Cursul 2-Biologia nevertebratelor

Regnul Protista

Regnul Protista cuprinde organisme eucariote caracterizate prin structură unicelulară. Această
unitate taxonomică este extrem de diversă reunind cca. 30 de filumuri extrem de diverse
caracterizate prin:
- organizare celulară simplă;
- grup eterogen reunind: alge, diferite grupe de mucegaiuri şi protozoare;
- forme izolate sau coloniale,
- nutriție heterotrofă (prin absorbţie şi ingestie) sau autotrof;
- forme mobile (deplasându-se cu ajutorul: cililor, flagelilor şi pseudopodelor) sau imobile.
(Mustată ,Gh., Mustață, M., Costică, 2004, Aioanei şi Stavrescu-Bedivan, 2011, Skolka, 2011).
Ulterior, protistele cu afinităţi de plante au fost denumite Protophyta iar cele cu afinităţi de
animal Protozoa (Cojocaru, 2003).

Subregnul PROTOZOA (gr. ”protos-”primul, primitiv; ”zoon” –animal)

Protozoarele sunt organisme complexe în care toate activităţile se desfăşoară în limitele unei
singure membrane plasmatice (organisme eucariote unicelulare).

Caractere generale:
- majoritate au dimensiuni microscopice;
- au corpul alcătuit dintr-o singură celulă (unicelulare);
- se deplasează cu ajutorul unor organite de locomoție: flageli, pseudopode şi cili;
- respirația este anaerobã la formele primitive, dar la majoritatea speciilor predomină
respirația aerobã;
-majoritatea protozoarelor au nutriție heterotrofă (consumă şi utilizează substanțele organice
preformate);
- înmulțirea se realizează asexuat (prin diviziune binară), dar, la unele specii, apare și
înmulțirea sexuatã;
- sunt vieţuitoare unicelulare, solitare sau coloniale, libere sau parazite;
- în condiţii nefavorabile de mediu, protozoarele dau forme de rezistenţă – chiști
- sunt răspândite mai ales în mediul acvatic (Skolka, 2011).

Organizarea celulară.
Corpul protozoarelor este alcătuit dintr-o singură celulă.
La exteriorul corpului se găsește o membrană (peliculă) produsă de corpul protozoarului şi
care-i dă acestuia forma caracteristică.
Citoplasma are o structură coloidală și prezintă
organitele corpului (reţea endoplasmatică, mitocondrii,
ribozomi, lizozomi etc., dar şi formaţiuni specifice numite
organite, sau organéle - cu sensul de organe mici), care îi
permit protozoarului desfăşurarea tuturor funcţiilor
caracteristice) (Aioanei şi Stavrescu-Bedivan, 2011;
Skolka, 2011; Crișan, 2012).
Figura 1. Euglena sp. – aspect general (Crișan, 2012)

Protozoarele rezistă la acţiunea factorilor de mediu chiar şi atunci când aceştia devin
nefavorabili, datorită posibilităţii de a se închista. Chistul este foarte rezistent la deshidratare şi ajută
individul să depăşească perioadele în care condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Deşi închistarea se
produce odată cu schimbarea condiţiilor de mediu, în unele cazuri ea este ciclică, fiind un stadiu în
ciclul vital.

1
 Cursul 2-Biologia nevertebratelor

Excitabilitatea
Protozoarele prezintă o sensibilitate generală nespecifică, realizată de întreaga celulă.
Excitaţia produsă într-un punct al celulei se poate transmite din aproape în aproape, prin citoplasmă
sau prin structuri specializate.
La unele protozoare pot fi prezente structuri specializate sensibile la lumină – stigma, care
stimulează deplasarea organismului către sursa de lumină. În plus, există și o sensibilitate generală a
citoplasmei față de lumină (Aioanei şi Stavrescu-Bedivan, 2011).
Informaţiile tactile sunt recepţionate cu ajutorul flagelilor, cililor şi pseudopodelor (Aioanei şi
Stavrescu-Bedivan, 2011).
Protozoarele reacţionează faţă de excitanţi prin prin apropierea sau prin îndepărtarea față de
factorul excitant (tactisme şi tropisme pozitive sau negative).

Locomoţia se realizează prin intermediul organitelor de mişcare (structurilor locomotoare) ce

pot fi reprezentate de flageli (asigură propulsia prin mișcări ondulatorii), pseudopode (prelungiri
citoplasmatice temporare), cili ((asigură propulsia prin mișcări înainte-înapoi) sau derivatele lor:
membrane ondulante, ciri etc (Aioanei şi Stavrescu-Bedivan, 2011).
Flagelii (caracteristici flagelatelor şi rizopodelor) sunt prelungiri permanente ale
plasmalemei. Flagelii sunt mai lungi decât corpul şi bat sincron. De obicei se găsesc la polul
anterior al protozoarului şi are o structură specială. Flagelul este format dintr-un fascicul de
filamente (microtubuli) înconjuraţi de o pătură de citoplasmă. Unii microtubuli sunt dispuşi într-un
inel periferic-fibre periferice. Alţii, în număr de 2, sunt numiţi fibre axiale.Partea bazală înfiptă în
citoplasmă constituie corpusculul bazal (centrul mişcării) sau blefaroplast şi cinetosom. Pe
marginea flagelului se găsesc nişte perişori numiţi mastigoneme.(Aioanei şi Stavrescu-Bedivan,
2011).
Cilii (caracteristici ciliatelor) sunt prelungiri permanente ale plasmalemei, sunt mai scurţi
decât corpul, mai numeroşi şi bat asincron,
Cilii reprezintă organite de mişcare caracteristice ciliatelor şi sunt ca şi flagelii, formaţiuni
filiforme permanente ale ectoplasmei. Ei sunt mai scurţi şi în număr foarte mare, structura lor
submicroscopică fiind asemănătoare cu cea a flagelilor.
Din fuziunea cililor lor rezultă membrane ondulante, membranele, cirri. (Aioanei şi
Stavrescu-Bedivan, 2011).
Pseudopodele (gr.Pseudos=fals; podos = picior) sunt expansiuni citoplasmatice temporare ale
plasmalemei de diferite dimensiuni şi servesc pentru deplasare şi capturarea prăzii (Radu,1972)..

Majoritatea protozoarelor sunt organisme nude. Dar, unii reprezentanți (Sarcodina) au

capacitatea să producă structuri externe rigide secretate de unica celulă (sub formă de țest calcaros,
silicios sau din sulfat de stronţiu) sau să ataşeze materiale preluate din mediul extern (granule fine
de nisip, frustule de diatomee) ȋncorporate ȋntr-un material mucilaginos secretat de celulă.

Nutriţia
Deși majoritatea protozoarele se hrănesc heterotrof pe seama unor substanţe organice sau
alge, unele specii pot fi autotrofe. De asemnea, se cunosc și protozoare mixotrofe (unele
flagelate), adică în prezenţa luminii au capacitatea să se hrănesc prin fotosinteză, deci autotrof
(obțin substanţe organice prin fotosinteză), ȋn timp ce la întuneric pierd această capacitate hrănindu-
se cu bacterii şi substanţe organice, deci heterotrof.
Hrănirea este efectuată atât prin procese de difuziune şi osmoză (osmotrof = pătrunderea
nutrienţilor pe întreaga suprafaţă a corpului datorită gradientului diferit de concentraţie al acestor
substanţe, între exteriorul şi interiorul corpului) (protozoarele parasite:sporozoare, flagelate), cât şi
prin fagocitoză (înglobarea de particule alimentare solide), ori pinocitoză (înglobarea de picături
lichide de substanţe nutritive) (protozoarele libere:rizopodele, ciliatele, flagelatele)( Radu, 1972;
Gache, 2002; Crișan, 2012).

2
 Cursul 2-Biologia nevertebratelor

În ultimele două cazuri se formează în corpul protozoarului vacuole digestive, organite în

care hrana este digerată sub influenţa enzimelor produse de protoplasmă; nutrienţii sunt absorbiţi iar
resturile nedigerate, devenite vacuolă fecală, sunt eliminate la exteriorul corpului, prin apropierea
de plasmalemă şi ruperea peretelui vacuolei fecale.
Majoritatea protozoarelor nu prezintă structuri specializate pentru preluarea particulelor alimentare şi
eliminarea substanţelor nedigerate. Excepţie fac protozoarele ciliate la care hrana este preluată cu ajutorul
unei formaţiuni –peristom apoi este dirijată ȋn citostom (gură celulară ),după care urmează un faringe
celular sau citofaringe . Resturile nedigerate sunt eliminate printr-un anus celular sau citoproct.
(regiunea celulară prin care se elimină resturile nedigerate)
În jurul particulei alimentare preluate prin peretele corpului sau prin citostom se formează o
vacuolă digestivă, în interiorul căreia se secretă acizi. Astfel, se iniţiază digestia, elementele
nutritive fiind absorbite împreună cu apa. Treptat, dimensiunile
vacuolei digestive se reduc, în interior rămânând particule
nedigerate care sunt eliminate prin deplasarea vacuolei până la
nivelul membranei de unde prin citoproct sunt eliminate la
exterior (Radu, 1972).
Figura 2. Etapele digestiei la Paramecium caudatum
Astfel, digestia hranei se face intracelular, în organite
speciale numite vacuole digestive -protozoarele au, deci, digestie
intracelulară (Gache, 2002).

Respiraţia
Formele libere au respiraţie aerobă, schimburile de gaze
respiratorii (O2 şi CO2) se realizează pe întreaga suprafaţă a
membranei celulare (Gache, 2002).
Formele parazite (endoparazite) sunt anaerobe. Acestea obţin energia necesară metabolismului
prin descompunerea glicogenului sau paraglicogenului în acizi graşi şi dioxid de carbom
Excreţia
Produşii care rezultă în urma procesului metabolic ajung la exterior atât prin difuziune
(amoniacul) la nivelul membranei celulare sau cât şi prin 1-2 vacuole pulsatile (organite speciale de
excreție) care elimină ritmic conținutul lor ȋn mediul extern. Acestea au şi un rol osmoreglator (de menţinere
constantă a presiunii osmotice interne - elimină excesul de apă din corp)(Gache, 2002).

Înmulțirea
Înmulțirea protozoarelor este asexuată şi sexuată. Uneori, cele 2 modalităţi de reproducere pot
alterna, astfel încât apare o alternanţă între generaţiile asexuate şi cele sexuate, fenomen care poartă
numele de metageneză.
Înmulțirea asexuată se manifestă prin diviziune directă, binară sau multiplă (numită şi
schizogonie), cât şi prin înmugurire.
Diviziunea binară se petrece în mod simplu. Celula mamă se împarte în 2 celule fiice. Mai
întîi se alungeşte nucleul, se gâtuieşte şi se împarte în 2 nuclei. În paralele corpul se alungeşte în
aceiaşi direcţie, după care se rupe în 2 părţi egale (de ex. Euglena)(Radu, 1972; Aioanei și
Stavrescu-Bedivan, 2011).

Diviziunea binară a) longitudinală, b) transversală

Dacă diviziunea generează un număr mare de celule-fiice, fenomenul poartă numele de
schizogonie.

3
 Cursul 2-Biologia nevertebratelor

În cazul în care celulele fiice rezultate sunt mai mici decât celula mamă din care provin, după
care cresc până la dimensiunea celulei ”mamă”, procesul se numeşte înmugurire (Aioanei și
Stavrescu-Bedivan, 2011).
Reproducerea sexuată este mai rară şi constă în unirea a două celule cu nuclei diferiţi
sexual şi haploizi, numiţi gameţi, cu formarea zigotului (oului) diploid.
Reproducea sexuată permite recombinarea genelor, crescând variaţia genetică în populaţie şi
restabileşte vitalitatea unui stoc.
La protozoare se disting trei tipuri de sexualitate:
 Copulaţia (flagelate, sarcodine, sporozoare) constă în unirea unui gamet mascul cu un gamet
femel, cu formarea zigotului diploid (Aioanei şi Stavrescu-Bedivan, 2011).
 Conjugarea (ciliate) In conjugare, doi indivizi se apropie unul de altul, pierd cilii şi între ei se
formează o punte citoplasmatică la nivelul citostoamelor.
Macronucleii se dezagregă, iar micronucleii, din fiecare, se divid de două ori, rezultând câte 4
nuclei; din aceştia trei se dezagregă, iar al patrulea se mai divide o dată, rezultând în fiecare
conjugant câte doi nuclei: unul staţionar şi unul migrant. Nucleii migranţi sunt schimbaţi reciproc
între partenerii conjuganţi, după care cei doi indivizi se despart. Nucleul migrant se contopeşte cu
cel staţionar, rezultând un sincarion în fiecare conjugant. Sincarionul se divide de trei ori, rezultînd
8 nuclei, dintre care 4 evoluează spre macronuclei, prin poliploidizare, trei se dezagregă, iar al
optulea devine micronucleu. Urmează apoi diviziunea fiecărui conjugant, de două ori, diviziuni la
care numai micronucleul participă, macronucleii repartizându-se la început câte doi, apoi câte unul,
în fiecare individ nou format. Deoarece în timpul conjugării indivizii nu se hrănesc, cei nou formaţi,
în urma celor două diviziuni, sunt mult mai mici, urmând o perioadă vegetativă de creştere, până la
dimensiunile normale, când se divid apoi asexuat (Crișan, 2012).
 Autogamia (la heliozoare) constă în unirea a doi indivizi fraţi, deveniţi gameţi, rezultaţi în urma
diviziunii unui individ închistat (are loc sub un chist, în condiţii de temperatură scăzută şi hrană
puţină)(Aioanei și Stavrescu-Bedivan, 2011).

Autogamia la Actinosphaerium eichhorni, 1-faza vegetativă polinucleată, 2- individ mamă închistat, 3- indivizi
secundari mononucleaţi închistaţi, 4-diviziunile de formare a gameţilor, 5-chist secundar cu gametul femel şi
mascul înainte de copulaţie, N-nuclei, m-membrana chistului primordial, m.ch.-membrana chistului secundar,
g.f.-gamet femel, g.m.-gamet mascul (Radu şi Radu, 1972)

Ecologie şi importanţa protozoarelor

Protozoarele sunt organisme mobile sau sesile, solitare sau coloniale, care se întâlnesc în medii
extrem de diferite de viață.
Ca mod de viaţă protozoarele pot fi:

4
 Cursul 2-Biologia nevertebratelor

1. Libere - populează apele dulci (preponderent bălțile permanente și temporare), apele salmastre
și apele sărate (mările), mediile edafice, etc. (Aioanei și Stavrescu-Bedivan, 2011).
Protozoarele acvatice au grade diferite de toleranță față de calitatea apelo, astfel sunt buni
indicatori pentru condițiile în care trăiesc.
Foraminiferele şi radiolarii, protozoare apărute în Precambrian şi înfloritoare în Cretacic au
contribuit la formarea scoarței terestre.
Protozoarele libere reprezintă o bază trofică valoroasă pentru numeroase categotii de animale.
2. Comensale,. De exemplu, infuzorii participă la digestia celulozei prin sinteza enzimei numită
celulază. După moartea lor, sunt preluați în intestin și sunt absorbiți ca sursă de vitamine
(complex B)
3. Simbionte - cele mai răspândite fiind zooxantelele. Zooxantelele sunt dinoflagelate răspândite
în ţesuturile unor specii de nevertebrate (protozoare, anemone de mare, corali pietroşi şi
cărnoşi, scoici de râu) cu care stabilesc o relaţie de mutualism.
4. Parazite - fiind periculoase pentru gazdele lor. De exemplu ciliatul Balantidium coli trăieşte în
intestinal gros al omului, porcului, şobolanului şi al altor mamifere producând dezechilibre
majore gazdelor.

Protozoarele pot exista sub doua forme:

 vegetativă – în condiții favorabile de mediu, aceasta fiind și forma sub care se hrănește și se
înmulțește;
 chistică – în condiții nefavorabile, asigurându-și doar supraviețuirea (asigură protecţia
împotriva uscăciunii, lipsei de hrană, presiunii osmotice crescute, concentraţiei scăzute de
oxigen, schimbării de pH sau de temperatură) (Aioanei și Stavrescu-Bedivan, 2011)..

Protozoizele parazitare și simbiotice trăiesc pe sau în interiorul altor organisme, inclusiv

vertebrate și nevertebrate, precum și plante și alte organisme unicelulare. Unele sunt inofensive sau
benefice pentru organismele lor gazdă; altele pot fi cauze semnificative ale unor boli, precum
babesia, malaria și toxoplasmoza.

Încrengatura SARCOMASTIGOPHORA

Include amibele si flagelatele.

Subincrengătura FLAGELLATA (MASTIGOPHORA) (gr. mastigos = flagel; flagellum-

bici).

Mastigoforele (gr. mastigos = flagel; lat. flagellum-bici) reprezintă un grup heterogen şi

primitiv cu afinităţi de vegetale şi de animale . Grupul include acele protozoare care ca adulţi
posedă flageli care le asigură mobilitatea.
Există circa 800 de specii, cele mai multe unicelulare, care trăiesc în ape stagnante.Unele
specii sunt solitare, altele coloniale, multe sunt însă endosimbionte. Cele mai multe specii sunt
fotosintetizatoare, dar sunt şi heterotrofe (Mustață, Gh.; Mustață, M.; Costică, M., 2004).

Subincrengătura S A R C O D I N A(gr. sarcos=carne cu inteles de protoplasma)

Sarcodinele reunesc acele protozoare la care adulţii posedă expansiuni citoplasmatice

temporare numite pseudopode şi care au rol în locomoţie sau capturarea micilor prăzi.
Prezenţa pseudopodelor în stadiul de trofozoit este considerată în general, principala
caracteristică a sarcodinelor. La unele amibe, în anumite stadii de dezvoltare pot exista flageli
(Aioanei, Stavrescu-Bedivan, 2011).

5
 Cursul 2-Biologia nevertebratelor

Încrengatura APICOMPLEXA

Reprezentanţii acestui filum sunt exclusiv paraziţi la nevertebrate sau vertebrate. Numele
grupului derivă din caracteristicile ultrastructurale ale stadiilor mobile (sporozoiţi şi merozoiţi)
(Aioanei F., Stavrescu-Bedivan, M.,M., 2011).

Încrengatura CILIOPHORA (L. cilium, geană, +gr. phora, care poartă).

Ciliatele reprezintă grupul cel mai evoluat şi mai complex al protozoarelor. Grupul este
definit de prezenţa, cel puţin în stadiile tinere ale ciclului lor de viaţă, a unor organite de mişcare
numite cili, sau de derivate ale acestora (cirri, membrane ondulante, membranele, pectinele etc).

Aioanei, F. şi Stavrescu-Bedivan, M., M., 2011. Zoologia nevertebratelor. Manual Universitar.

Ed. Bioflux, Cluj-Napoca.
Cojocaru, I., 2003. Paleobiologie. Vol III. Ed. Univ. `Al. I. Cuza`, Iaşi.
Crișan, A., 2012. Zoologia nevertebratelor. Note de curs.
Pisică, C-tin, Moglan, I., Cojocaru, I, 2000. Zoologia nevertebratelor. Ed. Univ. ”Al. I Cuza”,
Iași.
Mustață, Gh.; Mustață, M.; Costică, M., 2004. Regnurile lumii vii. Iaşi
Radu, V., Gh. Şi Radu, V., V., 1972. Zoologia nevertebratelor, Ed. Didacticã şi Pedagogică,
Bucureşti.
Skolka, M., 2011. Taxonomie animală. Nevertebrate. Note de curs. Universitatea “Ovidius”
Constanța

6
Cursul 2-Biologia nevertebratelor