Tema nr.

6: Frunza
 Definiția și funcțiile
Frunza este un organ vegetativ monosimetric, cu
frunzei
structură dorsoventrală, cu creştere rapidă şi limitată,
cu durată de viaţă scurtă, care îndeplineşte funcţia
principală de fotosinteză alături de transpiraţie şi
respiraţie.
În cazuri speciale, frunzele metamorfozate mai
îndeplinesc şi alte funcţii: de protecţie, de absorbţie,
înmagazinare de substanţe organice de rezervă, de
nutriţie carnivoră, înmulţire vegetativă etc.
 Morfogeneza frunzei
Frunza se formează pe seama meristemului apical al tulpinii, din
primordiul foliar.
Primordiul se împarte în două segmente:
1. segmentul superior şi
2. segmentul inferior.
Mai întâi îşi începe activitatea segmentul inferior, din care se formează
teaca şi stipelele. Ulterior se formează segmentul superior, care are o
creştere terminală rapidă, din care rezultă peţiolul şi limbul.
La monocotiledonate, din segmentul inferior se formează numai teaca,
iar din cel superior limbul, între teacă şi limb existând un meristem
intercalar. Acesta, prin diviziune, determină alungirea limbului, frunza
rămânând îngustă datorită absenţei în aceste frunze a unor zone de
creştere laterală.
La dicotiledonate zona de creştere terminală determină formarea
nervurii şi a unei zone laterale meristematice care contribuie la
creşterea în lăţime a limbului. Creşterea în grosime a limbului este
realizată de un meristem ventral, care apare sub epiderma
superioară.

Segmentarea limbului foliar are loc datorită activităţii inegale a

zonei laterale meristematice.
Frunzele se împart în două categorii: simple și compuse.
Frunzele simple sunt caracteristice monocotiledonatelor şi multor
dicotiledonate, iar cele compuse sunt frecvente la unele
dicotiledonate. Cunoaşterea morfologiei frunzelor are importanţă
deosebită pentru identificarea şi clasificarea plantelor.
 Morfologia frunzei simple
O frunză simplă, completă este formată din trei părţi:
limb, peţiol şi teacă.

Fig. 1. Morfologia frunzei

1. Limbul sau lamina este este partea lățită, cea mai importantă a frunzei care este
străbătut de nervuri.
2. Peţiolul (codița) este un cordon cilindric, plan, convex sau concav, care susține
limbul și îl expune într-o poziție favorabilă față de lumină. Aceste mişcări de
orientare a limbului se datorează prezenţei unor articulaţii de o structură specială,
numite pulvinule. Limbul, serveşte, de asemenea, la circulaţia sevei brute spre limb
şi a celei elaborate spre tulpină,
Peţiolul are şi rol mecanic, de susţinere a limbului când acesta este lovit de stropii
de ploaie, de gheaţă sau când este bătut de vânt.
Peţiolul are formă cilindrică, ca la Condurul doamnei (Tropaeolum majus), sau
poate fi comprimat, ca la Populus.

3. Teaca este partea bazală a pețiolului, cu ajutorul căreia frunza se prinde de nodul
tulpinal. La graminee (grâu), teaca este mare, cilindrică, despicată longitudinal,
înconjoară internodul tulpinal.
Există plante care au frunze incomplete. Astfel, la graminee, frunza
este formată numai din teacă și limb, la altele numai din limb, în
aceste situații frunza se numesște sesilă.

Când este formată numai din limb, frunza se prinde de tulpină prin
baza acesteia și se numește amplexicaulă, cum ar fi la sugel –
Lamium amplexicaule sau poate inconjura complet tulpina și se
numește perfoliată, ca la punguliță – Thlaspi perfoliatum.
 Tipuri de nervațiuni

Totalitatea fasciculelor conducătoare care străbat limbul şi

modul în care acestea se dispun formează nervaţiunea limbului.

Există frunze cu o singură nervură, cunoscute sub numele de

uninerve, cum ar fi la brad – Abies alba și

cu mai multe nervuri, după cum urmează:

• Nervațiune dihotomică se caracterizează printr-o bifurcare repetată a nervurilor,
fiind specifică plantelor mai puțin evoluate, cum ar fi la unele ferigi, la Ginko biloba.
• Nervațiune penată prezintă o nervură principală, mediană, mai dezvoltată, din care
pornesc nervuri secundare laterale mai subțiri, asemănătoare cu ramificațiile unei
pene, la corcoduș – Prunus cerasifera.
• Nervațiune palmată constă în aceea că nervurile principale pornesc din același loc,
din vârful pețiolului și pătrund în limb sub diferite unghiuri, cum ar fi la vița de vie –
Vitis vinifera, dovleac – Cucurbita pepo, mușcată – Pelargonium zonale etc.
Nervațiunile penată și palmată sunt specifice plantelor din clasa dicotiledonate.
• Nervațiune paralelă se caracterizează prin prezența mai multor nervuri care sunt
paralele între ele, cum ar fi la grâu – Triticum aestivum.
• Nervațiune arcuată constă în aceea că nervurile secundare sunt ușor curbate, cum
ar fi la corn – Cornus mas, mărgăritar – Convallaria majalis.
Nervațiunile paralelă și arcuată sunt specifice plantelor din clasa monocotiledonate.
 Forma limbului
Forma limbului definește forma frunzei și ea se raportează la
diferite forme geometrice, obiecte și organe.
Există astfel mai multe tipuri de frunze:
• - eliptică, asemănătoare unei elipse, cu lățimea cea mai mare la
mijlocul limbului, la fag – Fagus sylvatica;

• - ovată, la care lățimea cea mai mare se află spre baza limbului,
la liliac – Syringa vulgaris;

• - obovată sau invers ovată, cu lățimea cea mai mare spre varf,
la scumpie – Cotynus coggygria;
• - lanceolată, în formă de lance, cu lungimea de 3-5
ori mai mare decat lățimea, la salcie – Salix alba;

• - circulară, cu lungimea și lățimea aproximativ egale,

la părul pădureț – Pyrus pyraster;

• - triunghiulară, la plop - Populus nigra;

• - romboidală, la mesteacăn – Betula pendula;

• - liniară, la care lungimea depăseste cu mult lățimea,

la graminee;

• - aciculară, asemănătoare unor ace, la molid – Picea

abies;
• - spatulată, asemănătoare unei spatule, la bănuței –
Bellis perennis,

• - reniformă, în formă de rinichi, cu lățimea mai mare

decât lungimea și cu un sinus bazal rotunjit, la calcea
calului – Caltha palustris;

• - cordiformă, în formă de inimă, la liliac;

• - fistuloasă, cilindrică, goală la interior, la ceapă –
Allium cepa;

• - ensiformă, in formă de teacă de sabie, la stânjenel –

Iris germanica.
Figura 3.
Forma
limbului
foliar
 Culoarea limbului este în general verde de diverse nuanțe,
dar poate fi:
• concolor, colorat uniform pe ambele fețe;

• discolor, verde închis pe partea superioară și verde deschis

pe cea inferioară;

• variegat, cu benzi galben-verzui sau maculat, cu pete mai

deschise.
Limbul frunzei poate fi:
• pubescent (cu peri scurți),

• glabru (fără peri),

• glauc (acoperit de ceară),

• hirsut (cu peri lungi, drepți, rigizi),

• lanat (cu peri mătăsoși).

 Baza limbului

Baza limbului se prezintă sub diverse forme (fig.4), cum ar fi:

• cordată, în formă de inimă, la liliac;
• hastată, în formă de cazma, ca la volbură - Convolvulus arvensis;
• sagitată, cu doi lobi ascuțiți, la săgeata apei – Sagittaria
sagittifolia;
• reniformă, în formă de rinichi, la calcea calului;
• cuneată, în formă de pană;
• asimetrică, la ulm;
• auriculată, cu doi lobi mici rotunzi, la stejar – Quercus robur;
• decurentă, cand se continuă în lungul tulpinii, care devine astfel
aripată, cum ar fi la tătăneasă – Symphytum officinale;
• peltată, cand pețiolul se prinde de mijlocul limbului, ca la ricin –
Ricinus communis etc.
Figura 4. Baza limbului
 Vârful limbului

Vârful limbului este de asemenea variabil (fig. 5). Acesta

poate fi:
• ascuțit, cum ar fi la salcie – Salix alba;
• acuminat, cu varful brusc îngustat și filiform, ca la
fasole – Phaseolus vulgaris;
• rotund, ca la scumpie – Cotynus coggygria;
• trunchiat, retezat, ca la coroniște - Coronilla varia;
• emarginat, cu un sinus apical, la brad Abies alba;
• mucronat, cu o prelungire subțire în vârf, cum ar fi la
foliolele de măzăriche – Vicia sativa etc.
Figura 5. Vârful limbului
 Marginea limbului
Marginea limbului poate fi întreagă, ca la liliac sau cu
incizii (crestături). Inciziile pot fi mici sau mari.
Incizii mici sunt considerate atunci când ele pătrund
superficial în limb, acestea sunt: serată, dințată, crenată
și sinuată (fig. 6):
• - serată, atunci cand dințișorii sunt orientați spre vârful
limbului, întâlnită la majoritatea plantelor cu incizii mici;
• - dințată, când dințisorii sunt perpendiculari pe limb,
cum ar fi la alun – Corylus avellana;
• - crenată, când dințișorii sunt rotunjiți, ca la urzica
moartă – Lamium amplexicaule;
• - sinuată, când marginea limbului este ondulată cum ar
fi la fag – Fagus sylvatica, porumb – Zea mays.
Figura 6. Inciziile mici ale limbului frunzei
Incizii mari sunt considerate atunci când ele pătrund mai
mult de un sfert în limb și se definesc după nervațiune și
gradul de adâncire a inciziilor.
În cazul frunzelor cu nervațiune penată, inciziile sunt dispuse
simetric față de nervura mediană a frunzei, iar segmentele se
numesc lobi (fig. 7).
După adancimea inciziilor, deosebim:
• frunze penat-lobate, când inciziile pătrund un sfert din
jumătatea limbului foliar, la stejar – Quercus robur;
• penat fidate, când inciziile pătrund pană la jumătate în limb,
la stejarul roșu american – Quercus rubra;
• penat partite, cu incizii pană la trei sferturi, la traista
ciobanului – Capsella bursa-pastoris și
• penatsectate, când inciziile pătrund pană la nervura
principală, la mărar - Anethum graveolens.
Figura 7. Inciziile mari ale limbului frunzei
La frunzele cu nervațiune palmată, adâncimea
inciziilor se raportează la limbul întreg, respectiv între
baza și vârful acestuia.
Astfel, identificăm frunze: palmat-lobate (1/4), la vița
de vie – Vitis vinifera; palmat-fidate (1/2), la ricin –
Ricinus communis; palmat-partite (3/4), la nemțisorul
de câmp – Consolida regalis; palmat-sectate (4/4), la
cânepă – Cannabis sativa.
 Frunze compuse

Frunza compusă se formează din frunza simplă, penat-sectată sau

palmat-sectată, la care segmentele se numesc foliole și au pețioli
proprii.
Foliolele pot fi dispuse penat sau palmat, precum nervurile, rezultând
frunze penat-compuse sau palmat-compuse (fig. 8).
Frunzele penat-compuse pot fi: imparipenat-compuse, când se termină
cu o foliolă în vârf, ca la salcam - Robinia pseudoacacia și paripenat-
compuse, când foliola terminală lipsește sau s-a transformat în cârcel,
cum ar fi la mazăre – Pisum sativum. Frunzele paripenat-compuse pot fi
și biparipenat-compuse, prin ramificarea nervurii principale (rahisului),
cum ar fi la Albizia julibrissin.
Frunzele palmat-compuse sunt acelea care au un număr impar de
foliole, trei, cinci, șapte și toate pornesc din varful pețiolului, exemplu
la castan - Aesculus hippocastanum, lupin - Lupinus polyphyllus.
Frunzele cu 3 foliole se numesc trifoliate, la fasole – Phaseolus vulgaris.
Figura 8. Frunze compuse
 Anexele frunzelor

Frunzele sunt însoțite adesea la bază de niște formațiuni foliacee sau

membranoase numite anexe foliare. Acestea sunt reprezentate de: stipele,
ochrea, ligula și urechiușele.
• Stipelele se întâlnesc la frunzele fără teacă, sunt formațiuni
pereche, așezate la baza pețiolului și sunt mai mici decât
frunza. Rolul stipelelor este de a proteja mugurii. Există și
stipele asimilatoare, cu rol în fotosinteză, cum ar fi la
mazăre – Pisum sativum, care sunt mai mari decat foliolele.
• Ochrea se ântâlnește la plantele din familia Polygonaceae,
are formă de cornet și învelește baza internodului tulpinal.
Ea provine din concreșterea stipelelor.
• Ligula este o formațiune membranoasă situată la baza
limbului de la graminee. Aceasta împiedică pătrunderea
apei sau a diferiților dăunători între teacă și tulpină.
• Urechiușele se întâlnesc tot la frunzele de graminee, fiind
prelungiri ale bazei limbului, care strang frunza în jurul
tulpinii.
 Dispoziția frunzelor pe tulpină sau ramuri

Frunzele se prind pe tulpină la noduri.

Există trei moduri de prindere a frunzelor:
• alternă, câte o frunză la nod, cum ar fi la măr, salcâm;
• opusă, câte două frunze la același nod, la arțar - Acer
platanoides și
• verticilată, câte 3 sau mai multe frunze la același nod, la
leandru – Nerium oleander, sânziene – Galium mollugo.
 Tipuri de frunze în dezvoltarea ontogenetică

În dezvoltarea plantelor, de la germinație și până la înflorire, apar

următoarele frunze: cotiledoanele, catafile, nomofile și hipsofile.
• Cotiledoanele sunt primele frunze care iau nastere din
embrionul seminței. Ele sunt în număr de două, la
dicotiledonate și unul la monocotiledonate. Se prezintă de
forma unor frunzuliţe foarte subţiri, cu nervuri incomplete, ca la
ricin sau ca nişte formaţiuni groase, bogate în substanţe de
rezervă, ca de exemplu la fasole. În timpul germinației seminței,
acestea pot ieși la suprafața solului, germinația fiind epigee,
cum ar fi la fasole sau pot rămane în sol, germinația fiind
hipogee, la mazăre.
La plantele cu germinare epigee, cotiledoanele sunt scoase din
sol, formeză cloroplaste şi au rol asimilator, iar după un timp se
usucă şi cad (măr, prun, tei, Abies alba – brad, Carpinus sp. –
carpen, Fagus sylvatica – fag, Pinus sp. – pin, Trifolium sp. – trifoi
ş.a.).
 La plantele cu germinare hipogee, cotiledoanele rămân în
sol, sunt groase şi nu conţin cloroplaste (mazăre, fasole,
stejar, Vicia sp., majoritatea monocotiledonatelor). La unele
graminee (grâul, orzul) în afară de cotiledonul normal
dezvoltat, cu rol în absorbţie şi numit scutelum, mai există şi
un al doilea cotiledon, rudimentar, numit epiblast, situat în
poziţie opusă faţă de cel normal.
În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă,
cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă
acumulate, se usucă şi cad.
Numărul cotiledoanelor variază între 2-15 la
gimnosperme, 2 la dicotiledonate sau 1 la
monocotiledonate. La multe plante semiparazite (vâsc) sau
parazite (cuscuta), precum şi la orhidaceae, cotiledoanele
lipsesc din embrionul rudimentar al seminţei.
Tipuri de Frunze sub raport ontogenetic şi funcţional: 1 - reprezentare sche-matică. Cotiledoane şi
nomofile la plante cu germinaţie epigeică: 2 - Abies alba; 3 – Acer sp.; 4 – Fagus sylvatica; 5 – Carpinus
sp.; cat - catafile; cot - cotiledon; h - hipocotil; hf - hipsofile; nmf - nomofile; ptf - protofile; rp - rădăcina
prin-cipală; rs - rădăcini secundare.
• Catafilele sunt frunze incomplet dezvoltate, adesea reduse la
teaca frunzei. Ele protejează mugurii, bulbii, bulbo-tuberculii. În
structura catafilelor, ţesutul mecanic este bine reprezentat.
Catafilele pot fi caduce la muguri sau pot fi persistente la bulbi,
rizomi.
• Nomofilele sunt frunzele propriu-zise, cu rol în fotosinteză.
Primele frunze care apar se numesc protofile, iar cele care apar
mai târziu se numesc metafile.
• Hipsofilele sunt frunze de înălțime, situate în apropierea florilor și
inflorescențelor. Sunt ultimile organe foliare care se formeză pe
tulpină la înflorirea plantei şi sunt incomplet dezvoltate.
Reprezintă în general organe de protecţie pentru floare sau
inflorescenţă. Dintre hipsofile fac parte: bracteea și bracteolele,
din axila cărora se formează flori sau inflorescențe; involucrul și
involucelul de la baza inflorescenței familiei Apiaceae; glumele de
la Poaceae; spata care protejează inflorescența la ceapă, la
floarea de narcisă; hipsofila, care însoțește inflorescența sau
fructul teiului; hipsofilele care formează cupa la stejar, fag.
 Prefoliația
Prefoliația reprezintă modul de așezare a frunzelor în muguri. Frunzele, pentru a ocupa în
muguri un spațiu cât mai redus, sunt îndoite, cutate în diferite moduri.
Prefoliația variază în funcție de specie, fiind un caracter important în recunoașterea
speciilor.
Există mai multe tipuri de prefoliație, cum ar fi: prefoliație plană, prefoliație conduplicată,
prefoliație plicată, prefoliație involută, prefoliație revolută, și prefoliație circinată (fig.
11).
• Prefoliația plană este specifică frunzelor de pin, care stau în mugur câte două, față în
față.
• Prefoliația conduplicată constă în plierea celor două jumătăți ale limbului pe nervura
mediană, cum ar fi la piersic – Persica vulgaris.
• Prefoliația plicată constă în plierea frunzei pe nervurile laterale, exemlpu la ulm –
Ulmus minor.
• Prefoliația convolută se realizează prin răsucirea limbului de la o margine la alta pe
partea superioară, în formă de con, la măr – Malus domestica.
• Prefoliație involută constă în răsucirea independentă a marginilor frunzei pe partea
superioară a limbului, cum ar fi la păr – Pyrus communis.
• Prefoliație revolută constă în răsucirea independentă a marginilor frunzei pe fața
inferioară a limbului, ca la stevie – Rumex patientia.
• Prefoliație circinată întâlnită la ferigi, constă în aceea că varful frunzei este răsucit în
formă de spirală, cârjă.
Figura 11. Tipuri de prefoliație
 Frunze metamorfozate

Frunzele metamorfozate sunt acelea care își modifică

forma, structura, îndeplinind alte funcții decât cele
specifice, cum ar fi: cu rol de protecție, agățătoare,
transformate în capcane (fig. 12).
• Frunzele cu rol de protecție sunt adesea transformate în
spini, cum ar fi cele de dracilă - Berberis vulgaris sau la
cactuși.
• Frunzele unor plante sunt transformate în cârcei, cu rol
de prindere, agățare, la mazăre – Pisum sativum, cârceii
sunt rezultați din transformarea foliolelor terminale.
• Frunzele transformate în capcane sunt specifice
plantelor carnivore, fiind adaptate la prinderea
insectelor, cum ar fi la Utricularia vulgaris, Nepenthes,
frunzele au diferite forme, de urnă, bășici.
Figura 12. Frunze metamorfizate
 Anatomia frunzei

Diferitele ţesuturi care alcătuiesc structura limbului

provin din activitatea meristematică a primordiilor
foliare.
Frunzele prezintă două epiderme diferit structurate şi
mezofilul diferenţiat în parenchim palisadic spre faţa
superioară şi parenchim lacunos spre faţa inferoară.
La angiosperme, structura limbului prezintă o mare
variabilitate și cel mai înalt grad de diferențiere și
specializare a celulelor.
În secțiune transversală prin limb se observă structura
acestuia, formată din două epiderme: superioară
(adaxială) și inferioară (abaxială), între care se află
parenchimul asimilator sau mezofilul frunzei.
Epiderma se formează din protodermă, prin diviziuni anticlinale, fiind formată
dintr-un singur rând de celule, cu pereții exteriori, cutinizați, cerificați sau
mineralizați.
În epidermă, din activitatea meristemoidelor se formează stomatele, cu rol în
schimbul de gaze. Stomatele sunt formate din două celule stomatice
reniforme sau halteriforme (la graminee), însoțite de 2 sau mai multe celule
anexe. Numărul de stomate diferă de la o specie la alta, între 100-300/mm2.
Stomatele pot fi prezente în ambele epiderme și frunza se numește
amfistomatică, cum ar fi la graminee (La plantele erbacee ele sunt mai
numeroase în epiderma inferioară), fie numai în epiderma inferioară și se
numește hipostomatică, cum ar fi la măr – Malus domestica (La majoritatea
plantelor lemnoase (stejar, fag, carpen) stomatele sunt localizate exclusiv în
epiderma inferioară) sau numai în epiderma superioară și frunza se numește
epistomatică, exemplu la plantele de baltă.
La plantele acvatice submerse (Elodea, Myriophyllum) nu există niciodată
stomate, schimburile gazoase între plantă şi gazele dizolvate în apă se fac prin
cuticula subţire
La Gramineae, în epiderma superioară sunt prezente celule buliforme (celule
cu apă), care în timp de secetă își pierd apa, ca urmare frunza se răsuceste
spre interior, micșorându-și astfel suprafața de transpirație (fig. 13).
Figura 13. Anatomia frunzei la porumb
La gimnosperme (conifere), epiderma prezintă
adaptări pentru reducerea transpirației, cum ar fi o
cutinizare puternică și adâncirea stomatelor în
hipodermă sau chiar în mezofil.
În epidermă sunt prezenți peri protectori sau
secretori, care pot fi: unicelulari sau pluricelulari,
simpli sau ramificați, moi sau rigizi.
Mezofilul frunzei sau parenchimul asimilator, are
culoare verde, datorită conținutului în cloroplaste.
Mezofilul poate fi: omogen, bifacial și ecvifacial (fig.
14).
Figura 14. Tipuri de mezofil
• Mezofilul omogen se întâlnește la graminee și ferigi, fiind alcătuit din
celule ovoidale, alungite, elipsoidale, cu spații intercelulare, care conțin
cloroplaste, cu rol iîn fotosinteză.
• Mezofilul bifacial este caracteristic dicotiledonatelor și este diferențiat
în parenchim palisadic și parenchim lacunos.
Sub epiderma superioară se află parenchimul palisadic, format din 1-3
rânduri de celule alungite, dispuse perpendicular pe epidermă, cu puține
spații intercelulare și cu un conținut ridicat în cloroplaste, fața superioară
a frunzei fiind mai intens colorată în verde.
Între parenchimul palisadic și epiderma inferioară se află parenchimul
lacunos, format din 4-5 rânduri de celule ovoidale, alungite, elipsoidale,
cu spații intercelulare și cu un conținut mai redus în cloroplaste, fața
inferioară a limbului având culoare mai deschisă.
• Mezofilul ecvifacial se întâlneste la frunzele care au ambele fețe egal
colorate, deoarece au parenchim palisadic sub ambele epiderme,
ambele fețe fiind egal luminate.
Între cele două parenchimuri palisadice se află un parenchim asimilator
format din celule izodiametrice, cum ar fi la garoafă – Dianthus
caryophyllus.
La gimnosperme se întâlnesc toate tipurile de mezofil, la unele specii mezofilul având celule septate (fig. 15).

Figura 15. Anatomia frunzei la gimnosperme (Pinus nigra)

Țesutul conducător este reprezentat de fascicule
conducătoare de tip colateral închise, cu lemnul
orientat spre epiderma superioară și liberul spre
epiderma inferioară. Fasciculele mai groase sunt
însoțite de țesut mecanic, colenchim la
dicotiledonate și sclerenchim la monocotiledonate,
de aceea frunza se rupe mai greu la nervuri.

Structura pețiolului
În structura pețiolului se identifică: epiderma,
colenchim, parenchim asimilator și fasciculele
conducătoare. La unele specii fasciculele sunt
separate de parenchim printr-o endodermă.
 Căderea frunzelor

La majoritatea speciilor din zona temperată, frunzele

au o viață scurtă, sunt căzătoare, trăiesc o perioadă de
vegetație și se numesc monociclice. Altele trăiesc un an,
cum ar fi la piperul lupului și se numesc holociclice. Unele
au frunze persistente, cum ar fi la conifere, care trăiesc 2-
8 ani și se numesc pleiociclice.
La sfârșitul perioadei de vegetație, la speciile lemnoase
din zona temperată, frunzele cad (cu excepția coniferelor).
Căderea frunzelor este precedată de o serie de schimbări
morfo-fiziologice, care determină senescența frunzei.
Astfel, pereții celulari se impregnează cu substanțe
minerale, vasele lemnoase se astupă cu tile, iar cele
liberiene cu caloză. Totodată are loc îngălbenirea și
înroșirea frunzelor, ca urmare a degradării clorofilei.
 Din punct de vedere anatomic, căderea frunzelor
se datorează formării unui suber la baza pețiolului,
datorită activității meristemului secundar numit
felogen. Acest suber se unește cu cel din lăstar,
întrerupe legătura dintre țesuturile frunzei și ale
tulpinii, cu excepția țesutului conducător. La
exteriorul acestui suber se formează o zonă
separatoare, alcătuită din 2-3 straturi de parenchim
bogat în amidon. Între celulele acestei zone se
distruge lamela mediană, frunza rămânând fixată de
tulpină prin fasciculele conducătoare.
Sub influența vântului și a ploii, frunzele cad.
 Importanța economică a frunzelor

• Frunzele multor specii de plante sunt folosite în alimentația

omului, cum ar fi: varza, spanacul, salata, loboda,
pătrunjelul, leușteanul, mărarul etc.
• Frunzele altor specii au proprietăți medicinale, cum ar fi:
menta, salvia, melisa, origanul.
• Unele plante conțin în frunzele lor pigmenți, care sunt
utilizați în vopsirea fibrelor textile, cum ar fi frunzele de
nuc, de corcoduș roșu, de volbură etc.
• Alte specii sunt cultivate în scop ornamental, datorită
frunzelor divers colorate: corcodușul rosu, vița de Canada,
stejarul roșu american, molidul argintiu etc.
• Unele plante se înmulțesc vegetativ prin frunze (violetele).
• Multe plante sunt cunoscute prin importanța lor furajeră
(gramineele, leguminoasele).