Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de DREPT

CRIMINOLOGIE

CRIMINALITATEA REALĂ

PROFESOR COORDONATOR DISCIPLINĂ

Conf. univ. dr.

Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI

STUDENT

Dragoș-Constantin REZMERIȚĂ

Anul II, IFR

Notă test – 4

Prezențe – 8/14 ore

1
 CUPRINS

1. Noțiuni introductive..............................................................................pag. 3
2. Ce este criminalitatea............................................................................pag. 4
3. Felurile criminalității.............................................................................pag. 6
4. Criminalitatea reală...............................................................................pag. 7
4.1 Infracțiunea.....................................................................................pag. 8
4.2 Criminalul.......................................................................................pag. 12
4.3 Victima............................................................................................pag. 15
4.4 Reacția socială împotriva criminalității...........................................pag. 15
5. Concluzii................................................................................................pag. 16

2
 1. Noțiuni introductive

Cuvântul „criminologie” își are originea atât în limba latină, prin krimen, cât și în
limba latină, prin termenul logos, termenii semnificând împreună știința crimei. Însă
criminologia nu se bucură de o definiție exactă precum alte științe, ea studiind în general atât
crima, ca fenomen infracțional, cât și cele două părți implicate în existența acestei fapte
ilegale, respectiv, autorul, sau, în unele cazuri, autorii și victima/victimele. Totodată, s-au
conturat unele păreri care au semnalat faptul că știința crimei mai are în vedere și practica
preventivă a acestor infracțiuni grave, urmărindu-se în acest fel combaterea fenomenului
infracțional.

Totuși, criminologia se bucură de atâtea definiții câți autori au abordat-o în studiul lor.
Conform Dicționarului Explicativ Român, criminologia reprezintă știința care studiază
criminalitatea, cauzele ei și găsirea metodelor pentru prevenirea și combaterea ei.
(https://dexonline.ro/definitie/criminologie, 2022) Pe lângă această definiție, mai puțin
precisă, a termenului de criminologie, consider că trebuie aduse în discuție și câteva definiții
din doctrină, respectiv „Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul social al
criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia” (AMZA, 2008), „Criminologia
reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter ştiințific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea
fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia şi, pe de altă parte, cu
evaluarea practicii anticriminale, în scopul optimizării acesteia”, (CIOCLEI, 1999), sau
„Știință care studiază starea, dinamica și cauzele criminalității, în scopul elaborării măsurilor
de prevenire și de combatere a acestora” (G. Antoniu). Astfel, identificăm principalele ramuri
al arborelui criminologiei respectiv studierea criminalității ca fiind un fenomen biologic,
psihologic, sociologic, cât și uman, studierea criminalului, cât și identificarea unor mijloace
prin care să se realizeze prevenirea și stoparea fenomenului infracțional.

Știința Criminologiei a luat naștere în secolul al XIX-lea, prin opera celui considereat
a fi „părintele criminologiei moderne”, respectiv Omul delincvent scrisă de medicul italian
Cesare Lombroso. Mai sunt și alte opinii, care au concluzionat că această știință a
Criminologiei și-ar fi stabilit pilonii principali cu un secol mai devreme, în contextul mișcării
intelectuale, filozofice, ideologice și culturale a Iluminismului. În acest sens, ne orientăm spre
lucrările elaborate de reprezentanții școlii clasice de drept penal, respectiv Cesare Bonesana

3
Beccaria, cât și Jeremy Bentham, aceștia primind și titlul de întemeietori ai criminologiei
clasice, venind cu o nouă viziune criminologică.

Imediat după începuturile științei criminologice, aceasta nu s-a bucurat expres de

studiu individual, ci a fost cercetată sub forma unor subdiviziuni ale altor discipline, precum
psihologia criminală, sociologia criminală sau antropologia criminală. Cu timpul, la nivel
internațional au fost create mai multe organisme care au avut rol priomordial în urmărirea și
dezvoltarea principiilor criminologice, ducând criminologia la rangul de știință autonomă.
Câteva dintre acestea sunt Societatea Internațională de Criminologie, Comisia
interguvernamentală pentru prevenirea criminalității și justiției penale, ca organism ce face
parte din cadrul O.N.U.. În țara noastră au fost puse bazele Societății Române de
Criminologie și Criminalistica, ca organism afiliat Societății Internaționale de Criminologie.

Având în vedere aceste aspecte generale, constatăm că obiectul de studiu al

criminologiei este reprezentat de criminalitate, aceasta constând în infracțiunea săvârșită,
autorul, partea vătămată, cât și reacția celorlalte persoane asupra fenomenului criminal.

Termenul de crimă utilizat în în domeniul criminologiei are o semnificație

considerabil mai largă, referindu-se la fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a comis-o și nu la noțiunea de crimă - infracțiune
contra vieții persoanei, sau conform dreptului penal, infracțiuni grave din toate punctele de
vedere.

2. Ce este criminalitatea?

Criminalitatea, conform doctrinei, reprezintă un ansamblu al faptelor penale săvârșite

într-un anumit spațiu și într-o anumită perioadă de timp (A. Ungureanu, 1992). Totodată,
conform Dicționarului explicativ al limbii române, criminalitatea este asociată săvârșirii de
crime; totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu, într-o anumită perioadă.
(române, 1975)

În ultima perioadă, tot ce este legat de criminalitate a ocupat un loc special la nivel
mondial, atât în cadrul unor dezbateri publice, cât și în vederea elaborării și modificării

4
normelor de drept public și privat, al textelor infracțiunilor, cât și al stabilirii pedepselor de
către organele legiuitoare competente.

Pentru a explica criminalitatea – fenomen social trebuie să ne raportăm la acele fapte

sociale ce s-au desfășurat anterior. Astfel, indicatorii criminalității pot fi influențați de mediul
geografic, cât și de mediul social general, adică de acele condiții exterioare individului, care,
în anumite condiții pot deveni și stimuli adiționali. (Amza, Criminologie. Suport de curs,
2011).

Toate societățile prezintă acest fenomen criminal, peste tot fiind săvârșite diverse
crime, deoarece noțiunea de delincvență își are originea în însăși ideea de „societate”. Întrucât
nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul
colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să fie unele care reprezintă caracter criminal.
(Banciu, Elemente de sociologie juridică, 2000).

Având în vedere considerentele de mai sus, tindem să ne raportăm la opinia conform

căreia criminalitatea este privită ca un fenomen social, din care fac parte infracțiunea,
infractorul, victima, dar și reacția socială, într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg
cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte de proprietăţile şi funcţiile părţilor componente. (F.
Sandu, 2010).

Cu timpul, noțiunea de „criminalitate” a fost pusă în relație cu cea de „delincvență”,

astfel că este necesară reliefarea deosebirilor dintre cele două.

Astfel, prin „delicvenţă”, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, se

înţelege fenomenul social constând în săvârşirea de delicate; totalitatea delictelor şi crimelor
considerate pe plan social; ansamblu de delicte comise dintr-un anumit mediu pe parcursul
unei perioade. Prin „delict”, aceeaşi lucrare arată că se înţelege o infracţiune de mai mică
gravitate, pedepsită mai blând de legea penală. (române, 1975). În sens larg, cele două noțiuni
au ajuns să se confunde, ambele fiind folosite în raport cu definirea fenomenului infracțional.
Una dintre cauzele acestei confuzii este reprezentată de faptul că legea penală în vigoare nu
punctează expres o divizare a faptelor penale în infracțiuni și delicte. Câmpul semantic, de
înţelegere, al conceptului de delicvenţă în literatura de specialitate se suprapune cu cel de
criminalitate. (Banciu, Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, 2002)

Observând practiva judiciare, observăm că se conturează totuși o diferență între cele

două, noțiunea de delicvență fiind folosită de cele mai multe ori în asociere cu infracțiunile

5
comise de persoane în stare de minoritate – „delincvență juvenilă”, iar în cazul termenului de
„criminalitate”, acesta este utilizat pentru a scoate în evidență anumite caracteristici de gen,
loc sau modul de operare. Câteva exemple în acest sens sunt „criminalitatea locală”,
„criminalitatea națională”, sau „ criminalitatea informatică”.

Având în vedere multitudinea de cercetări științifice în domeniul criminologiei și care

au avut ca obiect criminalitatea, s-a conturat faptul că atât instituțiile sociale, cât și totalitatea
fenomenelor sociale, împreună cu relațiile stabilite între cele două, au devenit factori ce au
determinat apariția și întinderea fenomenului criminalității, acești factori fiind analizați de
către știința sociologiei sub forma unor relații de tipul cauză-efect. În acest sens, se urmărește
prevenirea și combaterea comiterii de infracțiuni prin anticiparea mediului social unde vor fi
comise fapte penale, fiind luate măsuri pentru diminuarea sau înlăturarea factorilor
determinabili la comiterea de crime.

În doctrina juridică, există o opinie larg răspândită, conform căreia trebuie să se

realizeze o distincție între criminalitatea reală, criminalitatea legală și cea aparentă.

3. Felurile criminalității

Din punctul de vedere al raportului criminalităţii cu activitatea juridică distingem:

Criminalitatea legală se referă la totalitatea faptelor ce privesc încălcarea legii penale

şi unde hotărârile de condamnare au rămas definitive. (Amza, Criminologie. Tratat de teorie și
politică criminologică, 2002). În acest caz, sunt excluse hotărârile instanței de achitare sau de
încetare a procesului penal. De asemenea, sunt incluse în cadrul criminalității legale și
hotărârile prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, precum și de amânare a
aplicării pedepsei.

Criminalitatea aparentă cuprinde toate acele fapte care par să constituie infracţiuni
şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind înregistrate ca atare. (Amza,
Criminologie. Tratat de teorie și politică criminologică, 2002). Nu toate infracțiunile comise și

6
care au fost aduse la cunoștință autorităților publice sunt finalizate printr-o hotărâre de
condamnare în urma procesului penal, pentru că, pe parcursul procesului penal sunt constatate
aspecte de excludere a infracțiunii, fiind înlăturată răspunderea penală a autorului. Așadar,
criminalitatea aparentă este compusă doar din infracțiunile care au ajuns în faza judecății și
pentru care se pronunță un anumit mod de soluționare/ se găsește o finalitate. Pentru a întări
aspectele tocmai precizate, ne raportăm la art. 16 din Codul de procedură penală, care vine cu
reglementări privind cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale. Astfel, dacă
pe timpul procesului penal se constată că este incident cel puțin un caz prevăzut în cadrul
articolului de mai sus, atunci organele judiciare competente vor dispune clasarea cauzei, iar în
cazul în care constatarea se realizează de către instanță, aceasta va dispune o achitare a
făptuitorului, sau, după caz, încetarea procesului penal.

În sfârşit, criminalitatea reală este cea care cuprinde totalitatea faptelor penale,
indiferent dacă sunt sau nu cunoscute, săvârşite într-o anumită perioadă de timp bine
determinată şi pe un anumit teritoriu. Această din urmă categorie are un grad ridicat de
generalitate şi include toate celelalte categorii. (Amza, Criminologie. Tratat de teorie și
politică criminologică, 2002).

Criminalitatea reală, fiind unul dintre obiectele de studiu ale criminologiei, trebuie
determinată ca dimensiune, participanți, dar și cauze. Dacă din criminalitatea reală scădem
infracțiunile absorbite criminalității aparente, obținem așa-zisa „cifra neagră a
criminalității”, care include acele infracțiuni ce au fost comise, dar care din diverse motive,
nu ajung niciodată la cunoștința autorităților publice, sau a societății în general.

4. Criminalitatea reală

Criminalitatea reală reprezintă adevărata dimensiune a fenomenului de criminalitate,

întrunind ansamblul abaterilor și încălcărilor penale săvârșită într-o comunitate predefinită,
într-o anumită perioadă de timp. Chiar dacă unele infracțiuni nu au fost descoperite din varii
motive, aceste s-au comis totuși în realitate, cauzând prejudicii atât valorilor și relațiilor
sociale , cât și drepturilor și libertăților cetățenilor.

7
 Ca obiect de studiu al criminologiei, criminalitatea reală trebuie determinată ca
dimensiune, participanţi şi cauze.

4.1 Infracțiunea

– ca element component al sistemului, reprezintă manifestarea particulară a

fenomenului infracțional

În încercarea de stabilire a ce anume intră în conținutul fenomenului criminal și, în

mod evident, în sfera obiectului cercetării criminologice, trebuie avut în vedere, în primul
rând, individualitatea fenomenului, ceea ce presupune atât fapta ce a fost comisă – crima, cât
și factorul uman care este asociat crimei, respectiv criminalul, iar în al doilea rând trebuie avut
în vedere impactul social al acestui fenomen.

Crima

De-a lungul timpului, noțiunea de crimă a primit mai multe înțelesuri, din această
cauză provocându-se o oarecare confuzie cu privire la semnificația acestui termen. De
asemenea, confuzia s-a extins și în cadrul relației crimei cu noțiunile de criminologie și
criminolog. Astfel, în cele ce urmează, voi încerca o expunere detaliată a înțelesurilor acestei
noțiuni, în vederea stabilirii semnificației corecte.

Astfel, se observă existența a trei sensuri posibile ale termenului de crimă, după cum
urmează:

a) sens comun;
b) sens penal;
c) sens criminologic.

a) Având în vedere sensul comun, termenul de crimă se folosește pentru a

desemna, în mod obișnuit, o infracțiune ce a adus atingere vieții persoanei, indiferent că ne
referim la infracțiunea de Omor, prev. de art. 188 din Codul penal, de Omor calificat, prev. de
art. 189 din Codul penal, ucidere la cererea victimei, prev. de art. 190 din Codul penal, ori la
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, prev. de art. 191 din Codul penal. În mod extenso,
același termen este utilizat și pentru desemnarea unor infracțiuni care prezintă un cu totul altul

8
obiect juridic principal și care au avut ca rezultat decesul părții vătămate, repectiv: lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 din Codul penal, uciderea nouă născutului
săvârșită de către mamă, prev. de art. 200, alin. 1 din Codul penal, violul urmat de moartea
victimei, prev. de art. 218, alin. 4 din Codul penal sau tâlhăria sau pirateria urmată de moartea
victimei, prev. de art. 236 din Codul penal, cât și alte asemenea fapte.
Așadar, noțiunea de crimă face referire la infracțiunea care prezintă ca obiect juridic
viața persoanei (contra vieții), săvârșită cu intenție, cât și la infracțiunea, care, deși prezintă un
alt obiect juridic, are ca urmare pierderea vieții persoanei vătămate – infracțiuni comise cu
intenție depășită.
Acest sens al noțiunii de crimă este utilizat în mod frecvent în limbajul cotidian, în
mass-media, în opere ale literaturii, pentru a desemna o categorie de infracțiuni cu o gravitate
sporită.

b) Sensul penal subliniază faptul că termenul de crimă este utilizat pentru a

evidenția o infracțiune cu grad de gravitate ridicat, infracțiune pentru care legiuitorul a stabilit
pedepse în mod diferențiat, dar și un mod procedural special, față de celelalte infracțiuni.

În acest fel se face diferențierea între fapte, acestea din urmă fiind împărțite în crime,
delicte și contravenții, împărțire atestată pentru prima datăîn Codul penal al Revoluției
Franceze, fiind preluată și de Codul penal din anul 1810, supra-numit și Codul Napoleon,
ulterior fiind preluată și de alte sisteme de drept. Cu timpul, această împărțite trinitară a
pierdut teren, fiind înlocuită cu împărțirea bipartită, ce consta în delicte și contravenții.

O altă remarcă cu privire la noțiunea de crimă constă în faptul că aceasta nu se referă

expres doar la categoriile de crime amintite anterior, în mai multe legislații, termenul fiind
folosit și pentru a desemna, pe lângă infracțiunile contra vieții persoanei, sau care au avut ca
urmare moartea victimei, și alte infracțiuni de o gravitate considerabilă, cum ar fi,
infracțiunile contra siguranței statului, tâlhăriile, violurile, traficul organizat de stupefiante,
sau de persoane, unele fapte de corupție, actele de terorism, cât și altele. În mod comparativ,
în categoria delictelor, avem incluse acele infracțiuni ce prezintă un grad de periculozitate mai
redus, considerate ca fiind „obișnuite”, precum furt, înșelăciune, lovirea sau alte violențe,
distrugere etc.

În concluzie, noțiunea de crimă utilizată în limbajul penal o are în structura sa și pe

cea utilizată în limbajul comun, cu precizarea că mai cuprine și alte fapte penale grave.

9
Totodată, observăm că noțiunea de crimă a fost, este și va mai fi utilizată pentru a desemna o
infracțiune, de faptă penală.

c) Sensul criminologic constă în faptul că noțiunea de crimă are o acceptațiune

mult mai largă, referindu-se la infracțiune în mod general. Totuși, este incorectă atribuirea
semnului de egalitate între cele două noțiuni, de crimă și infracțiune.

Din timpul primelor cercetări științifice criminologice s-a apelat la realizarea unei
distanțări de viziunea abstractă cu privire la infracțiune, aplicată și practicată de penaliști.
Crima, în sesn larg, era privită ca fiind un fapt uman și social, respectiv ca fiind un fenomen.
Din aceste considerente, cercetarea criminologică a luat naștere inițial sub denumirea de
antropologie.

„Pozitiviștii italieni au coborât pe firulmistoriei umanității, au depășit granițele

statale și continentale, pentru a studia crima și omul criminal. În aceste condiții, una din
primele observații care s-au impus a fost legată de oscilația în timp și spațiu a legii penale. Cu
puține excepții, ceea ce „ieri” era considerat drept crimă, „astăzi” nu mai este și invers, ceea
ce un stat sancționează ca infracțiune, altul nu o face și invers.” (CIOCLEI, 1999)

În cadrul aceluiași sistem penal, cu toate că există diferențe între natura faptelor
considerate drept criminale, acestea sunt denumite generic „infracțiuni”, cu toate că una a
constat în sustragerea unei franzele și alta în uciderea unei persoane.

Relativitatea legii penale a dus, prin urmare, și la relativitatea noțiunii de crimă, în

acest sens fiind căutate noțiuni propriii pentru definirea ei.

R. Garofalo a fost primul care a venit cu o abordare sociologică a noțiunii de crimă,

denumind-o „delict natural”. Având în vedere acest aspect, Garofalo susține că pentru ca un
act să primească titlul de crimă, acesta trebuie să producă „vătămarea acelei părți a simțului
moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila și probitatea.” (Garofalo, 1905)
Au mai fost și alte încercări de definire a crimei, însă, mai toate opiniile s-au inspirat din
conceptele exprimate de Garofalo, evidențiindu-se că: „ Putem deci considera drept crimă acel
fenomen care, aducând atingere sentimentelor altruiste fundamentale, tulbură condițiile de
viață ale ansamblului social și contravine moralității medii dintr-o epocă și dintr-o societate
determinată”. (Tullio, 1951).

10
 Așadar, în cadrul stiinței criminologice, nu poate fi identificată o definiție expresă a
crimei care să fie acceptată de toată lumea. Toate dezmaterile, ce au avut loc cu privire la
acest subiect, au adus în prim plan caracterul pozitiv al crimei, în sensul că este o realitate
observabilă, cât și faptul că, pentru a înțelege această realitate, trebuie trecut dincolo de teoria
clasică a doctrinei penale, „în care infracțiunea este considerată o abstracție, ea neexistând
decât sub forma unui concept juridic”. (CIOCLEI, 1999)

Din punct de vedere al dreptului penal, unde legea nu există, nici infracțiunea nu
există, așa cum principiul nullum crimen sine lege a atestat mereu acest lucru. Astfel, având în
vedere sensul criminologic, putem afirma că noțiunea de crimă trebuie să aibă la bază
conceptul de infracțiune al dreptului penal, însă trebuie să-i depășească limitele, așa cum
realitatea o cere, din prisma cercetării criminologice.

Noțiunea de crimă operează între anumite libere, pentru stabilirea acestora existând
necesitatea de a pune punctul de plecare pe definiția oferită infracțiunii de către legea penală.
În aceste sens, ne ducem la dispozițiile art. 15 , alin. 1 din Codul penal, pentru ca o faptă să
poată fi considerată infracțiune, aceasta trebuie să îndeplinească toate cele patru condiții
esențiale, respectiv:

- să fie prevăzută de legea penală

- comiterea sa cu vinovăție
- să fie săvârșită în mod nejustificat
- să poată fi imputabilă autorului.

Lipsa uneia dintre cele patru trăsături ale infracțiunii, duce la inexistența sa și prin
urmare se atrag toate consecințele derivate din acest fapt.

Voi expune, pe scurt, o analiză a acestor patru condiții de existență a infracțiunii.

Astfel că prima condiție constă în faptul că este necesară existența unei dispoziții legale
exprese de incriminare, care să fie în vigoare la momentul de săvârșire al faptei. Însă,
criminologia este intereată și de faptele care, deși nu mai sunt incriminate în prezent, acestea
au fost prevăzute de legea penală anterior și prin comiterea lor, au fost produse efecte de
natură socială. Putem expune două situații de fapte ce au fost incriminate în trecut, respectiv
infracțiunile ce existau în urmă cu zeci sau sute de ani și care, de o perioadă considerabilă de
timp, nu mai figurează în cadrul legislației și fapte care au fost dezincriminate în trecutul

11
apropiat, cum ar fi cazul sabotajului, prevăzut de art. 264 din Codul penal din 1969, dar și
altele.

Condiția a doua face referire la săvârșirea faptei cu vinovăție. În caz contrar, dacă
fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, aceasta nu poate fi considerată drept
infracțiune. Însă criminologia a prezentat un oarecare interes și pentru faptele care nu aveau în
structură și elementul psihic al autorului, întrucât, pe de o parte, lipsa vinovăției reprezint un
element adițional ce este adăugat unor condiții tipice, însă cu un grad ridicat al potențialului
criminogen, iar pe de altă parte, chiar dacă faptele au fost comise fără a fi implicată vinovăția,
acestea au fost incluse totuși în statisticile penale, respectiv în categoria criminalității
aparente.

Cea de-a treia condiție face referire la caracterul nejustificat al faptei. Prin urmare,
dacă intervine una din cauzele justificative, prevăzute expres în Capitolul II al Titlului al II-
lea din Codul penal, respectiv la art. 19- legitima apărare, art. 20 – starea de necesitate, art. 21
- exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și art. 22. – consimțământul persoanei
vătămate, atunci, potrivit art. 19, din același capitol, fapta nu constituie infracțiune.

Ultima condiție se referă la faptul că pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune,

aceasta trebuie să fie și imputabilă persoanei ce a săvârșit-o. Cu alte cuvinte, trebuie să-i poată
fi reproșată acesteia. În cadrul Capitolului III din titlul enunțat anterior sunt enunțate toate
cauzele de neimputabilitate, respectiv la art. 24 – constrângerea fizică, art. 25 – constrângerea
morală, art. 26 – excesul neimputabil, art. 27 – minoritatea făptuitorului, art. 28 -
iresponsabilitatea, art. 29 – intoxicația, art. 30 – eroarea și art. 31 – cazul fortuit, care, potrivit
art. 23 din același capitol, în cazul în care fapta a fost comisă în condițiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate, aceasta nu constituie infracțiune.

4.2 Criminalul. Infractorul

Noțiunea de criminal

Criminalul este acea persoană care este implicată activ în săvârșirea unei crime.
Revin asupra faptului că noțiunea de crimă are mai multe înțelesuri și cu toate că are o

12
acceptațiune mai largă, referindu-se la infracțiune în general, nu trebuie să punem semnul de
egalitate între cele două, întrucât noțiunea de crimă înglobează atât infracțiunea, cât și acele
fapte, cărora le lipsește cel puțin una din trăsăturile fundamentale și existențiale ale
infracțiunii. Având în vedere, noțiunea de criminal este pusă în asociere cu toate implicațiile
conceptului de crimă și nu doar al celui de infracțiune.

În literatura de specialitate operează distincția între infractor și făptuitor, ambii

termeni fiind incluși în contextul științei criminologice. Așadar, pentru a lămuri acest aspect,
ne ducel la existența sau nu a infracțiunii și, prin urmare, putem identifica subiectul activ al
infracțiunii – infractorul, respectiv subiectul activ al faptei prevăzute de legea penală –
făptuitorul. Pentru a deveni infractor, o persoană pleacă exclusiv de la calitatea de făptuitor, în
acest sens nefiind posibilă și o inversiune a celor doi termeni, căci orice infractor este
întotdeauna și făptuitor, însă nu orice făptuitor este neapărat și infractor. În cazul minorului
care a săvârșit o activitate incriminată, întâlnim adesea două modalități de exprimare, după
cum urmează: fie infractor minor în cazul minorului răspunzător penal care a comis fapta,
încadrată juridic ca infracțiune, fie făptuitor minor, atunci când se urmărește definirea unei
situații în care un minor nerăspunzător penal a comis o faptă ca activitate ce a rămas doar la
stadiul de faptă prevăzută de legea penală.

Totuși, în materie penală, subiectul activ al unei infracțiuni este infractorul, persoană
ce este implicată activ în săvârșirea de infracțiuni. Bineînțeles că acest subiect activ al
infracțiunii – infractorul nu este doar autorul/coautorul faptei, ci poate fi și o altă persoană
care, cu intenție, determină o altă persoană la săvârșirea unei fapte incriminate – instigatorul,
sau o persoană care, cu aceeași formă de vinovăție ca și în cazul instigatorului, înlesnește sau
ajută, prin orice modalitate, o altă persoană la comiterea unei infracțiuni. În cazul celui din
urmă, este vorba despre complice.

În concluzie, subiectul activ al infracțiunii poate fi, deopotrivă, persoana care

săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea peanală, respectiv autorul și coautorii,
menționați în cadrul art. 46 din Codul penal, cât și persoana care, cu intenție, determină o altă
persoană să săvârșească o infracțiune, în acest caz fiind vorba despre instigator, prev. de art.
47 din Codul penal. Un ultim caz de subiect activ este reprezentat de complice, acesta fiind
persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute
de legea penală. Noțiunea de complice își are reglementarea în cadrul art. 48 din Codul penal.

Tipuri de criminal
13
 În cadrul științei criminologice s-au conturat de-a lungul timpuluo, mai multe tipuri
de subiect activ al infracțiunii.

Astfel, după criteriul vârstei, avem mai multe tipuri de infractori, respectiv:

- infractorul minor,
- infractor major.

În acest caz, avem în vedere regimul de sancționare al acestui tip de subiecți activi,
infractorului minor fiindu-i aplicate măsuri educative și nu pedepse precum infractorilor
majori. Însă, orice infracțiune este pretabilă a fi săvârșită atât de un infractor major, cât și de
un infractor minor, sau în coautorat de către cele două tipuri de subiecți activi.

Tot după criteriul vârstei avem și:

- infractori tineri – cu vârsta sub 21 de ani

- infractori vârstnici – persoane cu vârsta mai mare de 60 sau 65 de ani.

Din punct de vedere al criteriului genului persoanei subiectului activ persoană fizică,
avem:

- infractori persoane de gen masculin

- infractori persoane de gen feminin, cu precizarea că există infracțiuni
condiționate de o anumită calitate a subiectului activ, impunându-i acestuia numai genull
feminin. Un exemplu în acest sens este reprezentat de infracțiunea de ucidere ori vătămare a
nou-născutului de către mamă, prev. de art. 200 din Codul penal.

După criteriul existenței/inexistenșei antecedentelor penale sunt:

- infractori primari – nu au antecedente penale

- infractori recidiviști – au antecedente penale, sub forma recidivei
- infractori cu antecedente penale – care nu sunt recidiviști

După numărul subiecților activi necesari și suficienți pentru comiterea faptei,

subiectul activ poate fi:

- unic – cu precizarea că infracțiunile săvârșite de o singură persoană sunt

infracțiuni unilaterale.
- plural – dând naștere infracțiunilor bilaterale sau plurale

14
 4.3 Victima

Noțiunea de victimă

Victima, fiind un concept al criminologiei, cunoaște mai multe definiții, în funcție de

domeniul la care ne raportăm, fiind totuși o noțiune de bază în cadrul științei victimologiei.
Având în vedere perspectiva juridică, victima reprezintă subiectul pasiv al infracțiunii.

Subiectul pasiv îl denotă pe cel spre care se îndreaptă săvârșirea faptei, fie el
persoană fizică sau juridică, atinsă/lezată/periclitată în urma comiterii unei infracțiuni,
suferind urmarea imediată produsă prin săvârșirea faptei penle în cauză. Din acest concept,
rezultă două tipuri de subiect pasiv, respectiv

- subiect pasiv nemijlocit/direct – suferă propriu-zis lezarea sau periclitarea

valorilor sociale
- subiect pasiv mijlocit/indirect/generic – este reprezentat de către stat
Mai sunt și alte clasificări ale subiecților pasivi, respectiv în funcție de criteriul
impuneii sau neimpuneii, prin lege, într-un conținut particular de incriminare, a unor condiții
suplimentare celor generale, referitoare la calitatea subiectului pasiv, avem subiect pasiv
general și subiect pasiv special; în funcție de numărul persoanelor care compun subiectul
pasiv, există subiect pasiv unic și subiect pasiv multiplu etc.

4.4 Reacția socială împotriva criminalității

Includerea reacției sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinat de

necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracțional și
la tendințele sale evolutive. Sesizarea greșelilor permite elaborarea unor studii utile atât
nivelului instituționalizat al politicii penale, cât și persoanelor implicate în acțiunea concretă
de prevenire și combatere a criminalității.

Modele de reacție socială împotriva criminalității

15
 Modelul represiv.

Constă în răzbunarea privată a persoanei, care a fost dezvoltată până la represiunea

etatizată, aceasta din urmă fiind cea mai extinsă și evoluată formă a reacției represive.

Modelul preventiv

A fost fundamentat de doctrina pozitivistă, accentul fiind pus, după cum spune și
denumirea, pe prevenirea crimei/criminalității.

Modelul mixt

Acesta a combinat elemente din cadrul celor două modele anterior menționate,
încercând să provoace o stare de echilibru între represiune și prevenție, creând în acest fel, o
viziune nouă, integratoare.

Modelul curativ

În cadrul acestui model s-a pus accentul pe axarea politicii penale în scopul
socializării, înființarea unor noi modele de tratament apte finalității propuse, adoptarea unor
noi tehnici și procedee de individualizare și configurarea unor ample programe de ordin social
și economic.

5. Concluzii

Având în vedere considerentele de mai sus, observăm că de-a lungul timpului,

criminologia s-a ridicat la nivel de știință, fiind studiată intens în scopul identificării cauzelor
sociale, economice, culturale sau geografice care au dus la comiterea de crime, totodată,
punându-se accentul și pe prevenirea și găsirea unor modalități de combatere a criminalității.
Am punctat tipurile de criminalitate, punând accentul pe criminalitatea reală care, așa cum a
fost expus, cuprinde totalitatea crimelor care au fost comise, indiferent că au fost aduse sau nu
organelor juridice și indiferent dacă au fost finalizate sau nu printr-o hotărâre definitivă de
condamnare.

16
 Astfel, în concepția mea, criminologia ar trebui să pună accentul pe studierea
criminalității reale, întrucât aceasta presupune adevărata valoare a criminalității ce are loc în
realitate, urmărind să identifice și să aducă la cunoștință societății și acele crime care au rămas
ascunse, în vederea stopării fenomenului infracțional.

17
Bibliografie

A. Ungureanu, N. G. (1992). Criminologie - note de curs. Ed. Fundaiei Chemarea Iai.

AMZA, T. (2008). Criminologie.

Amza, T. (2011). Criminologie. Suport de curs. București: Univ. Hyperion.

Amza, T. (2002). Criminologie. Tratat de teorie și politică criminologică. București: Ed. Lumina Lex.

Banciu, D. (2000). Elemente de sociologie juridică. București: Ed. Lumina Lex.

Banciu, D. (2002). Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România. București: Ed. Lumina Lex.

CIOCLEI, V. (1999). Manual de Criminologie.

F. Sandu, G. I. (2010). Criminologie teoretică și aplicată. București: Ed. Universul Juridic.

G. Antoniu, C. B. Dicționar de drept penal și de procedură penală.

Garofalo, R. (1905). La criminologie. Paris: ed. Felix Alcan.

https://dexonline.ro/definitie/criminologie. (2022, 06 25).

https://dexonline.ro/definitie/criminologie. (2022, iunie 25).

române, D. e. (1975). București: Ed. Academiei.

Tullio, B. d. (1951). Manuel d'anthropologie criminelle. Paris: Ed.Payot.

18