humanitas, a coordonat colecția „Cartea de pe noptieră” și realizator al antologiilor
din „Cartea-borcan”.
Continuare Ioana
• Redactor la săptămânalul România literară, cu rubrici permanente din
1993: Cronica literară,Premiile literare, Alfabetul doamnelor (istoria
personajului literar feminin în literatura română),Alfabetul
domnilor (istoria personajului literar masculin), Revista revistelor
interbelice, Cronica optimistei/pesimistei (tablete literare) și articole,
interviuri, traduceri în afara acestor rubrici. Colaborări cu articole la
principalele reviste culturale din România. Coautor la manualele de limba și
literatura română (clasele IX-XII), apărute la Editura Humanitas
Educațional.
Titu Maiorescu-Biografie
• Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost
un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi
scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne,
membru fondator al Academiei Române.
• Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza
Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.
• Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu
Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan
Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se
numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu
Petru Maior.
• Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.
• În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al
Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul
academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul
de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.
Continuare Biografie
• În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice" (ţinut până
în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii
Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va
continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a
omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter
puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin
capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din
familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca
şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a
voinţei de care dăduse dovadă.
• Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează
seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu
se instaurează acum.
• În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea
doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie
Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul
tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.
• În vara anului 1862 se căsătoreşte cu Clara Kremnitz. Apoi devine profesor la
Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.
• În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria
republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar
cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna
septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18
septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În
octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici
pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară
în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.
• La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8
octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea
“fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii
publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin,
întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.
• Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.
• La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".
• Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la
înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi
politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de
energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu
va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput
mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician
(membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar
această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a
fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea
lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să
dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.
• Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de
generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de
literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri
româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi
prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de
pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice
şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică
judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci
conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe
impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau
negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se
nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit,
vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.
• I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este,
opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii
române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi
impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu
Zamfirescu şi alţii.
• Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
•
Mihail Kogalniceanu-Biografie
Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se
situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind
activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti.
• Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6
septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a
făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la
Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova
(1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost
căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu.
• În 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei",
publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugîndu-se lui Dumnezeu „să ne
păstreze români (subl. n.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva
românească", Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor
cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor", colecţie ce va fi
publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către
Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română.
Continuare biografie
• El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot
regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună
tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta
este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi
românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care,
după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan
cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui
Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului".
• Românismul, conştiinţa naţională românească ale moldoveanului M.
Kogălniceanu se resimt în fiece frază ieşită de sub pana lui.
• Din programul ziarului lui M. Kogălniceanu „Steaua Dunării", care a văzut
lumina tiparului la 1 octombrie 1855 (cenzura nu a îngăduit a se numi,
potrivit dorinţei redactorului, - „Unirea"), reproducem cîteva pasaje care-l
caracterizează pe unul dintre cei mai străluciţi oameni politici ai Moldovei
din sec. XIX: „Acest jurnal este „Steaua Dunării Române"; prin urmare,
politica sa nu poate să fie decît politica seculară a românilor, politică
naţională care - spre onoarea publiciştilor noştri - se urmează şi se sprijină
de întreaga presă românească,..., politică care se rezumă în aceste cuvinte:
autonomia Principatelor, Unirea Principatelor". „Unitatea Principatelor,
scrie Kogălniceanu, a fost visul de aur, ţelul isprăvilor a marilor bărbaţi ai
României, a lui Iancu Huniad ca şi a lui Ştefan cel Mare, ca şi a lui Mihai
Viteazul, a lui Vasile Vodă, ca şi a lui Matei Basarab.
Continuarea biografiei
• Unirea Principatelor a fost ţelul gîndurilor şi a celor mai străluciţi dintre
domnii fanarioţi; şi cu toată apăsarea străină, totuşi legislatorii noştri din
1830 au înscris în articolul 425 al Legii Fundamentale de atunce
(Regulamentul organic - notă) aceste cuvinte repetate din secol în secol pînă
astăzi de toate inimile române: „Art. 425. Începutul, religia, obiceiurile şi
asemănarea limbii lăcuitorilor acestor două Principate, precum şi
trebuinţele a ambelor părţi, cuprind din însuşi descălecarea lor elementele
nedespărţitei Uniri, care s-a împiedicat şi s-a întîrziat din întîmplătoarele
împrejurări. Mîntuitoarele folosuri a rodului ce s-ar naşte din întrunirea
acestor două ţări sunt netăgăduite! etc. etc.".
• „Unirea Principatelor, continuă eminentul bărbat al României,
inclusiv al Moldovei, este dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a
românilor". „Românii, declară Kogălniceanu, au dovedit că sunt demni de
libertate".
Cotinuarea biografiei
• În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi
toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române (subl. n.). Voturile din
5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul
Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a
românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi
eu".
• La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca
deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se
pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea
Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei
românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi
libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi".
• Ghidat de aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară
următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen,
identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume,
aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi
instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe,
aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în
trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit".
• Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa
românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional,
geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu?
• Pe bună dreptate, marele istoric român, tot de origine moldovenească,
Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat
de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României", că „ideile
naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu
de la 1840 pînă la 1859".
• Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al
României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în
adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi
în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul
proclamării independenţei de stat a României.
• Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891. A
fost înmormîntat la Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi.
• În „Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia
Mihăileană", rostit la 24 noiembrie 1843, M. Kogălniceanu spune, printre
altele: „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte
părţi a neamului meu, eu privesc ca Patria mea (passim subl. n.), toată acea
întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria
Moldaviei întregi, înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din
Transilvania. Această istorie este obiectivul cursului meu; întinzîndu-mă,. ..,
mai mult asupra întîmplărilor Moldaviei, nu voiu trece subt tăcere şi faptele
vrednice de însămnat a celorlalte părţi a Daciei, şi mai ales a românilor din
Valahia, cu cari suntem fraţi şi de cruce, şi de sînge, şi de limbă, şi de legi".
• Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova",
M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care
este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese".
PERSONALITATI ISTORICE SI CULTURALE
Prin ce se caracterizează
identitatea românească
• În primul rând, identitatea românească are ca

fundament limba română.
română Valorile cele mai des
citate, caracteristice românilor, sunt legate de
toleranţă, răbdare, spirit diplomatic.
Înainte
Simbolurile naţionale
• Personalităţi istorice şi culturale intrate
în conştiinţa naţională
• Mihai Viteazul
• Mihai Eminescu
•George Enescu
Înapoi Înainte
Simbolurile naţionale
• Realizările culturale, ştiinţifice sau tehnice
• “Coloana Infinită”- • “Luceafărul”-

Constantin Brâncuşi Mihai Eminescu
• primul avion
cu reacţie al lui
Henri Coandă
Înapoi Înainte
Imnul naţional
• Muzica a fost
compusă de Anton
Pann, iar versurile
(poemul “Un
răstimp”) de Andrei
Mureşanu, în anul
1848, fiind publicat
în timpul revoluţiei
din acelaşi an.
Înapoi
. Identitatea culturală
• Cultura europeană se raportează la idei şi

valori comune încă din Antichitate. În
special în secolul XX se poate vorbi de
curente culturale comune culturilor
europene.
Înapoi Înainte
Concluzii
• Ca de fiecare dată la sfârşitul unui proiect şcolar,mâinile au răsuflat uşurate de
povara înşiruirii numeroaselor cuvinte,uneori devenite adevărate hieroglife,pe foaie
sau în calculator,coloanele vertebrale s-au relaxat şi s-au îndreptat,iar creierele s-au
destins într-o simfonie de beautitudine ,provocată de sentimentul de mândrie ce ne
stăpânea în acel moment.
• Dezbaterea Identitatea culturală în context european nu a fost o dezbatere
cu dificultate ridicată având în vedere faptul că întrebările pe care le ridică tema
acesteia ne-au fost puse de multe ori de-a lungul timpului,opinii despre acest
subiect,chiar şi în forma lor inconştientă preexistând în minţile tuturor. Cu ajutorul
propriilor concepţii şi a informaţiilor pe care le-am asimilat în timpul pregătirii
revistei ce susţine dezbaterea propriu-zisă ,realizarea proiectului şcolar a venit de la
sine şi ,luând în calcul împărţirea în mod egal a sarcinilor între membrii grupei nostre
,lucrul a devenit o adevărata aventură în lumea încântătoare şi plină de mistere a
culturii .
Continuarea Concluziei
• Problema identităţii culturale în context european este una de actualitate,ea
existând si pentru alte state membre ale continentului european ,din acest
motiv ,munca în echipă a fost mult mai energică şi mai motivată.
• Avem certitudinea că toate punctele de reper în realizarea
dezbaterii au fost atinse cu succes şi că aceasta constituie o panoramă clară
a receptării valului de noi cunoştinţe culturale provenite de pe întreg
teritoriul Europei şi al contopirii acestuia cu moştenirea spirituală a
poporului român

Identitate Culturala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Identitate Culturala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Identitate Culturala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Identitate culturală

LICEUL TEORETIC CAROL I

• Poporanismul este un curent politico-ideologic, cu implicatii estetice si litarare, activ

• În primul rând, identitatea românească are ca

• “Coloana Infinită”- • “Luceafărul”-

• Cultura europeană se raportează la idei şi

S-ar putea să vă placă și