Chimie Generală

(Anorganică și Organică)
Facultatea de Medicină Generală,
Specializarea Nutriție și Dietetică

Şef lucr. Dr. Cristian Gavăt

Universul → compus din materie = substanţă + energie radiantă
Materie, substanţă, energie
Materia:
 structură discontinuă, în continuă transformare;
 formată din particule extrem de mici: atomi, molecule., ioni.
Energia radiantă:
 structură continuă, ondulatorie;
 se deplasează în Univers cu v >> c (viteza luminii), c = 3 x 108 m/s.
Substanţa:
 formă de existenţă a materiei cu o compoziţie şi structură bine definite;
 se deplasează prin Univers cu viteze mai mici decât c (v ˂ ˂ c)
Formele omogene de materie cu o compoziţie constantă, bine definită = substanţe:
Porţiuni limitate, bine delimitate şi conturate din materie cu o existenţă proprie bine
definită poartă numele de corpuri: Un corp este alcătuit dintr-o substanţă care intră în
compoziţia lui sau chiar din mai multe substanţe. Exemple: un cui (alcătuit din Fier,
Fe - ca substanţă) , o bancă (alcătuită din lemn, ca substanţă), un cub de gheaţă sau
un gheţar alcătuit din H2O în stare solidă, ca substanţă; un cercel (alcătuit majoritar
din Aur în funcţie de numărul de Karate care redă puritatea lui, precum şi din cantităţi
3
foarte mici de Paladiu, Platină, Argint, Cupru, Nichel etc. )
 simple
pure
compuse
Substantele
omogene
amestecuri
eterogene
Substanţele pure :
 o compoziţie bine determinată;
 proprietăţi fizice constante în toată masa sau volumul lor (densitate,
temperatura de topire, de fierbere, lichefiere etc.);
 prin procedee fizice obişnuite nu poate fi descompuse în alte
substanţe.
substanţele simple → nu pot fi descompuse în alte componente. Ex:
metale ( cupru, sodiu, calciu, fier, zinc, magneziu, aluminiu), nemetale
(oxigen, azot, clor, fluor, oxigen, sulf, carbon,), compuşi din grupele
metalelor tranziţionale (wolfram, stibiu, arsen, molibden, vanadiu);
5
substanţele compuse (combinaţii chimice):
 rezultă din combinarea a două sau mai multe substanţe simple
(Na2SO4, FeS, CaCO3, NaCl, CuSO4, ZnCl2);
 pot fi descompuse în substanţele iniţiale în anumite condiţii.
Amestecurile → formate din două sau mai multe substanţe diferite, în
cantităţi variabile .
Amestecul omogen : are aceleaşi proprietăţi în tot volumul său ( soluţiile
apoase de zahăr, de clorură de sodiu, soluţia de sulfat de cupru sau
iodură de potasiu; soluţia de ulei sau grăsime în benzină),;
Amestecul eterogen : proprietăţi total diferite ale componentelor (sulfura
de carbon, uleiul sau grăsimea în apă, zahărul sau sarea în benzină).
Transformare chimică (reacţie chimică) → rezultatul formării uneia sau
a mai multor substanţe cu proprietăţi diferite de cele ale componentelor
iniţiale , dintr-un amestec de două sau mai multe substanţe, în anumite
condiţii (t°C, presiune, catalizatori) → combinaţii chimice (Fe + S →
FeS).
6
Principalele tipuri de substanţe şi aranjamentul particulelor componente
Substanţele solide = au formă proprie şi volum propriu, determinat,
distanţe foarte mici între particulele componente, forţe de coeziune (de
atracţie) mari. 7
 Substanţele → prezente în diferite stări de agregare, se clasifică
după rezistenţa la deformare mecanică şi termică.
Din punct de vedere macroscopic, → substanţe cu rezistenţă mare la
deformare - solidele şi fără rezistenţă la deformare – fluidele. Două
tipuri de stări de agregare ale fluidelor: starea lichidă → moleculele
lichidelor = rezistenţă ridicată la forţele de compresiune şi starea
gazoasă → moleculele gazelor = tendinţă mare de expansiune.
cristaline:  aranjament structural perfect,
compact, ordonat, tridimensional regulat
Substanţele şi repetitiv al particulelor componente
solide (atomi, ioni, molecule); unitatea cea
mai mică existentă într-un cristal, care-i
păstrează proprietăţile, se numeşte
amorfe : un grad ridicat
celulă elementară. Prin repetarea
de dezordine structurală ,
(translatarea ) acesteia în toate cele trei
fără un aranjament
dimensiuni spaţiale se obţin cristalele;
tridimensional ordonat şi
repetitiv al atomilor. 8
Substanţe cristaline : toate sărurile anorganice (NaCl, CaF2, KCl, KI,
CaCl2, KNO3, NaNO3, Na2SO4, NaF, ZnSO4, Al2(SO4)3, MgSO4, CuSO4,
AgNO3 Na2CO3 etc.) glucoza (monozaharidele), zahărul, gheaţa,
diamantul, pietrele preţioase şi semipreţioase (mineralele), metalele în
stare pură (Cu, Ag, Au, Pt, Pd, Fe, Zn, Mn, Co, Ni, Cr, Mg, Al,Na ).
Substanţe amorfe: ceara, plastilina, sticla, grafitul, cauciucul (sintetic
şi natural), materialele plastice – PVC, topiturile metalelor, polimerii
sintetici → cu rezistenţă mult mai scăzută la deformare mecanică şi
termică faţă de substanţele cristaline. Sunt opace.

9
• totalitatea atomilor de acelaşi tip formează un element chimic. (Ex: Na, K, Al, Mg, F, Cl, Br, I, Pb, Zn, Cu, Mn,
Cr)

Nr. de sarcini pozitive (protoni) din nucleu= nr. de

sarcini negative (electroni) din învelişul electronic =
numărul atomic Z

 atomul este neutru din punct de vedere electric.

(nr. de protoni din nucleu = nr. de electroni din
învelişul electronic).

Numărul de masă A = nr. de nucleoni = nr. de protoni + nr. de neutroni din nucleu; A = Z +
N.
 CURS NR. 3
3. Elementele nemetalice (C, N, P, O, S) rolul biologic şi proprietăţile
lor
3.1. Compoziţia chimică şi biochimică a materiei vii

Ca urmare a procesului de evoluţie, materia vie, vegetală şi animală, are o

compoziţie chimică deosebit de complexă, cu forme diverse determinate de
conţinutul de apă şi de substanţă uscată constituită din:
- substanţe organice: glucide, protide, acizi nucleici, enzime, vitamine, lipide,
hormoni, fitohormoni, pigmenţi, lignine, taninuri, terpenoide, alcaloizi;
-substanţe anorganice (substanţe minerale) clasificate in macroelemente,
oligoelemente şi microelemente.
Ţesuturile vegetale şi animale conţin cca. 60 de elemente chimice, din care un
număr de 12 elemente constituie 99% din materia vie, denumite macroelemente,
plastice sau de constituţie, şi anume: carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor, sulf,
clor, potasiu, sodiu, calciu, magneziu, siliciu.
Alte 20 elemente chimice reprezintă 0,27% din substanţa uscată a
materiei vii, reprezintă categoria de microelemente (oligoelemente),
printre care: fluor, fier, zinc, cupru, mangan, cobalt, titan, bor, iod,
plumb, staniu, molibden

Elemente chimice se regăsesc in cantităţi extrem de mici,

microelementele, reprezintă un procent de aprox. 0,074% din materia
vie.

Elementele minerale din organismele vii sunt denumite bioelemente,

majoritatea fiind asociate sub formă de biomolecule. Funcţie de tipul
elementelor chimice care reacţionează intre ele sau cu alte substanţe, se
formează biomolecule anorganice sau organice, cu proprietăţi diferite
de cele ale componentelor. In tabelul 1 este prezentat procentual,
conţinutul principalelor biomolecule in organismele vegetale, animale
şi a organismului uman.
În organismele animale şi vegetale predomină patru elemente chimice,denumite elemente
cuaternare: oxigen, carbon, hidrogen şi azot, care reprezintă 96,2% din masa organismelor
vii. În tabelul 2 este prezentat conţinutul procentual al elementelor cuaternare din plante şi
animale:
Componentele materiei vii – elementele fundamentale (C,H,O,N,P,S), substante organice (proteine, glucide, lipide) si
anorganice(apa, cationi si anioni)
Constiuenţii principali şi caracteristici ai tuturor organismelor vii sunt compuşi organici ai carbonului, înzestraţi cu structură şi
funcţionalitate specifică care asigură însăşi existenţa vieţii. De aceea se numesc biomolecule organice.
La nivel de celulă există acizii nucleici, care sunt purtători şi transmiţători ai informaţiei genetice(asigură autoreproducerea
organismelor); proteinele sunt simple elemente structurale (unele), sau componente ale enzimelor care intervin în metabolismul
substanţelor şi metabolismul energetic; glucidele servesc fie ca surse de energie, fie ca material de construcţie
şi, lipidele constituie unul din elementele structurale ale membranelor şi în al doilea rând, o formă de păstrare a energiei.
Se observă că, proteinele, lipidele şi glucidele formează principalele trei categorii de constituenţi celulari macromoleculari.
Organismele vii au luat naştere din substanţe organice care s-au format din substanţe anorganice în anumite condiţii favorabile
unor astfel de transformări.

Compoziţia chimică generală a organismelor vii:

1.Bioelemente
• Plastice (nemetale, metale)
• Oligoelemente (nemetale, metale)
2.Biomolecule
• Organice (Rol plastic şi energetic, Rol catalitic, Rol informaţional)
• Anorganice (apa si saruri minerale)
Bioelemente
Din cele cca. 100 elemente chimice întâlnite în litosferă şi atmosferă, un număr relativ mic participă la alcătuirea materiei vii.
Acestea se numesc bioelemente. Deşi numărul bioelementelor se ridică la 50, distribuţia lor este foarte diferită.
Tabel 3. Compoziţia Biochimică a Materiei
Bioelemente
Din cele circa. 100 elemente chimice întâlnite în litosferă şi atmosferă, un număr relativ mic participă la alcătuirea
materiei vii. Acestea se numesc bioelemente. Deşi numărul bioelementelor se ridică la 50, distribuţia lor este foarte
diferită.

Compoziţia chimică elementară a organismelor vii

Bioelemente Plastice Nemetale: C, O, H, N, S, P, Cl
Metale: Na, K, Ca, Mg
Oligoelemente Fe, Co, Mn, Cu, Zn, Mo, I, Br, F, B

Elementele care se găsese în cantitate mai mare în organismele vii sunt numite şi bioelemente plastice sau
macrobioelemente, ele reprezentând 99% din totalul bioelementelor. 
Ele includ nemetalele: oxigen, carbon, hidrogen, azot, fosfor, sulf, clor şi metalele: calciu, magneziu, sodiu şi
potasiu. Acestea reprezintă componenţii principali care participă la edificarea structurilor diferitelor substanţe din
organism. Dintre bioelementele plastice: O, C, H, N reprezintă 96 % din masa celulelor.
 Elementele plastice ale materiel vii (%)
NEMETALE % METALE %
0xigen O 63,0 Calciu Ca 1,50
Carbon C 20,0 Potasiu K 0,25
Hidrogen H 10,0 Sodiu Na 0,26
Azot N 3,0 Magneziu 0,04
Mg
Fosfor P 1,0

Sulf S 0,2

Clor Cl 0,2

TOTAL 99,45

Oligoelementele (microelementele) se găsesc în cantităţi extrem de mici, sub 0,01%, sau chiar în urme şi sunt inegal răspândite
în diferite ţesuturi. Din categoria microelementelor notăm: florul (F). bromul (Br), iodul (I), borul (B), fierul (F) zincul (Zn),
cuprul (Cu), cobaltul (Co), molibdenul (Mo), vanadiul (V), manganul (Mn). Ele nu participă efectiv la constituţia celulelor, însă
deţin un rol important, intrând în constituţia chimică a unor biomolecule ca enzime: (Zn, Co, Mn, Cu), hormonii (I),
vitamine (Co), hemoglobină (Fe). Lipsa acestora din organismul animal produce anumite dereglări biochimice şi tulburări
fiziologice. La alcătuirea materiei vii participă cu preponderenţă elemente cu masa atomică mică (H, C, N, O). Dintre acestea
atomul de carbon prezintă o poziţie deosebită. Biomoleculele organice conţin în mod obligatoriu atomi de carbon C pe care sunt
grefaţi ceilalţi atomi sau grupări de atomi (heteroatomi, diferiţi de C).
Biomolecule. Compoziţia biochimică a organimelor vii
    Biomoleculele sunt în majoritatea lor substanţe organice din grupa glucidelor, protidelor ,lipidelor şi anorganice, ca
apa şi diferite săruri minerale. În cantitate mai mică se găsesc şi alte substanţe organice dar varietatea acestora este mult
mai mare în plante decât în animale. În organismele animale predomină protidele şi lipidele, pe când în plante predomină
glucidele.
Compoziţia biochimică generală a organismelor vii
Componenţi anorganici
Apa

Săruri Anioni:PO43- Cl- CO32- SO42- I-
Cationi: Ca2+ Na+ K + Mg 2+ Fe2+ Zn2+
Componenţi organici
ROL PLASTIC ŞI ENERGETIC Glucide
Lipide

Protide

Vitamine

ROL DE REGLARE Enzime

Hormoni

ROL CATALITIC Enzime

ROL INFORMAŢIONAL Acizi nucleici
ROL ENERGETIC Compusi macroergici
 Biomoleculele anorganice
    Apa este substanţa anorganică indispensabilă vieţii tuturor organismelor vii. Ea reprezintă aproximativ 60% din masa
corporală a animalelor. Continutul în apă variază în limite destul de restrânse pentru diferite specii, însă conţinutul acesteia în
diferite organe şi ţesuturi variază în limite foarte largi. În ceea ce priveşte distribuţia apei în organismele animale se disting
două compartimente: 
1. - compartimentul intracelular cuprinde apa de constituţie (legată). Aceasta ia parte la constituţia celulelor, la imbibiţia
sistemelor coloidale şi la hidratarea diferiţilor ioni sau molecule din interiorul celulei; 
2. - compartimentul extracelular cuprinde apa liberă. Aceasta este prezentă în sânge şi în lichidul lacunar (lichid interstiţial şi
limfă). Originea apei în organism poate să fie exogenă provenind din alimentaţie sau endogenă provenind în urma reacţiilor de
oxidare de la nivelul celulei. Cantitatea de apă din organismul animal este strict reglată, excesul fiind eliminat prin urină,
fecale, transpiraţie.

Sărurile minerale. Corpul animalelor conţine 3-5% substanţe minerale dintre care 4/5 se găsesc în schelet, iar restul în muşchi
şi în celelalte ţesuturi. Sărurile minerale sunt reprezentate de cloruri, fosfaţi, azotaţi, carbonati de sodiu, potasiu, calciu,
magneziu. Sărurile solubile se găsesc fie dizolvate în lichidele biologice şi în mediul apos al celulei, fie combinate cu proteinele
din citoplasmă. Sărurile insolubile sunt prezente în schelet şi în dinţi. Ionii proveniţi prin disocierea sărurilor se pot adsorbi pe
suprafaţa micelelor coloidale determinând încărcarea electrieă a acestora sau intervin într-o serie de reacţii biochimice. Unii ioni
intervin în reglarea presiunii osmotice şi în permeabilitatea celulară. 0 serie de săruri solubile funcţionează ca sisteme tampon
contribuind la menţinerea şi reglarea echilibrului acido-bazic. Prezenţa unor ioni este indispensabilă pentru activitatea unor
enzime sau hormoni.
Biomolecule organice, care intra în alcătuirea organismelor animale reprezintă 35- 40% din masa acestora. Principalele categorii de
biomolecule sunt protidele, lipidele, glucidele, acizii nucleici, enzimele, vitaminele, hormonii, compuşii macroergici etc.
Biomoleculele organice îndeplinesc în organismele animale diferite roluri şi anume:
- protidele, lipidele şi unele glucide îndeplinesc rol plastic (structural) deoarece participă la alcătuirea edificiului celular, a membranelor
celulare şi formaţiunilor subcelulare;
- enzimele au rol catalitic, participând la reglarea reacţiilor biochimice necesare activităţii organismelor vii, făcând posibilă desfăşurarea
acestora în condiţii compatibile cu viaţa;
- glucidele şi lipidele îndeplinesc rol energetic, deoarece fiind supuse unor procese de degradare eliberează energia necesară funcţiilor
vitale ale celulei; energia eliberată poate fi stocată sub formă de energie chimică în anumite molecule (substanţe macroergice);
- acizii nucleici îndeplinesc rol informaţional prin stocarea, transmiterea şi exprimarea informaţiei ereditare;
- vitaminele şi hormonii îndeplinesc rol de reglare a diferitelor procese biochimice.

Biomoleculele în funcţie de gradul lor de complexitate se împart în:

- precursori chimici, care au molecule simple, masă moleculară mică, iar prin diferite procese biochimice se transformă în biomolecule.
Aceştia sunt: CO2, NH3, H2O, O2;
- metaboliţi intermediari, ce rezultă în urma proceselor metabolite, sunt biomolecule cu masa moleculară mică (30-150):acid acetic,acid
lactic,acid propionic,glicerol,baze azotate;
-componente moleculare de bază (aminoacizi, monoglucide, acizi graşi, mononucleotide) reprezintă biomolecule cu masă moleculară
mai mare decât a metaboliţilor intermediari;
-biomacromoleculele sunt molecule gigant (proteine, acizi nucleici; poliglucide, complexe lipidice), din policondensarea de componente
cu structuri simple (M = 103 -109);
- complexe supramoleculare (complexe enzimatice, nucleoproteide, ribozomi, etc.), provenind din asocierea macromoleculelor (M = 106
-109). Prin ansamblarea acestor complexe rezultă formaţiuni intracelulare (nucleu, mitocondrii, lizozomi etc.).
Legăturile chimice stabilite în cadrul biomoleculelor.
    Proprietăţile biomoleculelor depind de natura atomilor care le alcătuiesc, de modul cum aceştia sunt legaţi între ei
precum şi de influenţele reciproce ale unui atom asupra altuia.
    Cunoaşterea naturii legăturilor chimice a fost posibilă datorită teoriei electronice moderne şi a mecanicii cuantice.
Legătura chimică exprimă forţa care leagă atomii sau grupările de atomi într-o moleculă.
    Funcţionarea sistemelor biochimice implică existenţa unor tipuri variate de legături chimice între elementele ce
formează diferiţi compuşi chimici. Elementele chimice nu pot exista în stare liberă în natură (cu excepţia gazelor rare), ele
tind să-şi stabilească o configuraţie electronică stabilă (dublet sau octet).
Legăturile chimice care se întâlnesc în biomolecule sunt:
•legături covalente,
•coordinative şi
•electrovalente.
De asemenea, se pot stabili şi interacţiuni între biomolecule, reprezentate de:
•legăturile de hidrogen şi
•forţele Van der Waals.

Bibliografie: Biochimie, C2 Biomolecule organice, Biochimie curs 2, Biomolecule

organice, https://amgtratate.blogspot.com/2016/12/biochimie-c-2.html
Apa ca solvent şi mediu de reacţie.
Apa îndeplineşte în organism mai multe roluri:
- structural, participând la constituţia celulei şi la formarea coloizilor celulari;
- solvent pentru substanţe organice şi anorganice;
- mediu al reacţiilor biochimice ce stau la baza vieţii;
- mediu de vehiculare a diferiţilor metaboliţi în organism;
- generator de ioni de H+ şi HO- necesari pentru menţinerea pH-ului la
limite constante şi pentru cataliza enzimatică;
- participant direct a reacţiilor de hidratare, hidroliză şi de oxidare;
- termoreglator pentru menţinerea în limite normale a temperaturii organismului, prin
procese de evaporare la nivelul pielii şi prin transpiraţie.
    Cantitatea de apă din organism este reglată metabolic prin două mecanisme,
care menţin volumul constant al acesteia şi anume: setea, care dictează o creştere a
consumului de lichide şi activitatea rinichilor, care conservă apa sau o elimină după
necesităţi.
În materia vie, carbonul C reprezintă între 37-50% din
conţinutul de substanţa uscată.

Hidrogenul H este elementul cu cea mai mare răspandire ca

număr de atomi; oxigenul Oeste singurul element care pătrunde
in ţesuturile plantelor şi animalelor sub formă de molecule
gazoase sau dizolvate în apă, iar azotul N este prezent în procent
ridicat în ţesuturile vegetale şi animale prin gruparea amino ( –
NH2) a α- aminoacizilor.

Apa reprezintă un component vital al organismelor vegetale,

animale şi al organismului uman.
Organismul unui adult conţine până la 70% apă din greutatea
corporală, iar a unui copil, până la 87% din greutatea corpului.
 3.2. Compoziţia chimică a alimentelor

Alimentele sunt definite ca substanţe sau produse, procesate, semiprocesate sau

neprocesate ce pot fi ingerate de către oameni. Alimentele contribuie la
desfăşurarea metabolismului uman, fiind formate din substanţe organice şi
anorganice de provenienţă şi in proporţii diverse, fie că reprezintă materii prime
agroalimentare, fie produse prelucrate.

Dacă se ţine cont de provenienţa naturală sau de procesare, componetele

alimentelor se clasifică in următoarele categorii:
A. substanţe native: componente anorganice (apa, sărurile minerale, acizi
anorganici, substanţe minerale), componente organice (glucide, lipide, substanţe
azotate-proteice şi neproteice, acizi organici, vitamine, enzime);
B. substanţe încorporate-aditivi alimentari (conservanţi, antioxidanţi,
organoleptizante, conservanţi etc);
C. substanţe accidentale, contaminante, adăugate neintenţionat, accidental in
produsele alimentare sau datorită poluării mediului (aer, apă, sol).
 Substanţe chimice native anorganice
(substanţe minerale) din alimente
Clasificare
Funcţie de cantitatea substanţelor minerale aflate in produsele alimentare,
acestea se clasifică in :
a) macroelemente ( g/100g produs) : potasiu, sodiu, magneziu, etc.;
b) microelemente (mg/100g produs) denumite şi oligoelemente: fierul, iodul,
manganul, cuprul, zincul, cobaltul, bariul, molibdenul, siliciul, fluorul etc.;
c) ultramicroelemente (micrograme/100g produs): elemente cu radioactivitate
naturală (radiu, toriu etc).

Funcţie de rolul lor în metabolismul uman, substanţele chimice native

anorganice din alimente (substanţele minerale), sunt considerate:
a) esenţiale
- macroelemente, in concentraţie de peste 1% produs alimentar: calciu, clor,
magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, sulf;
- microelemente, in concentraţie mai mică de 1%: crom, cobalt, cupru, fluor, iod,
fier, manngan, molibden, seleniu, siliciu, zinc;
b) posibil esenţiale: bariu, brom, nichel, stronţiu, staniu, vanadiu;
c) substanţele de contaminare, in cantităţi infime: plumb, aluminiu, aur,argint,
bismut, galiu.
 NEMETALE
Nemetalele sunt situate in tabelul periodic în partea stângă a
acestuia, în grupele IV-VII.
 Conţinutul de apă din alimente
Conţinutul de apă din alimente determină calitatea alimentelor şi de asemenea,
influenţează proprietăţile şi stabilitatea acestora.
Apa din alimente se găseşte sub două forme: apă liberă şi apă legată.

Apa liberă există in organismele vii, sub formă de soluţii ale substanţelor solubile din
sucul celular sau intercelular, in micro- şi macrocapilare. In plus, datorită
higroscopicităţii componentelor hidrofile, alimentele conţin apa higroscopică. Apa
liberă poate fi indepărtată uşor din produsele alimenzare prin stoarcere, uscare, fără
modificarea majoră a celorlalţi componenţi ai alimentelor.

Apa legată poate fi fixată in produsele alimentare, prin legături fizice in microcapilare
şi prin legături fizico- chimice in macromolecule, datorită grupărilor organice
funcţionale hidrofile: hidroxilice, –OH, carboxilice, -COOH, aminice –NH2 , amidice –
CONH2 , formand soluţii coloidale. Eliminarea apei legate din alimente se face greu,
dar dacă se indepărtează in cantităţi mari, au loc un procese ireversibile, cum sunt:
pierderea capacităţii alimentelor de rehidratare, denaturarea proteinelor,degradarea
soluţiilor coloidale etc.
 Elementele chimice electronegative practic lipsite de conductibilitate termică şi electrică se numesc nemetale.
Nemetalele, în afară de gazele rare, se combină cu hidrogenul rezultand combinaţii volatile, iar cu oxigenul,
oxizi acizi. Structural, gazele rare sint monoatomice, iar celelalte nemetale gazoase (H 2, N2, O2, F2 şi Cl2) in
condiţii normale, au moleculele diatomice, diamagnetice, cu excepţia O2 paramagnetic, proprietate rar
întâlnită la elementele din grupele principale şi la compuşii lor.

Oxigenul este şi singurul element in stare gazoasă la temperatura obişnuită, căruia ii corespund două forme
alotropice: oxigenul propriu-zis (O2) şi ozonul (O3). Singurul nemetal lichid in condiţii normale este bromul, de
asemenea diatomic. Restul nemetalelor, substanţe solide (C, P şi S) posedă o mare varietate de structuri, radical
diferite unele de altele, chiar şi de vecinii din sistemul periodic, alotropici fiind o caracteristică a lor.
Elementele chimice B, Si, Ge, As, Sb, Se şi Te, care, prin proprietăţile şi comportarea lor generală ocupă o poziţie
intermediară intre nemetale şi metale, se numesc semimetale.
Deşi, după aspect adesea caracterizat prin luciul metalic, se apropie structural de metale, după structura cristalină
se aseamănă mai mult cu nemetalele. Toate elementele semimetalice sunt substanţe cristaline, dominate de
asemenea de fenomenul de alotropie, cu o chimie structurală foarte dificilă şi greu de sistematizat şi tendinţă
accentuată la cele cu electronegativităţi apropiate de a carbonului, de a forma polimeri (macromolecule).
Principalele caracteristici ale nemetalelor şi semimetalelor sunt: alotropia, tendinţa de a forma combinaţii
covalente, in unele cazuri polimerizate, iar unii compuşi lichizi cu constantă dielectrică mare (NH 3, HF, SO2
şi alţii) au capacitatea de a se comporta ca solvenţi neapoşi.
De aceea, la caracterizarea elementelor nemetalice şi semimetalice s-a apreciat că ar fi cel mai potrivit să se
urmărească variaţia proprietăţilor fizice şi chimice pe grupe, iar în cazul oxigenului şi azotului, prezentarea
se va face separat de omologii lor de care se distanţează apreciabil prin structura şi poziţia în grupă.

Carbonul (C) cu cele 2 stări alotropice ale sale: grafitul (stânga) şi

diamantul (în partea dreaptă)
Elementele chimice electronegative practic lipsite de conductibilitate termică şi electrică se numesc nemetale.
Nemetalele, in afară de gazele rare, se combină cu hidrogenul rezultand combinaţii volatile, iar cu oxigenul,
oxizi acizi. Structural, gazele rare sint monoatomice, iar celelalte nemetale gazoase (H2, N2, O2, F2 şi Cl2) in condiţii
normale, au moleculele diatomice, diamagnetice, cu excepţia O2 paramagnetic, proprietate rar intalnită la elementele
din grupele principale şi la compuşii lor.
Grupa 4 -a principală cuprinde : C (nemetal) Si, Ge ( metaloide), Sn, Pb (metale)

3.3. Carbonul (C)  6 protoni în nucleu, 6 electroni în învelişul electronic;

 6 neutroni localizaţi în nucleu
A = 12
C
 configuraţia electronică- carbon C: 1s2 2s2 2p2
 2 straturi : K, şi L
Z=6  carbonul este un nemetal situat în grupa a 4-a principală, perioada a 2-a
Carbonul C, reprezintă doar 0,08% din litosferă, hidrosferă şi atmosferă. În scoarţa terestră se găseşte în principal în cărbuni
(cărbune brun, lignit, turbă, antracit, huilă) petrol şi fracţii petroliere, hidrocarburi şi derivaţii lor cât şi în o serie de compuşi
anorganici (sub formă de carbonaţi: calcită, piatră de var, marmură, - CaCO3, magnezită – MgCO3, dolomită – MgCa(CO3)2,
sideroză – FeCO3 etc.) În afară de cărbuni, care reprezintă forma microcristalină sau amorfă a carbonului, el se găseşte şi
cristalizat sub formă diamantelor şi a depozitelor de grafit. În atmosferă el se găseşte sub formă de CO 2↑ foarte important pentru
procesul de fotosinteză a plantelor. CO 2↑ este încorporat în bacterii şi plante sub formă de carbohidraţi , cu rol nutritiv, iar aceştia
sunt ingeraţi de plante şi animale şi transformaţi în alte substanţe chimice biologic-active. După moartea plantelor şi animalelor
acestea se descompun în hidrocarburi şi alte substanţe organice, ce reprezintă punctul de plecare în formarea cărbunelui, gazului
natural, petrolului şi a altor comburstibili fosili.
Carbonul C, este al patrulea cel mai răspândit element chimic din univers şi este, în același timp, componenta
fundamentală de bază a materiei organice.
 
♦ În stare liberă
Carbonul nativ se găsește sub două forme alotropice: diamant și grafit. O a treia formă alotropică o constituie
folerenele.
În diamant, fiecare atom este unit de alți 4 atomi prin legături covalente orientate în spațiu după vârfurile unui
tetraedru regulat.
În grafit, fiecare atom este unit de alți 3 atomi prin legături covalente orientate simetric în plan, după vârfurile unui
triunghi echilateral. Între planurile succesive se stabilesc forțe slabe.
În fulerene, fiecare atom este unit de alți 3 atomi prin legături covalente într-o structură aproape sferică formată din
60 până la 84 de atomi de carbon sub formă de hexagoane sau pentagoane.
Carbonul se mai găsește, în diverse proporții, în cărbunii de pământ: antracit (90-95% C), huilă (80-90% C), lignit
(60-82% C), turbă (50-60% C).

 Sub formă de combinații

Carbonul intră în compoziția unor substanțe anorganice (CO2, carbonați) și în toate substanțele organice.
Cele mai răspândite minereuri ce conțin carbon sunt: calcarul (CaCO 3), marmura (CaCO3), dolomitul
(CaCO3•MgCO3).
Simbol chimic: C
• Număr atomic: 6
• Izotopi
♦ 12C - 98.89 %
♦ 13C - 1,11 %
♦ 14C (radioactiv) - 10-9 %
• Masa atomică relativă rotunjită: MC = 12
 Configurație electronică: 1s2 2s2 2p2 , cu stratul 2 (L) în czrs de completare
K - 2e-
L - 4e-
• Poziția în sistemul periodic
♦ Perioada: 2
♦ Grupa: IV A (14)
♦ Căsuța: 6
• Caracter chimic: slab electronegativ
C + 4 e- → C4-
Formează exclusiv legături covalente (cu excepţia sărurilor puternic ionizate numite
carburi, derivate din acetilenă, care sunt substanţe ionice: CaC2 – carbura de calciu)
• Valența: IV (tetravalent sau tetracovalent), cu excepția CO, unde are valența II
• Formează rețele atomice în care atomii de carbon C din nodurile reţelei cristaline sunt
uniţi între ei prin legături covalente simple puternice de tip sigma (σ) după o distribuţie
geometrică perfect ordonată, regulată şi un aranjament compact.
Diamantul
♦ solid incolor și transparent (diversele impurități pot determina colorarea acestuia), cristalizat cubic;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa;
♦ ρ= 3,51 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ are duritatea maximă pe scara Mohs (10);
♦ izolator electric;
♦ reflectă lumina, fiind strălucitor.

♦ Grafit
♦ solid opac, negru-cenușiu, lucios, unsuros, cristalizat hexagonal;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa, dar mai ușor decât diamantul;
♦ ρ= 2,25 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ duritatea mică (1 pe scara Mohs);
♦ conducător electric;
♦ planurile în care se găsesc atomii alunecă unele peste altele, lăsând urme pe hârtie.
 
♦ Fulerene
♦ cristale solide opace, negre,cristaline;
♦ mai grele decât apa, dar mai ușor decât diamantul și grafitul;
♦ ρ= 1,75 - 2,19g/cm3 (în funcție de numărul de atomi de carbon);
♦ solubil în dizolvanți nepolari;
♦ duritatea mică;
♦ izolatori electrici și termici.
Alotropia este proprietatea unor elemente chimice de a prezenta două sau mai multe forme cristaline, când atomii sunt
așezați diferit în funcție de legăturile chimice constituente. Acestea se numesc forme alotropice ale acelui
element. Fenomenul de alotropie este numit și alotropism. Termenul provine din grecescul allostropos, unde
ἄλλος (allos) inseamnă „altul”, iar τρόπος (tropos) – „formă".
De exemplu, carbonul are 4 forme alotrope: diamantul (când atomii de carbon sunt legați într-o structură tetraedrică), 
grafitul (când atomii de carbon sunt legați într-o structură hexagonală), fulerena (când atomii de carbon formează molecule
poliedrice complexe, regulate) și grafena (când atomii formează pânze monodimensionale, cu o distribuție a atomilor tip 
fagure (în vârful unor hexagoane).

Alotropia se referă doar la formele structurale total diferite de critalizare ale unui anumit element aflat în aceeași stare de
agregare (de exemplu solid, lichid sau gaz). Schimbările survenite odată cu schimbarea stării de agregare nu sunt considerate
ca fiind alotropice. Unele elemente au alotropi care persistă în stări diferite: de exemplu, cei doi alotropi ai oxigenului (
dioxigen, O2 si ozon, O3), pot exista în cele trei stări de agregare. Alte elemente mențin alotropii diferite doar în anumite faze-
de exemplu, fosforul (P) poate avea multe alotropii solide, care revin la forma P 4 când sunt topite și recristalizate.

Formele structurale de cristalizare diferite ale aceluiaşi element chimic, caracterizate prin proprietăţi fizico-chimice
diferite între ele, se numesc stări alotropice . De exemplu Carbonul (C) are trei forme (stări) alotropice : Diamantul,
Grafitul şi Fulerene.
Structura cristalină cubică a Structura hexagonală
diamantului – foarte rigidă si stratificată a grafitului
ordonată
diamantul - duritate 10 pe scara duritate foarte scăzută a grafitului (1
Mohs, cea mai mare. - pe scara Mohs) – clivează, lasă
urme pe hârtie 37
Structura cristalină a Diamantului şi Grafitului
 Diamantul şi grafitul = 2 stări alotropice
ale atomului de Carbon (C )

 diamantul cu o structură cristalină atomică perfect ordonată (celula elementară este un cub, iar fiecare atom de carbon C
din nodurile reţelei este legat prin 4 legături covalente de alţi 4 atomi de carbon învecinaţi ce ocupă colţurile unui tetraedru
regulat, cu unghiuri de 109°28’ dintre valenţe, (fiecare atom de C formează 4 legături covalente simple de tip σ foarte
puternice cu unghiuri de 109°28’ între ele cu alţi 4 atomi de C; atomii de C sunt toţi hibridizaţi sp3). Acest aranjament al
atomilor de C în reţeaua cristalină a Diamantului este perfect ordonat geometric, regulat, rigid şi compact, ceea ce conferă
acestuia o serie de proprietăţi fizice importante printre care şi cea mai mare duritate.
 grafitul are o structură lamelară. stratificată formată din mai multe planuri paralele constituite din hexagoane regulate în colţurile
cărora de găsesc câte 6 atomi de C uniţi intramolecular îm acelaşi plan prin legături covalente simple foarte puternice tip σ . Forţele de
atracţie (legăturile) dintre atomii de carbon C dintre planurile paralele (intermoleculare) sunt foarte slabe de tip Van Der Waals., datorită
carora aceste planuri paralele clivează (alunecă) unele faţă de altele. Acest aranjament al atomilor de C în Grafit este dezordonat, ceea ce
39
conferă Grafitului o serie de proprietăţi fizice importante printre care şi cea mai mică duritate.
 Proprietăţi fizice ale carbonului în diamant
 Cristalizează în formă cubică într-o reţea cristalină atomică perfect ordonată şi rigidă, în care
celula elementară este un cub; în nodurile reţelei se găsesc atomii de C.
 Foarte dur şi perfect transparent;
 Foarte rău conducător de căldură și electricitate, practic nu conduce curentul electric şi nici
căldura;
 Insolubil în orice dizolvant;
 Indice de refracție foarte mare;
 Densitatea = 3,5 g/cm³.

Proprietăţi fizice ale carbonului în grafit

 Cristalizează în formă hexagonală într-o reţea stratificată dezordonată, alcătuită din straturi
paralele compuse din hexagoane de atomi de carbon C;
 Solid negru şi opac;
 Duritate mică, lasă urme pe hârtie; prezintă fenomenul de clivaj;
 Bun conducător de căldură și electricitate;
 Insolubil în orice dizolvant;
 Densitatea = 2,2 g/cm³.
 Proprietăți fizice ale carbonului:
Fulerene – a treia formă alotropică a
elementului carbon, C.

• Molecula are forma icosaedrică;

• Solid negru;
• Duritate mică;
• Rău conducător de căldură și electricitate;
• Solubil în benzină;
• Opac;
• Densitatea = 1,75-2,19 g/cm³.
 Cărbunii de pământ
• Sunt roci combustibile amorfe (necristalizate), rezultate prin carbonizarea plantelor în
interiorul pământului, la presiuni și temperaturi înalte.
• Conțin 50-96 % carbon C.
• După conținutul în carbon, se deosebesc:
 Antracitul;
 Huila;
 Lignitul;
 Turba.
Proprietăţi chimice ale carbonului (C). Dintre formele alotropice ale Carbonului C, grafitul este forma cea
mai reactivă, cea mai puţin dură. Totuși, reacțiile de combinare au loc la temperaturi ridicate.

• Reacția cu hidrogenul are loc în condiții speciale, iar din reacție se formează substanțe organice numite
hidrocarburi. Acest proces nu este rentabil din punct de vedere economic.
C + 2 H2→ CH4↑ la temperatura de 2000 ºC, catalizator de Nichel (Ni)
Reacția cu oxigenul – arderea Carbonului
În funcție de cantitatea de oxigen folosită, carbonul poate forma monoxid de carbon (CO) sau
dioxid de carbon (CO2).

2 C  + O2 → 2 CO monoxid de carbon

2 CO  + O2 → 2 CO2
C + O2  → CO2 dioxid de carbon

Reacția cu vaporii de apă 2 C + CO2 → 2 CO ↑ gazul obţinut nu

Acțiunea vaporilor de apă asupra cărbunelui C încins (la tulbură apa de var şi arde cu flacără
temperatură ridicată) conduce la un ameste de CO și H2 în albastră
raport molar 1:1 numit gaz de apă:

C + H2O → CO↑ + H2↑

 Reacția cu oxizii metalici
Carbonul poate reduce unele metale din compușii lor, cu formarea monoxidului de carbon (CO) sau a dioxidului de carbon
(CO2).
C + FeO→ Fe + CO↑ ( la 1000 0C)
C + 2 CuO → 2 Cu + CO2↑ ( la 350 0C)
C + 2 ZnO → 2 Zn + CO2↑ ( la 1000 0C)
CO2 + Ca(OH)2 → CaCO3 + H2O
3 C + CaO → CaC2 + CO↑ carbură de calciu (carbid) ( la 2000 0C)
9 C + 2 Al2O3→ Al4C3 + 6 CO↑ carbură de aluminiu ( la 2000 0C)
C + MnO → Mn + CO↑ ( la 1200 0C)
C + PbO → Pb + CO2↑ ( la 700 0C)
Carbidul este produs industrial într-un cuptor cu arc electric dintr-un amestec de var și cocs la aproximativ 2200 ° C.
Această metodă nu s-a schimbat încă de la inventarea sa în 1892. CaC2 = carbora de calciu = Carbid
CaO + 3C → CaC2  + CO ↑
Temperatura ridicată necesară pentru această reacție nu este practic realizabilă prin arderea tradițională, astfel încât
reacția este efectuată într-un cuptor cu arc electric cu electrozi de grafit. Produsul de carbură produs în general
conține aproximativ 80% carbură de calciu în greutate. Carbura este zdrobită pentru a produce bucăți mici care pot
varia de la câțiva mm până la 50 mm.
Reacția cu acizii oxigenați
C + 2 H2SO4 → CO2↑ + 2 SO2↑ + 2 H2O
3 C + 4 HNO3 → 3 CO2↑ + 4 NO↑ + 2 H2O
Gazul metan (metanul CH4) participă la procesul de clorurare fotochimică (Cl2) în prezenţa radiaţiilor UV (sau în absenţa
luminii UV dar la temperatură ridicată de 500º C) cu formarea derivaţilor halogenaţi (cloruraţi) ai CH4, ce joacă rol de
intermediari importanţi în sintezele organice precum şi de solvenţi organici frecvent utilizaţi.
 Reacţia Carbonului cu oxidul feric (Fe2O3): carbonul reduce
Utilizări oxizii celor mai puţin reactive metale , iar în urma reacţiei
rezultă metalul respectiv (Fe) şi CO↑ .
3C + 2Fe2O3 → 3CO2↑ + 4Fe

♦ Diamantul
♦ găurirea și șlefuirea metalelor dure;
Reacţia Carbonului cu oxizii nemetalelor: în urma reacţiilor de
♦ tăiertea și gravarea sticlei; acest fel se formează carburi covalente foarte dure. Atfel SiC
♦ lagăre pentru mașini; (carborund sau carbura de siliciu) este una dintre cele mai dure
♦ bijuterii. substanţe cunoscute. Se obţine prin reducerea silicei ( SiO 2,
  nisip) cu cocs (cărbune, C) în cuptoare electrice la temperaturi
♦ Grafit foarte ridicate de circa 3500ºC.
♦ minele de creion;
♦ creuzete metalurgice; SiO2(l) + 3C(s) → SiC(s) + 2 CO (g)
♦ electrozi;
♦ lubrifianți.
 
♦ Cărbuni de pământ
♦ combustibili;
♦ agent reducător în metalurgie;
♦ medicamente (cărbune activ);
♦ datarea antichităților.
 Grupa V – Azotul (N), Fosforul (P)
3.4. Azotul (N2)
Grupa 5 -a principală cuprinde : N, P (nemetale) , As, Sb ( metaloide), Bi (metal)

A = 14  7 protoni în nucleu, 7 electroni în învelişul electronic;

 7 neutroni localizaţi în nucleu

Z=7 N  configuraţia electronică- azot N : 1s2 2s2 2p3

 2 straturi : K şi L
 azotul este un nemetal situat în grupa a 5-a principală, perioada a 2-a

Simbol chimic: N
 
• Număr atomic: 7
 
• Izotopi
♦ 14N - 99,63 %
♦ 15N - 0,37 %
 
• Masa atomică relativă rotunjită: MN = 14
Configurație electronică: 1s2 2s2 2p3
K - 2e-
L - 5e-
 
• Poziția în sistemul periodic
♦ Perioada: 2
♦ Grupa: V A (15)
♦ Căsuța: 7
 
• Caracter chimic:  electronegativ
N + 3 e- → N3-
 
• Valența:
♦ Față de metale: III
♦ Față de H: III
♦ Față de O: I, II, III, IV, V
 
• Formează molecule diatomice (N2) printr-o legătură covalentă triplă
nepolară. N ≡ N
Proprietăţi fizice
Starea naturală   Proprietăți fizice   Utilizări
Azotul este componentul ♦ gaz incolor, inodor și ♦ sinteza HNO3, NH3 etc.;
principal al aerului atmosferic insipid; ♦ industria explozibililor;
(ocupă 78% în procente de ♦ p.t. = -210 0C, p.f. = - ♦ obținerea îngrășămintelor
volum) 195,8 0C; chimice;
  ♦ puțin mai ușor decât aerul; ♦ obținerea temperaturilor
♦ În stare liberă ♦ ρ0 = 1,25 g/L; scăzute (azot lichid);
Azotul molecular reprezintă ♦ foarte puțin solubil în apă; ♦ conservarea cărnii.
78% din volumul aerului ♦ nu arde, nu întreține
din atmosferă.   arderea și nu întreține viața.  
 
♦ Sub formă de combinații
Azotul intră în compoziția
unor substanțe anorganice
(amoniac, azotați, azotiți și
săruri de amoniu) și în toate
proteinele, fiind nelipsit din
materia vie.
Azotul (N) este un element esenţial pentru existenţa vieţii în biosferă, deoarece este inclus în structura
chimică a tuturor aminoacizilor, peptidelor, proteinelor şi acizilor nucleici (ADN şi ARN)
Azotul (N) reprezintă 78%- 79% din conţinutul atmosferei sub formă de azot diatomic N2, gaz practic inert, inaccesibil
sistemelor biologice. Se adaugă cantităţi importante prezente în structura plantelor şi a animalelor terestre, în humus, în
substanţele organice din organismele vii din sedimentele din mări şi oceane si în roci.

Circuitul azotului în natură (sau ciclul azotului) reprezintă procesul de circulație continuă a azotului în atmosferă,

scoarța terestră, organismele animale și cele vegetale, în decursul căruia acest element chimic trece (intră) în diverse forme și
combinații chimice. Azotul poate exista în stare gazoasă, sau ca nitrat, nitrit, amoniac sau intră în componența unei varietăţi de
compuși organici. Transformările survenite în cursul ciclului azotului pot să fie parte integrantă a unor procese biologice sau
nebiologice.

În cadrul Circuitului Azotului (N) în Natură, azotul mineral este folosit de plante şi înglobat în structura lor sub formă de
constituenţi celulari. Animalele sunt dependente de plante ca sursă majoră de azot.Ţesuturile vegetale şi animalele moarte
sunt mineralizate în forme din nou accesibile plantelor. Cu toate acestea, pierderile de azot din sol, sunt atât de mari încât, cel
puţin în cazul solurilor agricole, depăşesc cantitatea de azot disponibil existent

Etapele esenţiale ale acestui proces, implicând intrarea în acţiune a mai multor activităţi biochimice, unele desfaşurate
în aerobioză, iar altele în anaerobioză sunt:
1) Fixarea azotului molecular;
2) Amonificarea;
3) Nitrificarea;
4) Denitrificarea.
În cadrul circuitului azotului în natură, azotul mineral este folosit de plante şi înglobat în structura lor sub formă de
constituenţi celulari, absolut necesari proceselor biologice care au loc în organismele vegetale. Animalele sunt dependente
de plante ca sursă majoră de azot. Ţesuturile vegetale şi animalele moarte sunt mineralizate în forme din nou accesibile
plantelor. Cu toate acestea, pierderile de azot din sol, sunt atât de mari încât, cel puţin în cazul solurilor agricole, depăşesc
cantitatea de azot disponibil existent .

1) Fixarea azotului molecular N2:

Reprezintă orice proces care converteşte azotul liber în compuşi (derivaţi) cu azot. Molecula de azot N2, poate fi scindată
în atomi de azot N. (N2 → N. +N.) de energia care rezultă în urma arderilor, sub acţiunea vulcanilor, descărcărilor
electrice şi în cadrul proceselor industiale. Lumina din descărcările electrice atmosferice (fulgerele) furnizează energia
necesară care favorizează unirea azotului atomic cu oxigenul atomic, cu formarea monoxidului de azot (NO) →
(N. + O. → NO). După o serie de schimbări, compuşii cu azot ajung pe suprafaţa pământului prin precipitaţii (ploaie).
Altă variantă a reacţiei de formare a monoxidului de azot: N2 + O2 → 2 NO
Fixarea azotului molecular se poate face prin urmatoarele procese:
1.a. Prin fixarea biologică a azotului
1.b. Cu ajutorul bacteriilor libere fixatoare de azot
1.c. Prin fixarea biologica a azotului în asociaţie cu plantele
Fixarea azotului N2 este un proces complex în urma căruia azotul din atmosferă este transformat în amoniac (NH3)
sau compuși azotați (cu azot) similari. Azotul atmosferic utilizat în procesul de fixare este azotul molecular (N 2),
folositor din punct de vedere metabolic doar pentru puține microorganisme. Toate procesele de fixare a azotului sunt
realizate cu ajutorul unor enzime denumite nitrogenaze. Se cunosc trei sisteme enzimatice principale fixatoare de azot
care au drept cofactori, în ordine: Molibdenul (Mo), Vanadiul (V) şi respectiv Fierul (Fe).
Animalele si plantele superioare nu pot asimila direct azotul din aerul atmosferic. Plantele au nevoie de săruri sub forma de
săruri solubile (cloruri, nitraţi, nitriţi, sulfaţi bicarbonaţi şi carbonaţi) pe care le iau direct din sol.
Azotul total : N total = N aer atmosferic + N de natură anorganică + N de natură organică.
O parte din NH3 format este oxidată sub acţiunea unor bacterii, cu obţinerea, în final, a sărurilor anorganice pe bază de azot
(N) (bicarbonaţi, carbonaţi sulfaţi, cloruri de amoniu) cât şi a azotaţilor (nitraţilor) şi azotiţilor (nitriţilor) ce sunt oxidaţi în
totalitate tot la nitraţi - absolut necesari nutriţiei şi dezvoltării plantelor. Plantele îţi iau deci azotul (N) absolut necesar din
sărurile de amoniu (cloruri de amoniu, sulfaţi de amoniu, carbonaţi şi bicarbonaţi de amoniu) cât şi preponderent din azotaţii
(nitraţii) existenţi în sol. Toate acestea formează azotul anorganic. Astfel azotul anorganic (N de natură anorganică ) ia parte în
principal la biosinteza proteinelor vegetale, apoi a proteinelor de origine animală (animalele ierbivore consumă plantele şi se
obţine astfel N de natură organică ) şi revine parţial în sol.
Azotul atmosferic pătrunde în sol pe 2 căi principale:
1. Prin dizolvarea unor oxizi de azot (NO2, NO) când se formează acidul azotic (HNO3) şi acidul azotos (HNO2)
2. Prin intermediul unor bacterii fixatoare de azot. Aceste bacterii utilizează azotul pentru biosinteza, în principal, a azotaţilor
sau nitraţilor (săruri solubile pe bază de azot) absolut necesari pentru nutriţia plantelor, folosiţi în proporţie mare de către
plante.După moartea animalelor şi plantelor, prin putrezirea acestora sub acţiunea bacteriilor de dezaminare (de
putrefacţie),compuşii organici cu azot sunt degradaţi avansat până la amoniac (NH3), care este oxidat (descompus) la vapori de
apă şi azot (N2), care se degajă imediat în aerul atmosferic şi reia circuitul azotului în natură.
2) Amonificarea, constă efectiv în mineralizarea azotului proteic de natură organică (N) existent, până la stadiul de amoniac
NH3.
3) Nitrificarea ce cuprinde două trepte intermediare: nitritarea şi nitratarea etape în care are loc oxidarea amoniacului NH
3 până la nitriţi (NO2 ) şi respectiv nitraţi (NO3 ).
- -

4) Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric până la azot molecular şi încheie circuitul azotului.
Circuitul azotului în natură (sau ciclul azotului) reprezintă procesul de circulație continuă a azotului în atmosferă, scoarța 
terestră, organismele animale și cele vegetale, în decursul căruia acest element chimic trece prin diverse forme și combinații
chimice. Astfel, de exemplu, azotul poate exista în stare gazoasă, sau ca nitrat, nitrit, amoniac sau intră în componența a diverși 
compuși organici. Transformările survenite în cursul ciclului azotului pot să fie parte a unor procese biologice sau nebiologice.
Ciclul biogeochimic al azotului este relativ perfect, deoarece pe măsură ce acest element este consumat, mecanisme de feed-back
readuc azotul din nou în circuit. În ecosferă există rezerve practic nelimitate de azot, în special sub formă moleculară în atmosferă
 și compuși ai azotului în sol. Formele azotului accesibile pentru plante sunt azotații (NO3-). O sursă de obținere a azotaților (NO3-)
pentru plante o constituie organismele fixatoare de azot atmosferic. De exemplu, Bacteria radicicola fixează până la 280 kg azot/
ha/an. În procesul de fixare a azotului participă și unele metale tranziționale, printre care mai frecvente sunt fierul și molibdenul.
După ce sunt înglobați în protoplasma celulelor plantelor, azotații (NO3-) sunt preluați de animale și incluși în protoplasma
celulelor acestora de unde o parte trec în uree (H2N-CO-NH2) compus organic principal pe bază de azot (N), iar altă parte, după 
moartea organismelor, sub acțiunea bacteriilor de putrefacţie se descompun şi se transformă în amoniac (NH3).
Altă sursă de amoniac NH3 o reprezintă descărcările electrice din atmosferă și emanațiile vulcanice; o parte din acest amoniac
ajunge în corpul plantelor, iar altă parte, sub influența bacteriilor, se transformă în nitriți și nitrați. Parțial, nitriții, sub acțiunea 
microorganismelor denitrifiante pot ajunge din nou în atmosferă sub formă de azot molecular (N2).
În prezent, circuitul biogeochimic al azotului este modificat în parte, datorită influenței factorilor antropici printre care cel mai
important este poluarea. Procesele industriale de fixare a azotului atmosferic pentru a produce îngrășăminte chimice constituie, de
asemenea, o altă cauză de perturbare a circuitului biogeochimic al azotului.

Bibiografie:
1.Postgate, J. (1998). Nitrogen Fixation (ed. 3rd). Cambridge: Cambridge University Press.
2. Wagner SC (2011). „Biological Nitrogen Fixation”. Nature Education Knowledge. 3 (10): 15.
Circuitul Azotului (N) în Natură
 Circuitul azotului în natură

Rezervorul natural de azot

atmosferic

Fixarea azotului (NO2-)

Resturi animale Resturi vegetale Fertilizatori

(NH4+), (NO3=)

Bacterii Fixarea biologică a

Bacterii denitrificatoare descompunătoare azotului prin acţiunea
bacteriilor nitrificatoare

Amoniac (NH3)
Ion amoniu (NH4+)

Nitriţi (NO2=)

Nitraţi (NO3=)

Circuitul Azotului (N) în Natură

 Azot - metode de obținere
 
a. Distilarea aerului lichid
Distilarea este un procedeu fizic de separare a substanțelor dintr-
un amestec, care are la bază faptul că substanțele din amestec au
puncte de fierbere diferite. Azotul, care reprezintă 78% din
volumul aerului, are p.f.= - 195,8 0C, iar oxigenul, care reprezintă
21% din volumul aerului, are p.f.= - 183 0C.
 

b. Consumarea oxigenului din aer prin diverse reacții chimice:

♦ trecerea aerului peste Cu incandescent

(4 N2 + O2) + Cu→ 2 CuO + 4 N2↑
♦ oxidarea gazului metan
2 (4 N2 + O2) + CH4 → CO2↑+ 2 H2O + 8 N2↑
Molecula de azot N2 prezintă o stabilitate ridicată, motiv pentru care azotul se combină cu alte elemente la temperatură și presiune ridicată.
• Reacția cu nemetalele

N2 (g) + 3 H2 (g) ⇔ 2 NH3↑(g) (Sinteza amoniacului sau procedeul Haber)

Obs. Reacția de sinteză a amoniacului NH3 are loc la 450 0C și 200 atm., în prezența catalizatorilor, și este reversibilă.
Obs. Reacția de obţinere a monoxidului de azot NO are loc la temperaturi de peste 3000 0C, iar monoxidul de azot obținut se transformă în dioxid
de azot. În atmosferă, în timpul furtunilor însoțite de descărcări electrice se pot forma toți oxizii azotului:
N2 (g) + O2(g) ⇔ 2 NO↑(g) monoxid de azot
NO (g)  + ½ O2 (g) ⇔ NO2↑ (g)
Oxidul de diazot N2O se poate obține prin descompunerea realizată prin tratarea termică controlată a nitratului de amoniu (NH4NO3) sau
din reacția directă a acidului azotic cu amoniacul: NH3 + HNO3 = NH4NO3 + N2O ↑ + 2 H2O

N2O oxid de diazot (protoxid de azot)

NO monoxid de azot
N2O3 trioxid de azot
NO2 dioxid de azot
N2O5 pentaoxid de azot
La -30°C este un trioxidul de azot N2O3 este un lichid albastru-violet. Lichidul este în echilibru chimic cu un amestec de monoxid de azot și 
dioxid de azot de la -10°C: NO + NO2  =  N2O3

Poate fi produs şi prin acidularea unei soluții de azotit de sodiu cu acid sulfuric :
2NaNO2 + H2SO4 = N2O3 + Na2SO4 + H2O
Pentaoxidul de diazot N2O5 a fost obţinut în laborator prin reacția de deshidratare a acidului azotic (HNO3) cu pentoxid de fosfor P4O10 ca agent
deshidratant: P4O10 + 12 HNO3 → 4 H3PO4 + 6 N2O5. Mai poate fi obținut prin oxidarea dioxidului de azot cu ozon (O3), astfel:
2NO2 + 1/3 O3 → N2O5
Un compus de bază al azotului (N) este amoniacul NH3 ,care are rol de bază Lewis datorită perechii de electroni neparticipanţi care creează o
densitate electronică ridicată, un surplus de electroni la atomul de azot N. Astfel, NH3 poate reacţiona uşor cu acizii minerali, cu formarea
sărurilor de amoniu :
NH3 (aq) + HCl (aq) = NH4Cl (S) Clorura de amoniu NH4Cl se poate obține prin neutralizarea unei soluții apoase de amoniac cu 
2 NH3 (g) + H2SO4 (aq) = (NH4)2SO4 (aq) acid clorhidric, și printr-un proces de recristalizare și purificare din soluția saturată obținută:
NH3 (aq) + HNO3 (aq) = NH4NO3 (aq) (300 °C)
Un amestec de gaz de amoniac și vapori de apă este introdus într-un reactor ce conține o soluție de sulfat de amoniu saturată și acid sulfuric de
concentrație 2-4% la 60° C. Acidul sulfuric concentrat este adăugat pentru a păstra aciditatea soluției, și de a reține nivelul de acid liber. Căldura
reacției păstrează temperatura reactorului la 60 °C – obţinerea sulfatului de amoniu .

- +
NH3 disociază în apă, este o bază slabă: [HO ].[NH4 ]
Kb =
NH3 + H2O = NH4+ + HO- [NH3]
NH3

Kb NH3 = K1.[H2O]

Reacția cu metalele
Azotul (N) reacționează la temperatură obișnuită doar cu litiul (Li, un metal alcalin foarte moale – se fac săpunuri de utilitate industrială,
tehnică): N2 + 6 Li → 2 Li3N azotură de litiu
Bibliografie:
 Constantin D. Albu, Maria Brezeanu, Mică enciclopedie de chimie, Editura Enciclopedică Română, 1974, p 24.
 D. Negoiu, Tratat de chimie anorganică, editura Tehnică, vol.2, București, 1972.
 Jai Prakash Agrawal (19 aprilie 2010). High Energy Materials: Propellants, Explosives and Pyrotechnics. Wiley-VCH. pp. 117–. ISBN 
978-3-527-32610-5. Accesat în 20 septembrie 2011.
 Holleman, A. F.; Wiberg, E. (2001), Inorganic Chemistry, San Diego: Academic Press, ISBN 0-12-352651-5
 Pauling, op. cit., p. 278.

3.5. Fosforul (P)

A = 31 Fosforul (P) are valenţa III este trivalent ca şi

azotul (N). Formează cu metalele alcaline şi

P
alcalino-pământoase compuşi ionici (fosfuri), iar cu
nemetalele şi hidrogenul – compuşi covalenţi.

Z = 15
 15 protoni în nucleu, 15 electroni în învelişul electronic;
 16 neutroni localizaţi în nucleu

 configuraţia electronică- fosfor P : 1s2 2s2 2p6 3s2 3p3

 3 straturi : K, L şi M

 fosforul este situat în grupa a 5-a principală, perioada a 3-a.

Fosforul roşu
Stare naturală. Răspândire
Fosforul (P) este cel mai răspândit element nemetalic din scoarţa terestră, dintre nemetalele grupei a V-A, unde se găseşte
combinat în peste 200 de minerale de ortofosfaţi.
Fosforul (P) nu poate exista liber în natură deoarece are o mare afinitate pentru oxigen (O2). Se găsește numai sub formă de
compuși chimici (combinaţii chimice), mai ales sub formă de depozite de fosfați (ortofosfaţi) în diferite roci minerale. Principalul
mineral care conține fosfor este apatitul. Totodată fosforul se află în corpul plantelor și animalelor atât sub formă de combinații
anorganice (carapacea scoicilor, oasele vertebratelor) cât și sub formă de compuși organici biologic-activi (anumite heteroproteine
cu fosfor – caseina din lapte, lipidele complexe (fosfolipidele) : Fosfatidil-lipidele din a căror categorie fac parte toate
Glicerofosfolipidele, precum şi Sfingolipidele cu fosfor – sfingomielinele)
Lipidele complexe sunt o clasă de lipide cu largă răspandire în toate celulele animale si vegetale. În constituţia lor intră, pe lângă
carbon, hidrogen, oxigen şi alte elemente, cum ar fi fosfor, azot sau sulf. Datorită faptului că majoritatea conţin fosfor sub forma
radicalului acidului ortofosforic (H3PO4) se mai numesc fosfatide sau fosfolipide. Ele prezintă o structura complexă, deoarece pe
lângă acizi grasi şi alcooli, mai conţin şi alte componente, cum sunt acidul fosforic, aminoalcooli, aminoacizi, inozitol sau glucide.
Lipidele complexe intră in categoria lipidelor de constituţie, întrucât participă la formarea multor structuri celulare din organism
şi joacă un rol foarte important în permeabilizarea biomembranelor precum şi în menţinerea permeabilităţii pereţilor membranari
ai membranelor celulare la valori foarte ridicate, în condiţii optime.
Rol în organism. Importanţă biologică. Organismul uman conţine între 550 g – 850 g fosfor (P) în total; la adult circa 80% din
aceaastă cantitate se găseşte în oase şi în dinţi sub formă de fosfat tricalcic Ca 3(PO4)2 (hidroxiapatită), fosfat de magneziu
Mg3(PO4)2, fosfat de sodiu Na3PO4 şi fosfat de potasiu K3PO4; restul de 20% se găseşte sub formă ionizată în toate celulele
organismului şi în lichidele extracelulare.
Rol în organism. În organism fosforul este prezent sub formă de compuşi derivaţi ai acidului ortofosforic (fosfaţi anorganici
primari, secundari, terţiari de Na, K, Ca, Mg sau chiar de Sr şi de Pb
Fosfolipidele sunt lipide complexe, care reprezintă componenta principală a tuturor membranelor celulare. Fosfolipida reprezintă
o moleculă de glicerol, esterificată cu 2 acizi grași și o grupă fosfat. Majoritatea fosfolipidelor au un acid gras saturat pe o catenă,
și unul nesaturat pe cealaltă. Fosfolipidele astfel pot fi caracterizate ca trigliceride, în care un acid gras este înlocuit de o grupă
fosfat. De grupa fosfat se mai poate atașa alte grupe chimice, precum cele azotate. Fosfolipidele au un caracter amfipatic, adică
conțin o parte hidrofilă și o parte hidrofobă.
Fosforul se mai găseşte şi sub formă de esteri sau diesteri organici ai acidului fosforic sau pirofosforic (compuşi macroergici
specifici: adenozin –difosfat, guanozin-trifosfat, guanozin-difosfat, adenozin –trifosfat), coenzime (nicotinamid-adenin-
dinucleotid NAD şi nicotinamid-adenin-dinucleotid fosfat NADP)
În organism îndeplineşte roluri foarte variate:
A)Structural şi funcţional: intră în constituţia ţesutului osos şi a dinţilor; este constituent de bază al acizilor nucleici şi al
fosfolipidelor , intervine direct în biosinteza proteinelor, în multiplicarea celulară şi în transmiterea caracterelor ereditare ; face
parte integrantă din structura membranelor celulare: participă la stocarea energiei absolut necesare desfăşurării proceselor vitale în
organism; participă activ la schimburile intra- şi extracelulare şi la funcţionarea în condiţii optime a sistemelor tampon din
organismş favorizează excreţia tubulară la nivelul rinichiului; intră nemijlocit în stuctura unor protide sau heteroproteine
(caseina).
B) Energogen: prin favorizarea şi partciparea direectă la stabilirea legăturilor macroergice de tipul ATP, ADP, GDP, GTP etc.
C) Activarea directă a unor enzime şi sisteme enzimatice în organism: vitaminele hidrosolubile din complexul B devin active
doar după combinarea cu acidul fosforic –sub formă de tiamin pirofofat (forma activă pentru Tiamină sau vitamina B1),
piridoxal fosfat (forma activă a vitaminei B6 sau Piridoxină).
D) Participă direct la formarea sistemelor tampon în organism prin care se asigură menţinerea constantă a pH-ului mediului
intern (pH-ul fiziologic al sângelui, al fluidelor organismului: 7,38-7,45)
Fosforul – se află la nivelul tuturor celulelor. Cantitatea de fosfor din
organism reprezintă aproximativ 1% din greutatea corporală. Absorbţia
fosforului din alimentele ingerate se face la nivelul intestinului subţire.
Absorbţia este stimulată de prezenţa vitaminei D, a sodiului şi de
creşterea pH-ului sucului digestiv de la 3.3 la 7.9. La nivelul
glomerulului renal se absorabe 85-90% din fosfatul plasmatic.
Reabsorbţia fosforului este stimulată de vitamina D3. Prin fecale şi
transpiraţie eliminarea fosforului se face în cantităţi mici.
Hipofosfatemia conduce la modificarea raportului Ca/P şi la apariţia
unor tulburări de formare şi creştere a oaselor şi dinţilor, artrită,
anomalii celulare la nivelul eritrocitelor, leucocitelor şi trombocitelor.
Hiperfosfatemia conduce la hipertermie, distrugeri tisulare, deficienţe
catabolice și este asociată cu scăderea concentrației Ca 2+ seric
 asimilarea sa este favorizată de prezența vitaminelor A, D, de fier și
mangan.
64
 fosforul este prezent sub formă de produși ai acidului ortofosforic (fosfați anorganici
primari, secundari, terțiari, de Na, K, Ca, Mg, ) monoesteri sau diesteri organici ai
acidului ortofosforic, sau pirofosforic, compuși macroergici specifici, (adenozin
difosfat – ADP, adenozin trifosfat -ATP, guanozin difosfat -GDP, guanozin trifosfat -
GTP) coenzime (nicotinamid -adenin -dinucleotidul→ NAD, nicotinamid -adenin -
dinucleotid -fosfat → NADP)

 produsele alimentare bogate în proteine sunt bogate și în fosfor P.; alimentele cele
mai bogate în fosfor sunt laptele și produsele lactate , gălbenușul de ou, carnea de
pește, carnea (de pui, de vită, de porc), făina integrală; legumele și fructele prezintă
cantități reduse de fosfor.

 intră în constituția sistemului osos și a dinților , împreună cu ionii Ca2+;

 este constituent de bază ala acizilor nucleici –ADN și ARN și al fosfolipidelor
membranare; intervine direct în biosinteza proteinelor, în multiplicarea celulară și în
transmiterea caracterelor ereditare; intră în structura membranelor celulare;
 participă la stocarea (depozitarea) energiei necesare proceselor vitale în organism
(energogen, prin participarea la formarea legăturilor macroergice de tipul ATP, ADP,
GDP, GTP; participă la schimburile intra - și extracelulare și la formarea și
funcționarea corespunzătoare a sistemelor tampon din organism (se asigură un pH
constant); favorizează procesul de secreție tubulară la nivelul rinichilor; intră în
structura unor protide (heteroproteine) – caseina din lapte 65
Necesarul zilnic de fosfor al organismului este acoperit de obicei prin aport nutriţional, alimentar adecvat. Nevoile zilnice de
fosfor sunt aproximativ egale cu cele de Calciu: în medie 0,8 – 1 g /Kg corp/zi). Pentru copii se recomandă un aport Ca/P
supraunitar, iar pentru adulţi aportul de fosfor trebuie să-l depăşească pe cel de calciu.
Raportul Ca/P supraunitar favorizează absorbţia fosforului în organism; prezenţa vitaminei D3 în organism în cantităţi
suficiente favorizeză absorbţia fosforului. Deficitul de fosfor în organism (datorat direct malnutriţiei proteice, malabsorbţiei)
conduce la reducerea drastică a biosintezei compuşilor macroergici şi a altor compuşi biologic activi, cu efecte negative directe
asupra funcţionării aparatului renal, asupra funcţiilor neuromusculare; creează efecte nedorite cu impact negativ asupra sistemului
osos şi asupra celui sanguin.
Surse alimentare: produsele alimentare bogate în proteine sunt bogate şi în fosfor. Alimentele cele mai bogate în fosfor sunt:
laptele şi produsele lactate, brânzeturile, gălbenuşul de ou, carnea de peşte şi preparatele derivate, carnea de vită, făina
integrală şi produsele de panificaţie derivate. Legumele şi fructele conţin cantităţi reduse de fosfor.

Metode de sinteză
În natură fosforul (P) nu poate exista de unul singur, de aceea el formează compuși minerali de apatit (Ca5(PO4)3F)  şi fosforit (Ca3(PO4)2).

Fosforul se obține prin reducerea sa, în absența aerului, din fosforită naturală Ca3(PO4)2, cu cărbune (C) și cu nisip (SiO2), care
formează CaSiO3. Reacţia are loc practic prin reducerea rocilor de fosfat cu cărbune şi silice în cuptoare electrice (la temperaturi de
1200-1450ºC): 2 Ca3(PO4)2(S) + 10C(S) + SiO2(S) → 6 CaSiO3(S)  + P4(S) + 10 CO (g)

Fosforul apare în mai multe stări alotrope fundamentale, cum ar fi: fosforul alb, fosforul roșu, fosforul negru și fosforul violet;
cele mai importante forme sunt fosforul alb și fosforul roșu.
Proprietăţi
chimice
Spre deosebire de celelalte forme alotropice, fosforul alb este mult mai reactiv. Se aprinde ușor în aer, în exces de O2 și arde cu flacără gălbuie, cu
formarea  pentaoxidului de fosfor (P2O5), formula moleculară corectă fiind P4O10:
P4 + 5 O2 (EXCES) → P4O10. Datorită ușurinței de aprindere, fosforul alb se păstrează sub apă. Acesta luminează verzui și foarte slab în întuneric, în
prezența oxigenului din aer și a umidității. Fenomenul este cauzat de oxidarea produșilor inferiori de oxidare ai fosforului (P 2O5→P4O10), fenomen
numit chimioluminiscență. Cu florul F, clorul Cl, şi bromul Br reacționează energic cu aprindere sau explozie, iar cu iodul I mai lent:
P4  + 6 Cl2 → 4 PCl3; P4  + 10 Cl2 → 4 PCl5; P4  + 6 F2 → 4 PF3; P4  + 6 Br2 → 4 PBr3; P4  + 10 Br2 → 4 PBr5;
Are loc o combinare lentă cu S la temperatura camerei și energică la temperatură ridicată: P4 + 6 S → 2P2S3; P4 + 10 S → 2 P2S5
Reacția fosforului cu metalele  conduce la formarea fosfurilor: P4 + 6 Mg → 2 Mg3P2; P4 + 12 Na → 4 Na3P; P4 + 6 Ca → 2Ca3P2
Prin reacția cu vaporii de apă H2O, formează acid fosforic și hidrogen, la temperaturi peste 250 °C: 8 P + 32 H2O → 8 H3PO4 + 5 H2↑
P4 + 3 O2 → P4O6 (trioxidul de fosfor) - dimer

PCl3  + F2 → PF3 + Cl2 , metoda optimă de obţinere a PF3

Fosfurile sunt similare cu azoturile. Fosfurile ionice se formează prin reacţia fosforului alb P 4 cu metalele alcaline din grupa a I-A (Na, K, Li) şi
alcalino-pământoase din grupa a II-A ( Mg, Ca, Be).
P4 + 12 K → 4 K3P fosfură de potasiu;
Ionul fosfură P3- este o bază tare care hidrolizează energic şi complet cu formare de fosfină şi soluţii puternic alcaline
P3-(aq) + H2O (l) → PH3 (g) + 3HO-(aq)

Triclorura de fosfor PCl3 este cea mai importantă halogenură a fosforului. Participă la o serie de reacţii foarte importante, dintre care sunt
amintite:
 Reacţia PCl3 cu amoniacul NH3: PCl3 + 3NH3 → P(NH2)3 + 3HCl
Reacţia PCl3 cu un alcool primar alifatic R-OH: PCl3 + 3ROH → P(OR)3 + 3HCl
PCl3 + 3 CH3-OH → P(OCH3)3 + 3 HCl
Reacţia PCl3 cu Oxigenul O2: 2 PCl3 + O2 → 2 Cl3PO sau 2 POCl3 (oxiclorură de fosfor)

Reacţia PCl3 cu Sulful S: PCl3 + S → Cl3PS sau PSCl3

1.  Ripan, Ceteanu, p. 335
2.  Ripan, Ceteanu, p. 335
3.  Ripan, Ceteanu, p.336
4.  Ripan, Ceteanu, p. 347-348
5. Mogoș Ianculescu, p. 158-159

Grupa VI – Oxigenul O, Sulful (S)

3.6. Oxigenul (O)

A = 16  8 protoni în nucleu, 8 electroni în învelişul electronic;

O
 8 neutroni localizaţi în nucleu
 configuraţia electronică- oxigen O : 1s2 2s2 2p4
Z=8  2 straturi : K şi L
 oxigenul este un nemetal localizat în grupa a 6-a principală, perioada a 2-a
  Simbol chimic: O
 Număr atomic: 8
 Izotopi:
♦ 16O - 99,76 %
♦ 17O - 0,04 %
♦ 18O - 0,2 %

Masa atomică relativă rotunjită: MO = 16

Configurație electronică: 1s2 2s2 2p4
K - 2e-
L - 6e-
 
• Poziția în Sistemul Periodic:
♦ Perioada: 2
♦ Grupa: VI A (16)
♦ Căsuța: 8
• Caracter chimic:  puternic electronegativ
O + 2 e- → O2-
• Valența: II
• Formează molecule diatomice (O2) printr-o legătură covalentă
dublă nepolară.

Oxigenul (O) are valenţa I (-1) în apa oxigenată H2O2 şi in toţi derivaţii peroxidici de tipul R-O-O-H, respectiv R-O-O-R 1
Starea naturală   Proprietăți fizice   Utilizări
Oxigenul este cel mai răspândit ♦ gaz incolor, inodor și insipid; ♦ menține viața prin arderile de la
element din scoarța terestră (49%), ♦ p.t. = -219 0C, p.f. = -183 0C; nivelul celular;
și reprezintă 21% din volumul ♦ mai greu decât aerul, deci poate fi ♦ oxigenoterapie;
aerului atmosferic. cules în vase cu gura în sus, și ♦ agent oxidant;
În păturile superioare ale atmosferei concentrația sa în aer scade cu ♦ în metalurgie;
se găsește un strat de ozon (O3) care cresterea altitudinii (rarefierea ♦ obținerea HNO3, H2SO4;
protejează Terra de efectele razelor atmosferei); ♦ tăierea și sudura metalelor;
ultraviolete. Acumularea de ozon în ♦ ρ0 = 1,428 g/L; ♦ butelii pentru scafandri, aviatori,
cantitate mare în straturile inferoare ♦ parțial solubil în apă, făcând mineri etc.;
ale atmosferei este dăunătoare posibilă viața subacvatică. ♦ albirea hârtiei și a țesăturilor;
pentru plante și animale. ♦ întreține viața și arderea.
   
♦ În stare liberă
Oxigenul reprezintă 21% din
volumul de aer din atmosferă. Oxigenul intră în structura aerului
atmosferic (armosferei terestre)
♦ Sub formă de combinații alături de azot (N) şi participă
Oxigenul intră în compoziția multor direct la toate procesele de oxidare
substanțe anorganice (apă, oxizi, parţială şi ardere care au loc, ale
hidroxizi, acizi oxigenați și sărurile tuturor compuşilor anorganici şi
acestora) și în multe substanțe organici cunoscuţi, este cel mai
organice (glucoză, fructoză, zahăr, răspândit agent oxidant.
proteine, amidon, grăsimi etc.).
 Oxigen O2- metode de obținere
a. Electroliza apei acidulate sau alcalinizate
Electroliza este un proces de descompunere a unei substanțe sub acțiunea curentului electric. Apa distilată nu conduce curentul electric,
deci nu poate fi supusă electrolizei, motiv pentru care se dizolvă o cantitate mică de acid (apă acidulată) sau bază (apă alcalinizată)
rezultând o soluție ce conduce curentul electric.
2 H2O → 2 H2↑ + O2↑
b. Distilarea aerului lichid
Distilarea este un procedeu fizic de separare a substanțelor dintr-un amestec, care are la bază faptul că substanțele din amestec au puncte
de fierbere diferite. Oxigenul, care reprezintă 21% din volumul aerului, are p.f.=-183 0C, iar azotul, care reprezintă 78% din volumul
aerului, are p.f.=-195,8 0C.
c. Descompunerea unor substanțe compuse ( apa oxigenată, oxizi, percloraţi, peroxodisulfaţi):
♦ apa oxigenată se descompune în prezența MnO2, a urmelor de praf de impurităţi, sub acţiune aradiaţiilor UV, a căldurii
2 H2O2 → 2 H2O + O2↑

♦ oxizii unor metale se descompun la temperatură ridicată pe cale uscată, cu degajare de O2

2 PbO2 → 2 PbO + O2↑
2 HgO → 2 Hg + O2↑ (480ºC)
2Ag2O → 4 Ag + O2↑ (132ºC)
6 Fe2O3 → 4 Fe3O4 + O2↑ (1470ºC)

♦ unele săruri se descompun la temperatură ridicată pe cale uscată, cu degajare de O2

2 KClO3 → 2 KCl + 3 O2↑ (descompunerea termică a cloratului de potasiu, KClO3 )
KClO4 → KCl + 2 O2↑ (descompunerea termică a percloratului de potasiu, KClO4 )
2KMnO4 → K2MnO4 + MnO2 + O2↑ (descompunerea termică a permanganatului de potasiu, KMnO4)
Oxigenul - proprietăți chimice
Fiind elementul cu caracterul electronegativ cel mai pronunțat după halogeni (Fluor, Clor, Brom), oxigenul (O2) reacționează cu majoritatea elementelor și cu
multe substanțe compuse. Reacțiile care au loc cu creșterea conținutului de oxigen al unei substanțe se numesc reacții de oxidare. Reacțiile de oxidare pot avea
loc cu degajare de lumină și/sau căldură (numite și reacții de ardere) sau fară degajare de lumină și căldură (oxidări lente).

O2 (g) + 2OH
2 + N→
2 (g) 2
⇔22HNO↑
2
O monoxid de azot
Obs. Amestecul de hidrogen și oxigen se aprinde cu explozie.

O2  (g) + N2 (g) ⇔ 2 NO↑ (g) monoxid de azot

Reacția are loc la temperaturi de peste 3000 0C.

• Reacția cu nemetalele (Oxigenul nu reacționează direct cu halogenii)

O2 (g) + S(S)  → SO2↑(g) dioxid de sulf

3 O2(g)  + P4(S) → P4O6 (S) trioxid de fosfor

5 O2(g) + P4(S)  → P4O10 (S) pentaoxid de fosfor

O2(g) + 2 C(S) → 2 CO(g)  monoxid de carbon

O2(g)  + C(S)  → CO2(S) dioxid de carbon

 Reacția cu oxizii inferiori. Oxigenul poate oxida unii oxizi inferiori ai elementelor cu mai multe valențe la oxizi superiori.
O2 + 2 CO → 2 CO2 dioxid de carbon
trioxid de sulf (reacția are loc în prezența pentaoxidului de vanadiu, V2O5 drept
O2 + 2 SO2 ⇔ 2 SO3
cazalizator)
O2 + 2 NO → 2 NO2 dioxid de azot (reacția are loc imediat)
Reacția cu compușii organici
Oxigenul poate oxida mulți compuși organici. O importanța deosebită o are oxidarea glucozei care are loc lent, la nivel
celular, proces prin care se obține energia necesară desfășurării proceselor vitale din organism, precum si arderea
combustibililor și a carburanților, proces din care se obține energie termică sub formă de căldură (sobe, centrale termice),
electricitate (centrale termoelectrice) sau energie mecanică (motoare termice).
 
6 O2 + C6H12O6  → 6 CO2+ 6 H2O + Q
2 O2 + CH4  → CO2 + 2 H2O + Q
5 O2 + C3H8  → 3 CO2 + 4 H2O + Q
Oxidarea catalitică a amoniacului NH3 şi a sulfurii de carbon CS2
În industrie, acidul azotic HNO3 se obține prin dizolvarea în apă a oxizilor de azot provenţii din oxidarea catalitică a amoniacului, în prezența de
oxigenului O2 (din aer). Se obţin soluții de concentrație maximă de 63-65%, conform reacției: 4NH3 (g) + 5O2  (g) → 4NO↑(g) + 6H2O (g); în exces
de O2 în atmosferă bogată în O2, are loc apoi oxidarea NO la NO2: NO + ½ O2 → NO2. În ultima etapă are loc sinteza propriu-zisă a
acidului azotic, astfel: 4 NO2 + 2 H2O + O2 → 4 HNO3

CS2 (g) + 3O2 (g) → CO2(g) + 2SO2(g) , reacţie ce decurge catalitic

Reacția cu metalele: Oxigenul se combină cu majoritatea metalelor, dar compușii formați diferă în funcție de reactivitatea metalului, la temperatură ridicată şi
presiune, în cataliză eterogenă.

O2 (g) + 4 Li (S) → 2 Li2O (S) oxid de litiu

O2 (g) + 4 Na(S)  → 2Na2O(S) oxid de sodiu

O2(g) + 4 K(S) → 2 K2O(S) oxid de potasiu

O2(g)  + 2 Mg(S)  → 2 MgO(S)  oxid de magneziu

O2(g)  + 2 Ca(S)  → 2 CaO(S) oxid de calciu

3 O2 + 4 Al → 2 Al2O3 Oxid de aluminiu

O2(g)  + 2 Be(S)  → 2 BeO(S)

Oxid de beriliu

O2(g)   + Sn(S)  → SnO2 oxid de staniu (IV)

O2(g)   + 2 Pb(S)  → 2 PbO oxid de plumb (II)

O2(g)   + 2 Cu(S)  → 2 CuO oxid de cupru (II) ( la t0 < 200 0C)

O2(g)   + 4 Cu(S)  → 2 Cu2O oxid de cupru (I) ( la t0 > 200 0C)

2 O2(g)   + 3 Fe(S) → Fe3O4 oxid feroferic (amestec de FeO și Fe2O3)

3.7. Sulful (S)
 16 protoni în nucleu, 16 electroni în învelişul electronic;

A = 32  16 neutroni localizaţi în nucleu

S
Simbol chimic: S
 
• Număr atomic: 16
Z = 16  
• Izotopi
♦ 32S - 95,02 %
♦ 33S - 0,75 %
♦ 34S - 4,21 %
Structura atomului
♦ 36S - 0,02 %
 
Izotop p+ n0 e-
• Masa atomică relativă rotunjită: MS = 32
32
S 16 16 16
33
S 16 17 16
34
S 16 18 16  configuraţia electronică- sulf S : 1s2 2s2 2p6 3s2 3p4
36
S 16 20 16  3 straturi : K, L şi M

 sulful este un nemetal localizat în grupa a 6-a principală, perioada a 3-a

 este divalent, are valenţa II
Configurație electronică: 1s2 2s2 2p6 3s2 3p4
K - 2e-
L - 8e-
M - 6e-
 
• Poziția în sistemul periodic
♦ Perioada: 3
♦ Grupa: VI A (16)
♦ Căsuța: 16
 
• Caracter chimic: electronegativ, mai slab ca al oxigenului (O)
S + 2 e- → S2-
 
• Valența:
♦ Față de metale: II
♦ Față de H: II
♦ Față de O: IV, VI
 
• Formează molecule cu 8 atomi (S8),  prin legături covalente simple nepolare.
 Starea naturală   Proprietăți fizice   Utilizări
Sulful este puțin răspândit în ♦ solid galben, sfărâmicios, cu ♦ fabricarea ebonitei;
natură. miros specific; ♦ fabricarea prafului de pușcă;
  ♦ p.t. = + 113  C, p.f. = +
0
♦ fabricarea chibriturilor;
♦ În stare liberă 444,6  C;
0
♦ fabricarea artificiilor;
Sulful nativ se găsește în ♦ mai greu decât apa; ♦ fabricarea H2SO4;
natură sub formă de zăcăminte ♦ ρ= 2,07 g/cm3 (la 25 0C); ♦ fabricarea sulfurilor;
de suprafață sau subterane. ♦ insolubil în apă; ♦ fabricarea coloranților;
  ♦ solubil în sulfură de carbon ♦ vulcanizarea cauciucurilor;
♦ Sub formă de combinații (CS2); ♦ medicină (sulfamide);
Sulful intră în compoziția ♦ nu conduce căldura sau ♦ rafinarea petrolului;
multor substanțe anorganice curentul electric. ♦ albirea țesăturilor;
(hidrogen sulfurat, oxizi de ♦ agricultură (insecticide).
sulf, sulfați, sulfiți, sulfuri), în    
petrol cărbuni și în unele
proteine.
Cele mai răspândite minereuri
ce conțin sulf sunt:
♦ pirita (FeS)
♦ calcopirita (CuFeS2)
♦ galena (PbS)
♦ stilbina (Sb2S3)
♦ blenda (ZnS)
♦ cinabru (HgS)
♦ ghips (CaSO4•2H2O)
♦ baritină (BaSO4)
Sulful S face parte din categoria bioelementelor minerale (oligoelementelor esențiale),
împreună cu clorul Cl. (bioelemente ce intervin în cantități extrem de mici, infime în procesele
metabolice din organism și îndeplinesc de multe ori rolul de catalizator, iar prezența lor e absolut
necesară pentru creșterea și dezvoltarea organismului); intră în componența unor enzime,
vitamine, hormoni și pigmenți → catalizator în metabolismul plantelor, animalelor și omului;
mărește activitatea enzimelor, accelerează procesele biochimice în organism, stimulează sinteza
amidonului, zahărului, pectinei, acizilor nucleici, grăsimilor; cofactor sau constituent ai
moleculelor complexe (vitamina B12)

Sulful se găsește în organismul uman mai ales sub formă organică (de aminoacizi cu sulf,
proteine, mucopolizaharide, sulfolipide etc) și în proporție mai mică sub formă minerală (sulfați,
tiocianați). Cantitatea totală de sulf din organismul uman adult este de 170-180 g. Necesarul
zilnic de sulf al organismului uman de 0,85 g/Kg corp/zi la persoanele adulte.

Principalele surse alimentare ce aduc un aport substanțial de sulf în organism sunt: carnea,
viscerele, ouăle, laptele, brânzeturile ce conțin sulf sub formă ușor asimilabilă de organism, în
timp ce cerealele, leguminoasele uscate, varza, conopida, gulia, cuprind compuși ai sulfului mai
greu absorbabili (sulfați, tiocianați)

Sulful S joacă un rol deosebit de important în procesul de morfogeneză precum și în toate

procese fiziologice legate de dezvoltare, creștere, regenerare (în special sub formă de
tioaminoacizi) 81
Sulful – rol biologic :

 intervine în morfogeneză, unde contribuie la biosinteza proteinelor

tisulare: a glutation, colagen, elastină, keratină și a unor glicoproteine;
 participă la numeroase procese biochimice de oxido-reducere în
organism, reacţii redox cu transfer de electroni;
 intervine direct în procesele de coagulare a sângelui;
 participă la procesele de detoxifiere din organism prin formarea de
sulfoconjugați prin intermediul grupărilor tiolice –SH;
 intervine activ în metabolismele glucidic, lipidic, protidic (component
al coenzimei A prin intermediul grupărilor –SH;
 este activator al unor sisteme enzimatice ( prin intermediul grupelor –
SH);
 intervine în procesele anabolice și catabolice, prin prezența sa în
unele vitamine (tiamina, biotina) sau hormoni (insulina, oxitocina).

82
Sulful - proprietăți chimice
• Reacția cu nemetalele
Reacția cu hidrogenul, oxigenul și carbonul au loc la temperatură
ridicată.
S (S)  + H2(g) → H2S↑(g)
S (S)  + O2 → SO2↑(g)
2 S(S) + C (S) → CS2 (g)
 
• Reacția cu metalele
Sulful reacționează ușor cu metalele formând, de regulă, săruri ale
metalelor cu valența inferioară. Condițiile de reacție depind de
reactivitatea metalului.

S(S)   + 2 Na(S)   → Na2S(S)   sulfură de sodiu

S(S)    + Fe(S)   → FeS(S)   sulfură de fier (II)
S(S)   + 2 Cu(S)   → Cu2S(S)   sulfură de cupru (I)
S(S)  + Hg (l) → HgS(S)   clorură de mercur (II)
Reacția cu acizii minerali (H2SO4 şi HNO3), cu cloratul de potasiu (KClO3) şi cu dicromatul de potasiu (K2Cr2O7)
Sulful reacționează la cald, la temperatură ridicată cu H2SO4 sau HNO3 în soluții concentrate, precum şi cu dicromatul de
potasiu şi cloratul de potasiu la temperaturi ridicate în fază solidă:
3S(S)  + 2KClO3 (S)  → 3SO2(g) + 2 KCl(S)
S(S)  + K2Cr2O7 (S) → Cr2O3(S) + K2SO4(S)
S(S)  + 2 H2SO4 (l) → 3 SO2↑(g) + H2O (l)
S   + 2 HNO  → 2 NO↑ + H SO
Prin tratarea sulfului cu hidrogen se obține hidrogen sulfurat, denumit și acid sulfhidric (H2S), la temperatură ridicată. 

H2 + S → H 2 S
H2S → HS- + H+
Prin reducerea sulfului elementar se obțin polisulfuri, care sunt compuse din catene de atomi închise prin centre de S −:
2Na + S8 → Na2S8

Această reacție pune în vedere o proprietate distinctivă a sulfului, și anume faptul că acesta formează catene (mai mulți atomi
se leagă între ei formând lanțuri). Protonarea acestor anioni polisulfuri conduce la formarea de polisulfani, H 2Sx unde x = 2, 3
și 4.În cele din urmă, reducerea totală conduce la formarea de sulfuri:

16 Na + S8 → 8 Na2S

Sulful solid (S) arde cu o flacără albastră; în urma reacției ce are loc în atmosferă bogată în O2 se obţine dioxidul de sulf SO2
sau anhidrida acidului sulfuros, un gaz sufocant cu un miros foarte neplăcut. Dacă se continuă oxidarea, se obține oxidul
superior, trioxidul de sulf, SO3 care este anhidrida acidului sulfuric, H2SO4.

S(S) + O2 (g) → SO2(g) În absența catalizatorului, oxidarea SO2 este lentă. În procesul vechi cu camera de plumb,
catalizatorul este dioxidul de azot (NO2). În procedeul prin contact, catalizatorul este
2SO2(g) + O2(g) = 2SO3(g) pentaoxidul de vanadiu, V2O5. Trioxidul de sulf SO3 produs este dizolvat în acid sulfuric
98%, în care reacționează cu cele 2% apă H 2O, formand H2SO4.
SO3(g) + H2O(l) = H2SO4 (l)
Numerele de oxidare ale sulfului variază de la -2 la +6. Datorită reactivităţii sale, acesta are o varietate de compuși anorganici,
cât și câțiva compuși organici cu importanță biologică ridicată. Compușii cu legături multiple de tipul carbon-sulf sunt rari,
excepție făcând disulfura de carbon (CS2), un lichid incolor volatil, asemănător din punct de vedere structural cu dioxidul de
carbon (CO2). Este folosit ca reactiv pentru fabricarea polimerului numit rayon și a altor compuși organici cu sulf. Spre deosebire
de monoxidul de carbon (CO), monosulfura de carbon (-C≡ S+) este stabilă doar în formă de gaz foarte diluat, fiind răspândit între
sisteme solare.
Sulful (S), în soluţii puternic alcaline concentrate (KOH), disproporţionează cu formarea sulfurii şi a sulfitului :

3S(S) + 6KOH(aq) → 2K2S(aq) + K2SO4(aq) + 3H2O(l)

Bibliografie
1.^ „Sulf” la DEX online Accesat pe 14 octombrie 2016.
2.^ "sulphur". Oxford English Dictionary. Oxford University Press. 2nd ed. 1989.
3.^ Mallory & Adams (2006) The Oxford introduction to Proto-Indo-European and the Proto-Indo-European world, Oxford University Press
4.^ Pauling, p. 214.
5.^ Ripan, Ceteanu, p. 212.
6.^ Ripan, Ceteanu, p. 214.
7.^ Egon Wiberg; Nils Wiberg (2001). Inorganic Chemistry. Academic Press. pp. 513–. ISBN 978-0-12-352651-9.
8.^ Greenwood, N. N.; & Earnshaw, A. (1997). Chemistry of the Elements (2nd ed.), Oxford:Butterworth-Heinemann. ISBN 0-7506-3365-4.
9.^ Handbook of Preparative Inorganic Chemistry, 2nd ed. Edited by G. Brauer, Academic Press, 1963, NY. Vol. 1. p. 421.
10.^ Wilson, R. W.; Penzias, A. A.; Wannier, P. G.; Linke, R. A. (15 martie 1976). „Isotopic abundances in interstellar carbon
monosulfide”. Astrophysical Journal. 204: L135–L137. Bibcode:1976ApJ...204L.135W. doi:10.1086/182072.
11.^ Cremlyn R. J.; "An Introduction to Organosulfur Chemistry" John Wiley and Sons: Chichester (1996). ISBN 0-471-95512-4.
12.^ sulfuric acid (în engleză), ChEBI, accesat în 5 octombrie 2016
13.^ Schwefelsäure in: Roempp Chemie Lexikon, Thieme Verlag, 2007, online
14.^ [1] Date despre anhidrida sulfuroasă.
 Bibliografie
1. Peter Atkins, Tina Overton, Jonathan Rourke, Mark Weller, Fraser Armstrong, Inorganic Chemistry, Oxford
University Press, Great Britain, 2014, 912 pp.
2. Rodica Cuciureanu, Igiena Alimentului, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Performantica, Iași, 2012,
484 pp.
3. Victoria ALDEA, Valentina UIVAROSI, CHIMIE ANORGANICĂ. Elemente şi Combinaţii, Editura
Medicală, Bucureşti, 1999, 694 pp.
3.1. Cezar Spînu, Florina Ciolan, Chimie Bioanorganică, Editura Universitaria, Craiova, 2013, pp. 7-14.
4. Mircea Nicolae Palamaru, Alexandra Raluca Iordan, Alexandru Cecal, Chimie bioanorganică și metalele
vieții, Editura BIT, 1997, 395 pp.
5. Pickart, L (2008). "The human tri-peptide GHK and tissue remodeling". J. Biomater. Sci. Polymer
Edition. 19 (8): 969–988
6. Catherine E. Housecroft; Alan G. Sharpe, Inorganic Chemistry, Editura: Pearson Education (U.S.), New
York, 2012.
7. Alina Ştefanache, Alina Monica Miftode, Maria Miftode, Chimie Anorganică Experimentală, Editura
Fundaţiei Axis, Iaşi, 2007, 349 pp.
8.. Adrian Chiriac, Ciprian Radovan, Daniela Dascalu, Vlad Chiriac - Compendiu de chimie generală pentru
licenţă, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.
9. Cornelia Guran, Chimie Anorganică - Structura atomului. Legatura chimică., Volumul I, Editura ASAB,
Bucureşti, 2017.
10. Mircea Ştefan, Chimie anorganică. Note de curs, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017.