SUPORT DE CURS

ZOOLOGIA VERTEBRATELOR 1
Responsabil de curs: Cârlig Tatiana, doctor în biologie, conferențiar universitar
INTRODUCERE
Caracteristica generală a cordatelor Chordata.Încrengătura cordata reunește
aproximativ 43 de mii de specii moderne de pe glob. Prezintă dimensiuni variate: de
la câțiva mm (apendicularii) până la 30 m, 150 t (balenă albastră). Particularitățile
generale ale organizației cordatelor:
1) prezența notocordului (cel puțin la una din fazele dezvoltării) - scheletul axial
intern. Notochord, de origine endodermică, este înconjurat de o teacă de țesut
conjunctiv. La majoritatea vertebratelor, acesta este înlocuit de coloana vertebrală în
timpul ontogenezei.
2) sistemul nervos central are forma unui tub neural cu o cavitate - neurocel.
Tubul nervos este de origine ectodermică și se află deasupra notochordului. La
vertebrate, se diferențiază în encefal și măduva spinării.
3) partea anterioară a tubului digestiv - faringele - este străbătută de fante
branhiale și îndeplinește 2 funcții - digestie și respirație. La cordatele acvatice,
fantele branhiale sunt transformate în branhii; la cordatele terestre superioare,
branhiile sunt prezente numai în stadiul embrionar, în perioada postembrionară se
reduc, formându-se plămânii, ce se desprind de la partea ventrală a esofagului
embrionar.
Cordatele prezintă și particularități comune cu nevertebrate:
1) sunt animale celomate sau prezintă cavitatea secundară a corpului; 2) este
caracteristică meytameria sau structura segmentată a corpului, care se manifestă la
nivelul musculaturii, coloanei vertebrale, desprinderea nervilor spinali etc.;
3) pentru majoritatea cordatelor este caracteristică simetria bilaterală a corpului.
Filogenia cordatelor. Actualmente există numeroase ipoteze despre provenirea
cordatelor. Principală ipoteză este provenirea cordatelor de la echinodermate. Treaptă
de trecere de la echinodermate spre cordate este cl. Hemicordata, reprezentatul tipic al
clasei este balanoglossul. Este un animal marin, vermiform. Corpul balanoglossului
prezintă 3 regiuni: trompă, gulerașul și trunchiul. Lateral pe trunchi se deschid
numeroase fante branhiele (particularitatea caracteristică pentru cordate). În trompa
balanoglossului se prezintă un ax elastic asemănător cu notocordul cordatelor,
1
realizează funcția sheletică pentru susținerea trompei. În guleraș se găsește un
ganglion nervos cu cavitate internă (un început de tub nervos cu neurocel).
Balanoglossul prezintă și particularități de asemănare cu echinodermate: - larvă
identică;
- canal ambulacral în trompă, prevăzut pentru săparea galeriilor în nisip. Sistemul
ambulacral este forte bine dezvoltat la echinodermate, fiind format din canalul inelar
de la care pornesc canale radiale prevăzute cu niște ampule (piociorușe). Sistemul
ambulacral este characteristic numai pentru echinodermate, în cadrul nevertebratelor,
și realizează funcția de locomoție.
Clasificarea cordatelor. Încrengătura Chordata reunește subîncrengături:
1. Protochordata
2. Vertebrata
Protocordatele reunesc 2 clase:
1. Urochordata cu 3 ordine: Thaliacea – salpe, Ascidiacea – ascidia,
Appendicularia – apendicularii.
2. Cephalochordata
Subîncrengătura Vertebrata reunește 3 supraclase:
1. Agnatha cu clasa Ciclostomata.
2. Pisces cu 2 clase: Chondrichthyes (peștii cartilaginoși) și Osteichthyes (peștii
osoși).
3. Tetrapoda cu 4 clase: Amphibia (amfibieni), Reptilia (reptile), Aves (păsări) și
Mammalia (mamifere).

Subîncrengătura PROTOCHORDATA
Clasa UROCHORDATA

Urocordate sunt ramura cea mai deviată a cordatelor, care prezintă o dezvoltare
pe calea regresiei biologice. Partcularitățile generale ale urocordatelor sunt:

✔ semnele coardelor sunt exprimate numai în stadiul larvar;

✔ sunt răspândiți numai în mări;

✔ pot prezinta modul de viață: sedentar sau liber, colonial sau solitar;

✔ hrănirea se realizează prin procesul de filtrare;

✔ corpul este acoperit cu o membrane organică (tunică);

✔ sistemul circulator este deschis, de tip lacunar;

 2

✔ sunt forme hermafrodite, prezintă reproducerea sexuată și asexuată care

alternează.
✔ dezvoltarea se petrece prin metamorfoză, fiind present stadiul larvar; ✔
larva prezintă notochord, sitemul nervos sub formă de tub nervos cu
neurocel, faringe cu fante branhiale.
Morfologia urocordatelor pe exemplu speciei Ascidia mentula –
ascidia Structura externă
Borcan cu gât dublu, cu două orificii - sifoane oral (branhial) și cloacal (atrial).
Corpul este acoperit de o tunică (constă din tunicină și mucopolizaharide), secretată
de epiteliu. Sub tunică – mantaua, constă din țesut conjunctiv și mănunchiuri
musculare. În zona sifoanelor, există mușchii inelari care se închid și deschid
sifoanele.
Structura interna
Sistemul digestiv. Ascidia se hrănește, prin procesul de filtrare, cu particule
alimentare suspendate în apă. Sistemul digestiv este format din: sifon oral (branhial)
→ faringe imens, cu un endostil (secretă mucusul care captează particulele
alimentare) → esofag → stomac → intestin → anus → cavitate atrială, lângă sifonul
cloacal (atrial).
Enzimele digestive sunt secretate de glandele pilorice ale stomacului. Digestia și
absorbția sunt efectuate în stomac și intestin. Particulele nedegerate sunt aruncate prin
cavitatea atrială și sifonul cloacal.
Respirația și schimbul de gaze. Organul respirator este faringele, care este
perforat de stigma multiple. Apa cu oxigen dizolvat intră în cavitatea faringiană, spală
capilarele pereților faringieni, unde are loc schimbul de gaze. Din faringe, apa cu
dioxid de carbon intră în cavitatea atrială prin stigme și iese prin sifonul cloacal.
Sistemul circulator. Sistemul circulator este de tip lacunar, deschis - sângele din
vase pătrunde în mici cavități între organe - lacune. Inima arată ca un tub, de la un
capăt al căruia pornește un vas (branhial) care se ramifică în pereții faringelui, din
celălalt capăt a inimei pornește un vas (intestinal) care se extinde către organele
interne (stomac, intestin, glande sexuale). Inima pompează secvențial mai întâi
sângele în pereții faringelui (pentru schimbul de gaze), apoi către organe, adică se
contractă mai întâi într-o direcție, apoi în cealaltă.
 3
Excreție. Acumularea de produse metabolice - cristale de acid uric - are loc în
veziculele renale situate pe pereții interiori ai mantalei în cavitatea atrială.
Îndepărtarea din corp în timpul vieții nu are loc.
Sistemul de reproducere și reproducerea. Sunt forme hermafrodite. Ovarul și
testiculul sunt atașați de peretele mantei și prin ducte sexuale scurte comunică cu
cavitatea atrială. Auto-fertilizarea este prevenită prin maturizarea non-simultană a
ovulului și a spermei. Fertilizarea are loc în afara corpului sau în sifon cloacal. Ouăle
sunt eliminate din organism și dezvoltate în apă.
Dezvoltarea ascidiilor are loc prin metamorfoză. Larva care se dezvoltă din ou
este mobilă, are un corp oval și o coadă lungă. Are toate caracteristicile a cordatelor.
Din ectoderm se dezvoltă un tub neural, al cărui capăt frontal este extins într-o
veziculă cerebrală cu un ocel pigmentat și statocist (organe ale vederii și echilibrului).
Sub tubul neural se află un notocord care se întinde de la faringe până la coadă.
Faringele, perforat de fante branhiale, se deschide în intestine care se termină orb.
Larva nu se hrănește, înoată în apă timp de câteva ore, apoi se fixează de substrat cu
ajutorul papilelor fixatoare. Ulterior larva este supusă metamorfozei regresive:
notochordul și ocelul dispar complet, tubul nervos se reduce până la un ganglion
nervos, volumul faringelui crește și se mărește numărul de orificii în el, se
diferențiază intestinal, se formează cavitatea atrială și gonadele sexuale. Corpul
devine saciform, apar sifoanele.
Pentru urocordate este caracteristică și înmulțirea asexuată, prin înmugurire. Se
realizează în perioadele favorabile a ciclului vital. În partea inferioară a ascidiei adulte
se formează un stolon, din care se dezvoltă toate organele caracteristice speciei.
Indivizii noi se desprind de la organismul matern, sau rămân pe corp dacă aceasta este
forma colonială.

Clasa CEPHALOCHORDATA
Caracteristica generală a cefalocordatelor
Cefalocordatele se caracterizează prin lipsa encefalului diferenţiat, craniului şi a
organelor de simţ. Toate speciile actuale sunt forme marine, majoritatea fiind
bentonice, aflându-se fixate de substrat în zona pelagică. Amfioxul, reprezentantul
tipic al clasei, se află chiar fixat cu partea posterioară în substrat, expunându-şi la
suprafaţă partea anterioară a corpului.

4
Particularităţile de bază ale încrengăturii Chordata sunt bine exprimate la
cefalocordate şi se păstrează pe parcursul vieţii. În calitate de schelet axial
funcţionează coarda, sistemul nervos central este reprezentat de tubul nervos, iar
faringele este perforat de fante branhiale. Sunt animale celomate şi deuterostome,
unele organe păstrându-şi structura metamerică. Aceste particularităţi indică asupra
legăturii filogenetice ale cefalocordatelor cu unele grupe de animale nevertebrate,
astfel ca viermii inelaţi sau echinodermate.
Morfologia amfioxului
Aspectul exterior al amfioxului. Corpul amfioxului este alungit, turtit uşor, la
ambele capete asemănându-se cu o lance, de unde provine şi denumirea speciei.
Culoarea tegumentului este pală, lipsa pigmenţilor redând-ui un aspect
semitransparent. Lungimea animalului variază în limitele 5-8 cm. Pe partea anterioară,
ventral, poate fi observată pâlnia prebucală, înconjurată de o mulţime de tentacule
senzitive. Pe partea dorsală a corpului se află o înotătoare dorsală, care posterior trece
în înotătoarea caudală. Ultima continuă pe partea ventrală cu înotătoarea subcaudală,
care ajunge până la atriopor, prin care cavitatea perifaringiană comunică cu
exteriorul. De la atriopor, lateral, spre partea anterioară a corpului, urmează două cute
metapleurale. Posterior de atriopor, în preajma înotătoarei caudale, se află orificiul
anal.
Tegumentul. Corpul amfioxului este acoperit de epidermă unistratificată, sub
care se află derma, constituită dintr-un strat mucilaginos de ţesut conjunctiv. Sistemul
locomotor. Baza scheletului prezintă notocordul, amplasat de-a lungul corpului, de la
partea cefalică spre cea caudală. Aflându-se amplasat sub tubul nervos, notocordul
începe înaintea ultimului, fapt ce condiţionează denumirea clasei de cefelocordate.
Notocordul este încadrat într-o teacă de ţesut conjunctiv, prelungirile căreia formează
lamele membranoase ale înotătoarelor, cât şi mioseptele dintre segmentele musculare
– miomere. Miomerele formează de fiecare parte a corpului două benzi ataşate
coardei, iar dispoziţia segmentelor musculare de pe părţile corpului este asimetrică,
adică unui segment de pe o parte îi revin două jumătăţi de segmente de pe alta.
Contracţia succesivă a miomerelor condiţionează ondularea laterală a corpului care se
răspândeşte de la regiunea cefalică spre cea caudală. Sistemul nervos. Sistemul
nervos este alcătuit dintr-un tub nervos aşezat deasupra notocordului. Pe preparatul
fixat se observă un şir de puncte întunecate, care reprezintă organele fotosenzitive,
numite ocelii lui Hesse, alcătuiţi dintr-o celulă pigmentară şi una senzitivă. Ocelii sunt
dispuşi în peretele tubului nervos. Anterior
5
tubul nervos prezintă o dilatare mică numită veziculă frontală, la nivelul căreia se află
foseta ciliară.
În secţiune transversală tubul nervos are o formă triunghiulară, având în centrul o
cavitate numită neurocel. De la tubul nervos pornesc metameric câte două perechi de
nervi rahidieni – dorsali şi ventrali.
Sistemul digestiv. Respiraţia. În adâncul pâlniei prebucale se află orificiul
bucal, înconjurat de un perete separator – velum, după care se află faringele. Pereţii
acestuia sunt fisuraţi de circa 90 de perechi de fante branhiale, delimitate unele de
altele prin septe interbranhiale. Septele sunt dispuse oblic, astfel pe secţiunea
transversală a corpului apar un şir de puncte, dispuse vertical. Fantele branhiale se
deschid în cavitatea perifaringiană, care comunică cu mediul extern prin atriopor.
Pe partea medioventrală a faringelui se află endostilul constituit din celule
glandulare şi ciliate. Pe linia mediodorsală a faringelui se află şanţul epifaringian
prevăzut doar cu celule ciliate. Endostilul şi şanţul epifaringian comunică în partea
anterioară prin două şanţuri perifaringiene.
Faringele îngustându-se distal, trece în intestin, care este slab diferenţiat, adică
nu formează anse şi care se termină cu orificiul anal. La hotarul dintre faringe şi
intestin se află un cecum hepatic, dispus asimetric de partea dreaptă a faringelui.
Organele respiratorii speciale lipsesc, astfel în cât respiraţia se realizează prin
intermediul faringelui. La trecerea apei din faringe în cavitatea perifaringeană se
contactează cu septele interbranhiale, prin care trec arterele branhiale. La nivelul
acestor vase, care în realitate reprezintă nişte capilare, datorită gradientului diferit a
gazelor din apă şi din sângele amfioxului, în mod difuz, are loc schimbul gazos.
Concomitent cu acest mecanism respiratoriu simplu, are loc şi respiraţia tegumentară.
Sistemul circulator. Sistemul circulator la amfiox este de tip închis. Inima, ca
organ diferenţiat lipseşte, funcţia ei fiind realizată de către aorta ventrală. Pereţii
acestea sunt constituiţi din musculatură striată care asigură mişcările pulsatorii.
Sângele propulsat nimereşte în arterele branhiale care trec prin septele interbranhiale
unde se petrece schimbul gazos. Sângele oxigenat nimereşte în vasele pare numite
rădăcinile aortei dorsale. În partea cefalică a corpului sângele este dus prin
intermediul arterelor carotide, iar de la aorta dorsală, prin artere omonime, sângele
este distribuit către toate organele interne.
Sângele venos este adunat, de la partea cefalică a corpului, prin venele cardinale
anterioare, iar din cea posterioară, prin venele cardinale posterioare. De pe fiecare
parte a corpului, ambele perechi de vene cardinale, se contopesc la nivelul distal al
6
faringelui în ductele lui Cuvier, nimerind apoi în sinusul venos. Vena caudală trece în
vena subintestinală, adunând sângele venos de la organele interne. La nivelul
cecumului hepatic ea se dispersează într-o reţea de capilare, formând sistemul
porthepatic, de unde, printr-o venă hepatică scurtă, nimereşte în sinusul venos.
Sistemul excretor. Sistemul excretor al cefalocordatelor se deosebeşte principial
de cel al vertebratelor, asemănându-se mai mult cu metanefridiile viermilor inelaţi. La
amfiox sunt prezente cca 90 perechi de nefridii. Fiecare nefridie constituie un tub de
origine ectodermală, care comunică cu cavitatea celomică şi cu cea perifaringiană.
Capătul tubului din cavitatea celomică este acoperit de o mulţime de celule solenocite,
prin intermediul cărora metabolitele sunt eliminate din corp.
Sistemul sexual. Amfioxul este un animal unisexuat, la care dimorfismul sexual
lipseşte. Glandele sexuale sunt reprezentate 26 de perechi de gonade care sunt
amplasate în pereţii corpului, în regiunea distală a faringelui şi proximală a
intestinului. Diferenţierea sexelor poate fi realizată doar în cazul analizării gonadelor
la microscop, ovarele deosebindu-se de testicule printr-o structură glandulară
evidentă, determinată de dimensiunile mai mari ale ovulelor. Canalele de evacuare a
produselor sexuale lipsesc, iar către momentul maturizării acestea sunt eliminate prin
erupţia pereţilor glandei sexuale. Nimerind iniţial în cavitatea perifaringiană, ovulele
sau spermatozoizii sunt duşi de curentul de apă prin atriopor în mediul exterior, unde
şi are loc fecundarea.

Subâncrengătura VERTEBRATA
CARACTERISTICA GENERALĂ

Structura externă. Vertebratele acvatice au corpul pisciform și prezintă trei

regiuni: cap, trunchi și coadă. Prezintă înnotătoarele nepereci și perechi. Cele
neperechi sunt: dorsală, caudală și anală. Cele perechi sunt: pectorale și abdominale.
Vertebratele terestre prezintă o formă variată a corpului: apare regiunea
cervicală, iar regiunea caudală se reduce. De trunchi se articulează membrele perechi
pentadactile.
Tegumentul. Pielea este formată din două straturi: a) extern - epidermă cu
formațiuni - glande, solzi, gheare, pene și păr; culoarea sa se datorează pigmenților
din celulele cromatofore; b) țesut conjunctiv intern – corium sau derma, pătruns de
vase sangvine și terminații nervoase; formează formațiuni scheletice - solzi osoase și
oase.
7
Funcțiile pielii: protecție mecanică, metabolism, termoreglare etc. Scheletul este
diferențiat în scheletul axial și scheletul apendicular. Scheletul axial reunește scheletul
craniului și coloana vertebrală. Scheletul apendicular este format din scheletul
centurilor și scheletul membrelor perechi. La ciclostomi și peștii cartilaginoși
scheletul este format din cartilaj, la celelalte vertebrate scheletul este mai mult sau
mai puțin osificat.
 Musculatura vertebratelor inferioare este segmentată prezentată prin segmente
musculare – miomere susținute de miosepte din țesut conjunctiv. La formele
superioare musculatura este diferențiată în mușchi specializați.
Sistemul nervos central este format din encefal și măduva spinării. Encefalul
vertebratelor prezintă 5 regiuni: telencefal (creerul anterior), diencefal (creerul
intermediar), mezencefal (creerul mediu), metencefal (cerebelum), mielencefal
(bulbul rahidian). Telencefalul prezintă două emisfere. De la encefal pornesc 12
perechi de nervi cranieni.
Măduva spinării se găsește în canalul neural format de arcurile neurale a
vertebrelor, are o formă cilindrică și prezintă cavitate - neurocel. Organele de simț.
Linia laterală este caracteristică pentru vertebrate primaracvatice – ciclostomi, pești,
amfibieni. Linia laterală prezintă un canal expus pe laturile corpului, în care se găsesc
mugurii sensibili la care vin terminații nervoase. Cu ajutorul mugurilori senzitivi sunt
recepționate cele mai mici oscelații ale apei. Linia laterală realizează orientarea în
mediul acvatic.
Organul olfactiv percepe mirosurile. La vertebrate este prezentat prin sacul
olfactiv, care poate fi neperechi sau perechi. La ciclostomi și pești sacul olfactiv
prezintă numai nara externă, la veretebrate cu respirație pulmonară sacul olfactiv
prezintă și nara internă – coana. Coana comunică cu cavitatea bucală și sacul olfactiv
întră în componența căilor respiratorii. Sacul olfactiv din interior este căptușit de
epiteliul olfactiv.
Organul acustic al vertebratelor este format din urechea internă, urechea medie și
urechea externă. Urechea internă sau labirintul membranos prezintă în structura sa:
utriculă, de la care pornesc canale semicerculare (1-3) și saculă de la care pornește
lagena. Receptorii acustici se găsesc în lagenă, în utriculă, saculă și canale
semicerculare se găsesc reciptorii static – percep poziția corpului și capului față de
câmpul de gravitație a Pământului.
Urechea medie la vertebrate este prezentată de cavitatea timpanică, care
comunică cu urechea internă prin fereastra ovală, cu mediul extern – prin membrană
8
timpanică, iar cu cavitatea bucală – prin trompa lui Eustache. În cavitatea timpanică
se prezintă oase auditive (1-3).
Urechea externă este formată din canalul auditiv și pavilionul urechei. Organul
optic este prezentat prin grlobul ocular de la care pornește nervul optic. Globul ocular
este acoperit la exterior cu o membrane numită sclera, care anterior devine
transaparentă formând – cornea. Din interior sclera este căptușită de trei membrane:
vasculară, pigmentară și retină. Membranele vasculară și pigmentară anterior se
concresc formând irisul, perforat de un orificiu – pupilă. Retina este formată de două
tipuri de cellule: bastonașe – percep vederea alb-negru și lumina slabă și conuri –
percep vederea colorată și lumina intensă. Interiorul globului ocular este împlut cu
umoarea sticloasă, în care se găsește cristalinul.
Sistemul digestiv este complicat și diferențiat, fiind format din tubul digestiv și
glandele anexe. Tubul digestiv este diferențiat în: orificiul bucal - cavitatea bucală -
faringele - esofagul - stomacul - intestinul: subțire - gros - rect - cloaca sau anus.
Glandele anexe a tubului digestiv sunt: ficatul cu vizica biliară și pancreasul.
În cavitatea bucală se prezintă dinții. Mușchii de mestecat sunt diferențiați. În
partea inferioară a cavității orale apare o limbă cu mușchi proprii și schelet. Începând
cu amfibienii, apar glande salivare.
Faringele vertebratelor acvatice este perforat de fante branhiale, la vertebrate
terestre plămânii comunică cu faringele. Faringele trece în esofag, cu funcția de
transport, care comunică cu stomacul. Stomacul este o parte mărită a tubului intestinal
care asigură amestecarea, măcinarea și prelucrarea chimică primară a alimentelor.
Intestinul este diferențiat în 3-4 secțiuni: intestinul subțire (partea din față este
duodenul cu ductele ficatului și pancreasului), intestinul gros și rectul, încheindu-se
cu un anus sau cloaca. Ficatul secretă bila, care emulsionează grăsimile, îndeplinește
o funcție de barieră (neutralizarea toxinelor și otrăvurilor care intră în sânge) și o
funcție energetică (furnizarea de glicogen, vitamine etc.). Pancreasul secretă un
complex de enzime alimentare, îndeplinește o funcție intrasecretorie (reglează
metabolismul carbohidraților cu ajutorul enzimelor de insulină și glucagon).
Sistemul respirator, la vertebrate acvatice (ciclostomi, pești), se prezintă prin
sacii branhiali sau branhii adevărate. Funcțiile branhiilor:
a) schimbul de gaze;
b) absorbția și eliberarea sărurilor și apei;
c) eliberarea produselor metabolizării azotului (amoniac).

9
La vertebrate terestre - amniote, se formează căile respiratorii: trahee, bronhii,
plămâni). Suprafața interioară a plămânilor este crescută de un sistem complex de
septe și pliuri. Se formează un torace cu un sistem de mușchi intercostali care asigură
o ventilație intensă a plămânilor.
Sistem circulator este închis. Inima poate fi:
a) cu 2 camere (bicamerală) - 1 atrium + 1 ventricul (ciclostomi și pești); b) cu 3
camere (tricamerală) - 2 atrii + 1 ventricul (amfibieni și reptile); c) cu 4 camere
(tetracamerală) - 2 atrii + 2 ventricule (păsări și mamifere). Unele vertebratele au
părți suplimentare ale inimii - sinusul venos și con arterial.
Vasele sangvine sunt: artere – duc sângele de la inimă, vene – duc sânge spre inimă,
capilare - cele mai mici ramuri ale arterelor și venelor.
La vertebrate acvatice circulația sangvină este simplă, la formele terestre este
circulația dublă. Circulația sangvină poate fi amestecată și neamestecată. Sistemul
excretor. Organele excretorii sunt rinichii perechi. Rinichii vertebratelor sunt de trei
tipuri: pronefros, mezonefros și metanefros. Rinichul pronefros este caracteristic
pentru stadiile embrionare. Pronefrosul filtrează produsele metabolice din cavitatea
celomică. În calitate de uretere servesc canalele lui Miuller. Pronefrosul se transformă
în mezonefros, care funcționează în stare adultă la ciclostomi, pești și amfibieni.
Mezonefrosul filtrează produsele metabolice din cavitatea celomică și din sânge. În
calitate de ureter servește canalul lui Wolff. Mezonefrosul se transformă în
metanefros caracteristic pentru formele adulte de reptile, păsări și mamifere.
Metanefrosul filtrează produsele metabolice numai din sânge. În calitate de ureter
servesc canale speciale care se desprind de la canalele lui Wolff.
Produsele schimbului azotic la vertebrate sunt: amoniacul, acidul uric și ureea.
Sistemul sexual. Vertebratele sunt forme unisexuate. Glandele sexuale sunt de obicei
perechi. Ovarele femelelor au structură granulară, testiculele se disting printr-o
suprafață netedă.
Sistemul sexual masculin: testicule – canale seminale – canalul lui Wolff
(spermiduct) – vezicule seminale – canal ejaculator (fertilezarea internă) sau ieșire în
cloaca sau la suprafața corpului (fertilezarea externă).
Sistemul sexual femenin: ovare → nu există nici-o legătură directă între ovare și
oviducte, oviductele se deschid în cavitatea corpului prin pâlnii → oviducte (canale
Miuller) → uter (partea inferioară a oviductelor) → vagin (fertilizarea internă) sau
ieșirea canalelor genitale în cloacă sau pe suprafața corpului (fertilizarea externă).
10
SUPRACLASA AGNATHA
CLASA CYCLOSTOMATA

Caracteristica generală a ciclostomilor. Ciclostomii actuali sunt reprezentaţi

printr-un număr mic de specii, reuniţi într-o singură clasă de animale vertebrate
agnate. Sistemul nervos central este diferenţiat în encefal şi măduva spinării, fiind
prezente şi organele de simţ. Scheletul cartilaginos reuneşte cutia craniană, scheletul
visceral şi primordiile vertebrelo, reprezentate prin arcurile superioare ale acestora.
Sistemul circulator prezintă organul central – inima, fiind prezente şi organe
respiratorii mai eficiente, aşa numiţii saci branhiali, iar organul excretor este
reprezentat prin rinichi. Ciclostomilor, în calitate de animale vertebrate inferioare, le
sunt caracteristice şi unele trăsături ale organizării primitive, dar şi unele trăsături
adaptive determinate de condiţiile specifice de viaţă. Astfel, encefalul este diferenţiat
doar în patru compartimente amplasate într-un singur plan orizontal. În calitate de
schelet axial ciclostomii păstrează coarda. Cutia craniană se află la stadiul incipient de
formare, fiind constituită din cartilaje separate, care alcătuiesc planşeul şi părţile
laterale ale acestea.
Spre deosebire de animalele vertebrate gnatostome, ciclostomii, unicii
reprezentanţi ai grupului de animale agnate, n-au maxilare. Acestora la fel le lipsesc şi
membrele perechi. Organul acustic este reprezentat doar prin urechea internă, iar sacii
branhiali sunt de origine endodermală, acesta fiind unicul caz în seria vertebratelor.
Modul de viaţă semiparazit la chişcari şi parazitar la mixine induce unele modificări
în organizarea morfologică. Astfel, este prezentă ventuza bucală, înzestrată cu
multipli dinţi cornoşi, care sunt prezenţi şi pe limba musculoasă, bine dezvoltată.
Pielea este nudă şi bogată în multiple glande, care secretă din abundenţă mucus.
Aspectul exterior al chișcarului. Corpul chişcarului are un aspect serpentiform
diferenţiat în cap, trunchi şi coadă, trecerea dintre aceste părţi fiind lentă. Înotătoarea
dorsală este dublă, cea dea doua trecând nemijlocit în înotătoarea caudală. Lobii
dorsal şi ventral al înotătoarei caudale sunt egali şi dispuşi simetric, în raport cu
coarda. Acest tip de înotătoare caudală este numită protocercă, adică fiind de origine
simetrică primară, caracteristică doar chişcarilor. Aceste înotătoare tegumentare
neperechi sunt susţinute de nişte raze cartilaginoase.
Capul chişcarului este relativ mic, având orificiul bucal dispus la fundul ventuzei
bucale, înconjurată de franjuri tegumentare şi înzestrată cu dinţi cornoşi superiori,
laterali şi labiali. La intrarea în orificiul bucal se află două plăci cornoase, una
11
superioară şi alta inferioară. Limba, dispusă în adâncul ventuzei bucale, este
înzestrată şi ea cu placă cornoasă dinţată.
Pe părţile laterale ale capului sunt dispuşi ochii, acoperiţi cu o membrană
semitransparentă. Anterior de ochi se află orificiul organului olfactiv – nara impară.
Înapoia ochilor, lateral, sunt dispuse şapte perechi de orificii ale sacilor branhiali. Pe
cap, în jurul ochilor şi de-a lungul corpului, sunt prezenţi un şir de pori, care
reprezintă organele liniei laterale.
Pe partea ventrală a corpului, la hotarul trecerii dintre trunchi şi coadă, se află
orificiul anal, iar în urma acestuia - papila urogenitală.
Tegumentul chişcarului este format din două straturi: epiderma şi derma.
Epiderma este pluristratificată şi conţine multiple glande mucoase unicelulare. Pielea
este nudă, lipsită de solzi sau alte elemente cornificate, însă în calitate de derivaţi al
epidermei intervin dinţii şi plăcile cornoase ale pâlniei bucale. Derma este bine
dezvoltată, prezentând un ţesut conjunctiv fibros. La formele fosile de agnate, la aşa
numiţii placodermi, derma forma un ţest osos. Acesta servea în calitate de scut sigur
contra răpitorilor, dar îngreuna deplasarea animalului.
Scheletul este format din ţesut conjunctiv şi cartilaginos. Scheletul axial este
constituit din notocord şi cutia craniană. Notocordul se păstrează pe parcursul întregii
vieţi. În ţesutul conjunctiv, care înconjoară notocordul, sunt prezente nişte formaţiuni
cartilaginoase, care prezinte primordiile arcurilor superioare ale vertebrelor. Acestea
sunt dispuse bilateral, formând un canal în care se află măduva spinării. Înotătoarele
sunt susţinute de raze cartilaginoase.
Cutia craniană a ciclostomilor se află la stadiul iniţial al formării. Ea este lipsită
de regiunea occipitală şi de plafon. Planşeul este reprezentat printr-o placă
cartilaginoasă impară. Părţilor laterale ale acesteia le sunt alăturate capsulele
acustice, iar pe partea mediană anterioară – capsula olfactivă. Părţile laterale ale
craniului sunt formate de arcurile mandibulare.
Craniul visceral este dispus ventral de cutia craniană, diferenţiindu-se din pereţii
părţii anterioare a tubului digestiv. Din punct de vedere funcţional acesta reprezintă
suportul aparatului bucal şi branhial. Astfel, pâlnia bucală este susţinută de cartilajul
inelar, plăcile etmoidale, cartilaje laterale şi cartilajul labial. La baza limbii se află
cartilajul lingual, iar sacii branhial au drept suport o reţea de cartilaje, care formează
cutia branhială. În partea posterioară a scheletului visceral este dispus cartilajul
pericardial, care acoperă inima lateral şi posterior.

12
Musculatura. Pe părţile laterale ale trunchiului şi cozii se găsesc multiple
segmente musculare – miomere, care au o structură complexă, fiind delimitate între
ele prin miosepte. În regiunea branhială fâşiile musculare se bifurcă în musculatura
dorsală şi ventrală a cutiei branhiale, care participă la actul respiraţie. Limba
chişcarului este pusă în mişcare de o musculatură linguală proprie, bine diferenţiată.
Sistemul nervos central este format din encefal şi măduva spinării. Encefalul
are diferenţiate doar patru compartimente, lipsindu-i curburile în plan vertical.
Creierul anterior sau telencefalul este relativ mic, continuând anterior prin lobii
olfactivi. Creierul intermediar sau diencefalul este bine evidenţiat, pe partea dorsală a
acestuia aflându-se organul parietal şi epifiza. Pe partea ventrală a diencefalului se
află hipofiza, dispusă pe infundibul. Creierul mediu sau mezencefalul este reprezentat
dorsal prin doi lobi optici. Bulbul rahidian sau mielencefalul are dimensiuni relativ
mari, trecând lent în măduva spinării. Cerebelul sau metencefalul nu este diferenţiat.
De la encefalul chişcarului pornesc 11 perechi de nervi cranieni. Măduva spinării are
aspectul unei panglici, dispusă în canalul rahidian.
Organele de simţ. Mugurii liniei laterale sunt bine dezvoltaţi, fiind aşezaţi
superficial pe cap şi pe laturile trunchiului şi a cozii. Organul olfactiv este format
dintr-un singur sac olfactiv, înzestrat cu ductul nazopalatin. Organul auditiv este
format numai din urechea internă, având doar două canale semicerculare. Ochii la
animalul tânăr sunt slab dezvoltaţi şi ascunşi sub piele, iar la adult, diferenţiindu-se,
au corneea plată şi cristalinul bombat.
Sistemul digestiv. Orificiul bucal, care se află în adâncul ventuzei bucale, duce
în cavitatea bucală. Faringele, prezent doar la stadiul larvar, după metamorfoză se
diferenţiază în două compartimente distincte: esofagul şi tubul branhial. Esofagul
începe din partea posterioară a cavităţii bucale, trece pe sub coardă şi ocolind inima,
continuă cu intestinul. Stomacul nu este diferenţiat în legătură cu modul de viaţă
parazitar. Intestinul comunică cu exteriorul prin orificiul anal. În cavitatea internă a
intestinului se află valvula spirală, menită să mărească suprafaţa de absorbţie a
intestinului, micşorând tot odată şi viteaza de trecere a hranei. Înapoia inimii este
dispus ficatul, care este un organ compact şi voluminos. Formele mature, care trăiesc
în mare, au vezică şi duct biliar, însă când chişcarul întră în râu pentru reproducere şi
nu se mai nutreşte, acestea se reduc. Pancreasul este dispus difuz în mezenteriul
intestinului.
Sistemul respirator. Tubul branhial, orb la capătul distal, duce prin orificii
branhiale interne în şapte perechi de saci branhiali, dispuşi lateral. Aceştia, la rândul
13
lor, comunică cu exteriorul prin fantele branhiale. Interiorul sacilor branhiali este
constituit dintr-un şir de lamele branhiale, dispuse meridional, fiind înzestrate cu o
reţea densă de capilare. Cavitatea bucală este delimitată de tubul branhial printr-o
supapă numită velum, care participă în actul respirator.
Actul respirator se realizează prin intermediul cutiei branhiale, care la prima
etapă se măreşte în volum, absorbind apa prin cavitatea bucală şi tubul branhial în
sacii branhiali. După efectuarea schimbului gazos are loc contracţia cutiei branhiale,
apa din sacii branhiali fiind expulzată prin fantele branhiale la exterior. În timpul
nutriţiei, când chişcarul se află fixat de gazdă, circulaţia apei se efectuează doar prin
intermediul fantelor branhiale şi datorită musculaturii proprii ai sacilor branhiali.
Sistemul circulator. Inima este amplasată înapoia ultimei perechi de saci
branhiali, fiind delimitată de ficat prin cartilajul pericardial. Ea este constituită din
două camere: atriul, cu pereţii subţiri şi ventriculul, având forma conică şi pereţii
musculoşi. Atriumului i se alătură sinusul venos, iar din partea anterioară a
ventriculului porneşte aorta ventrală. Din ultima se desprind artere branhiale
aferente, prin care sângele este adus spre reţeaua de capilare a lamelelor branhiale.
Sângele oxigenat (arterial), prin intermediul arterelor branhiale eferente, se adună în
aorta dorsală, fiind ulterior repartizat prin artere omonime către organele interne şi
regiunea caudală.
Din partea anterioară a corpului, sângele venos, se adună în venele cardinale
anterioare, iar din partea anterior-ventrală - în vena jugulară. Din partea posterioară a
corpului sângele este reluat de către vena caudală, care în cavitatea corpului se
bifurcă în două vene cardinale posterioare. De la intestin sângele se adună în vena
subintestinală, care ulterior, nimerind în ficat, formează sistemul porthepatic, iar de
acolo, prin intermediul venei hepatice - în sinusul venos. Atât venele cardinale
anterioare, cât şi cele posterioare, de rând cu venele jugulare, se deschid la fel în
sinusul venos.
Vasele limfatice lipsesc, fiind prezente numai sinusoide limfatice, care se deschid
în vene.
Sistemul urogenital. În calitate de organe excretorii servesc rinichii mezonefros.
Ei au forma unor panglici dispuse lateral de coardă, de-a lungul întregii cavităţi
abdominale. Pe partea ventrală a rinichilor se află ureterele (canalele lui Wolff), care
se deschid în sinusul urogenital, ce comunică cu exteriorul prin intermediul papilei
urogenitale.

14
Glanda genitală impară ocupă o mare partea a cavităţii corpului. Ovarul femelei,
spre deosebire de testiculul masculului, prezintă o structură granuloasă. Ductele
genitale lipsesc, eliberarea produselor sexuale realizându-se prin erupţia pereţilor
gonadelor, care nimeresc ulterior în cavitatea corpului. De aici, prin intermediul
porilor sexuali, celulele sexuale nimeresc în sinusul urogenital, iar de acolo, prin
papila urogenitală, sunt eliminate la exterior. Fecundarea este externă, dezvoltarea
decurge prin metamorfoză, deci fiind prezent şi stadiul larvar.

Supraclasa PISCES
Clasa CHONDRICHTHYES

Caracteristica generală a peştilor cartilaginoşi. Peştii cartilaginoşi prezintă un

grup străvechi de vertebrate cu maxilare – Gnathostomata, care păstrează cele mai
numeroase caractere primitive. Astfel, corpul lor este acoperit cu solzi placoizi;
scheletul este întotdeauna cartilaginos; înotătoarele pare sunt articulate orizontal de
corp; înotătoarea caudală, de obicei, heterocercă; lipseşte vezica înotătoare; aparatul
branhial comunică cu exteriorul prin fante branhiale separate.
Tot odată, sunt prezente şi unele particularităţi progresive, cum ar fi: structura
sistemelor digestiv şi sexual; dezvoltarea stemului nervos şi a organelor de simţ;
complexitatea scheletului, care prezintă o treaptă mai înaltă de dezvoltare, faţă de
ciclostomi. Coardă, puternic redusă, este substituită de coloana vertebrală segmentată
si se formează cutia craniană. Sistemul digestiv este bine diferenţiat. Telencefalul are
paliu şi faţă de ceilalţi peşti, este mult mai mare. Masculii sunt prevăzuţi cu organe de
acuplare, fecundaţia fiind internă.
Aspectul exterior. Corpul rechinului ţepos este alungit, fusiform, prezentat prin
trei regiuni: cap, torace şi coadă. Capul este prelungit într-un rostru, sub care, pe
partea ventrală, se află orificiul bucal. Înaintea gurii, tot pe faţa ventrală a rostrului, se
găsesc nările. Pe laturile capului se găsesc cei doi ochi, iar pe faţa dorsală a capului,
înapoia ochilor, se deschid spiraculii (fante branhiale rudimentare). Pe părţile laterale
ale capului se deschid 5 perechi de fante branhiale. Pe cap şi trunchi se întinde linia
laterală, organul seismosenzorial, care percepe cele mai mici oscilaţii ale apei.
Pe partea ventrală a trunchiului sunt aşezate înotătoarele pare: pectorale şi
abdominale, iar după acestea se găseşte orificiul cloacal. La masculi bazaliile
înotătoarelor abdominale se transforma în organe de acuplare, numite pterigopodii.

15
Pe partea dorsală a corpului să găseşte înotătoarea dorsală dublă. Dintre cele
două înotătoare dorsale, prima, de obicei, este aşezată pe partea dorsală a trunchiului,
iar a doua pe coadă. Înotătoarea caudală nu este simetrică, lobul ei superior în care
întră şi coloana vertebrală este mai mare, astfel de înotătoare fiind numită heterocercă.
Tegumentul. În epidermă sunt prezente celulele mucoase unicelulare. Pielea este
acoperită de solzi placoizi. Solzul placoid constă dintr-o placă bazală, înfiptă în
dermă, pe care se găseşte un spin, cu vârful îndreptat înapoi şi acoperit cu email. Pe
fălci solzii placoizi se modifică în dinţi, care sunt aşezaţi în câteva rânduri.
Scheletul rechinilor este în întregime cartilaginos. La indivizii în vârstă scheletul
este calcificat.
Coloana vertebrală, constituită din vertebre amficelice, prezintă două regiuni:
troncală şi caudală. În interiorul vertebrelor şi între ele se păstrează un rest de coardă
dorsală. Vertebrele regiunii troncale au arcuri superioare, care formează canalul
neural, şi poartă coaste, articulate de procesele transversale a vertebrei. Canalul
neural prezintă orificii pentru ieşirea nervilor rahidieni. Vertebrele regiunii caudale,
concomitent cu arcurile superioare, au şi arcuri inferioare, care formează canalul
hemal, pentru vena şi artera caudală. Între arcurile superioare şi cele inferioare sunt
prezente plăcile intercalare superioare şi inferioare.
Scheletul capului este prezentat prin scheletul cutiei craniene şi scheletul
visceral. Cutia craniană are o structură simplă, fiind formată dintr-o capsulă
cartilaginoasă, prelungită anterior printr-un cartilaj rostral, iar posterior, formând
regiunea occipitală. În plafonul cutiei craniene se păstrează un orificiu – fontanela,
acoperit cu ţesut conjunctiv. Capsulele organelor de simţi au concrescut cu cutia
craniană: posterior lateral – capsulele acustice, anterior lateral – capsulele olfactive.
Scheletul visceral constă din arcuri viscerale consecutive, care sunt: arcul
mandibular, arcul hioidian şi arcurile branhiale. Elementul superior al arcului
mandibular, cartilajul palatopatrat, serveşte ca maxilar superior, iar elementul
inferior, cartilajul lui Meckel, ca maxilar inferior. Anterior de arcul mandibular sunt
expuse cartilajele labiale – arcurile viscerale reduse. Arcul hioidian se găseşte după
arcul mandibular şi este compus din două elemente perechi şi unu nepereche.
Elementele perechi sunt: cartilajul hiomandibular şi cartilajul hioid. Elementul
nepereche – cartilajul bazihial, uneşte pe linia medio-ventrală cele două părţi ale
arcului hioidian. După arcul hioidian, urmează cinci arcuri branhiale. Fiecare arc
branhial constă din patru elemente pereche şi unul nepereche şi poartă raze branhiale
cartilaginoase.
16
Scheletul înotătoarelor perechi este prins de trunchi prin cele două centuri:
scapulară şi pelviană. Centurile nu au legătură cu coloana vertebrală. Centura
scapulară prezintă un arc cartilaginos numit pectoral, constituit din partea dorsală –
corn scapular şi partea ventrală – corn coracoidian. Între regiunile dorsală şi ventrală
a arcului pectoral se formează o ridicătură cu cavitate în care se articulează baza
înotătoarelor pectorale.
Scheletul înotătoarei pectorale este format din trei bazalii, pe partea externă a lor
se articulează două rânduri de radialii, după care urmează un rând de raze -
elastotrihii.
Centura pelviană este reprezentată printr-o placă ischiopubiană, aşezată pe linia
mediană a corpului, de care se articulează înotătoarele abdominale. În scheletul
înotătoarelor abdominale este prezentă o singură bazalie, pe o latură a cărei se
articulează un rând de radialii şi un rând de elastotrihii. La masculi bazalia
înotătoarei abdominale ia parte la constituirea organului de acuplare – pterigopodii.
Scheletul înotătoarelor nepereche este constituit din raze cartilaginoase interne,
cuprinse în musculatura corpului şi raze externe cornoase, care susţin înotătoarea la
suprafaţa corpului.
Musculatura corpului la rechini este formată din segmente musculare –
miomere, aşezate sub forma unor benzi de-a lungul corpului. Miomerele au forma
literei „M” culcate. Musculatura corpului este împărţită în două jumătăţi, una dorsală
şi alta ventrală, printr-un sept orizontal de ţesut conjunctiv. Partea dorsală a
musculaturii este dezvoltată mai bine decât cea ventrală.
Sistemul nervos. Encefalul rechinului prezintă toate cele cinci regiuni.
Telencefalul este bine dezvoltat şi prezintă substanţă cenuşie, nu numai pe partea
ventrală şi laterală, ci şi pe plafonul emisferelor. Din telencefal pornesc lobii olfactivi
bine dezvoltaţi. Diencefalul este mic, prezentând pe partea dorsală epifiza (fig. 18.8),
iar ventral - infundibulul cu sacul vascular şi hipofiza. Ventral, de la diencefal,
pornesc nervii optici. Tuberculi bigemeni ai mezencefalului sunt bine dezvoltaţi.
Metencefalul este bine dezvoltat şi el, în parte acoperind mezencefalul şi
mielencefalul.
Organele de simţ. Linia laterală pe cap are o dispoziţie complicată, iar pe
laturile corpului se întâlneşte în forma unui canal longitudinal.
Organul olfactiv este prezentat prin două fose nazale. Nările externe sunt divizate
în două orificii, de intrare şi de ieşire a apei. Epiteliul olfactiv, care căptuşeşte fosele
nazale, este mult plisat.
17
Organul stato-acustic constă numai din urechea internă sau labirintul membranos,
plasat în capsula auditivă cartilaginoasă. Trei canale semicerculare se deschid în sacul
membranos, prezentat prin utriculă şi saculă, de la care porneşte o mică excrescenţă –
lagena. Labirintul membranos comunică cu exteriorul prin canalul endolimfatic, care
se deschide pe partea dorsală a capului.
În structura organului optic - corneea este plată, iar cristalinul sferic.
Acomodarea vederii se realizează prin deplasarea cristalinului, care este retras de la
cornee cu ajutorul muşchiului proces falciform.
Sistemul digestiv. Orificiul bucal, cu dinţii dispuşi în mai multe rânduri, duce în
faringe, perforat de fante branhiale şi spiraculii. După faringe urmează esofagul scurt,
care se deschide în stomacul diferenţiat în partea cardială şi pilorică. Stomacul trece
în intestinul subţire, apoi urmează intestinul gros, prevăzut cu o valvulă spirală, care
măreşte suprafaţa de absorbţie a intestinului. Rectul se deschide în cloacă. De la
partea mediană a rectului porneşte un apendice – glanda rectală, cu funcţia de a
elimina surplusul de sare din organism.
Glandele anexe la rechin sunt bine dezvoltate. Ficatul trilobat este prevăzut cu o
vezică biliară. Secretul ficatului se varsă prin canalul coledoc în intestinul subţire.
Pancreasul, situat în ansa intestinului subţire, îşi varsă secreţia în intestin prin
canalele pancreatice.
În apropierea stomacului se găseşte un organ compact – splina cu funcţia de
formare a elementelor sângelui.
Sistemul respirator. Faringele rechinului este perforat de cinci perechi de fante
branhiale. În pereţii faringelui, între fantele branhiale, se găsesc arcurile branhiale
cartilaginoase. De la arcurile branhiale se desprind septele interbranhiale. Lamele
branhiale sunt aşezate pe suprafeţele anterioară şi posterioară a septului interbranhial.
Totalitatea lamelelor branhiale de pe o parte a septului interbranhial formează o
semibranhie. Arcurile branhiale poartă câte o branhie, cu excepţia arcului V, care
poartă o semibranhie, a două semibranhie se află pe arcul hioidal. De partea internă a
arcurilor branhiale se fixează spinii branhiali, totalitatea cărora formează aparatul
filtrator.
Mecanismul de respiraţie la rechini este foarte simplu: apa întră prin gură, apoi
peştele închide gura şi împinge apa spre branhii, de unde aceasta iese afară prin
fantele branhiale.
Sistemul circulator. Inima este aşezată ventral, înaintea centurii scapulare, fiind
închisă în cavitatea pericardică. Inima este bicamerală şi constă dintr-un atriu, cu
18
pereţii subţiri, care primeşte sângele venos din tot corpul şi un ventricul cu pereţii
groşi, urmat cu o prelungire musculară contractilă - con arterial. Acesta trece în aorta
ventrală cu cinci perechi de artere branhiale aferente, ce duc sânge venos spre
branhii. Venele branhiale eferente, care pornesc de la branhii, duc sângele oxigenat.
Prima pereche de artere branhiale duce sânge spre spiraculi şi formează arterele
carotide. Restul arterelor branhiale eferente contopindu-se se varsă în aorta dorsală.
Aorta dorsală se întinde sub coloana vertebrală, trecând posterior în artera caudală.
De la aorta dorsală pornesc artere către organele interne: arterele subclaviculare spre
înotătoarele pectorale; artera intestinală spre stomac, ficat, partea anterioară a
intestinului; artera mezenterică anterioară spre partea posterioară a intestinului şi
organele sexuale; arterele anale, iliace, artera mezenterică posterioară porneşte spre
rinichi, înotătoarele abdominale şi pereţii cavităţii abdominale.
Sângele venos din corp se adună în vene care se deschid în sinusul venos. De la
cap sângele venos este adunat de către venele cardinale anterioare şi venele jugulare.
Vena caudală, din regiunea posterioară, întrând în cavitatea corpului, se divide în
venele portrenale care formează sistemul portrenal în rinichi. Din rinichi sângele se
adună în venele cardinale posterioare. Venele jugulare şi cele cardinale anterioare şi
posterioare, din fiecare parte a corpului, se contopesc în ductele lui Cuvier, ce se varsă
în sinusul venos.
Din înotătoarele abdominale sângele este dus prin venele laterale, care se
contopesc cu venele subclaviculare din înotătoarele pectorale şi se varsă în ductul lui
Cuvier corespunzător. Din stomac, intestin şi splină sângele venos se adună în câteva
vene care se contopesc în vena porthepatică, care formează sistemul porthepatic.
Venele hepatice, ce duc sângele din ficat, se varsă în sinusul venos.
Sistemul urogenital. Rinichii sunt în stadiul de mezonefros şi au forma unor
cordoane de culoare roşie-brună, situate pe laturile coloanei vertebrale, de-a lungul
corpului.
 Masculii peştilor cartilaginoşi prezintă ureterele, canalele de sine stătătoare, care
derivă de la partea posterioară a canalelor lui Wolff. La femele funcţia ureterelor este
realizată de canalele lui Wolff, care se deschid în cloacă prin papila urinară.
Testiculele alungite contactează cu regiunea anterioară a mezonefrosului prin
canalele seminale. Regiunea anterioară a mezonefrosului funcţionează ca anexă a
testiculului, unde are loc maturizarea spermatozoizilor. Canalele seminale se
contopesc în canalul lui Wolff sau spermiduct. La masculii maturizaţi sexual, partea

19
posterioară a spermiductului formează o dilatare, numită vezica seminală.
Spermiductele se deschid în cloacă prin papila urogenitală.
Ovarele perechi sunt fixate lateral de esofag. Oviductele, sau canalele lui Miuller,
sunt situate pe partea ventrală a rinichilor. Capetele anterioare a oviductelor formează
o pâlnie comună, fiind situată pe partea ventrală a lobului central al ficatului. În partea
sa anterioară oviductele formează nişte dilatări - glande cochiliere, secretul cărora
formează membrana ouălor. Partea posterioară, dilatată, a fiecărui oviduct este numită
„uter”, care se deschid în cloacă de sine stătător, prin orificii sexuale, lateral de papila
urinară.

CLASA OSTEICHTHYES

Caracteristica generală a peştilor osoşi. Peştii osoşi alcătuiesc grupul cel mai
dezvoltat al peştilor actuali, fiind răspândiţi în cele mai diferite bazine acvatice.
Scheletul peştilor osoşi, în cea mai mare parte, este osos. Septul interbranhial, la
majoritatea speciilor, este redus, iar lamelele branhiale sunt fixate direct pe arcul
branhial. Aparatul branhial este acoperit de opercule.
Majoritatea formelor sunt înzestrate cu vezica înotătoare. Aparatul excretor este
un mezonefros. Fecundaţia este externă, icrele sunt mici, bogate în vitelus, numărul
lor, de regulă, fiind mare.
Morfologia externă. Corpul bibanului este uşor turtit lateral şi divizat în cap,
trunchi şi coadă. Capul este delimitat de fanta branhială, acoperită de opercul, iar
limita dintre trunchi şi coadă este arătată de orificiul anal.
Gura are o poziţie terminală, lateral fiind aşezaţi ochii. Înaintea ochilor, pe
partea dorsală a capului, se află cele două nări, care nu comunică cu cavitatea bucală.
Pe ambele laturi ale trunchiului şi ale cozii, în formă de două şiruri de orificii, se vede
linia laterală. Pe corp se prind înotătoarele perechi - pectorale şi cele abdominale, cât
şi înotătoarele neperechi – dorsală, anală şi cea caudală – homocercă. Pe partea
ventrală a corpului, posterior de înotătoarele abdominale, se deschide orificiul anal,
urmat de orificiul sexual şi orificiul excretor.
Tegumentul este format din epidermă şi dermă. Epiderma conţine numeroase
glande care secretă mucusul ce acoperă corpul peştelui, facilitând deplasarea lui prin
apă. Derma formează solzi elasmoizi – plăci osoase subţiri şi elastice, care la biban
sunt de tip ctenoizi, adică cu marginea liberă dinţată.

20
Scheletul. Coloana vertebrală a peştilor osoşi este constituită dintr-un număr
mare de vertebre amficelice. Prin corpurile vertebrelor trece un rest de coardă .
Coloana vertebrală prezintă două regiuni: troncală şi caudală. Vertebrele regiunilor
date au structură diferită. Vertebra troncală prezintă corpul vertebrei, arcul superior şi
inferior. Arcurile superioare formează arcada neurală ce înconjoară măduva spinării.
Arcadele neurale ale tuturor vertebrelor formează canalul neural. Arcurile superioare
se prelungesc prin spine superioare. Arcurile inferioare prezintă apofize transversale
de care se articulează coastele. De coaste se articulează oasele musculare foarte
subţiri. Vertebra caudală, la fel, prezintă corpul vertebrei şi arcurile superioare, dar
apofizele ei transversale sunt deplasate ventral, formând arcurile inferioare, prevăzute
cu spinul inferior. Arcadele arcurilor inferioare, în regiunea caudală, formează
canalul hemal, prin care trece artera şi vena caudală. Craniul peştilor osoşi prezintă
două regiuni: scheletul cutiei craniene (neurocranium) şi scheletul visceral
(splanchnocranium). În comparaţie cu peştii cartilaginoşi, craniul peştilor osoşi,
aproape în întregime, este format din ţesut osos şi prezintă multiple oase grupate pe
regiuni.
Regiunea occipitală prezintă patru oase occipitale, care înconjoară orificiul
occipital. Pe partea superioară este aşezat osul supraoccipital, pe cele două laturi a
orificiul occipital – oasele occipitale laterale, sub orificiul occipital – osul
bazioccipital. În regiunea otică (acustică), pe ambele părţi ale craniului, se găsesc câte
cinci oase otice. Regiunea orbitală este constituită din oase perechi: alisfenoid şi
orbitosfenoid. La baza regiunii orbitale, fiind prezent osul bazisfenoid. Regiunea
etmoidă rămâne în mare parte cartilaginoasă. În constituirea ei iau parte: osul
mezetmoid şi osul pereche etmoid lateral.
Oasele susnumite, conform provenirii sale, sunt oase primare sau cartilaginoase,
prezentând în dezvoltarea sa embrionară predecesorii cartilaginoşi. Oasele care
formează plafonul, planşeul şi părţile laterale a cutiei craniene sunt oasele dermice sau
secundare (fără predecesorii cartilaginoşi în dezvoltarea sa embrionară).
Plafonul cutiei craniene prezintă oasele perechi: parietal, frontal şi nazal.
Planşeul este format din osul parasfenoid, precedat de osul vomer, dotat în partea sa
anterioară cu dinţi. Părţile laterale a cutiei craniene sunt formate de un şir de oase
mici, aşezate în jurul orbitei, din care cel mai mare este osul lacrimal.
Scheletul visceral al peştilor osoşi prezintă o serie de arcuri viscerale. Arcul
mandibular este prezentat prin fălcile primare şi secundare. Fălcile primare sunt
prezentate preponderent prin oase de cartilaj sau primare, fiind omologe cartilajelor
21
palato-patrat şi Mekkel a peştilor cartilaginoşi. Maxilarul superior, anterior prezintă
osul mixt palatin, iar posterior – osul pătrat. Între oasele date se găsesc trei oase
pterigoide, din care osul metapterigoid conform provenirii este os de cartilaj, iar
oasele entopterigoid şi ectopterigoid, de origine dermică.
În maxilarul inferior, numai osul articular este de cartilaj, prin care se realizează
articulaţia mobilă cu maxilarul superior. Fălcile secundare sunt prezentate prin oasele
perechi, premaxilar şi maxilar, în maxilarul superior, şi dentar şi angular, în
maxilarul inferior. Oasele premaxilar şi dentar sunt înzestraţi cu dinţi. Fălcile
secundare realizează funcţia de apucare.
Posterior de arcul mandibular se găseşte arcul hioidian. Elementul superior al
arcului hioidian - osul hiomandibular, articulează scheletul visceral cu cutia craniană.
Mai jos de hiomandibular se găseşte osul simplectic şi osul hioid, fixat de
hiomandibular printr-un ligament osificat. Laturile arcului hioidian se articulează prin
osul bazihial.
La peşti osoşi sunt prezenţi patru arcuri branhiale. Fiecare arc branhial este
format din două elemente superioare şi două elemente inferioare. Al cincilea arc
branhial este mult redus, fiind prezentat printr-un element inferior. Toate oasele
arcurilor hioidian şi branhiale sunt de provenire primară.
Arcurile branhiale sunt acoperite de operculul osos, prezentat prin patru oase
dermice: opercular, preopercular, interopercular şi subopercular. Scheletul
înotătoarelor nepereche constă din raze osoase externe - lepidotrihii şi raze interne.
Razele externe se pot prezenta în două feluri: raze simple, în formă de spini şi raze
ramificate, bifurcate dihotomic la vârf şi elastice.
Înotătoarea caudală este homocercă, exoscheletul celor doi lobi fiind asemănător
- alcătuit din lepidotrihii. Endoscheletul prezintă asimetrie - radiile sunt înlocuite de
elementele modificate ale coloanei vertebrale, care se prelungeşte în lobul superior al
înotătoarei. Lobul superior cuprinde urostilul, rezultat din concreşterea ultimilor corpi
vertebrali, şi hipuralii – arcurile neurale lăţite; lobul inferior este format numai din
hipuralii – arcurile inferioare lăţite.
Centura scapulară prezintă oase de cartilaj: coracoidul, dispus ventral şi scapula,
care este poziţionată dorsal, şi de care se articulează piesele înotătoarei pectorale. De
oasele acesteia se ataşează un şir de oase dermice: clavicula – ventral, iar deasupra sa,
lateral - osul cleitrum mare, urmat de osul supracleitrum, precedat de osul
posttemporal, prin care centura scapulară se leagă de craniu, în regiunea temporală.

22
Scheletul înotătoarelor pectorale este format din radii osoase şi raze osoase –
lepidotrihii.
Centura pelviană este formată dintr-o placă osoasă – pelvis, care nu are legătură
cu scheletul axial. Înotătoarele abdominale sunt formate numai din raze osoase –
lepidotrihii.
Musculatura corpului, ca şi la peştii cartilaginoşi, constă din miomere aşezate
sub forma unor benzi laterale, împărţite de un sept orizontal, într-o parte dorsală şi
una ventrală.
În legătură cu apariţia operculelor, la peştii osoşi apar muşchii operculari.
Înotătoarele perechi sunt prevăzute cu muşchi ridicători şi coborâtori al înotătoarelor.
Sistemul nervos. Encefalul peştilor osoşi, faţă de mărimea corpului, este mic.
Telencefalul este slab dezvoltat, faţă de mezencefal şi metencefal. Paliul telencefalului
este foarte subţire şi alcătuit dintr-un ţesut lipsit de celule nervoase. Partea bazală a
telencefalului este alcătuită din corpii striaţi. Divizarea telencefalului în două emisfere
este incompletă. Lobii olfactivi ai peştilor osoşi sunt mai puţin dezvoltaţi, decât la
peştii cartilaginoşi.
Diencefalul este mic şi se caracterizează prin doi lobi inferiori şi sacul vascular,
aşezat pe partea lui ventrală. Planşeul diencefalului formează o excrescenţă
nepereche, numită infundibulul.
Mezencefalul este bine dezvoltat, prezentând tuberculi bigemeni (lobii optici), iar
metencefalul, în legătură cu intensitatea mişcărilor, este şi el bine dezvoltat,.
Mielencefalul (bulbul rahidian) trece fără vre-o limită vizibilă în măduva spinării
(fig.26.6). De la encefal pornesc 10 perechi de nervii cefalici.
Organele de simţ. Linia laterală este un canal împlut cu o masă gelatinoasă,
care se află pe cele două laturi ale corpului peştelui şi are muguri senzoriali, inervaţi
de către nervul lateral. Organul lateral serveşte la perceperea curentului apei: cu
ajutorul acestui organ peştele poate să simtă direcţia curentului, presiunea provocată
de către obiectele din apă, precum şi obstacolele ce îi stau în cale.
Organul olfactiv este prezentat prin două fose olfactive, fiecare fiind împărţită
printr-un pliu tegumentar în două nări externe. Prin nara anterioară apa întră în fosa
olfactivă, iar prin nara posterioară iese. Interiorul foselor nazale este căptuşit de
epiteliul olfactiv.
Organul stato-acustic la peşti osoşi este urechea internă (labirintul membranos).
Acesta prezintă o cavitate superioară – utriculă şi una inferioară – saculă. Sacula are
 23
un rudiment de melc – lagena, care este organul acustic propriu-zis, iar utricula stă în
legătură cu trei canale semicerculare.
Organul optic. Ochii sunt mari, pleoapele adevărate lipsesc, ele fiind înlocuite de
un pliu tegumentar circular. Cristalinul mare, sferic, este în contact cu corneea mult
turtită (plată). Acomodarea vederii se obţine prin deplasarea cristalinului înainte şi
înapoi, cu ajutorul unui muşchi – proces falciform. Ochiul peştilor osoşi, potrivit
adaptării la mediul acvatic, este acomodat pentru o vedere apropiată, aproximativ la 1-
2 m, fiind deci miop. Prin deplasarea înapoi a cristalinului, peştii văd la o depărtare de
10-12 m.
Sistemul digestiv. Orificiul bucal duce în cavitatea buco-faringiană bine
dezvoltată, în care sunt prezenţi dinţii conici, aşezaţi pe toate oasele care delimitează
cavitatea bucală. Urmează esofagul scurt ce trece în stomacul foarte dilatabil.
Intestinul are forma unui tub slab diferenţiat în subţire, gros şi rect, care se deschide
cu anus. În partea anterioară a intestinului subţire se deschid apendicii pilorici, care
servesc pentru mărirea suprafeţei de absorbţie a intestinului. Ficatul cu vezica biliară
şi pancreasul, comunică cu intestinul, prin canalul coledoc. În mezenteriul intestinului
este fixată splina compactă.
Pentru majoritatea peştilor osoşi le este caracteristică vezica înotătoare – organ
hidrostatic, care se dezvoltă din intestinul anterior şi este situată deasupra tubului
digestiv, sub coloana vertebrală. La peştii actuali vezica are, în primul rând, o funcţie
hidrostatică şi de echilibru, determinând ridicarea şi coborârea peştelui în apă,
schimbând greutatea specifică a peştelui.
Sistemul respirator. În calitate de organe de respiraţie servesc branhiile
lamelare, de origine ectodermică. Din fiecare parte a capului sunt expuse câte patru
branhii complete. Branhiile peştilor osoşi sunt lipsite de septul interbranhial, lamelele
branhiale fiind dispuse în două rânduri, direct pe arcurile branhiale. Pe partea internă
a arcurilor branhiale sunt aşezaţi spinii branhiali, formând aparatul filtrator în care se
reţin particulele nutritive.
Dispariţia septelor interbranhiale s-a făcut paralel cu apariţia şi dezvoltarea
operculului, care are un rol important în actul de respiraţie. Operculul acoperă
cavitatea branhială şi astfel apără lamelele branhiale fine. Schimbul de gaze se
realizează prin epiteliul lamelelor, deoarece acestea sunt puternic vascularizate.
Sistemul circulator. Inima este situată ventral, imediat în urma arcurilor
branhiale. Ea este bicamerală şi constă dintr-un atriu cu pereţi subţiri, care primeşte,
prin intermediul unui sinus venos, sângele din tot corpul, şi dintr-un ventricul cu
24
pereţi groşi, care trimite acest sânge spre branhii. La partea anterioară a ventriculului
se găseşte o umflătură lipsită de muşchi şi necontractilă – bulbul aortei. Acest bulb nu
aparţine inimii, ci este o îngroşare a aortei ventrale. De la aorta ventrală pornesc patru
perechi de artere branhiale aferente, spre branhii.
În lamele branhiale, arterele branhiale aferente se desprind într-o reţea de
capilare, în care se petrece schimbul de gaze. Sângele arterial se adună în altă reţea de
capilare, care se contopesc în artere branhiale eferente, şi care ulterior se varsă în
rădăcinile aortei dorsale. Rădăcinile aortei dorsale se unesc între ele în direcţia
caudală şi prin cea craniană, formând astfel cercul cefalic, de la care anterior pornesc
arterele carotide spre cap, iar posterior aorta dorsală, spre partea posterioară a
corpului. De la aorta dorsală se desprind arterele subclaviculare, spre înotătoarele
pectorale şi arterele intestinală şi mezenterică, spre organele interne. Artera caudală
se îndreaptă spre regiunea caudală.
Sângele venos, de la regiunea caudală, se adună în vena caudală, care se divide
în venele port-renale, ce pătrund în rinichi. Sistemul port-renal, la teleosteeni se
formează numai în rinichiul stâng. Din rinichi sângele, prin venele cardinale
posterioare, se îndreaptă spre inimă. La nivelul inimii venele cardinale posterioare se
contopesc cu venele cardinale anterioare, ce aduc sângele venos de la cap, formând
ductele lui Cuvier, care se varsă în sinusul venos. De la înotătoarele pectorale sângele
venos se adună în venele subclaviculare.
Sângele de la intestin este adus în ficat prin vena subintestinală, formând
sistemul port hepatic. Prin vena hepatică, sângele din ficat, ajunge în sinusul venos.
Sistemul excretor. La peşti osoşi adulţi aparatul excretor este reprezentat prin
mezonefros. Rinichii sunt perechi, mult alungiţi, aşezaţi de-a lungul coloanei
vertebrale. Ureterele ce pornesc de la rinichi, înainte de a se vărsa la exterior, se unesc
şi formează o umflătură – vezica urinară, aceasta nefiind omologă cu vezica urinară a
vertebratelor superioare. Vezica urinară se deschide la exterior prin orificiul excretor,
expus posterior de orificiul sexual. Orificiul excretor şi cel sexual se găsesc pe o
papilă urogenitală.
Sistemul sexual. Glandele sexuale, de obicei perechi, sunt aşezate în cavitatea
corpului pe părţile laterale a vezicii înotătoare. La femele sunt prezente ovarele
alungite (la biban se concresc - nepereche), de structură granuloasă. Părţile
posterioare a ovarelor formează ductele sexuale proprii, care se deschid prin orificiul
sexual, situat posterior de orificiul anal.

25
Testiculele masculelor, de asemenea alungite, au o structură densă şi o culoare
albicioasă. Părţile posterioare a testiculelor formează ductele sexuale proprii, care se
deschid la exterior prin orificiul sexual.
 ECOLOGIA PEȘTILOR (PISCES)

Apa este mediul primar al vieţii în care ea există de peste 3,5 miliarde ani. Fiind
un mediu conservativ, biodiversitatea organismelor acvatice constituie doar 8 % din
numărul total de specii cunoscut pe Terra. Peştii însă, în calitate de organisme primar
acvatice, prezintă o diversitate de cca 20 mii de specii, fiind astfel cea mai
reprezentativă clasă de animale vertebrate.
Diversitatea specifică a ihtiofaunei în anumite bazine, cât şi adaptările peştilor
pentru supravieţuire, sunt determinate de caracteristicile fizico-chimice ale apei.
Astfel densitatea apei distilate la temperatura de +4 o C este de 1g/cm2, adică de cca
1000 de ori mai mare ca a aerului. Pentru a străbate acest mediu, majoritatea peştilor
dispun de o formă hidrodinamică a corpului şi de organe de locomoţie specifice.
Odată cu adâncimea presiunea creşte considerabil (la 10 m cu cca 1 atm), astfel că
peştii sunt organisme euribate – rezistente la variaţii mari ale presiunii.
Având o capacitate termică înaltă, apa prezintă un regim termic mult mai stabil
comparativ cu cel al aerului, variaţiile termice ale mediului acvatic fiind cuprinse în
limitele –1,8 şi +35o C. Peştii fiind animale poikiloterme (ectoterme), pentru
desfăşurarea optimală a activităţilor vitale, îşi aleg apele cu un regim termic
confortabil. Unii peşti - stenotermi, suportă o amplitudine mică a variaţiilor termice,
ei populând apele tropicale, polare şi cele abisale. O altă categorie de peşti - euritermi,
suportă o variaţie mare a temperaturii apei, întâlnindu-se în zona litorală a mării, în
râuri şi lacuri.
Apa, fiind un foarte bun dizolvant, în dependenţă de substrat şi sursele de
acumulare, conţine diverse săruri în cantităţi la fel diferite. Salinitatea influenţează
atât duritatea cât şi presiunea osmotică a apei, care împiedică peştii să pătrundă din
ape marine în ape dulci şi invers.
Râurile conţin săruri într-o concentraţie de până la 0,5 g/l, fiind considerate ape
dulci. Lacurile interioare prezintă variaţii extrem de mari – de la ape dulci, salmastre
(până la 30 g/l), unele fiind chiar hipersaline, adică peste 40 g/l (40 % 0 - promile). Apa
mărilor este sărată, concentraţia sărurilor variind în limitele 30–40 g/l. Astfel, Marea

26
Baltica are o concentraţie de săruri foarte scăzută, de doar 9 g/l, pe când în Marea
Roşie aceasta poate atinge cota de 37 g/l.
Peştii eurihalini, astfel ca somonii (Salmonidae), sturionii (Acipenseriformes),
anghilele (Anguilliformes), guvizii (Gobiidae), ghidrinii (Gasterosteiformes), suportă
uşor variaţiile salinităţii, pe când stenohalini – peştii recifelor de corali sau cei de râu,
 suporta variaţiile mici ale salinităţii.
O altă proprietate a apei este capacitatea ei de dizolvare a oxigenului, care
corelează negativ cu temperatura acesteia. Apele marine, în special din latitudinile
înalte, de regulă, sunt saturate cu oxigen, pe când apele dulci, în special cele
stătătoare, au un conţinut variabil de oxigen.
Peşti din apele montane, astfel ca păstrăvul de munte (Salmo fario), lostriţa
(Hucho hucho) sau mihalţul (Lota lota), numiţi stenooxibionţi, au nevoie de o
cantitate mare de oxigen, de cca 10 cm 3/l. Peşti eurioxibionţi, de exemplu ţiparul
(Misgurnus fossilis), linul (Tinca tinca) şi crapul (Cyprinus carpio), pot trăi în ape cu
o cantitate variabilă de oxigen, rezistând la concentraţii de 3 cm 3/l. Dipnoii din apele
tropicale, în lipsa oxigenului dizolvat, folosesc respiraţia pulmonară pentru asimilarea
lui direct din aer.
Deşi peştii sunt foarte diverşi ca adaptări la condiţiile de viaţă, din punct de
vedere ecologic, putem evidenţia următoarele grupe ecologice: marini, de apă dulce,
de ape salmastre şi migratori.
Peştii marini îşi desfăşoară întregul ciclu vital în mare şi conform zonelor
acesteia pot fi grupaţi în peşti litorali, pelagici şi abisali.
1) Peşti litorali populează stratul apei aflat deasupra platoului continental, care se
caracterizează prin cea mai mare instabilitate a factorilor ecologici: valuri, variaţii ale
salinităţii şi temperaturi etc. În schimb, aceste ape sunt bine oxigenate şi asigurate cu
nutrienţi minerali, fapt ce condiţionează abundenţa algelor marine – baza lanţurilor
trofice, dar ulterior şi a peştilor.
Peştii litorali trăiesc în condiţiile unei agitaţii continue a apei, din care cauză sunt
ataşaţi în mod special fundului. Astfel, vulpile şi pisicile de mare (Rajidae) au corpul
turtit dorsoventral, iar cambulele şi calcanii (Pleuronectiformes) sunt comprimaţi
lateral. Alţi peşti, de exemplu unii guvizi (Gobiidae) şi lumpul de mare (Cyclopterus
lumpus) au înotătoarele abdominale transformate în ventuze, cu care se fixează de
stânci. Înotătoarele pectorale ale unor peşti litorali (Trigla, Lophius) au radii libere,
adaptate pentru mersul pe substratul apei.
27
Peştii care trăiesc între recifele de corali, de exemplu peştele pensă (Chelmon
rostratus) sau peştele imperial (Pomacanthus imperator), au corpul comprimat lateral,
încât pot pătrunde în crăpăturile cele mai înguste, unde se adăpostesc de valuri sau
răpitori. În acelaşi scop corpul peştelui cutie (Lactoria cornuta) se află într-o cuirasă
osoasă, formată prin concreşterea solzilor.
Desişurile de vegetaţie acvatică sunt populate de căluţii de mare (Hippocampus)
şi acul de mare (Synggnathus nigrolineatus), în care aceştia îşi găsesc adăposturile şi
hrana. Căluţul de mare cu ajutorul cozii prehensile se fixează de vegetaţia acvatică, iar
acul de mare, luând o poziţie verticală, este camuflat perfect printre desişurile de alge.
Mulţi din peşti acestei zone, bine luminate, prin capacitatea de a-şi schimba culoarea
(Syngnathidae, Pleuronectiformes) şi forma corpului (Trachinidae), imită perfect
anturajul în care se găsesc.
În zonele litorale unde se manifestă fenomenul mareelor, unii dintre peştii pot să
se afle un anumit timp şi pe uscat. Astfel, aterina de California (Leuresthes tenus)
alunecă pe ţărm în intervalul dintre două valuri, depunând icrele în nisipul umed.
Cocoşii de mare (Blennius), după retragerea valurilor se găsesc un anumit timp pe
pietrele umede, iar săltătorii de mâl (Periopthalmus) pe parcursul a câteva ore,
folosind înotătoarelor pectorale musculoase, sunt în căutarea hranei rămase pe
substrat.
2) Peşti pelagici populează largul mări, în stratul cuprins între suprafaţa apei şi
pînă la adâncimea fotică maximală, adică până unde mai pătrunde lumina (50 – 400
m). Deci, hotarul zonei pelagice depinde de transparenţa apei şi de fenomenele
sezoniere ciclice. Factorul limitant de bază este insuficienţa nutriţiei minerale, de
aceia pelagiul reprezintă un ecosistem similar pustiurilor terestre. Şi doar în cadrul
regiunilor unde se manifestă fenomenul de apvelling – circulaţia ascendentă a
curenţilor marini, care ridică la suprafaţă nutrienţii minerali, este posibilă dezvoltarea
excesivă a fitoplanctonului. În baza acestuia se iniţiază nişte lanţuri şi reţele trofice
complexe, care includ şi o ihtiofaună la fel de bogată.
Peştii pelagici sunt perfect adaptaţi mediului, coloraţia lor dorsală este de nuanţe
închise, iar cea ventrală - deschise. Se reproduc de regulă în largul mării şi mai rar în
zona litorală. Primii depun un număr mare de icre, alţii, fiind mai puţin prolifici,
folosesc litoralul sau intră în râuri. Sunt buni înotători, deoarece răpitorul nu are
posibilitatea de a ataca din ambuscadă, iar prada nu are loc pentru ascunziş. Astfel de
răpitori ca rechinii (Selachiiformes), tonul (Thunnus
28
thynnus), peştele-spadâ (Xiphias gladius), baracuda (Sphyraena barracuda) înoată cu
o viteză de 45–70 km/h, având un corp fusiform, cu calităţi hidrodinamice. În scopul
facilitării deplasării, peştele-lună (Mola mola) şi peştele-arici (Diodon hystrix)
folosesc curenţii marini, alţii utilizează şi vânturile de la suprafaţă apei. De exemplu,
peştele cu velă (Istiophorus) îşi ridică înotătoarea dorsală înaltă de cca 1m deasupra
apei şi se lasă dus de vânt. Pe când peştii zburători, urmăriţi de răpitori, pot să sară din
apă, şi să se ridice în aer cu ajutorul înotătoarelor pectorale extrem de mari, planând la
distanţe de până la 200 m. Peştii-pradă chefalii (Mugil), heringii (Clupea), sardinele
(Sardina), scrumbiile (Alosa), deşi sunt şi ei foarte buni înotători, pentru a evita atacul
răpitorilor, se asociază în cârduri numeroase.
3) Peşti abisali populează adâncurile mărilor şi oceanelor în care nu pătrunde
lumina, unde presiunile sunt de sute de atmosfere, circulaţia apei practic lipseşte, iar
temperatura, deşi prezintă variaţii mici, este scăzută. Deoarece condiţiile care
predomină această zonă sunt foarte vitrege vieţii, diversitatea şi efectivul ihtiofaunei
de aici este foarte mic.
Fiindcă aici practic lipseşte lumina, deci nu-s nici plante, peştii abisali sunt
răpitori sau se hrănesc cu cadavre. Din această cauză ei au gura mare şi stomacul
extensiv (Macropharynx, Melanocoetus, Linophryne). Structura specifică a
musculaturii şi scheletului sunt adaptate presiunilor enorme, astfel că dacă sunt scoşi
la suprafaţă, pier din cauza diferenţei de presiune.
Ochii peştilor abisali sunt foarte variaţi ca grad de dezvoltare. Unii au ochi
telescopici (Myctophum asperum) cu ajutorul cărora pot percepe şi lumina cea mai
slabă, la alţii ochii sunt foarte mici (Bathypterois grallator) sau lipsesc complet.
Multe specii sunt înzestrate cu organe luminiscente, de exemplu peştele-lanternă
(Photoblepharon palpebratus) care servesc pentru atragerea prăzii, îndepărtarea
duşmanului sau atragerea sexului opus. La unele specii, cum este linophryne
arborifera (Linophryne arborifera), masculii pigmei, în scopul asigurării fecundării
icrelor depuse, concresc de corpul femelei, parazitând pe ea, dar asigurând astfel
perpetuarea speciei într-un mediu atât de nefavorabil.
Peşti de apă dulce. Două treimi din totalitatea peştilor trăiesc în oceane şi mări,
iar o treime în ape dulci. Acest fenomen se explică prin făptui că, pe de o parte, mările
şi oceanele ocupă o suprafaţă cu mult mai mare decât apele dulci, iar pe de altă parte,
prin aceea că fauna piscicolă a apelor dulci provine din mări. Peştii

29
de apă dulce îi putem grupa în: peşti din ape curgătoare sau reofili şi peşti din ape
stătătoare sau limnofili.
1) Peşti reofili se întâlnesc în lungul râurilor, condiţiile de viaţă variază într-un
mod bine determinat, potrivit căruia variază şi structura populaţiei piscicole. In apele
curgătoare se pot delimita zone care se caracterizează printr-o populaţie piscicolă mai
mult sau mai puţin bine determinată, cu condiţii de viaţă mai mult sau mai puţin
constante. Denumirile acestor zone derivă de la speciile de peşti care predomină, şi
sunt următoarele:
Zona păstrăvului. Această zonă cuprinde pâraiele de munte şi cursul superior al
râurilor montane. Se caracterizează prin apa puternic oxigenată (7-9 cm 3/l), cu o
temperatură scăzută şi un curs rapid, o albie puţin adâncă şi pietroasă. Peştele
dominant în această zonă este păstrăvul indigen (Salmo trutta), alături de care se
întâlneşte şi grindelul (Noemacheilus barbatulus).
Zona scobarului cuprinde regiunea de dealuri a râurilor, caracterizându-se printr
un fund pietros, adeseori cu prundiş mărunt. Viteza apei descreşte succesiv, rareori
depăşind 1 m/sec. Vara temperatura apei atinge 20°C, iar conţinutul său în oxigen 5-6
cm3/l. Specia predominantă a zonei este scobarul (Chondrosoma nasus), pe care-1
însoţeşte cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), porcuşorii (Gobio),
lipanul (Thymallus thymallus), mihalţul (Lota lota) şi ştiuca (Esox lucius).
Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, inclusiv pînă la vărsare.
Această zonă se caracterizează prin ape cu cursul lin, tulbure, cu albie adâncă şi fund
nisipos, mâlos; vara apa are temperatura ridicată, fiind săracă în oxigen (3-5 cm 3/l) şi
cu o vegetaţie bogată. Uneori cursul apelor este însoţit de bălţi, a căror faună piscicolă
coincide cu acea din apele mari stătătoare. Specia dominantă a acestei zone este
crapul (Cyprinus carpio), alături de cegă (Acipenser ruthenus), şalău (Stizosteidon
lucioperca), somn (Silurus glanis), roşioară (Scardinus erythrophthalmus), plătică
(Abramis brama), băbuşcă (Rutilus rutilus), lin (Tinca tinca) şi caracudă (Carassius
carassius).
2) Peşti limnofili populează lacurile de câmpie, în care se întâlnesc peştii
caracteristici zonei crapului din râuri. Bălţile şi locurile inundabile se populează cu
peştii din râurile limitrofe. Astfel, în aceste lacuri trăiesc: crapul (Cyprinus carpio),
plătica (Abramis brama), ştiuca (Esox lucius), somnul (Silurus glanis), caracuda
(Carassius carassius), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinus erythrophthalmus),
băbuşca (Rutilus rutilus) ş.a.

30
Peşti din ape salmastre şi migratori. Apele salmastre se formează în apropierea
locurilor de vărsare a râurilor în mare, precum şi în lacurile care au legătură cu marea.
Aceste lacuri sunt populate atât cu peşti dulcicoli (crapul, şalăul, băbuşca, plătica,
morunaşul, guvizi de apă dulce), cât şi cu peşti marini (cambulă, chefalul şi păstrugă).
Ultimii migrează primăvara în aceste bălţi, iar toamna se reîntorc în mare.
Multe specii de peşti fac deplasări pe distanţe mai mari sau mai mici în căutarea
unor locuri cu hrană abundentă, pentru găsirea unor condiţii mai bune pentru iernare şi
reproducere.
Peştii migratori pot fi grupaţi, după locul unde se realizează reproducerea, în
migratori anadromi (ana- în sus; droma - a merge), iar dacă migraţia se face în sensul
curentului se numesc catadromi (cata- în jos).
Ca exemple de specii anadrome, ce migrează din mare în apele dulci unde se
reproduc, sunt: somonul (Salmo salar), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica),
acipenseridele (Acipenseridae). O comportare asemănătoare o au şi somonii de
Pacific (Oncorhynchus keta şi O. gorbusca), care după aproape patru ani petrecuţi în
apele oceanului se întorc în râuri pentru depunerea icrelor şi după aceasta toţi mor.
Sturionii din Marea Neagră: morunii (Huso huso), păstruga (Acipenser stellatus),
nisetrul (Acipenser gtildenstaedti) sunt şi ei migratori anodromi, ce se deplasează din
Marea Neagră în apele Dunării sau Nistrului, unde se reproduc.
Ca exemplu de peşti migratori catadromi, ce se deplasează din apele dulci în
mare, este anghila sau ţiparul european (Anguilla anguilla). Această specie, după viaţa
în mediul dulcicol, către maturizarea sexuală, trece printr-o metamorfoză complexă,
devenind o formă marină. Ulterior ea migrează din râurile Europei către Marea
Sargaselor, unde, la adâncimea de câteva sute de metri se reproduce. Alevinii, luaţi de
curentul Golfstrim, nimeresc din nou în râuri.

SISTEMATICA PEȘTILOR (PISCES)

Clasa Chondrichthyes cuprinde peşti cu schelet cartilaginos, pielea acoperită cu

solzi placoizi, gura subterminală, ventrală, bot prelungit într-un rostru, branhii (5-7
perechi) de forma unor lame foarte subţiri, iar orificiile branhiale cu aspect de
crăpături alungite sau fante. Vezica înotătoare lipseşte. Majoritatea speciilor sunt
vivipare. Clasa Chondrichthyes se împarte în două subclase: Elasmobranchia şi
Holocephalia.
31
Subclasa Elasmobranchia grupează peşti cu fante branhiale evidente, neacoperite
de o răsucire tegumentară, cu gură armată cu mulţi dinţi ascuţiţi, orificii nazale situate
pe faţa ventrală. Această subclasă cuprinde ordinele: Salachiiformes şi Rajiformes.
Ordinul Selachiiformes reprezintă peşti pelagici foarte buni înotători, cu corpul
fusiform, alungit şi fantele branhiale situate pe laturile capului. Trăiesc în straturile
superioare ale apelor marine, înoată bine şi sunt răpitori.
Familia Isuridae cuprinde rechini ce au gură ventrală precedată de un rostru cu
trei cartilaje rostrale. Dinţii sunt asemănători pe cele două maxilare. Au 5 perechi de
fante branhiale. Pectoralele sunt tribazale, caudala heterocercă cu lobul inferior scobit.
Forma hidrodimamică a corpului le asigură un înot rapid, coloraţia este albăstruie pe
faţa dorsală şi albă pe cea ventrală. Toate speciile sunt vivipare, aplacentare.
Carcharadon carcharius, rechinul alb, sau mâncătorul de oameni, are talie mare de 8-
12 m, cu o dentiţie puternică.
Familia Rhincodontidae cuprinde rechinii uriaşi care depăşesc 16 m lungime.
Gura este subterminală prevăzută cu dinţi mici. Caudala are axa puternic redresată şi
lobul inferior foarte dezvoltat. Rhincodon typus – rechin balenă. Se hrăneşte cu
plancton, se întâlneşte în mările tropicale ale oceanului Pacific, Atlantic şi Indian.
 Familia Squalidae cuprinde rechini cu corp fusiform, capul turtit dorso-ventral,
ochii laterali, spiraculele mari. Dorsalele sunt precedate de către un ţep. Anala este
absentă, caudală hetrocercă şi lobul inferior puţin dezvoltat. Squalus acanthias,
câinele de mare sau rechinul ţepos, are dimensiuni relativ mici 1,5 m. Se întâlneşte şi
în Marea Neagră. De la el se foloseşte carnea şi ficatul bogat în grăsimi şi vitaminele
A şi D.
Familia Sphyrnidae. Rechin cu formă curioasă, capul turtit dorso-ventral, cu
două expansiuni laterale, care îi dau formă de ciocan. Ochii se găsesc situaţi la
extremitatea acestor expansiuni. Nu au spiraculi. Sunt rechini pelagici, de coastă,
uneori constituie pericol şi pentru om. Sphyrna zygaena, rechinul ciocan, prezent în
apele tropicale şi subtropicale. Trăieşte şi în Marea Mediterană, foarte rar pătrunde şi
în Marea Neagră.
Familia Squantinidae. Reprezentanţii acestei familii au corpul comprimat dorso
ventral şi înotătoare dorsală deplasată în regiunea caudală. Ei reprezintă forme de
trecere de la rechini cu fantele pe laturile corpului, la rechini turtiţi dorso-ventral, cu
fantele branhiale ventrale. Squantina squantina, îngerul de mare, este un rechin
vivipar, cu o lungime de 1,5 m. Este răspândit în Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic.
Trăind pe fundul mărilor se hrăneşte cu peşti mici din ordinul Pleuronectiforme.
32
Ordrdinul Rajiformes cuprinde peşti care trăiesc mai mult pe fundul mării, având
corp greoi, turtit dorso-ventral, de forma unui disc sau unui romb. Înotătoarele
pectorale sunt late şi fixate pe laturile trunchiului, de la cap până la coadă, cele
dorsale foarte mici, iar caudala este redusă sau lipseşte, nările şi fantele branhiale sunt
plasate pe partea ventrală a capului. Corpul în unele cazuri este lipsit de solzi, în alte
este acoperit cu ţepi tari, care sunt solzii placoizi modificaţi. Dinţii lor sunt laţi pentru
sfărâmarea cochiliilor la moluşte şi crustacee. Trăiesc îngropaţi în nisip, pe fundul
mărilor.
Familia Rajidae include peşti cu corpul în forma de disc rombic delimitat de un
peduncul caudal. Masculii sunt mai mici. Sunt specii ovipare, ouăle sunt protejate de
o capsulă cornoasă. Raja clavata, vulpea de mare. Se întâlneşte şi în Marea Neagră.
Pielea este aspră prevăzută cu placi dermice cu ţepi. Nările comunică cu gura prin
câte un şanţ.
Familia Dasyatidae. Corpul acestor peşti este golaş. Înotătoarele pectorale se
întind în tot lungul trunchiului şi al capului, unindu-se una cu alta înaintea rostrului.
Înotătoarea caudală lipseşte. Coada lor este alungită, în formă de bici, şi poartă pe la
mijlocul său o înotătoare dorsală, urmată de 1 sau 2 spini zimţuiţi în care se găsesc
glandele veninoase. Dasyatis pastinaca, pisica de mare, este prezentă şi în Marea
Neagră, în zona ţărmului, pe fundurile nisipoase unde se hrăneşte cu peşti mici,
moluşte şi crustacee.
Familia Pristidae cuprinde forme ce au corpul alungit, se aseamănă cu rechinii
de suprafaţă şi au înotătoarele pectorale libere. Se remarcă prin rostru foarte lung şi
turtit dorso-ventral, susţinut de tuburi longitudinale prevăzute pe laturi cu denticuli
rostrali, de aceea se numesc şi rechini ferestrău. Pristis pristis, peştele ferestrău, are o
lungime mare, chiar 9 m, din care rostru poate atinge 2 m. Acest rostru este folosit
pentru scormonire în nămol. Este o specie cosmopolită, care pătrunde şi în Marea
Mediterană.
Familia Mobulidae cuprinde peşti cu corpul evident mai lat decât lung.
Pectoralele sunt ascuţite şi întrerupte la nivelul ochilor. Ele se prelungesc anterior
capului ca două corniţe. Ochii şi spiraculele au o poziţie laterală. Tegumentul este
lipsit de solzi. Au talia mare, uneori anvergura între vârfurile pectoralelor este de 6 m,
iar lungimea corpului de 4 m. Manta birostris, calcanul dracului. Este un peşte uriaşi,
atingând de peste 6 m şi cântăreşte până la 2000 de kg. Este răspândit pe coastele
Americii.

33
Familia Torpedinidae. Corpul acestor peşti este discoidal, înconjurat de
înotătoare pectorale rotunjite. Coada lor este groasă, lăţită la bază, şi poartă spre
vârful său una sau două înotătoare dorsale. Pielea este golaşă. Pe ambele laturi ale
trunchiului au câte un organ electric. Sunt peşti vivipari, răspândiţi în apele tropicale
şi subtropicale din Oceanul Atlantic, Pacific şi Indian. Torpedo marmorata, torpila
electrică, poate atinge lungimi de peste 1 m. Curentul produs de organele sale
electrice atinge 50-70 volţi. Se găseşte în Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic.
Subclasa Holocephalia cuprinde câteva specii de peşti care trăiesc în adâncul
oceanelor. Au corpul mult alungit şi turtit lateral, fantele branhiale acoperite de o cută
tegumentară, tegumentul lipsit de solzi, iar gura ventrală, prevăzută cu dinţi puţini în
formă de plăci. Articularea mandibulei la craniul este de tip autostilic, dinţii
fuzionează într-un număr mic de placi dentare, nu au cloacă – ductele genito-urinare
se deschid direct la exterior. Sunt specii ovipare, cu ouăle prevăzute cu o capsulă
cornoasă.
Familia Chimaeridae cuprinde aproximativ 25 de specii, peşti cu corpul
fusiform, subţiat către regiunea caudală. Capul este mare şi se prelungeşte într-un bot
scurt. Pe spate se găsesc două dorsale, prima este precedată de un spin puternic
erectil. Anala nu este distinctă. Tegumentul este nud, apar solzi mici placoizi la
nivelul capului şi pe mijlocul spatelui. Masculii au pe cap un organ adeziv cu care
imobilizează femela. Chimaera monstruosa, himera, trăieşte la adâncimi de peste 100
m pe lângă coastele Europei, în Oceanul Atlantic. Ouăle acoperite de o teacă cornoasă
sunt depuse în ape puţin adânci.
Clasa Osteichthyes. În clasă sunt cuprinşi peşti cu scheletul parţial sau total
osificat, branhii în formă de peptene, aşezate într-o cameră de fiecare latură a capului,
acoperită cu un opercul. Corpul este acoperit cu solzi osoşi, lamelari. La majoritatea
acestor peşti există vezica înotătoare situată dorsal faţă de tubul digestiv. La unele
specii vezica păstrează legătura cu tubul digestiv printr-un canal subţire (peşti
fisostomi), iar la altele este complet separată de tubul digestiv (peşti fisoclişti). Clasa
Osteichthyes cuprinde următoarele subclase: Actinopterygia, Brachiopterygia, Dipnoi
şi Crossopterygia.
Subclasa Actinopterygia grupează peşti ale căror înotătoare perechi sun adaptate
la înot. Ele au baza lată, nu sunt cărnoase. Radiile sunt aşezate uniseriat şi au
dispoziţie radiară. Ea cuprinde majoritatea peştilor actuali, care au fost grupaţi în 3
supraordine: Chondrostei, Holostei şi Teleostei.

34
Supraordinul Chondrostei conţine gnatostomi cu schelet în cea mai mare parte
cartilaginos, oasele craniene sunt în majoritate de origine dermică, solzii de tip
ganoid. Ordinul Acipenseriformes ce se caracterizează prin peşti cu scheletul în
majoritate cartilaginos, notocordul dezvoltat şi învelit într-o teacă conjunctivă în care
vertebrele sunt slab schiţate. Cutia craniană este acoperită cu oase dermice.
Înotătoarea caudală este heterocercă, corpul acoperit cu 5 rânduri de plăci osoase, iar
spre coadă are solzi ganoizi. Capul, prelungit într-un rostrum, prezintă gura situată
ventral, de forma unei tăieturi transversale şi este protractilă.
Familia Acipenseridae sau sturionii. Au corpul alungit fusiform, cu cele cinci
rânduri de plăci osoase. Pe lobul superior al cozii se mai păstrează solzi ganoizi
rombici. Gura are poziţie ventrală, lipsită de dinţi la adulţi, dar există patru perechi de
mustăţi dispuse într-un rând transversal. Aceşti peşti sunt răspândiţi, în cea mai mare
parte, în apele marine din zona temperată, iar în perioada de reproducere migrează în
apele dulci. Sunt specii de mare importanţă economică atât pentru carnea lor, cât şi
pentru icrele negre (caviar). Acipenser rutinus, cega, care este o specie ce trăieşte în
apele dulci, Dunăre şi râurile mari. Talia este mică, 40-50 cm, cu rostru alungit şi
ascuţit, mustăţile franjurate ce ajung până la gură. Acipenser guldenstaedti, nisetru, ce
are rostru scurt, lat, mustăţile scurte nu ajung la gură. Carnea şi icrele sunt de calitate
superioară. Huso huso, morunul, este cel mai mare dintre sturioni, poate ajunge până
la 5-6 m lungime. Rostru este scurt şi cu gura larg deschisă până la marginile capului;
mustăţile ajung la nivelul gurii. În Marea Neagră se pescuiesc morunii de 80-100 kg.
Depunerea icrelor are loc în râuri. Maturitatea sexuală este atinsă la 12-14 ani de către
masculi şi 16-18 ani de către femele. Este un peşte răpitor.
 Supraordinul Holostei cuprinde peşti cu caractere intermediare între Chondrostei
şi Teleostei, având scheletul osificat, dar cu notocordul bine dezvoltat şi la adult,
vertebrele bine diferenţiate şi osificate. Gura se află în vârful botului, iar vezica
înotătoare compartimentată şi vascularizată serveşte la respiraţie. Acest ordin
cuprinde două ordine: Lepisosteiformes cuprinde peşti al căror corp are formă de
săgeată, ca şi al ştiucii. Fălcile, mult alungite, poartă dinţi conici, puternici;
Lepisosteus osseus, este un peşte răpitor semănând cu ştiuca, ca aspect general, dar
având solzii ganoizi stralucitori. Trăieşte în apele dulci din Cuba, America Centrală şi
America de Nord. Ordinul Amiiformes cuprinde o singură specie, Amia calva, cu corp
fusiform, comprimat lateral, înotătoarea dorsală lungă şi îngustă, iar cea caudală
rotunjită. Femelele depun icrele într-un cuib construit din vegetale acvatice şi sunt
păzite de mascul.
35
Supraordinul Teleostei cuprinde cei mai evoluaţi peşti, având scheletul complet
osificat. Corpul este acoperit cu solzi cicloizi şi ctenoizi, înotătoarea caudală
homocercă, iar vezica înotătoare necompartimentată. Supraordinul cuprinde mai
multe ordine:
Ordinul Clupeiformes cuprinde peşti fisostomi (vezica înotătoare comunică cu
esofagul) cu caractere primitive, având craniul în majoritate cartilaginos, iar aparatul
lui Weber lipseşte. Corpul este acoperit cu solzi cicloizi, de regulă caduci.
Familia Clupeidae, include peşti marini ce au corpul acoperit cu solzi cicloizi
mari, strălucitori. Gura terminală sau inferioară, lipsită de mustăţi. Corpul comprimat
lateral, abdomenul cu o carenă de solzi pe linia medio-ventrală, iar aripioara caudală
adânc scobită. Clupea harengus, scrumbia de mare, hering, are dimensiuni relativ
mici (20 cm), trăieşte în cârduri, în apele de suprafaţă din partea de nord a
Atlanticului, pe coastele europene şi americane, în Marea Baltică şi Marea Nordului.
Efectuează migraţii pe distanţe mari, dar numai în apele Atlanticului şi Marea
Nordului. Are o importanţă economică mare. Alosa pontica, scrumbia de Dunăre,
trăieşte în Marea Neagră, dar migrează în Dunăre, primăvara, pentru reproducere.
Talia ajunge la 40-50 cm, corpul comprimat lateral, cu o carenă zimţată pe partea
ventrală.
Ordinul Salmoniformes cuprinde specii de peşti ce au corpul acoperit cu solzi
mărunţi. Pe spate există o înotătoare dorsală obişnuită cu radii, şi o a doua, mai mică,
adipoasă. Salmonidele sunt peşti de apă dulce şi migratori ai emisferei nordice.
Majoritatea sunt răpitori. Au o carne gustoasă şi depun icrele roşii, prezentând o
importanţă economică mare.
Familia Salmonidae. Salmo salar, somon, este o specie nord-atlantică de talie
mare, ajungând uneori la 30-40 kg greutate. La maturitate sexuală efectuează migraţii
pe distanţe lungi în porţiunea superioară a unor râuri mari care se varsă în Oceanul
Atlantic, Marea Nordului şi Marea Baltică. În timpul călătoriei, îşi schimbă complet
înfăţişarea, iar după reproducere care are loc în apele limpezi bogate în oxigen, o parte
din adulţi pier, iar puietul se întoarce în mare unde trăieşte aproximativ 3-4 ani când
atinge maturitatea sexuală şi urmează drumul părinţilor. Salmo trutta fario, păstrăvul
de munte, este păstrăvul indigen, specie caracteristică apelor curate de munte. Se
reproduce către izvoarele râurilor, în perioada de toamnă. Pe corp are pete negre, roşii
înconjurate cu o aureolă albă. Hucho hucho, lostriţa, este un salmonid de talie mare,
specie endemică în bazinul Dunării.

36
Ordinul Cypriniformes cuprinde peşti fisostomi, având aparatul lui Weber în
legătură cu vezica înotătoare şi cu urechea internă. Corpul este acoperit cu solzi
cicloizi, iar înotătoarele perechi, dorsală şi anală, au radiile moi.
Familia Cyprinidae include peşti dulcicole. Dorsala şi anala cu 2-4 radii simple,
restul radiilor sunt ramificate. Multe specii au mustăţi. Cyprinus carpio, carpul, are
corpul comprimat lateral, acoperit cu solzi mari cicloizi, gura cu buze cărnoase şi cu
patru mustăţi. Trăieşte în heleştee, iazuri, bălţi, râuri domoale. Carassius carassius,
caracuda sau carasul. Gura lipsită de mustăţi, flancurile corpului arămii. Rezistă bine
în lipsă de oxigen. Abramis brama, platica, are corpul comprimat lateral cu
înotătoarea anală lăţită. Scardinius erithophthalmus, roşioara, are gura fără mustăţi,
înotătoarele au vârful roşiatic. Trăieşte în apele uşor curgătoare.
Familia Cobitidae cuprinde peşti de talie mică, cu solzi mărunţi. Misgurnus
fossilis, ţiparul. Culoarea corpului este cafenie marmorată cu benzi longitudinale mai
închise. Trăieşte în ape puţin adânci. Poate respira prin intestin ce are o porţiune
vascularizată.
Ordinul Siluriformes. Peşti de talia mare cu înotătoarea dorsală mică, iar
înotătoarea anală lungă.
Familia Siluridae. Silurus glanis, somnul. Este cel mai mare din peştii de apă
dulce de la noi, 4-5 m lungime şi 200-300 kg greutate. Capul comprimat dorso ventral,
gura mare cu trei perechi de mustăţi. Trăieşte în apele curgătoare mari, stând la pândă
în bulboane adânci. Se hrăneşte cu broaşte, păsări acvatice, peşti.
Ordinul Anguilliformes include peşti fisostomi cu corpul foarte alungit, cilindric,
serpentiform. Înotătoarele dorsală şi caudală se contopesc cu anala, iar cele ventrale
lipsesc. Anguilla anguila, anghila, trăieşte în apele dulci până la maturitatea sexuală şi
de aici întră în apele Oceanului Atlantic, parcurge un drum de mii de km până în
vecinătatea insulelor Bermude şi Bahame, coboară la adâncime, unde depune icrele pe
alge. După reproducere adulţii mor. Din ouă iese o larvă ce are forma unei frunze de
salcie, transparentă, numită leptocefal. Larvele duc viaţă pelagică şi sunt purtate de
către curentul Golfstrim spre coastele Europei, timp de 2-3 ani. Când ajung în apele
litorale salmastre, larvele devin cilindrice şi se transformă în anghile numite civele.
Ordinul Syngnathiformes cuprinde peşti fisoclişti (vezica înotătoare nu comunică
cu esofagul) cu corpul alungit şi subţire, acoperit cu scuturi osoase; gura mică şi
lipsită de dinţi, care se află în vârful unui bot tubuliform. Branhiile sunt aşezate sub
formă de tufe. Masculii au pe partea ventrală o pungă unde femela depune icrele.
Embrionii sunt hrăniţi din vasele de sânge din pereţii pungii masculine. La completă
37
dezvoltare, puii sunt „născuţi” de către mascul. Syngnathus typhle, acul de mare, are
corpul alungit. Trăieşte şi în marea Neagră. Hippocampus guttulatus, căluţul de mare.
Axa longitudinală a capului formează aproape un unghi drept cu cea a corpului.
Coada este lipsită de înotătoare. Pe cap şi în lungul spatelui are plăcuţe cu ţepi. Se
fixează de algele marine cu ajutorul cozii. Înoată în poziţie verticală, folosindu-se mai
ales de dorsală. Trăieşte în zona litorală a Mării Negre, printre alge.
Ordinul Perciformes conţine peşti fisoclişti al căror corp este oval, alungit,
comprimat lateral şi acoperit cu solzi mici, ctenoizi sau cicloizi. Au două înotătoare
dorsale, cea anterioară prevăzută cu radii mari, spinoase, iar cea posterioară cu radii
moi, articulate. Înotătoarele ventrale sunt aşezate anterior sau sub înotătoarele
pectorale. Ordinul cuprinde cele mai numeroase specii de peşti osoşi.
Familia Percidae cuprinde specii de apă dulce ce trăiesc în zona temperată
boreală. Corpul acoperit cu solzi ctenoizi. Gura fără mustăţi, dar cu dinţi numeroşi.
Perca fluviatilis, bibanul, este un peşte răpitor ce are o pată neagră la baza primei
dorsale. Stizostedion lucioperca, şalăul pe partea dorsală a corpului are mai multe
dungi transversale întunecate care adesea se contopesc între ele.
Familia Scombridae. Peşti marini, corpul fusiform, acoperit cu solzi mici,
cicloizi. Caudala adânc scobită. Pe peduncul caudal are mici înotătoare, numite
pinule. Scomber scombrus, scrumbia albastră, are o largă răspândire în Oceanul
Atlantic, Marea Baltică, Marea Nordului, Marea Mediterană.
Familia Triglidae, rândunele de mare. Trigla lucerna are pectorale cu trei radii
independente cu care se mişcă pe fundul apelor marine.
Familia Xiphiidae. Xiphias gladius, peştele spadă, are lungime 3-4 m, falca
superioară prelungită cu un vârf ascuţit asemănător cu o spadă. Cu acest instrument
atacă orice animal marin, inclusiv rechinii. Este răspândit în mările tropicale.
Ordinul Pleuronectiformes este reprezentat prin peşti cu corpul puternic
comprimat lateral, devenind asimetric la maturiate. Sunt peşti bentonici care stau
culcaţi pe o latură, având ochii deplasaţi pe partea opusă, îndreptată spre lumină;
latura care poartă ochii este puternic pigmentată. Înotătoarele dorsală şi anală sunt
foarte lungi, iar cele ventrale reduse sau chiar lipsesc. Corpul este acoperit cu solzi
cicloizi sau ctenoizi, de obicei foarte mici.
Scophthalmus maeoticus, calcanul, stă culcat pe dreapta. Atinge 1 m lungime şi
8-10 kg. Se întâlneşte şi în zona de litoral a Mării Negre. Pleuronectes flesus,
cambula, stă culcată pe stânga, deci ochii sunt situaţi pe latura dreaptă. Linia laterală

38
are o curbură mică deasupra pectoralei. Se întâlneşte şi în marea Neagră şi Marea
Azov.
Subclasa Brachiopterygia cuprinde un număr mic de specii africane cu corpul
mult alungit, acoperit cu solzi rombici, înotătoarea dorsală fragmentată în numeroase
înotătoare mici şi cea caudală rotunjită. Vezica înotătoare are pereţii încreţiţi şi
vascularizaţi, servind şi la respiraţie ca un plămân. Polypterus bichir, trăieşte în apele
fluviului Zair şi în mlaştini de unde poate ieşi pe uscat timp de 3-4 ore când respiră
prin plămâni.
Subclasa Dipnoi este reprezentată prin trei genuri de peşti de apă dulce cu craniu
cartilaginos, la fel ca şi coloana vertebrală, având notocordul bine dezvoltat şi la adult.
Înotătoarele perechi sunt adaptate la târât sau deplasat pe fundul apei. Ele au o bază
îngustă, cărnoasă şi acoperită cu solzi, iar scheletul este format dintr-un număr mare
de oase bazale şi radiile dispuse biseriat. Pe faţa ventrală a esofagului se deschid unul
sau doi plămâni cu pereţii încreţiţi şi vascularizaţi, servind la respiraţia aeriană.
Neoceratodus forsteri, trăieşte în apele Australiei care nu seacă complet vara.
Larvele au branhii externe şi organ adeziv. În timpul secetelor se adăposteşte în gropi
din mâl, de unde ies la suprafaţă, din când în când, inspirând aer. Aerul este inspirat
cu un sunet caracteristic semănând cu un geamăt. Respiraţia principală este totuşi cea
branhială. Icrele depuse sunt mari şi asemănătoare cu ale broaştelor, depuse pe plante
acvatice.
Protopterus annectens, se întâlneşte în apele bogate în vegetaţie din Africa
ecuatorială. În perioada când apele seacă complet, intră în somn estival. Peştele sapă o
groapă în mâl unde se înfundă, fiind protejat de o capsulă produsă de glandele
tegumentare care se întăreşte la contactul cu aerul. În estivaţie respiraţia este exclusiv
pulmonară, iar la apariţia ploilor capsula este dizolvată şi peştele este pus în libertate,
respiră prin branhii. Larvele au 4 perechi de branhii externe.
Lepidosiren paradoxa, trăieşte în mlaştinile Amazonului şi are o biologie
asemănătoare cu a speciei precedente. În perioada de reproducere, masculul are multe
filamente bine vascularizate pe înotătoarele ventrale. Aceste filamente asigură
schimbul de gaze şi au rolul de a oxigena ouăle ce sunt îngrijite de mascul. Acest
peşte poate ieşi în afara apei şi se deplasează pe pământul umed, făcând mişcări
ondulatorii, asemănătoare cu a şerpilor.
Subclasa Crossopterygia. Corpul peştilor crosopterigieni este alungit şi uşor
comprimat lateral, acoperit cu solzi rombici sau circulari. Înotătoarele biseriate au
scheletul format din şiruri de piese dispuse în mănunchi, în formă de pensulă, de unde
39
vine şi numele (chross - pensulă). Coloana vertebrală are vertebre neindividualizate
complet, iar notocordul este persistent. Formele fosile aveau plămâni funcţionali.
Singura specie actuală, Latimeria chalumnae, trăieşte în Oceanul Indian.

Supraclasa TETRAPODA
Clasa AMPHIBIA

Caracteristica generală a clasei. Amfibienii prezintă prima clasă de animale

vertebrate terestre, care datorită unor particularităţi morfofiziologice păstrează
legătura cu mediul acvatic. Astfel, ovulele sau icrele, pot să se dezvolte doar în mediul
acvatic, iar larva sau mormolocul asemenea unui animal acvatic are: respiraţie
branhială, inimă bicamerală, un singur circuit sangvin, organele liniei laterale ş. a.
După metamorfoză juvenilii reiau aspectul unor vertebrate terestre tipice ce pot ieşi pe
uscat. În calitate de organisme terestre acestora le apar membrele de tip pentadactil,
complicându-se concomitent şi centurile lor. Formele mature prezintă respiraţie
pulmonară, inima devine tricamerală şi apare circuitul mic sau pulmonar. Tractul
digestiv este mult mai diferenţiat în comparaţie cu cel al peştilor. Suferă schimbări
esenţiale organele de simţ: ochiul are structura caracteristică vertebratelor terestre; are
loc restructurarea urechii interne, apare urechea medie cu columela (os auditiv) şi
timpanul.
Particularităţile enunţate totuşi nu le-au permis amfibienilor colonizarea
definitivă a uscatului. Aceasta ţine de imperfecţiunea respiraţiei pulmonare, fapt care
a determinat utilizarea în acest scop a tegumentului. Tot odată, fiind permeabilă,
pielea nu protejează perfect organismul contra deshidratării şi necesită completarea
continuă a rezervelor de apă în organism. Inima tricamerală nu asigură delimitarea
sângelui arterial de cel venos, astfel în cât corpul este alimentat cu sânge amestecat.
Aceste aspecte determină neeficienţa reglării bilanţului termic, amfibienii rămânând
animale poichiloterme. Sistemul urogenital nu prezintă deosebiri esenţiale de cel al
peştilor cartilaginoşi, iar fecundarea pentru majoritatea speciilor rămâne externă.
Aspectul exterior. Corpul broaştei poate fi diferenţiat în cap şi trunchi, lipsind
regiunea caudală. Gâtul practic lipseşte, astfel în cât trecerea de la cap spre trunchi se
realizează lent. Membrele perechi sunt bine evidenţiate, cele posterioare fiind mai
lungi. Membrele anterioare sunt înzestrate cu patru degete, pe când cele posterioare cu
cinci, unite printr-o membrană interdigitală. La baza primului deget (intern) al

40
membrului anterior la mascul este prezent un tubercul nupţial, menit pentru fixarea
femelei în timpul acuplării.
Pe capul aplatizat al broaştei, anterior, este dispus orificiu bucal foarte larg.
Dorsal se evidenţiază o pereche de ochi proeminenţi, iar în urma lor se prefigurează
două timpane. Anterior, pe vârful botului se găsesc nările înzestrate cu supape. Ochii
broaştei sunt protejaţi de leziuni şi deshidratare de pleoape mobile, superioară şi
inferioară, şi membrana nictitantă. La colţurile gurii masculilor sunt prezenţi
rezonatorii vocali, care amplifică puterea sunetelor evocate.
Pe părţile laterale ale trunchiului sunt dispuse două pliuri tegumentare, iar
posterior, la capătul trunchiului se află orificiul cloacei. Partea dorsală a corpului
prezintă o coloraţie de camuflare, de regulă verzuie, cu diverse puncte şi pete
întunecate, iar cea ventrală, de culoare deschisă, este împestriţată în nuanţe întunecate.
Tegumentul. Pielea este nudă, bogată în glande mucoase pluricelulare, care
protejează animalul contra uscăciunii, microorganismelor şi în unele cazuri prezintă
secret otrăvitor pentru apărare. Ea este fixată de corp doar pe anumite porţiuni, astfel
în cât sub ea se formează saci limfatici.
Sub epiderma pluristratificată se găseşte derma – un strat tegumentar de ţesut
conjunctiv lax, prin care sunt dispersate celule pigmentare. Glandele mucoase
pluricelulare se dezvoltă din epidermă, iar mai apoi se încadrează în dermă. Ele au
aspectul unor vezici, pereţii cărora sunt constituiţi dintr-un strat de celule glandulare
acoperit cu celule musculare netede. Secretul se acumulează în lumenul glandei şi
printr-un canal îngust este eliminat pe suprafaţa pieii.
Scheletul amfibienilor, în legătură cu trecerea la mediul terestru de viaţă, suferă
schimbări esenţiale. Deoarece densitatea aerului este de cca 800 de ori mai mică ca
densitatea apei, masa osoasă îşi reduce mult din greutate, astfel încât greutatea
corpului devine mai puţin resimţită. În legătură cu aceasta se reduce numărul de oase,
în special ale craniului; unele oase concresc între ele, altele rămân la stadiul de
cartilaje.
Înotătoarele perechi ale peştilor sunt substituite cu membrele de tip pentadactil,
complicându-se concomitent şi centurile lor. Aceste membre, fiind constituite din trei
segmente, se deplasează nu numai în raport cu corpul, ci şi unele faţă de altele. Astfel,
amfibienii efectuează mişcări mult mai complicate, aceasta reflectând-se şi asupra
diferenţierii scheletului axial.
Coloana vertebrală a broaştei este constituită din nouă vertebre care sunt
delimitate în patru regiuni. Regiunea cervicală este constituită dintr-o singură
41
vertebră, regiunea dorsală – din 7 vertebre, regiunea sacrală are o singură vertebră
cu apofize transversale bine dezvoltate, unite cu bazinul format din osul ilion, osul
ischion şi cartilajul pubian. Regiunea caudală sau urostilul este constituită în urma
concreşterii vertebrelor caudale ale mormolocului.
Vertebrele toracice sunt de tip procelic (concave anterior şi convexe posterior),
pe când ultima vertebră a regiunii respective este de tip amficelic (adică concavă din
ambele părţi). Arcurile superioare vertebrale formează canalul rahidian prin care
trece măduva spinării. Fiecare arc prezintă o continuare infimă a procesului spinos
superior. În preajma arcurilor superioare se află două perechi de procese articulare:
anterioare şi posterioare Procesele articulare servesc pentru unirea vertebre lor între
ele. De pe părţile superior-laterale ale corpului vertebral pornesc procesele
transversale. Coastele la broaşte lipsesc.
Craniul axial este de tip platibazal, având baza plată şi orbitele oculare dispuse
lateral, între care se află partea anterioară a encefalului. Craniul conţine multe
cartilaje, numărul oaselor este relativ mic, iar alte oase concresc între ele.
Regiunea occipitală cartilaginoasă conţine doar două oase exoccipitale, care
mărginesc orificiul occipital. Fiecare os occipital lateral conţine câte un condil
occipital prin intermediul cărora are loc inserarea craniului de vertebra cervicală.
În regiunea capsulei otice, în locul celor cinci oase caracteristice peştilor osoşi,
amfibienii păstrează doar un singur os – prootic. Regiunile orbitale şi cele olfactive,
în partea anterioară, conţin la fel un singur os – sfenoetmoid. Restul craniului axial
rămâne cartilaginos, fiind fortificat de oasele dermice pare ale plafonului. În partea
anterioară se află oasele nazale, urmate de oasele fronto-parietale, obţinute prin
concreşterea oaselor omonime. Pe părţile laterale ale cutiei craniene sunt dispuse
oasele scvamozale. Baza craniului sau planşeul este constituit dintr-un parasfenoid
masiv, în formă de cruce şi oasele vomeriene, dispuse anterior de primul. Pe vomere
la broaşte sunt prezenţi aşa numiţii dinţi vomerieni. Anterior de oase vomeriene sunt
expuse orificiile nazale interne – coanele. Planşeului cerebral i se alătură şi unele oase
dermice ale scheletului visceral. Astfel, capsulelor olfactive şi oaselor vomeriene li se
alătură oasele palatine, iar regiunii orbitale – oasele pterigoide.
Scheletul visceral conţine şi el multe cartilaje. Cartilajul palato-patrat se
inserează anterior în regiunea capsulelor olfactive, iar posterior de regiunea capsulelor
otice. Astfel de articulaţie al arcului maxilar poartă denumirea de autostilie. De
cartilajul palato-patrat se fixează oasele dermice premaxilare şi

42
maxilare, ambele înzestrate cu dinţi şi care formează maxilarul superior secundar.
Arcul maxilar, de fiecare parte a craniului, se fixează de oasele patrato-jugale.
Mandibula este constituită din cartilajul lui Mekkel care reprezintă baza acesteia, iar
în partea anterioară, în rezultatul osificării formează oasele mento-mandibulare. Pe
părţile laterale ale mandibulei sunt amplasate oasele dermice dentare şi angulare.
Arcul sublingval, în urma autostiliei, îşi pierde rolul său în inserarea scheletului
visceral de craniul axial. Unele elemente ale acestui arc au format placa şi arcurile
sublingvale, pe când hiomandibularele, reducându-se în dimensiuni, au intrat în
componenţa urechii medie, formând oasele columele.
Scheletul membrelor şi centurilor. Centura scapulară are aspectul unui arc
dispus în partea anterioară a trunchiului. Fiecare jumătate de arc este constituită din
trei elemente osoase: lateral se află scapula cu cartilajul suprascapular dispus dorsal,
iar ventral coracoidul şi clavicula, dispusă pe procoracoidul cartilaginos. În locul
unirii coracoidului cu scapula se formează o fosă de articulare a humerusului.
Capetele interne ale coracoizilor şi procoracoizilor de pe fiecare parte a corpului se
unesc între ele prin intermediul cartilajului supracoracoidal. Posterior de acesta se
află sternul cu extremitatea cartilaginoasă, iar anterior episternul, conţinând şi el o
extremitate cartilaginoasă. În legătură cu lipsa coastelor, centura scapulară nu este
fixată de scheletul axial şi se află inserată direct de musculatură. Această
particularitate serveşte pentru amortizarea loviturilor în timpul salturilor efectuate de
broaşte.
Centura pelviană, la fel ca şi cea scapulară este constituită din trei elemente. De
fiecare parte a corpului, acestea unindu-se între ele, formează o fosă articulară pentru
femur. Prima pereche de oase ale centurii, numite iliace, inseră centura de scheletul
axial prin intermediul apofizelor transversale ale vertebrei sacrale. Modul specific de
deplasare a broaştelor prin salt îşi lasă amprenta asupra structurii specifice a oaselor
iliace, care au nişte prelungiri foarte evidente. A doua pereche de oase, dispuse
posterior, se numesc sciatice, iar ventral se află cartilajele pubiene.
Membrele amfibienilor, ca şi la alte vertebrate terestre sunt de tip pentadactil, fiind
constituite din trei segmente principale, care la rândul său includ un şir de oase.
Structura membrelor perechi la broaşte diferă întru-câtva de schema propusă anterior,
datorită modului specific de deplasare. Astfel, membrul anterior prezintă oasele
antebraţului concrescute, iar numărul de degete se reduce până la patru. Membrul
posterior are şi el segmentul intermediar concrescut, iar două oase tarsiene, mult
alungite, concresc prin părţile lor proximale şi distale, formând arcada tibio-
43
fibulară. Celelalte oase tarsiene concresc sau se reduc. Anterior de primul deget
(intern) se păstrează o falangă rudimentară al degetului VI.
 Musculatura corpului la larve este evident metamerică. La adulţi metameria
musculară se şterge. Musculatura dorsală și vetrala prezintă mușchii diferențiați. La
broaște, în legătură cu reducţia regiunii caudale, se mai diferenţiază muşchiul, care
controlează mişcarea oaselor iliace ce participă la deplasarea prin salturi.
La amfibieni, în legătură cu lipsa cutiei toracice, în regiunea capului este bine
dezvoltată musculatura care mișcă cavitatea bicofaringiană - participă la actul de
respiraţie.
Musculatura apendiculară este mai bine dezvoltată la broaște, în legătură cu
locomoţia prin salturi. Muşchii membrelor aparţin la două categorii: muşchi abductori
extensori, care întind picioarele şi le îndepărtează de corp, şi muşchi aductori flexori,
care îndoaie picioarele şi le apropie de corp.
Sistemul nervos. Encefalul broaştei, comparativ cu cel al peştilor, prezintă un
şir de trăsături progresive: telencefalul este relativ mai mare, iar emisferele lui sunt
total separate; substanţa nervoasă se conţine atât în planşeu cât şi în părţile laterale, şi
plafonul ventriculelor cerebrale, reprezentând paleopaliumul și arhipaliumul. Pentru
studierea structurii encefalului broaştei este necesar de a extirpa pielea de pe cap,
înlăturând în continuare plafonul cutiei craniene. Creierul broaştei este constituit din 5
compartimente fiind uşor diferenţiate şi în plan sagital. Anterior este dispus
telencefalul, format la rândul său din două emisfere, care comunică cu lobii olfactivi,
de unde pornesc doi nervi olfactiv. Posterior de telencefal se află diencefalul sau
creierul intermediar. Pe partea dorsală a acestuia se află epifiza, iar pe partea ventrală
hiazma nervilor optici, infundibulul şi hipofiza. Creierul mediu sau mezencefalul se
evidenţiază în două formaţiuni ovale numite tuberculi optici, după care urmează
creieraşul sau cerebelul slab diferenţiat. Creierul posterior sau bulbul rahidian trece
lent în măduva spinării. De la encefal pornesc 10 perechi de nervi cerebrali. Perechea
a 11 de nervi nu este dezvoltată, iar perechea a 12 porneşte din afara limitelor cutiei
craniene. De la măduva spinării pornesc simetric nervii spinali (rahidieni), care în
regiunea centurilor formează plexuri nervoase.
Organele de simţ. Organul olfactiv este amplasat în cavităţile nazale, care
comunică la exterior prin nări, iar la interior prin coane. Nările sunt înzestrate cu
supape, care ajută la realizarea actului respirator. Coanele se deschid în partea
anterioară a cavităţii bucofaringiene. Cavităţile nazale sunt tapetate cu epiteliu olfactiv
şi respirator, care însă nu formează cute.
44
Organul optic al broaştei are structură caracteristică tuturor vertebratelor terestre.
În calitate de adaptări pentru vederea în mediul terestru-aerian servesc corneea
bombată, cristalinul sub formă de lentilă biconvexă. Pentru apărarea de leziunile
mecanice servesc pleoapele mobile superioară şi inferioară, iar pentru umectarea
globului ocular – membrana nictitantă. Acomodarea vederii se realizează doar prin
deplasarea cristalinului prin intermediul muşchiului ciliar.
Organul acustic, de rând cu urechea internă, mai prezintă şi un compartiment
nou – urechea medie. În cavitatea acesteia se afla columela – osişorul auditiv care
transmite oscilaţiile timpanului către labirintul membranos al urechii interne. Ultimul
prezintă o lagenă mai bine dezvoltată ca la peşti, aceasta fiind responsabilă de
detectarea sonoră. Cavitatea urechii medii comunică cu cavitatea orofaringiană prin
intermediul trompelor lui Eustachi, menite să protejeze timpanul contra presiunilor
excesive din exterior.
Sistemul digestiv. Tractul digestiv începe cu cavitatea bucală voluminoasă care
continuă cu un esofag relativ scurt şi foarte elastic. Ultimul, trecând dorsal peste
inimă, plămâni şi ficat, comunică cu stomacul. Stomacul este voluminos comparativ
cu esofagul, având pereţii musculoşi, iar forma puţin curbată. Partea pilorică a
stomacului, puţin mai îngustă, trece în partea anterioară a intestinului subţire numită
duoden. În mezenteriu cuprins între stomac şi duoden se găseşte pancreasul.
Diametrul intestinului subţire este puţin mai mic ca acel al duodenului, în plus, acesta
formează un şir de anse. Partea distală a tractului digestiv este mult mai dilatată,
reprezentând rectul, care trece lent în cloacă.
Ficatul reprezintă un organ masiv şi compact, trilobat, care se află în apropierea
inimii. Pe partea inferioară a lobului intermediar se află o structură de culoare verde
întunecată, numită vezica biliară. Aici se acumulează bila secretată de ficat, care prin
ductul coledoc nimereşte în partea anterioară a duodenului. Ficatul, stomacul şi întreg
intestinul sunt fixate de partea dorsală a cavităţii abdominale prin intermediul unei
membrane mezenterice. În mezenteriul intestinului subţire se află un organ sferic
numit splină, fiind principalul element al sistemului endo-reticular. Aici are loc
formarea elementelor structurale ale sângelui, se realizează fagocitoza bacteriilor
ajunse în sânge, fiind şi un rezervor de sânge.
Sistemul respirator. Organele respiratorii sunt reprezentate prin pulmoni şi căi
respiratorii în componenţa cărora intră laringele, cavităţile bucofaringiană şi nazale.
Laringele comunică nemijlocit cu pulmonii prin intermediul a două orificii. Pulmonii
reprezintă nişte formaţiuni saciforme, ovale, având suprafaţa internă uşor alveolară.
45
Deşi aceste începuturi de alveole măresc întru-câtva suprafaţa respiratorie pulmonară,
ea totuşi este mai mică ca suprafaţa corpului. Anume din această cauză, concomitent
cu respiraţia pulmonară, amfibienii utilizează şi respiraţia cutanee. Astfel, pe lângă
particularităţile enunţate anterior, pielea, datorită unei reţele dense de capilare,
realizează şi schimbul gazos. Mecanismul respiraţiei se înfăptuieşte prin intermediul
pompei bucofaringiene, care compensează lipsa coşului toracic. Inspiraţia are loc în
momentul deschiderii supapelor nazale şi coborârii planşeului bucofaringian (guşii) în
jos. Următoarea etapă constă în închiderea supapelor nazale şi ridicarea planşeului
cavităţii bucale. Acest mecanism determină pomparea aerului din cavitatea oro
faringiană în pulmoni, care se umflă ca nişte baloane. Expiraţia se înfăptuieşte prin
intermediul musculaturii abdominale, la contracţia căreia aerul nimereşte din pulmoni
în cavitatea bucală, iar de acolo, prin nări în exterior.
Sistemul circulator. Sistemul circulator al amfibienilor, în legătură cu apariţia
sistemului pulmonar şi respectiv a circuitului mic, suferă schimbări esenţiale. Astfel,
arterele branhiale sunt substituite prin arterele carotide, arcurile aortice şi arterele
pulmonare. La ecaudate dispar venele cardinale care sunt înlocuite prin venele cave,
caracteristice tuturor vertebratelor terestre.
Inima broaştei este tricamerală, conţinând atriumul drept, atriumul stâng şi
ventriculul, evident mai musculos. Ambele atrii comunică cu ventriculul printru
singur orificiu. Atriumul drept este ceva mai voluminos şi comunică cu sinusul venos.
Ventriculul comunică cu un con arterial de la care pleacă trei perechi de arcuri
arteriale. În interiorul conului se află o valvulă spiralată, care facilitează separarea
parţială a sângelui arterial de cel venos. Prima pereche de arcuri, numite artere
carotide, duc sânge arterial spre cap, ramificându-se în continuare în arterele carotide
externe şi arterele carotide interne, la bifurcaţia cărora fiind prezente „glandele”
carotide. Următoarele artere, numite arcuri aortice, drept şi stâng, care conţin sânge
amestecat, ocolind inima, se unesc dorsal în aorta dorsală. De la fiecare arc aortic
pornesc câte două ramificaţii: artera occipital-vertebrală şi subclaviculară. De la
aorta dorsală porneşte artera mezenterică, care ramificându-se prin mezenteriu duce
sângele spre intestin, ficat şi splină. În continuare aorta dorsală formează ramificări
spre rinichi şi organele genitale prin arterele urogenitale. La nivelul părţilor distale
ale rinichilor aorta dorsală se ramifică în două artere iliace, care alimentează cu sânge
partea posterioară a corpului, inclusiv şi membrele. A treia pereche de arcuri aortice
reprezintă arterele pulmono-cutanee, care duc sângele venos spre plămâni prin
intermediul arterei pulmonare şi spre piele prin intermediul arterelor cutanee.
46
Sângele venos din regiunea capului se acumulează în venele jugulare externe şi
venele jugulare interne. Sângele oxigenat în piele se acumulează în vena cutanee care
se alătură venei brahiale, continuând în vena subclaviculară. Acestea de fiecare parte
a corpului, unindu-se cu venele jugulare, formează respectiv vena cavă dreaptă şi
vena cavă stângă. Astfel, venele cave anterioare, care aduc sânge amestecat, nimeresc
în sinusul venos. Din partea posterioară a corpului sângele se acumulează în vena
femurală şi în vena sciatică, după care, unindu-se formează venele iliace sau venele
port-renale. Pe de altă parte, de la venele femurale pornesc ramificaţii, care unindu-se
formează vena abdominală. Ea trece prin musculatura abdominală, acumulând sângele
de la muşchi şi vezica urinară, apoi se ramifică la nivelul ficatului în cadrul sistemului
port-hepatic. Tot aici, prin intermediul venei port-hepatice, nimereşte sângele
acumulat de la intestin, stomac şi esofag. De la rinichi sângele se acumulează în
venele renale, care unindu-se formează vena cavă posterioară. Aceasta tranzitează
ficatul prin partea lui centrală, fără a forma ramificaţii. La ieşirea din ficat acesteia i se
alătură două vene hepatice, comunicând în continuare cu sinusul venos. Sângele
arterial, acumulat în plămâni nimereşte în venele pulmonare, care unindu-se de pe
fiecare parte a corpului, se varsă în atriu stâng.
Sistemul urogenital. Amfibienii maturi posedă rinichi mezonefrotici tipici care,
spre deosebire de peşti, au o consistenţă compactă şi o formă ovală. Rinichii sunt
amplasaţi în cavitatea abdominală, în zona sacrală a coloanei vertebrale. Pe marginea
externă a fiecărui rinichi trece canalul lui Wolff. La femele acesta realizează doar
funcţia de ureter, iar la masculi el serveşte şi în calitate de spermiduct. Canalele lui
Wolff la masculi se deschid pe partea dorsală a cloacei prin orificiile uro-genitale, iar
la femele prin orificiile urinare. Pe partea ventrală a cloacei se află un orificiu impar
care comunică cu vezica urinară bilobată. Aceasta are o reţea densă de capilare care
asigură reabsorbţia apei din urină. Urina astfel concentrată, prin contracţiile vezicii
urinare, nimereşte din nou în cloacă, iar de acolo în exterior.
În partea anterioară a fiecărui rinichi se găsesc nişte formaţiuni digitiforme, de
culoare oranj, numite corpi adipoşi. Funcţia acestora constă în asigurarea cu substanţe
nutritive a glandelor genitale pe parcursul formării celulelor sexuale. Pe suprafaţa
fiecărui rinichi se observă o fâşie îngustă gălbuie, care reprezintă o glandă cu secreţie
internă, numită glandă suprarenală.
Testiculele reprezintă nişte corpuri ovale, de culoare galbenă, fiind fixate prin
mezenteriu, de rând cu corpii adipoşi, în nemijlocita apropiere a rinichilor. De la
testicule pornesc un şir de canalicule seminale, care conduc sperma în partea
47
anterioară a rinichiului, iar de acolo în canalul lui Wolff. Înainte de a nimeri în cloacă,
canalele lui Wolff formează nişte dilatări, numite vezicule seminale, care servesc
drept rezervoare pentru spermă.
Ovarele reprezintă nişte formaţiuni saciforme de o consistenţă granulară, fiind
umplute cu ovule. În calitate de oviducte servesc canalele lui Miuller care formează
un şir de anse, fiind fixate prin mezenteriu de părţile laterale ale cavităţii abdominale.
Părţile anterioare a oviductelor se deschid în cavitatea abdominală prin pâlnii. Părţile
distale ale oviductului formează nişte dilatări, numite regiuni uterine, care comunică
cu cloaca prin orificiile oviductelor. Ovulele maturizate, prin erupţia pereţilor
ovarului, nimeresc în cavitatea abdominală, apoi sunt reluate de pâlniile oviductelor.
Trecând prin oviduct, ovulele se acoperă cu o membrană gelatinoasă şi se
acumulează în regiunea uterină, formând ponte gata pentru depunere.

ECOLOGIA AMFIBIENILOR (AMPHIBIA)

Amfibienii reprezintă primul grup de animale vertebrate, care acum 450 mln. ani
au părăsit mediul acvatic şi au început colonizarea uscatului. Mediul terestru, fiind un
spaţiu neasimilat de viaţă, o nişă ecologică gigantă liberă, tenta şi ademenea
vieţuitoarele sectoarelor de litoral şi înmlăştinite prin resurse nutritive accesibile -
multiple artropode. Însă dependenţa amfibienilor de mediul acvatic rămâne a fi
extrem de importantă, în special pentru fazele ontogenetice iniţiale, adică pentru etapa
dezvoltării embrionare şi larvare. Astfel, amfibienii prezintă un mod de viaţă
amfibiotic, sau dublu – terestru şi acvatic. Pe lângă dependenţa reproductivă de
mediul acvatic persistă şi o dependenţă de ordin fiziologic. Schimbul gazos se
realizează atât prin intermediul pulmonilor imperfecţi ca suprafaţă respiratorie, cât şi
prin intermediul tegumentului. Pentru ultimul caz, difuzia oxigenului atmosferic în
tegument se realizează prin intermediul unei pelicule de apă care acoperă corpul.
Anume din această cauză amfibienii aleg locuri cu umiditatea sporită. În plus, bilanţul
hidric realizat în baza unor rinichi mezonefrotici, necesită cantităţi enorme de apă.
Fiind animale poikiloterme, amfibienii depind şi de regimul termic al habitatului, de
aceea varietatea şi densitatea maximală este caracteristică regiunilor tropicale umede.
Pe măsura îndepărtării de aceste zone descreşte numărul de specii şi creşte
concomitent diversitatea de forme ecologice adaptate la diverse condiţii de mediu.
Din punct de vedere ecologic putem diferenţia 4 grupe de amfibieni: acvatici, tereştri,
tericoli şi arboricoli.
48
Amfibienii acvatici desfăşoară întregul ciclul vital în mediul primar de apariţie a
vieţii şi inclusiv a animalelor vertebrate, adică în mediul acvatic. Grupul reuneşte în
special caudate din familiile Cryptobranchidae şi Proteidae, dar şi unele specii de
amfibieni ecaudaţi. Criptobranhidele reprezintă cei mai mari amfibieni contemporani,
astfel în cât mediul acvatic, mult mai dens ca cel aerian, oferă condiţii mai favorabile
pentru suportul şi deplasarea acestor animale masive. În plus, corpul masiv al
salamandrelor gigante, cum mai sunt numite aceste animale, facilitează termoreglarea
în condiţiile apelor reci montane pe care acestea le populează.
Salamandra uriaşă (Megalobatrachus japonicus) (fig.1.3), atinge 150 cm
lungime şi se întâlneşte în apele montane, reci şi cu curent puternic din Japonia şi
sudul Chinei. Ca şi altor forme acvatice le sunt caracteristice fecundaţia externă şi
prezenţa branhiilor interne la larve. O altă specie, Cryptobranchus alleganiensis din
America de Nord, la formele mature, de rând cu respiraţia pulmonară posedă şi
respiraţie branhială.
Proteidele, formele adulte, au şi ele plămâni şi branhii externe. Populând apele
cavernicole, sau de suprafaţă cu transparenţă scăzută, au ochii atrofiaţi sau reduşi.
Proteul european (Proteus anguineus) populează peşterile din peninsula Balcanică.
Corpul este alungit, angiliform, membrele mult reduse, iar tegumentul depigmentat.
Proteul american (Necturus maculatus) se întâlneşte în apele de suprafaţă lin
curgătoare, având tegumentul de culoare brună cu pete deschise. Sirenidele (Sirenidae)
din America de Nord, fiind şi ele formele strict acvatice au branhiile externe bine
dezvoltate, iar membrele perechi reduse.
Ecaudatele (Ecaudata) acvatice sunt adaptate la acest mediu, probabil în mod
secundar, fiind apte să părăsească rareori apa. La acest grup se referă în primul rând
reprezentanţii familiei pipelor (Pipidae). Reprezentantul tipic broasca fagure (Pipa
americana) (fig.1.6) din Brazilia şi Guyana, ca şi alte ecaudate acvatice, are limba
mult redusă, ataşată de planşeul gurii. Femela în perioada de reproducere formează pe
spate un şir de loje, în care cu ajutorul masculului aflat în amplexus, sunt amplasate
ouăle fecundate. În aceste „incubatoare” are loc dezvoltarea larvară a cca 80 de
mormoloci, care după eclozare continuă dezvoltarea în apă. O altă specie, broasca cu
gheare (Xenopus laevis) din apele stătătoare ale Africii, are gheare şi sectoare tactile
pe degetele membrelor posterioare. Cu ajutorul acestor structuri ea detectează şi apoi
extrage din substratul mâlos diverse nevertebrate. În plus, aceste broscuţe mai
prezintă şi organele liniei laterale. Leiopelmidele ( Leiopelmidae) cu cele două specii
din Noua Zeelanda şi una din America de Nord, la fel prezintă ecaudate acvatice, cu
49
limba şi organul fonator redus. În schimb, acestea sunt unicele ecaudate care posedă
fecundarea internă. În acest scop masculii sunt înzestraţi cu organ copulator, care
reprezintă un rudiment caudal.
Amfibienii apozi (Apoda) includ şi ei unele forme acvatice, revenite la acest
mediu în mod secundar. Specia Typhlonectes compressicaudata din Venezuela şi
Guyana, ca adaptare la mediul acvatic, este vivipară. Marea majoritate a formelor
acvatice populează bazinele dulcicole, cu excepţia speciei Rana cancrivora, care
poate să se afle în ochiurile de apă rămase în timpul mareelor din sud-estul Asiei.
Această particularitate deosebită se datorează capacităţii acestor amfibieni de a
concentra ioni de sodiu şi clor în sânge, rezistând astfel condiţiilor hipersaline.
Amfibienii tereştri reprezintă atât specii terestre propriu-zise, cât şi
semiacvatice. Ultimele, deşi duc un mod de viaţă terestru activ, în egală măsură
folosesc şi mediul acvatic pentru termo- şi hidroreglare, sau pentru nutriţie. Astfel de
forme, aflate continuu la limita dintre aceste medii sunt multiple specii de ambiostome
(Ambyostomidae), salamandre (Salamandridae), discogloside (Discoglosidae) şi
ranide (Ranidae).
Izvoraşii (Bombina) sunt broscuţe care perioada activă a anului şi-o petrec în
apele stătătoare. Limba în formă de disc, de unde vine şi denumirea familiei, este
neretractilă. Petele de pe abdomen de culoare galbenă, oranj sau roşiatică, avertizează
răpitorii despre prezenţa glandelor cu secreţii iritante. Iernează însă aceste specii pe
uscat. În egală măsură, ca şi izvoraşii, folosesc mediul terestru şi acvatic, şi tritonii
(Triturus). Primăvara devreme, când abia părăsesc locurile de hibernare, se îndreaptă
direct spre bazinele acvatice, pe care le părăsesc către toamnă.
Ranidele verzi (Rana) sau broaştele de baltă, folosesc anul împrejur bazinul
acvatic în calitate de mediu de viaţă, în care şi iernează. În caz de necesitate – pericol
sau termoreglare, ies pe uscat deplasându-se la distanţe mari prin cadrul zonelor
palustre. Spre deosebire de ranidele verzi, cele brune sunt mai puţin dependente de
mediul acvatic. Astfel, broasca roşie de pădure (Rana dalmatina) se află în ochiurile
de apă abia apărute după topirea zăpezii doar câteva zile pe an, depunând aici pontele.
Ambiostomele (Ambyostomidae) cunoscute prin capacităţile lor neotenice,
prezintă forme distincte terestre şi acvatice. La primele se referă în special adulţii,
care după metamorfoză ies pe uscat. Larvele unor specii, astfel ca Ambyostoma
tigrinum (fig.1.5), în anumite condiţii nefavorabile, rămân în acest mediu toată viaţa,
având capacitatea de neotenie, adică de reproduce.

50
Formele terestre propriu-zise au trăsături morfofiziologice şi comportament
deosebit. Astfel, broaştele râioase (Bufonidae) au pielea cornificată (fig.1.2), fapt ce
le permite să habiteze biotopuri deschise şi chiar aride. De exemplu, broasca râioasă
verde (Bufo viridis) se întâlneşte şi în regiunile de semideşert din Asia, unde duce un
mod de viaţă crepuscular sau nocturn. Speciile de deşert Chiromontis xerampelina din
Africa şi Phyllomedusa sanvegii din America de Sud, în vederea minimalizării
pierderilor de apă, formează în calitate de produs final al metabolismului azotic acidul
uric. O altă specie din pustiurile australiene Helioporus eyrei, reţine o cantitate de apă,
care egalează cu cca 80% din masa corpului, în vezica urinară.
Unele caudate duc şi ele un mod de viaţă preponderent terestru. Astfel, specia
Plethodon cinereus din America de Nord realizează respiraţia prin tegument şi
mucoasa bucofaringiană, fiind lipsit de pulmoni. Este unica specie de amfibieni care
foloseşte feromonii în scopul marcării teritoriului aparat de rivali. Evoluţia
amfibienilor ecaudaţi este condiţionată de minimalizarea dependenţei lor de mediul
acvatic. Din acest punct de vedere au avansat mult speciile care se reproduc în lipsa
bazinelor acvatice. Rinoderma lui Darvin (Rhinoderma darwini) din America de Sud
prezintă o modalitate de reproducere unică. Masculii au un sac vocal în care, după
fecundarea icrelor depuse de femelă pe litieră, are loc dezvoltarea embrionară şi
larvară a câtorva juvenili.
Amfibienii tericoli (subterani) în vederea minimalizării pierderilor de apă se
retrag pentru o anumită perioadă în substrat. Forme perfect adaptate la acest mediu
sunt gimnofionii (Gymnophiona sau Apoda). Acestui mod de viaţă i se datorează
forma corpului vermiformă. Deplasarea prin substrat este facilitată prin prezenţa unei
cuirase dermice, care-i redau aspectul inelat, asemenea unei râme. Tegumentul ca şi la
toţi amfibieni este nud, lipsit de stratul cornos. Anume din acest considerent
amfibienii apozi apar la suprafaţa solului în timpul nopţii sau după ploi. Formele
terestre de gimnofioni posedă fecundarea internă, masculii având în acest scop în
calitate de organ copulator, un diverticol al cloacei. Ponta lor este amplasată pe uscat
într-un loc cu umiditatea sporită, fiind protejată şi de un strat abundent de mucus.
Scormonitorul inelat (Syphonops annulatus) (fig.1.4) din America de Sud are
lungimea de cca 40cm, constituind de-a lungul corpului cca 90 inele. Trăieşte în solul
umed în care depune 4-5 ouă unite printr-o membrană gelatinoasă. O altă specie,
Ichtyophis glutinosus,

51
 52
prezintă un mod deosebit de reproducere. Femela depune cca 20 de ouă într-o vizuină
lângă apă. Larvele apărute se deplasează în bazin, unde, ulterior are loc dezvoltarea
lor. Ecaudatele, prezentând cea mai amplă radiaţie adaptivă a amfibienilor actuali, au
asimilat şi ei substratul. Aceştia sunt în special reprezentanţii familiei Pelobatidae,
care îşi sapă galeriile de regulă în solurile nisipoase sau bine afânate. Spre deosebire
de gimnofioni, care înaintează în substrat cu partea craniană, usturoaiele, cum mai
sunt numite pelobatidele, se cufundă în sol cu partea caudală. În acest scop le servesc
tuberculii metatarsiali hiperdezvoltaţi, cu aspect de lopată. Marginea cornificată a
acestora, antrenată de mişcările laterale ale membrelor posterioare, ajută animalul să
se adăpostească în substrat. Broasca brună de pământ (Pelobates fuscus) se află pe
parcursul zilei îngropată în sol la adâncimea de cca 15-50 cm, ieşind seara la
vânătoare. Se reproduce în bazinele acvatice, depunând nişte „brâie” de icre din care
se dezvoltă cei mai mari mormoloci.
Amfibienii arboricoli reprezintă un grup specific, adaptat la modul de viaţă pe
arbori. Toţi reprezentanţii acestui grup ecologic fac parte din ordinul ecaudatelor şi
sunt preponderent răspândiţi în regiunile pădurilor tropicale umede. Cel mai
reprezentat grup este familia Hylidae care numără cca 580 de specii. Pe măsura
îndepărtării de regiunile respective, numărul de amfibieni arboricoli descreşte. Astfel,
în condiţiile continentului european se întâlnesc două specii, iar la noi, doar una –
brotăcelul (Hyla arborea). Este o broscuţă suplă, de cca 4,5 cm, perfect adaptată
pentru deplasarea prin coronament. Vârfurile degetelor sunt înzestrate cu ventuze
adezive. Are o capacitate extraordinară de schimbarea a cromaţiei tegumentare care
corespunde de regulă fondului cromatic al substratului.
Reprezentanţii genului Phyllomedusa au corpul sprinten, colorat dominant în
verde. Primele degete ale membrelor anterioare şi posterioare sunt opozabile
celorlalte, fapt ce facilitează apucarea crengilor. Tegumentul secretă o substanţă
ceriferă, care-i redă capacitate impermeabilă.
Familia Dendrobatidae reprezintă un alt grup de amfibieni, cărora în mare parte
le este specific modul arboricol de viaţă. Aceşti amfibieni, răspândiţi în America
Centrală şi de Sud, prezintă o varietate foarte mare a coloraţiei corpului, care serveşte
în calitate de avertizare a potenţialilor răpitori. Broscuţele minuscule, aparent
vulnerabile, posedă glande veninoase extrem de efective. Genul Dendrobates include
cca 50 specii exclusiv arboricole, viu colorate şi care au dimensiunile de până la 20
mm. Masculii, care sunt mai mari ca femelele, fenomen nespecific ecaudatelor,

53
manifestă comportament teritorial. Pontele sunt depuse în afara bazinelor acvatice,
fiind apoi protejate.
În pădurile tropicale din Malaiezia se întâlneşte broasca zburătoare (Racophorus
reinwardi) (fig.1.1). Ca şi alte forme adaptate la deplasarea prin arbori, prezintă
discuri adezive, iar membranele interdigitale prezente la ambele perechi de membre
sunt extrem de dezvoltate. Suprafaţa lor totală de cca 20 cm 2serveşte pentru planare.
În caz de pericol sau de necesitate de deplasare la distanţe mai mari, broasca
zburătoare se aruncă de la înălţime, întinzând lăbuţele şi desfăcând degetele. Zborul
durează câteva secunde pe parcursul cărora, broasca se permută la o distanţă cca 10
m.

SISTEMATICA AMFIBIENILOR (AMPHIBIA)

Ordinul Caudata. În acest ordin sunt cuprinşi batracieni cu corpul alungit,
lacertiliform, prevăzut cu o coadă bine dezvoltată, turtită lateral sau aproape conică.
Membrele sunt scurte şi de aceeaşi mărime, servind numai la deplasare pe uscat.
Coada este singurul organ de locomoţie în mediul acvatic. Coloana vertebrală este
formată din vertebre amficelice şi opistocelice. Le lipseşte clavicula şi urechea medie.
Fecundaţia, directă sau indirectă, este internă. În cazul fecundaţiei indirecte, masculii
depun spermatozoizii grupaţi în pachete numite spermatofori pe plantele acvatice
submerse, de unde femelele le prind cu buzele cloacale şi le introduc în cavitatea
cloacală. Spermatozoizii trec în ductele interne, unde are loc fecundaţia ovulelor.
Familia Cryptobranchidae reuneşte cei mai mari amfibieni actuali (depăşesc 1 m
lungime); sunt caudate care prezintă branhii interne în stadiul larvar, în timp ce adulţii
au plămâni funcţionali şi arcuri branhiale lipsite de branhii. Ochii nu ai pleoape.
Fecundaţia este externă. Megalobatrachus japonicus, salamandra uriaşă, trăieşte în
apele montane din China şi Japonia; poate atinge 1,5 m lungime fiind cel mai mare
amfibian actual. Este o specie nocturnă şi atinge maturitatea sexuală la vârsta de 5-6
ani.
Familia Ambystomidae. În această familie se înregistrează cea mai mare
frecvenţă a fenomenului de neotenie. Indivizii neotenici se deosebesc de adulţi prin
dimensiuni, morfologie externă şi colorit, precum şi prin prezenţa branhiilor externe.
Ochii au pleoape. Ambystoma tigrinum, este răspândit în Mexic şi SUA. Adulţii
trăiesc pe uscat şi sunt negri cu pete verzi-măslinii. Indivizii neotenici sunt numiţi şi
tritoni negri având coloritul brun-negricios cu pistrui albi, branhii externe şi un pliu

54
tegumentar întins în lungul spatelui şi al cozii; sunt strict acvatici. Multă vreme, cele
două stadii au fost considerate specii diferite, forma neotenică fiind denumită Axolot.
În bazinul fluviului Mississippi metamorfoza se desfăşoară până la stadiul de adult; în
apele din munţii Stâncoşi, populaţiile Ambystoma tigrinum sunt neotenice, adică
rămân toată viaţa sub formă de larvă.
 Familia Salamandridae reuneşte majoritatea speciilor europene de caudate. Au
vertebre opistocelice, iar ochi prezintă pleoape. Fenomenul de neotenie este rar. La
unele specii apare viviparitatea şi ovoviviparitatea. Salamandra salamandra,
sălămâzdră, trăieşte în păduri europene situate la altitudini de 400-1800 m, preferând
terenurile umede din apropierea apelor. Înapoia ochilor prezintă glande parotide cu
aspecte reniform. Coloritul este negru strălucitor cu pete neregulate galbene. Este
nocturnă şi ovo-vivipără.
Triturus cristatus, tritonul crestat, se întâlneşte în Europa şi Asia Mica; este o
specie nocturnă şi terestră; pentru reproducere întră în bălţi cu vegetaţie submersă.
Flancurile pe spatele au culoarea brun-roşcată, iar abdomenul este galben-portocaliu
cu pete neregulate cenuşii-întunecate. În perioada de reproducere masculul prezintă o
creastă dorsală înaltă şi adânc crestată, iar regiunea ventrală a cozii se colorează în
alb-albăstrui.
Triturus vulgaris, tritonul comun, este răspândit în întreagă Eurasie, din zona de
câmpie până la altitudini de circa 1000 m. este acvatică doar în perioada de
reproducere, când masculul prezintă o creastă dorsală uşor vălurită şi neîntreruptă în
drepturile membrelor posterioare, iar în regiunea caudală apare o dungă albăstruie
sidefie. Flancurile sunt brun-deschise, iar abdomenul galben-portocaliu; prezintă pete
negricioase circulare pe întreg corpul. Poate manifesta fenomenul de neotenie.
Familia Proteidae cuprinde caudate exclusiv acvatice; au trei perechi de branhii
externe şi plămâni, ochii sunt atrofiaţi. Neotenia este frecventă. Proteus anguineus,
proteul, se întâlneşte în peşteri din sud-estul Europei; tegumentul este depigmentat, iar
branhiile sunt penate, de culoare roşie, datorită vascularizaţiei bogate. Membrele sunt
relativ scurte şi subţiri, cele anterioare au doar trei degete.
Familia Sirenidae. Din această familie fac parte caudate cu corp lung,
serpentiform. Membrele sunt reduse, iar cele posterioare pot lipsi. Au branhii externe,
iar ochii nu au pleoape. Siren lacertina, este întâlnit în apele stătătoare din sud-estul
SUA. Membrele anterioare sunt scurte, iar cele posterioare lipsesc. Au trei perechi de
branhii externe, dar şi plămâni. Este o specie neotenică.

55
Ordinul Apoda. Amfibienii din ordinul dat duc o viaţă subterană şi, ca urmare,
sunt lipsiţi de picioare, având corpul serpentiform. Lipsa picioarelor a condus la
reducerea centurii pelviene şi, ca urmare, la absenţa regiunii sacrale din coloana
vertebrală. Aceasta este alcătuită din vertebre amficelice, străbătute de un notocord
persistent, subţire ca un filament. În piele au solzi dermici ca la peşti, iar epiderma
este foarte bogată în glande tegumentare.
Fecundaţia este internă. Femelele depun ouăle în locuri ascunse, le înconjoară cu
corpul, iar glandele tegumentare secretă o mare cantitate de mucus, care le protejează
contra uscăciunii. Larvele apărute pornesc imediat la apa cea mai apropiată, în care se
continuă metamorfoza. Sunt răspândiţi în America de Sud şi Asia de Sud-Est.
Familia Coecilidae grupează apode vivipare din America de Sud, India şi
insulele învecinate. Syphonops annulatus, scormonitorul inelat, trăieşte în America de
Sud; în grosimea tegumentului prezintă glande mucoase transversale care conferă
corpului aspect inelat. Se hrăneşte cu viermi şi insecte.
Familia Typhlonectidae reuneşte apode vivipare răspândite în america de Sud.
Typhlonectes compressicaudata trăieşte în ape cu fundul pietros şi vegetaţie bogată
din Guyana şi Venezuela. Are ochii reduşi, iar coloritul este cenuşiu-măsliniu.
Ordinul Ecaudata. Amfibieni din acest ordin au corpul scurt, comprimat dorso
ventral, lipsit complet de coadă. Sunt animale adaptate la locomoţia prin sărituri şi, ca
urmare, membrele posterioare sunt mai alungite şi mai dezvoltate faţă de cale
anterioare. Membrele anterioare au 4 degete nepalmate, iar cele posterioare au 5
degete palmate. Capul, lăţit, este strâns legat de corp, iar limba, în general, este prinsă
în partea anterioară şi liberă în partea posterioară. Tegumentul este bogat în glande
cutanate, toxice, grupate în mase glandulare, în diferite regiuni ale corpului.
Coloana vertebrală, cu vertebre procelice, se termină cu urostil, rezultat din
fuzionarea vertebrelor caudale. Adulţii au ureche medie.
Fecundaţia este externă şi are loc în apă. După împerechere, femelele depun
ouăle în apă, în şiraguri (Bufo), cordoane (Rana) sau în grămăjoare (Bombina). În
decursul metamorfozei, mormolocii au atât branhii externe, cât şi branhii interne. La
mormolocii tineri apar, în primul rând membrele posterioare, iar coada se resoarbe
total.
Familia Discoglossidae grupează anure care au limba redusă şi neretractilă, cu
aspecte de disc. La numeroase specii tegumentul spatelui prezintă numeroşi negi, iar
la unele specii conţine şi glande cu secreţii iritante. Bombina bombina, buhaiul de
baltă cu burta roşie, specie diurnă şi crepusculară, prezentă din centrul Europei până
56
în vestul Asiei Mici. Coloritul este brun-cenuşiu pe spate, iar abdomenul este negru
albăstriu cu pete roşii neregulate. Tegumentul are aspecte rugos şi conţine glande cu
secreţii iritante. Masculii au doi saci vocali. În caz de pericol, în apă, se ascunde în
mâl, iar pe uscat, simulează moartea răsucindu-se cu abdomenul în sus şi rămânând
nemişcat. Bombina variegata, buhaiul de baltă cu burtă galbenă, se întâlneşte în
Europa la altitudini de 400-1500 m. se aseamănă cu specia precedentă, petele
neregulate de pe abdomen fiind galbene. Masculii nu au sacii vocali.
Alytes obstetricans, broasac mamoş, este prezentă în Sud-Vestul Europei. Este o
specie nocturnă şi are colorit brun-cenuşiu deschis, cu tegumentul dorsal uşor rugos.
Masculii poartă ponta înfăşurată pe membrele posterioare timp de trei săptămâni,
după care o depun în apă.
Familia Pipidae reuneşte anure lipsite de limbă. Pipa americana, broasca fagure,
se întâlneşte în Brazilia şi Guyana; prezintă apendici tegumentare la vârful botului şi
la nivelul degetelor. În perioada de împerechere, pielea de pe spatele femelei
formează nişte loje pentru adăpostirea ouălor. Masculul şi femela în amplexus fac mai
întâi o mişcare în apă, în sus, pe verticală. În acest moment femela se află deasupra
masculului care este orientat cu partea ventrală. Ea depune câteva ouă pe pielea lui.
Masculul le fecundează, iar la următoare mişcare verticală, dar în jos, el transferă
ouăle fecundate pe spatele femelei şi le presează cu membrele. Fiecare ou fecundat
este înconjurat de piele formând o capsulă.
Xenopus laevis, broasca cu gheare, trăieşte în ape stagnante din regiunile
tropicale şi sudice ale Africii, părăsind rareori apa. Degetele membrelor anterioare au
prelungiri tactile folosite pentru detectarea prăzii, iar primele trei au gheare reduse.
Coloritul variază de la negru la galben-pistruiat.
Familia Pelobatidae. Sunt specii care trăiesc în galerii săpate în soluri nisipoase
sau afânate cu ajutorul unui pinten cornos semilunar, prezent pa latura externă a
tarsului. Au tegumentul neted şi pupila verticală. Formează amplexus lombar. Sunt
anure terestre, intrând în apă doar în perioada de reproducere. Sunt nocturne, ziua
rămânând îngropate în sol, la adâncimi de 50-100 cm. Pelobates fuscus, broasca brună
de pământ, este prezentă în regiunile cu soluri afânate sau nisipoase din centrul
Europei până în stepele kirghize. Coloritul este brun-deschis cu pete întunecate pa
spate, iar abdomenul este alb-cenuşiu, pătat uneori cu brun-cenuşiu. Masculii nu au
saci vocali şi calozităţi nupţiale, dar prezintă o glandă humerală.
Familia Bufonidae grupează broaşte râioase – anure terestre care se apropie de
ape doar pentru depunerea pontei. Tegumentul dorsal prezintă negi, iar înapoia
57
ochilor se găsesc glandele parotide cu aspect ovalar – semilunar (secretă bufonina).
Pupila este orizontală. Nu au dinţi. Formează amplexus axilar. Cele mai multe specii
sunt crepuscular-nocturne şi vânează, mai ales, insecte. Bufo bufo, broasca râioasă
brună, specie eurasiatică, întâlnită în zona colinară şi montană, poate atinge 10 cm
lungime. Spatele are colorit brun-roşcat, iar abdomenul brun-deschis. Masculii nu au
saci vocali, iar calozităţile nupţiale sunt negre. Bufo viridis, broasca râioasă verde,
este o specie ubicvistă prezentă în Nordul Africii, în Europa centrală şi sudică, Asia.
Dorsal, fond cenuşiu-deschis prezintă pete verzi-măslinii, iar abdomenul este alburiu
cu pete întunecate. Masculii au sac vocal submandibular, iar calozităţile nupţiale sunt
negre.
Familia Hylidae cuprinde circa 600, adaptate la viaţa arboricolă, având
extremităţile degetelor lăţite, cu aspecte de discuri adezive. Tegumentul este neted
dorsal, dar poate fi uşor „grăunţos” pe abdomen. Manifestă homocromie
schimbătoare. Masculii au un sac submandibular şi nu au calozităţi nupţiale. Intră în
apă doar în perioada de reproducere. Hyla arborea, brotăcelul, singurul reprezentant
european al familiei, se întâlneşte din zona litorală până la altitudini de circa 1000 m.
Abdomenul este alburiu, iar spatele este verde când se află printre ierburi, devenind
brun-măsliniu când stă pe sol sau pe trunchiul arborilor. La masculi, guşa este
încreţită şi galben-cărămizie.
Familia Ranidae cuprinde circa 300 de specii răspândite în zona temperată şi
tropicală a lumii; lipsesc din sudul Africii şi din Noua Zeelanda. Majoritatea sunt
specii acvatice, există şi un grup al broaştelor roşii de pădure. Au tegumentul neted,
lipsit de glande cu secreţii veninoase sau iritante. Pupila este orizontală. Au dinţii pa
maxilarul superior şi pe vomere. Formează amplexus axilar. Masculii au doi saci
vocali. Broaştele roşii de pădure prezintă înapoia ochilor o pată triunghiulară brună.
Complexul Rana (broaşte verzi de lac) cuprinde trei specii de broaşte cu colorit
verde măsliniu – Rana ridibunda, Rana lessonae şi Rana esculenta. Cea din urmă este
specie hibridă. Sunt răspândite în spaţiul eurasiatic. Deosebirea speciilor pe baza unor
caractere morfologice este dificilă - se iau în considerare: aspectul tuberculului
metatarsal, poziţia articulaţiilor tibio-tarsale în momentul flectării membrelor,
lungimea unor segmente ale membrului posterior.
Rana dalmatina, broasca roşie de pădure, trăieşte la altitudini mai mici de 200 m
în Europa până la ţărmul asiatic al Mării Marmara; se întâlneşte în liziera pădurilor,
devenind acvatică în perioada de reproducere. Coloritul este brun, iar articulaţia tibio-

58
tarsală depăşeşte linia botului când piciorul este întins înainte pe lângă corp. Masculul
nu are saci vocali.
Rana temporaria, broasca roşie de munte, se întâlneşte în lanţurile muntoase din
Eurasia şi Extremul Orient, la altitudini cuprinse între 600-2200 m; specie acvatică,
ieşind pe pajişte umede din apropierea apei doar în timpul verii. Coloritul este brun,
iar articulaţia tibio-tarsală se află pe o linie între vârful botului şi ochi, atunci când
piciorul este întins pe lângă corp.
Familia Polypedatidae. Racophorus reinwardi, broasca zburătoare, trăieşte în
păduri din Malaezia; specie arboricolă, degetele prezintă discuri adezive şi sunt unite
prin membrane interdigitale, fiind folosite şi pentru planare de la înălţime. Femela
depune ovulele în noroi, iar masculul le fecundează amestecându-le cu lichid spermic
şi noroi; în jurul pontei se formează o crustă care protejează embrionii de uscăciunea
excesivă.
 Familia Dendrobatidae. Din această familie fac parte anure care au secreţii
veninoase, iar sângele este veninos şi un bun colorant. Se pot căţăra în arbori şi sunt
răspândite în America Centrală şi de Sud până în Munţii Anzi. Dendrobates pumilio –
este roşie cu o pată neagră în regiunea posterioară a corpului. Dendrobates sylvestris –
masculul poartă ponta pe spate, învelită într-o secreţie otrăvitoare.

59